TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Regimul juridic al privilegiului avocat-client și regula confidențialității în relația avocat-client. Considerații teoretice și practice
16.09.2019 | Mihai MAREȘ


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Mihai Mareș

Mihai Mareș

1. Introducere

Privilegiul avocat-client este un concept nereglementat sub această titulatură în legislația din România, însă este neîndoielnic recunoscut ca atare la nivel internațional și european, iar în limbajul tehnico-juridic din spațiul autohton este din ce în ce mai mult uzitat de către practicieni ori profesioniști ai dreptului. Stricto sensu, acest concept poate fi simplu definit ca acel mijloc practic prin care confidențialitatea și secretul profesional al avocatului pot fi invocate în contra terților (persoane fizice sau juridice, autorități publice sau entități private, etc.), atunci când acestea sunt încălcate ori pe cale să fie încălcate, iar apărarea clientului riscă sau este, în mod concret, afectată.

Cu alte cuvinte, privilegiul avocat-client constituie un mijloc de protecție a secretului profesional și a confidențialității profesionale ce caracterizează relația avocat-client. Confidențialitatea și secretul profesional sunt reglementate de legislația din România dintr-o dublă perspectivă, respectiv atât ca drepturi, cât și ca obligații ale avocatului în cadrul serviciului profesional.

Privilegiul avocat-client sau, așa cum acesta mai este denumit, privilegiul secretului profesional și, în esență, respectarea confidențialității cu privire la orice aspect din cadrul relației avocat-client sunt elemente fundamentale pentru orice activitate profesională în care avocatul este angajat. După cum s-a afirmat în cadrul Comitetului Permanent al Consiliului Barourilor Europene (CCBE), privilegiul avocat-client este o valoare etică a profesiei de avocat, respectiv un principiu absolut esențial fără de care nu ar exista o protecție corespunzătoare a clientului și fără de care avocatul nu și-ar putea exercita profesia[1]. Invocarea secretului profesional prin intermediul privilegiului avocat-client are ca rațiune primordială, așadar, protejarea clientului împotriva unei ingerințe de natură să-i pericliteze apărarea.

Privilegiul profesional și confidențialitatea în relația avocat-client constituie adevărate garanții ale secretului profesional al avocatului și ale asigurării independenței apărării. Deopotrivă, respectarea privilegiului avocat-client și a confidențialității acestei relații profesionale este menită să asigure și să consolideze încrederea societății în profesia de avocat și în rolul acestuia, ca participant indispensabil la actul de justiție. Avocatul trebuie protejat împotriva oricărei ingerințe publice, care ar putea împieta asupra apărării și consilierii clientului, indiferent de natura cauzei în care acesta a acordat asistență juridică ori în care a prestat servicii de reprezentare juridică și indiferent de forma sau natura suportului care conține sau reflectă datele și informațiile schimbate între client și avocat și, respectiv, rezultatul serviciului avocațial.

La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene (UE), secretul profesional nu beneficiază de o protecție unitară, în termeni similari, existând abordări naționale diferite în ceea ce privește interpretarea și aplicarea principiului confidențialității profesionale ori modalitatea în care este asigurată respectarea confidențialității datelor și informațiilor de care avocatul ia cunoștință în cadrul relației profesionale.

Prezentul articol își propune să evidențieze tocmai caracterul diferențiat al abordărilor generale ale altor state cu privire la standardul de protecție a confidențialității profesionale, dar, mai ales, modalitatea și mijloacele prin care acest standard este asigurat în România. În acest scop, în elaborarea prezentului articol am pornit de la analiza unui caz recent, cu o rezonanță puternică în domeniu, în care s-a pus problema protecției –confidențialității profesionale și în care, din păcate, autoritățile implicate au gestionat situația într-un sens contrar acestui principiu, cel puțin privind comparativ cu standardul de protecție asigurat de legislația română.

Este vorba despre cazul intens mediatizat al companiei Volkswagen AG (Volkswagen) cu sediul în Germania, societate-mamă a Grupului de producători auto Volkswagen, care, printre altele, includea și societeatea Audi AG (Audi), de asemenea cu sediul în Germania. În acest caz, avocații Volkswagen, ce își exercitau profesia în cadrul biroului de avocatură din Munchen ai unei societăți internaționale de avocatură, au fost lipsiți de protecția confidențialității profesionale într-o procedură penală cu privire la documentele produse de aceștia în cursul unei investigații interne desfășurate la solicitarea clientului lor, Volkswagen (societatea-mamă), care s-a derulat și cu privire la una dintre companiile sale afiliate, respectiv societatea Audi. În esență, s-a reținut că protecția relației avocat-client dintre o societate de avocatură și clientul – societate-mamă într-un grup de societăți – nu poate fi extinsă cu privire la afiliații clientului, în măsura în care acești afiliați nu sunt ei înșiși parte din relația profesională cu societatea de avocatură.

