Civilizația s-a născut din imaginație
5 septembrie 2019 | Radu Gabriel BURLACU
Radu Gabriel Burlacu
Citind celebrul volum „Sapiens. O istorie a omenirii”, de Yuval Noah Harari, observăm o idee descrisă și explicată cu ușurință și franchețe. Ideea sună oarecum în felul următor: Nici banii, nici legile și nici religia nu ar avea vreo relevanță atâta timp cât nu am crede în ele. Într-o interpretare per a contrario simplă, reiese că trebuie să credem în lucrurile amintite pentru ca ele să își poată pune în acțiune substanța. Mai mult decât atât, pentru a releva cât de importantă este credința, este lesne să deducem că substanța banilor, a legilor și a religiei izvorăște din propria noastră imaginație. În rândurile ce urmează, voi trata, nu foarte detaliat, problema legilor și cum ele au nevoie de credința noastră pentru a-și atinge scopul.
Într-una din epistolele scrise de Voltaire, găsim următoarea afirmație „Si Dieu n’existait pas, il faudrait l’inventer” („Dacă Dumnezeu nu există, este necesar să îl inventăm.”). Mai mult, același gânditor a spus că ”Nu există Dumnezeu, dar nu îi spune asta servitorului meu. S-ar putea sa mă omoare la noapte”. Acesta este un punct de plecare esențial în mica incursiune în filosofia imaginarului, căci ceea ce urmăresc să arăt nu este necesitatea deconstruirii vechilor dogme, ci mai mult necesitatea menținerii unui spirit imaginativ și credincios.
Unul dintre elementele sine qua non ale civilizației noastre este dreptul. Mircea Djuvara vine cu o analiză a dreptului și îl descrie ca fiind o relație dintre două persoane, relație care este guvernată de o normă juridică (făcând în același timp distincția de norma morală). Mai mult, la baza tuturor normelor de drept se află ideea de obligație.[1] Termenul de obligaţie îşi are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în latina veche înseamnă a lega (ligare) pe cineva „din pricina” fob, obs) în vederea obţinerii a ceva sau realizării unui anume scop.[2] Bineînțeles, nu este vorba despre o legătură în sensul propriu, ci una imaginată, tradusă prin relație.
Dreptul, așadar, în această accepțiune restrânsă a profesorului Djuvara, este o legătură abstractă care se stabilește între două (sau mai multe) persoane și care este sub patronajul unei norme cu caracter juridic. În sensul larg al termenului, dreptul știm că este știința care studiază acele relații sociale care se stabilesc între persoane și care sunt reglementate de norme cu caracter juridic. Aceste norme juridice sunt, într-un mod simplist spus, apanajul puterii într-un stat. Este evident faptul că acela care dictează altuia un comportament este și cel aflat în putere la acel moment. Mergând mai departe, dacă este să analizăm rapid sursa puterii celui care face legea, vom afla că este chiar încrederea cetățenilor. În democrația românească actuală, Parlamentul este principalul legiuitor, iar această instituție este compusă din cetățeni care au fost învestiți prin vot de către alți cetățeni. Dacă observăm atent, vom vedea că nu votul în sine este substanța puterii legiuitorului, ci este un simplu instrument prin care încrederea, acest element abstract, se manifestă.
Câteva situații în care imaginația joacă un rol crucial în sfera juridică sunt, spre exemplu, cele în care leguitorul sau chiar judecătorul, în postura sa de sacerdot al acestui sistem de credințe, instituie o serie de prezumții. Prezumția de paternitate și de maternitate, prezumția de renunțare la moștenire, prezumția de nevinovăție, prezumția interpunerii de persoane, sunt doar câteva exemple prin care putem vedea mai clar rolul pe care imaginația îl joacă în instituirea unor norme de comportament asupra unei comunități date.
Persoana juridică este o altă plăsmuire a imaginației noastre, iar de data aceasta se arată sub forma unei adevărate persoane cu drepturi, obligații și atribute de identificare. Bineînțeles, nu vorbim despre o persoană în carne și oase, ci despre o ficțiune, o formă de organizare sub a cărei mască persoanele fizice care o compun au posibilitatea de a intra în diverse raporturi juridice. Ceea ce este interesant la aceste persoane juridice este faptul că au o răspundere distinctă în comparație cu persoanele fizice și vice-versa, cele dintâi acționând ca o umbrelă pentru cele din urmă. Spre exemplu, dacă directorul Lamborghini decide să angajeze cu bună-credință societatea Lamborghini într-o afacere în urma căreia persoana juridică suferă o pierdere, directorul în discuție este ferit de o răspundere totală. Cu toate acestea, dacă directorul Lamborghini s-ar angaja să împrumute personal o sumă mare de bani pe care nu ar reuși să o returneze la timp, ne putem lesne da seama care ar fi urmările acestui angajament „neprotejat”. Mai mult decât atât, este posibil ca societatea în discuție să existe independent de existența persoanei fizice a fondatorului. Ferruccio Lamborghini a plecat de mult dintre noi, dar persoana înființată de el încă există.
Drepturile omului sunt un alt rod al imaginației noastre ca ființe raționale. Este evident faptul că niciun om nu este egal cu altul de la natură. Unii sunt mai înalți, alții mai scunzi. Unii sunt mai înzestrați intelectual, iar alții mai puțin. Cu toate acestea, deoarece progresul omenirii și amintirea istoriei sunt două lucruri care au rămas și vor rămâne mereu vii în societatea civilizată, s-a simțit necesitatea introducerii în sfera imaginativă și convențională a unor precepte care să țină loc de chiar „legi naturale”. Aceste legi naturale au fost elaborate tocmai pentru a-i plasa pe toți oamenii la aceeași linie de start (sau, cel puțin, pentru a încerca asta) și pentru a le oferi un climat mai favorabil spre dezvoltare personală și comunitară. Conform reputatului profesor Jean-François Renucci, rațiunea de bază a drepturilor omului este demnitatea, căci tocmai acest concept este prin excelență un principiu care ilustrează concepția umanistă a conștiinței universale[3]. Mai mult, conceptul de demnitate trebuie mereu analizat împreună cu cel de libertate, căci astfel demnitatea nu și-ar mai avea adevărata valoare în lipsa libertății. Yves Madiot, în lucrarea sa „Droits de l’homme” afirmă că punctul de plecare al oricărei reflecții cu privire la tandemul amintit mai sus pare a se situa în idealism, deci în domeniul imaginarului.
Așadar, nici drepturile omului nu au scăpat de prisma imaginației, ba chiar din acest loc fertil își extrag seva și cu ajutorul său continuă să se perfecționeze pentru a conferi ființei umane nivelul maxim de protecție, mai ales pe latura demnității și libertății.
Din succinta analiză expusă putem concluziona faptul că instituțiile enumerate pot subzista atâta timp cât societatea crede în ele și le consideră la fel de reale precum orice lucru material înconjurător. De asemenea, pentru menținerea stadiului civilizațional, dar și pentru progresul viitor, juristul este dator să creadă în ficțiunile produse de normele de drept ca și cum acestea ar fi palpabile și să îi îndemne și pe cei din afara domeniului să le vadă ca atare.
Pentru a încheia, voi aminti încă o afirmație a autorului menționat la începutul articolului, și anume că juriștii sunt, de fapt, niște vrăjitori puternici, iar principala diferență dintre ei și șamanii tribali este că juriștii ne spun povești mult mai stranii.
(Imagine preluată de aici)
[1] M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Ed. ALL BECK, București, 1999
[2] Disponibil aici. Consultat la 03.09.2019
[3] J-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2009
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