2. Cazul Volkswagen, Germania. Restrângerea protecției relației de confidențialitate profesională

2.1. Prezentarea cazului

Prin Decizia din data de 27 iunie 2018, pronunțată în soluționarea plângerii constituționale formulate de Volkswagen, Curtea Constituțională Federală din Germania a interpretat într-un sens restrâns aplicarea privilegiului avocat-client în procedurile penale germane, considerând că protecția relației avocat-client din perspectiva dispozițiilor constituționale germane nu este aplicabilă în situația în care, cu ocazia percheziționării biroului din Munchen al societății de avocatură de naționalitate americană, au fost ridicate documente rezultate dintr-o investigație internă derulată la o subsidiară a clientului Volkswagen, cu care societatea de avocatură respectivă nu avea un raport profesional direct[2].

În concret, în septembrie 2015, Departamentul pentru Justiție din SUA a notificat Volkswagen, compania afiliată Audi, cât și compania afiliată a grupului cu sediul în SUA, în legătură cu faptul că SUA începuse o anchetă penală cu privire la instalarea unor dispozitive potențial frauduloase de control al emisiilor de gaze în unele vehicule cu motoare diesel, produse de Grupul Volkswagen în 2009, dar și cu privire la aplicațiile pentru certificatele și declarațiile de conformitate ale acestora.

În acest context, Volkswagen a contractat societatea internațională de avocatură Jones Day, care avea sediul principal în Ohio, Statele Unite și, respectiv, birouri locale în diverse alte state americane și în Europa, inclusiv în Germania (Dusseldorf, Frankfurt și Munchen) în vederea acordării de asistență juridică în ceea ce privește chestiunile legate de neregulile privind motoarele diesel. Jones Day a efectuat în acest sens investigații interne la nivel global, cu privire la firmele din grup, inclusiv cu privire la subsidiara Audi. Pentru cercetarea faptelor, avocații Jones Day au procedat la verificarea de documente și informații din cadrul Grupului Volkswagen și la luarea de declarații de la angajați ai companiilor din grup. Avocații din cadrul biroului din Munchen al societății Jones Day au fost, de asemenea, implicați în efectuarea acestor investigații.

Societatea Audi a consimțit la efectuarea investigației interne în ceea ce o privește, însă nu a încheiat un contract de asistență juridică distinct cu societatea de avocatură Jones Day.

Separat de aceste evenimente, în anul 2017, Procuratura publică din Munchen a demarat o anchetă penală întemeiată pe suspiciuni de fraudă și comercializare ilegală cu privire la motoarele diesel produse de Audi. Inițial, ancheta a fost pornită cu privire la autori necunoscuți, însă ulterior, în luna iunie 2017, mai multe persoane au fost puse sub acuzare sub aspectul comiterii de infracțiuni, iar împotriva Audi au fost inițiate proceduri de sancționare pentru încălcarea normelor regulatorii în domeniu. De asemenea, în paralel cu această anchetă ce viza motoarele produse de Audi, societatea mamă Volkswagen făcea, în mod similar, obiectul unei proceduri de sancționare pentru încălcarea normelor de compliance, de această dată în cadrul unei alte anchete penale pornite de Procuratura publică din Braunschweig împotriva unor persoane cunoscute, care viza, însă, motoarele diesel produse de societatea-mamă Volkswagen.

În luna martie 2017, la cererea Procuraturii publice din Munchen, instanța locală a încuviințat percheziția biroului din Munchen a firmei de avocatură Jones Day și a dispus emiterea unui ordin de percheziționare. Cu prilejul percheziției, au fost ridicate numeroase documente în format fizic și în format electronic ce conțineau rezultatele investigațiilor interne efectuate de avocați cu privire la subsidiara Audi.

Atât ordinul de percheziție, cât și măsura de ridicare de înscrisuri au fost contestate în fața instanțelor de judecată germane, însă fără succes, acestea fiind considerate ca fiind efectuate în mod legal. Ca atare, Volkswagen, societatea-mamă, societatea de avocatură Jones Day, cât și trei avocați din cadrul biroului Jones Day din Munchen au sesizat Curtea Constituțională germană, formulând în acest sens plângeri pentru încălcarea unor norme din legea constituțională, printre care dreptul la un proces echitabil ori dreptul la confidențialitate. Toate aceste plângeri au fost, însă, respinse, nefiind reținute încălcări ale legii constituționale în privința niciuneia dintre măsurile vizate (ordinul de percheziție și ridicarea de înscrisuri avocațiale)[3].

Relevantă din perspectiva subiectului analizat în prezentul articol este decizia pronunțată cu privire la plângerea formulată de societatea-mamă Volkswagen.

În acest sens, referitor la ordinul de percheziție, Curtea Constituțională a reținut că Volkswagen nu are interesul juridic în formularea unei plângeri cu privire la neconstituționalitatea măsurii întrucât nu sediul Volkswagen a fost cel percheziționat, ci cel al avocaților săi. De asemenea, referitor la măsura ridicării de înscrisuri, deși s-a arătat că dreptul fundamental la confidențialitate al Volkswagen[4] a fost afectat întrucât examinarea datelor și informațiilor colectate ar putea determina investigații viitoare, susceptibile să compromită dreptul la libertatea afacerii a companiei, Curtea Constituțională a reținut că această ingerință este una justificată în baza legii constituționale.

Deși au fost afectate drepturile societății-mamă prin percheziționarea și ridicarea documentelor referitoare la investigația internă derulată, măsurile au fost efectuate în temeiul unui interes superior și legitim, ce a condus la constatarea legalității percheziției efectuate. Interesul superior și legitim a vizat realizarea unei anchete penale eficiente împotriva societății subsidiare care nu s-a aflat sub protecția oferită de privilegiul profesional[5].

Interesant este raționamentul Curții germane, care a concluzionat, printre altele, că protecția confidențialității profesionale cu privire la inviolabilitatea documentelor avocațiale nu se aplică în mod nelimitat, adică independent de relația dintre persoana supusă confidențialității profesionale și persoana împotriva căreia este formulată o acuzație penală. Astfel, Curtea Constituțională germană a subliniat că inviolabilitatea documentelor avocațiale în cadrul unei anchete penale, prevăzută de Codul de procedură penală german, se aplică doar în contextul unor relații de încredere între o persoană supusă confidențialității profesionale și persoana acuzată de comiterea unei infracțiuni în cadrul respectivei anchete penale. Potrivit Curții, dacă protecția confidențialității, prin interzicerea ridicării de înscrisuri, ar fi extinsă asupra oricărei relații profesionale, indiferent dacă împotriva acelui client ar fi formulată sau nu o acuzație penală, acest lucru ar da loc la abuzuri, întrucât probele ar putea fi sustrase anchetei și plasate la sediul avocatului. Ca atare, în opinia Curții, efectivitatea aplicării legii, impusă de legea constituțională, ar fi limitată în mod semnificativ.

Totodată, Curtea a apreciat că Volkswagen nu întrunea cerința de a fi o persoană acuzată penal ori de a fi într-o poziție similară unei persoane acuzate penal în procedura penală în care fusese încuviințată percheziția biroului de avocați din Munchen, astfel că, nici din această perspectivă, societatea nu putea invoca încălcarea confidențialității profesionale și protecția împotriva ridicării de înscrisuri avocațiale. De asemenea, sub aspectul protejării Volkswagen împotriva ridicării de înscrisuri, s-a mai reținut că este irelevantă calitatea procesuală a subsidiarei Audi în procedura din fața Procuraturii publice din Munchen. Astfel, chiar dacă subsidiara ar fi avut o calitate procesuală similară cu cea a unei persoane acuzate penal, protecția relației avocat-client la care era parte societatea-mamă nu putea fi extinsă la societățile afiliate, iar societatea-mamă nu putea invoca inviolabilitatea documentelor ridicate.

2.2. Observații critice

Interpretarea limitată a protecției relației profesionale dintre Jones Day și Volkswagen este discutabilă din mai multe puncte de vedere. Practic, relația profesională dintre Jones Day (în care avocați germani au prestat, de altfel, serviciul de investigație internă cu privire la Audi) și Volkswagen (la rândul său, entitate germană) nu a fost sub nicio formă protejată.

În acest sens, se impun a fi menționate și cele vehiculate în presa online, respectiv că percheziția biroului de avocați din Munchen ar fi venit ca urmare a faptului că Volkswagen a refuzat să dea publicității rezultatul investigațiilor interne efectuate în cadrul grupului[6], lucru, de altfel normal, având în vedere specificul activităților comerciale ale grupului și caracterul sensibil al informațiilor colectate de avocații Jones Day. Totodată, așa cum a susținut și Jones Day în plângerea constituțională formulată[7], percheziția ar fi avut ca scop identificarea în mod special a documentelor produse de avocați în cursul investigației interne efectuate cu privire la motoarele diesel fabricate de subsidiara Audi.

Potrivit Codului de procedură penală german, documentele care conțin comunicările dintre avocat și client sau cele care sunt produse de avocat sunt protejate împotriva percheziției și au caracter inviolabil numai în situația existenței unui proces penal împotriva clientului. În această situație, documentele trebuie să se afle în posesia avocatului clientului, iar împotriva acelui client trebuie să existe o acuzație penală. Este prevăzută o singură excepție în care comunicările și documentele sunt protejate indiferent de cine le are în posesie, și anume atunci când acestea sunt produse în exercitarea apărării clientului[8].

În primul rând, problema principală pe care o ridică speța este legată de minimalizarea importanței confidențialității în relația avocat-client în cazul așa-numitelor investigații interne efectuate de avocați. Contrar celor acreditate de autoritățile germane, apreciez că asemenea investigații sunt veritabile servicii profesionale, care necesită în egală măsură o protecție din partea organelor statale, cu atât mai mult raportat la împrejurările din cazul Volkswagen, care era, la rândul său, supus unor proceduri de sancționare și risca acuzații penale, care, de altfel, au fost și formulate împotriva acesteia.

După cum s-a arătat, în Germania secretul profesional nu se extinde asupra documentelor pregătite de avocați în cadrul investigații interne decât dacă acestea fac parte din comunicarea avocat-client în cadrul unei anchete penale existente sau iminente. De asemenea, privilegiul avocat-client nu poate fi invocat în ipoteza în care avocatul a efectuat audieri proprii și a luat notițe în acest sens, direct pentru client ori în numele acestuia, întrucât acele notițe pot fi considerate ca aparținând clientului însuși[9].

Raportând situația din Germania la cea din statul nostru, consider că documentele produse de avocați în cadrul acestor investigații cuprind informații confidențiale cu privire la client, activitatea acestuia și chiar angajații clientului pe care avocatul le obține în cadrul activităților desfășurate în temeiul mandatului încredințat, astfel că se impune protejarea lor în fața oricărei autorități sau persoane. În mod similar, singura excepție care ar fi putut justifica comportamentul parchetului din Munchen ar fi putut fi cea în care avocații înșiși erau pasibili de răspundere penală cu privire la investigațiile interne efectuate.

În al doilea rând, limitarea, de către legea germană a protecției confidențialității documentelor ce conțin informații între avocat și client (deci, a privilegiului avocat-client), doar la situațiile în care clientul este acuzat penal în procedura penală în care privilegiul profesional este invocat, nu este una justificată întrucât permite aplicarea discreționară a condițiilor în care poate fi invocat privilegiul avocat-client în cazul unui dosar penal. Practic, se poate ajunge la situații în care relația profesională este nesocotită doar pentru simplul fapt că avocatul în cauză nu este cel care asigură asistență juridică persoanei supuse anchetei, cum, de altfel, s-a și întâmplat în cazul invocat.

Neaplicarea privilegiului profesional atunci când se efectuează o percheziție la biroul unei societăți de avocatură și se ridică documente ce conțin date rezultate dintr-o investigație internă realizată de acea societate de avocatură la una dintre subsidiarele clientului, pe considerentul că subsidiara nu avea un raport de prestare de servicii juridice cu societatea de avocatură și că societatea-mamă era terță de procesul penal în care s-a efectuat percheziția, este o restrângere nejustificată a protecției pe care acest privilegiu ar trebui să o confere.

În concret, nu se poate susține că subsidiara Audi era o entitate total independentă de societatea Volkswagen, persoanele angajate în cadrul Audi având, de altfel, obligația de a furniza toate informațiile în cadrul investigației interne derulate de societatea de avocatură. Practic, din moment ce contractul de asistență juridică dintre firma de avocatură Jones Day și societatea-mamă permitea societății de avocatură să efectueze investigații inclusiv la societățile afiliate, iar acestea consimțeau în acest sens, este evident că documentele produse de avocați în cursul acelor investigații erau documente aflate sub puterea privilegiului avocat-client. Împrejurarea că Audi nu era clientul direct al societății de avocatură nu poate afecta privilegiul avocat-client rezultat din relația dintre societatea-mamă Volkswagen și societatea de avocatură. Prin maniera în care autoritățile germane au procedat, a fost încălcată relația profesională dintre Volkswagen și societatea de avocatură, care nu poate fi considerată mai puțin importantă în raport cu relația avocat-client pe care ar fi putut-o avea, prin ipoteză, societatea Audi.

În al treilea rând, se poate spune că impunerea, de către Codul de procedură penală german, a unor condiții de invocare a privilegiului avocat-client limitate exclusiv la situația în care documentele avocațiale se referă la apărarea clientului (acuzat) în respectiva procedură penală, este de natură să descurajeze încrederea persoanelor fizice sau juridice care, la un moment dat, apelează la servicii avocațiale în cauze sau problematici de altă natură decât cele penale. Confidențialitatea acelor documente ar risca să fie expusă în eventualitatea oricărui dosar penal în care, în cadrul anchetei, s-ar putea avea acces la acele documente, dacă persoana în beneficiul căreia au fost produse nu ar avea o calitate procesuală în acel dosar penal.

Prin urmare, confidențialitatea relației Jones Day – Volkswagen, chiar dacă aceasta viza prestarea unor servicii de investigație în afara, de principiu, a unui proces penal, se impunea a fi protejată în fața oricărei autorități sau persoane.

Din cele prezentate mai jos va rezulta că, cel puțin declarativ, în România o atare relație profesională ar fi trebuit supusă privilegiului avocat-client. În legislația națională nu există prevederi care să limiteze invocarea acestui privilegiu în maniera existentă în Codul de procedură penală german, respectiv doar atunci când sunt întrunite cumulativ cerințele ca produsul avocațial să fie creat în cadrul apărării clientului, care are calitatea de acuzat în procedura penală în care privilegiul este invocat.

Potrivit legislației din România, secretul profesional și confidențialitatea datelor și informațiilor pot fi opuse chiar și procurorului, după începerea urmăririi penale. Totodată, avocatul român este dator să păstreze secretul profesional cu privire la orice aspect al cauzei încredințate, iar corespondenţa şi informaţiile transmise între avocat şi client, indiferent de tipul de suport, nu pot fi în niciun caz aduse ca probe în justiţie şi nici nu pot fi lipsite de caracterul confidenţial. Or, informațiile incluse de avocați în cuprinsul documentelor redactate în cadrul unor investigații interne nu pot fi considerate a avea o altă natură juridică decât aceea a unor informații confidențiale ce fac obiectul comunicărilor dintre avocat și clientul său.

3. Noțiunea de confidențialitate și privilegiul avocat-client

În esență, confidențialitatea, ca obligație fundamentală a avocatului față de clientul său, reprezintă centrul de echilibru al relației profesionale dintre cei doi. În cadrul acestei relații profesionale este foarte important ca persoana în cauză – clientul – să manifeste un sentiment de încredere deplină în serviciile juridice acordate de către avocat[10], dar și în calitățile personale ale acestuia. Confidențialitatea presupune nu doar încrederea în abilitățile profesionale ale avocatului, în calitatea sa de profesionist al dreptului, ci și garanția că informațiile transmise avocatului își vor păstra caracterul confidențial, informații care, de cele mai multe ori, pot privi și anumite aspecte sensibile sau personale din viața clientului.

Neîndoielnic, asigurarea unei asistențe juridice eficiente este posibilă doar în cazul existenței unei disponibilități din partea ambilor actori implicați în relația profesională. Din partea clientului, disponibilitatea trebuie să se manifeste în sensul furnizării tuturor informațiilor necesare pentru ca avocatul să poată avea o imagine corectă și completă asupra problemei în legătură cu care este solicitat să acorde asistență și/sau reprezentare juridică, iar, din partea avocatului, disponibilitatea trebuie să se manifeste într-o dublă direcție, respectiv atât în scopul de a afla toate datele și informațiile necesare acordării serviciilor juridice, cât și al asigurării garanției că informațiile furnizate sunt în siguranță și își vor păstra caracterul confidențial.

Relația de confidențialitate profesională (secretul profesional) a avocaților acoperă tot ceea ce clientul trebuie să îi încredințeze, sub orice formă, avocatului, pentru a fi cât mai bine consiliat și apărat[11]. Această relație de confidențialitate este esențială în statul de drept şi nu poate exista un proces echitabil în lipsa acesteia. Această garanție absolută a încrederii face ca relaţia de confidențialitate să fie una dintre pietrele de temelie ale libertății individuale într-o societate democratică. De asemenea, aceasta contribuie la buna administrare a justiției, în interesul general al societății, pe de o parte, și protecția libertăților individuale, inclusiv dreptul la apărare, pe de altă parte.[12]

Privilegiul avocat-client reprezintă un principiu prin care este protejată confidențialitatea comunicărilor dintre avocați și clienții lor. Potrivit acestui principiu, avocații nu pot divulga informațiile obținute de la clienții lor în urma asistenței juridice acordate și nu pot fi constrânși de către alte persoane ori autorități să divulge asemenea informații. Scopul principal al privilegiului este de a asigura încrederea[13] pe care clienții trebuie să o aibă în relația cu avocații care îi reprezintă ori consiliază.

4. Privilegiului Avocat-Client în Statele Unite ale Americii și în Uniunea Europeană

Jurisdicțiile Statelor Unite și jurisdicțiile europene au manifestat o abordare diferită în ceea ce privește privilegiul rezultat din relația avocat-client. Înțelegerea semnificației privilegiului avocat-client din perspectiva ambelor tipuri de jurisdicții este necesară întrucât ne aflăm într-o perioadă caracterizată de globalizare, de existența unor proceduri multijurisdicționale, care implică inclusiv posibilitatea declanșării unor acțiuni de antitrust ori regulatorii din partea organelor statale aflate atât în jurisdicțiile Statelor Unite, cât și în jurisdicțiile statelor europene.

4.1. Statele Unite ale Americii

În Statele Unite ale Americii, privilegiul ori secretul legal profesional asigură o protecție sporită raporturilor dintre un avocat și un client ori un potențial client, noțiunea acestuia fiind intrepretată într-un sens mai larg și diferențiat de obligația de confidențialitate. Instanțele de judecată americane recunosc atât privilegiul avocat-client, cât și produsul activității profesionale exercitate de către avocat, respectiv documentele create în vederea asigurării asistenței juridice clientului.

Privilegiul avocat-client acoperă comunicările private orale sau scrise dintre avocat și client, care rezultă din consultanța juridică oferită de către un avocat care este sau nu angajat al acelui client. În acest caz, este vizată situația în care clientul este o corporație care a încheiat un contract cu un avocat în vederea prestării unor servicii de consultanță juridică din partea avocatului, angajat al acelei corporații. În relația dintre corporație și avocatul care prestează serviciile juridice, acesta din urmă se află pe o poziție de dependență, spre deosebire de situația în care avocatul acționează independent, caracteristic profesiei liberale pe care o exercită[14].

Potrivit jurisprudenței Statelor Unite, privilegiul avocat-client reprezintă o interdicție în materia probațiunii[15] în ceea ce privește informațiile obținute ca urmare a acordării asistenței juridice. Interdicția îi privește deopotrivă atât pe avocatul care a asigurat asistența juridică, căruia îi este interzis să depună mărturie într-un proces ce îl privește pe clientul său, cât și autoritățile statale care pot să desfășoare o anumită acțiune împotriva clientului avocatului, acestora fiindu-le interzis să oblige avocatul, care a asigurat asistența juridică și care a primit informații confidențiale din partea clientului, să depună mărturie cu privire la informațiile confidențiale rezultate din asistența juridică acordată.

Spre deosebire de privilegiul avocat-client, în S.U.A., obligația de confidențialitate a avocatului față de client este o problemă de etică, ce presupune interdicția avocatului de a divulga în mod public ori către alte persoane informațiile furnizate de către client, precum și cele care au fost obținute din alte surse, în considerarea activității de asistență juridică acordată clientului[16].

Conversațiile preliminare dintre un avocat și un potențial client sunt, în mod normal, protejate de privilegiul avocat-client. Drept urmare, îi este interzis avocatului să divulge informațiile pe care le-a primit de la un potențial client cu ocazia întâlnirii avute, chiar și în situația în care nu se mai ajunge la o reprezentare ori consiliere juridică a clientului din partea acelui avocat. Această regulă se bazează pe considerentul că, pentru a putea discuta despre o eventuală reprezentare juridică, este necesară, în prealabil, divulgarea anumitor informații din partea clientului. Aceste informații îl ajută pe avocat să își formeze o părere inițială despre situația legală a clientului și despre posibilitatea acordării unei asistențe juridice legale adecvate. După cum se va arăta mai jos, situația din România este similară, secretul profesional este protejat și în faza prealabilă a negocierilor în vederea încheierii contractului de asistență juridică.

Efectele principiului avocat-client nu sunt limitate temporal la perioada în care este asigurată reprezentarea juridică a clientului, acestea nestingându-se odată cu încetarea reprezentării juridice ori acordarea de servicii juridice din partea avocatului. Privilegiul continuă să își producă efectele și după încetarea relației dintre avocat-client, chiar și după decesul clientului, potrivit legilor federale americane.

În majoritatea legislațiilor statelor americane sunt prevăzute, însă, excepții de la obligativitatea păstrării confidențialității atât în ceea ce privește privilegiul avocat-client, cât și obligația de confidențialitate. Astfel, informațiile aflate sub protecția confidențialității pot fi divulgate în următoarele circumstanțe: atunci când există consimțământul clientului, care poate fi exprimat în mod expres (oral sau scris) ori implicit; atunci când este necesară protejarea intereselor avocatului, în cadrul unei acuzații formulate împotriva avocatului de către propriul client; pentru prevenirea săvârșirii de către client a unor fapte penale, când există pericolul ca sănătatea sau viața unei persoane să fie pusă în primejdie[17]; în cazul unei reglementări exprese ori al unui ordin judecătoresc[18].

4.2. Uniunea Europeană

În Europa, privilegiul avocat-client poartă denumirea de privilegiu profesional juridic[19] și are, de asemenea, rolul de a proteja confidențialitatea comunicărilor dintre avocați și clienții acestora. Privilegiul profesional juridic a fost recunoscut în jurisprudența comunitară prima dată în materie concurențială în Cauza AM & S, scopul său fiind redefinit de instanța comunitară în Cauza Akzo Nobel Chemicals and Akcros Chemicals v. Commission.

În accepțiunea europeană, privilegiul profesional juridic conferă, în cadrul procedurilor antitrust, protecție pentru următoarele tipuri de documente: (1) comunicările scrise dintre avocat și client, referitoare la asigurarea dreptului de apărare al clientului, cu mențiunea că avocatul trebuie să fie considerat independent de clientul pentru care prestează asistența juridică și să aibă drept de a profesa într-un stat membru al Uniunii Europene; (2) documentele interne care conțin informațiile transmise cu ocazia comunicărilor dintre avocat și client; (3) documentele inițiale care au fost pregătite în scopul exclusiv al obținerii unei opinii juridice legale din partea avocatului, referitoare la exercitarea dreptului la apărare al clientului.

Interpretarea restrictivă a privilegiului profesional juridic are drept consecință neincluderea în sfera de protecție, în cadrul procedurilor derulate de către Comisia Europeană ori autoritățile naționale în materie de concurență, a următoarelor servicii profesionale: (1) consultanța legală oferită de către un avocat care nu este autorizat într-un stat membru al Uniunii Europene, indiferent de regulile referitoare la confidențialitatea comunicărilor în statul unde acestea sunt realizate; (2) solicitările făcute de o corporație către avocații care sunt angajați în cadrul acelei corporații în vederea obținerii unei consultanțe juridice; (3) consultanța legală proprie oferită de către un avocat angajat la corporația care a solicitat opinia legală, fără ca acea opinie legală să fie emisă de către un avocat independent de corporație.

Prin interpretarea dată noțiunii privilegiului profesional juridic în Cauza AM & S[20], Curtea de Justiție a Comunităților Europene a recunoscut existența unor limitări ale privilegiului în procedurile investigative derulate de Comisia Europeană. În speță, societatea AM & S a refuzat să predea anumite documente către Comisia Europeană, considerându-le protejate de privilegiul profesional juridic. Instituția europeană a persistat în decizia de a-i fi predate acele documente, considerate protejate de privilegiul legal, motiv pentru care societatea AM & S a decis să conteste decizia Comisiei Europene în fața Curții de Justiție.

Instanța comunitară, chemată să decidă asupra identificării limitărilor puterii investigative a Comisiei Europene, impuse de confidențialitatea comunicărilor scrise dintre un avocat și clientul acestuia, a statuat următoarele idei directoare:

(1) Dreptul comunitar trebuie să ia în considerare principiile și conceptele comune ale legilor statelor memebre, care includ principiul recunoscut de către toate legislațiile statelor membre, respectiv cel potrivit căruia orice persoană trebuie să aibă posibilitatea, în lipsa oricăror constrângeri, să consulte un avocat[21].

(2) Cerințele comune care se impun a fi îndeplinite pentru a fi asigurată protecția oferită de privilegiul juridic se concretizează în obligația ca, comunicările dintre avocat și client să fie realizate în interesul și scopul asigurării dreptului la apărare al clientului, precum și în obligația ca acele comunicări să provină din partea unui avocat independent, avocat care nu este dependent de clientul care îl angajează printr-un raport de serviciu[22]. Atunci când sunt îndeplinite cele două cerințe, dreptul unional trebuie să asigure protecția confidențialității comunicărilor scrise dintre un avocat și clientul său.

În viziunea instanței comunitare, sunt supuse protecției privilegiului juridic și comunicările scrise realizate după inițierea procedurii administrative de către Comisia Europeană, precum și acele comunicări scrise care s-au realizat anterior declanșării procedurii administrative, doar dacă acestea au legătură cu obiectul procedurii administrative. Este, însă, necesar ca avocatul, care acordă asistență juridică clientului, să fie autorizat într-un stat membru al Comunităților Europene, indiferent de statul membru unde își are reședința acel client. Excluderea protecției atunci când asistența juridică a fost acordată de un avocat angajat al clientului a fost primită în mod critic[23].

Problema asigurării confidențialității documentelor interne ale corporației, în care era expusă opinia legală emisă de către un avocat independent de corporație, a fost invocată, de asemenea, în jurisprudența comunitară (Cauza Hilti)[24]. Cu acest prilej, instanțele au statuat în sensul că nu poate fi încălcat principiul privilegiului avocat-client pentru simplul motiv că informațiile scrise și comunicate de către avocat se regăsesc în cuprinsul unor documente interne ale corporației.

De asemenea, instanțele comunitare au fost chemate să decidă cu privire la aplicabilitatea privilegiului profesional juridic și cu alte ocazii (Cauza Akzo)[25]. Ca urmare a unei inspecții inopinate efectuate de către organele de inspecție ale Comisiei Europene, societatea Akzo a invocat aplicarea principiului privilegiului juridic asupra unor documente care au fost solicitate în cadrul inspecției. În concret, documentele respective nu se încadrau în categoriile precizate anterior, respectiv nu reprezentau comunicări scrise între avocat și client, nu erau create în vederea transmiterii fizice către avocat și nu conțineau opinia legală emisă de către avocat. În schimb, documentele solicitate în cadrul inspecției erau create exclusiv în scopul obținerii unei opinii legale din partea unui avocat, în vederea exercitării dreptului la apărare.

S-a considerat cu valoare de principiu de către Curtea de Justiție că documentele create în scopul exclusiv al obținerii unei opinii legale din partea unui avocat, în considerarea dreptului la apărare recunoscut, intră sub protecția regulii privilegiului juridic. Cu toate acestea raportat la situația concretă din Cauza Akzo, nu s-a reținut aplicabilitatea acestui principiu întrucât documentele pregătite în cadrul corporației vizau obținerea unei opinii juridice din partea unui avocat care era angajat în acea corporație. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reafirmat interpretarea dată privilegiului profesional juridic în Cauza AM & S, reținând faptul că avocatul angajat în cadrul corporației care solicită opinia juridică este mai puțin abilitat în soluționarea eficientă a potențialelor conflicte dintre obligațiile sale profesionale și interesele clientului[26].

În literatura de specialitate s-a ridicat problema referitoare la aplicabilitatea privilegiul profesional juridic în ipoteza în care consultanța juridică este asigurată de către un avocat care nu este autorizat să desfășoare activitatea profesională în vreunul dintre statele membre ale Uniunii Europene[27]. Cu toate că acestui principiu i s-a atribuit o interpretare strictă în Cauza AM & S, s-a considerat că aspectele reținute în cauza anterior menționată nu conduc spre concluzia neaplicării privilegiului în situația în care consultanța juridică a fost oferită de către un avocat aparținând unui stat care nu face parte din Uniunea Europeană.

În ceea ce privește cele reținute de instanța comunitară în Cauza AM & S, deși s-a făcut referire la protecția conferită de privilegiul avocat-client comunicărilor scrise dintre client și un avocat care își desfășoară activitatea într-un stat membru al Comunităților Europene, indiferent de statul membru în care își are reședința clientul, criteriul folosit pentru a se reține aplicabilitatea principiului privilegiului s-a raportat la existența sau nu a unei relații de dependență între client și avocat. Instanța comunitară nu a statuat în mod expres obligația ca avocatul să fi fost autorizat profesional într-un stat membru pentru a fi aplicabil privilegiul profesional legal.

În același sens, în Cauzele Hilti și Akzo nu se face vreo referire la obligativitatea autorizării profesionale a avocatului într-un stat membru al Uniunii Europene pentru a fi aplicabil privilegiul avocat-client. Problema pusă în discuție în cele două spețe a fost cea a protecției oferite de privilegiul profesional în situația consultanței juridice oferite de către un avocat angajat în cadrul unei corporații.

Jurisprudența comunitară nu exclude de plano aplicabilitatea privilegiului juridic în ipoteza asigurării asistenței juridice de către un avocat al unui stat non-UE, însă aceasta nu înseamnă că instanțele europene nu pot interpreta principiul privilegiului în sensul excluderii aplicării acestuia într-o atare situație. Cu toate acestea, organele unionale sunt obligate să acționeze în acord cu principiile dreptului public internațional, prin care sunt enunțate regulile care previn încălcarea drepturilor fundamentale și a protecției oferite de către un sistem legal extern[28].

Prin negarea protecției oferite de privilegiul profesional comunicărilor dintre o corporație și un avocat al unui stat non-UE și, pe cale de consecință, prin obligarea corporațiilor să pună la dispoziția organelor investigative informațiile care, în statul de proveniență al corporației, se bucură de protecția oferită de privilegiul legal, Comisia Europeană ar încălca în mod nejustificat dreptul fundamental la respectarea confidențialității, precum și principiile de drept internațional public.

Spre exemplu, în legislația Statelor Unite, privilegiul avocat-client reprezintă un drept fundamental la apărare, înființat în vederea „încurajării avocaților și clienților în sensul de a avea o comunicare onestă și atotcuprinzătoare, respectiv promovării încrederii publice în lege și în administrarea actului de justiție”[29]Privilegiul avocat-client este aplicabil atât asistenței juridice acordate de către un avocat care lucrează în cadrul corporației (clientul), cât și asistenței juridice acordate de către un avocat independent de corporație. Aplicabilitatea privilegiului juridic în ambele ipoteze prezentate s-a bazat pe considerentul că ambele categorii de avocați sunt membri ai baroului Statelor Unite și au, în consecință, aceleași obligații etice profesionale, motiv pentru care nu se impune aplicarea unui regim juridic diferit.

Având în vedere abordarea diferită a celor două jurisdicții, se impune o prudență în transmiterea documentelor și schimbul de informații confidențiale în relația dintre un avocat care își desfășoară activitatea pe teritoriul Statelor Unite și un client care este o persoană fizică sau juridică dintr-un stat membru al Uniunii Europene[30]. Deși privilegiul avocat-client conferă protecție comunicărilor confidențiale dintre avocatul american și clientul european în situația declanșării unor proceduri legale pe teritoriul Statelor Unite, în situația în care este declanșată o procedură legală pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, privilegiul profesional riscă să fie lipsit de protecție.

5. Regimul juridic al confidențialității profesionale și al privilegiului avocat – client în România. Corelații cu jurisprudența CEDO.

Secretul profesional și confidențialitatea relației profesionale avocat-client sunt amplu reglementate în legislația specială cu privire la exercitarea și organizarea profesiei de avocat, cu observația că inclusiv Codul de procedură penală cuprinde prevederi ce garantează respectarea celor două valori ale exercițiului profesiei.

Așa cum am precizat anterior, în obișnuința juridică din România privilegiul avocat-client este văzut ca un mijloc de protecție a secretului profesional și a confidențialității, neexistând o prevedere expresă care să consacre acest concept expressis verbis. Prezentarea regimului juridic din România al celor două noțiuni relevă faptul că, cel puțin declarativ, privilegiul avocat-client este asigurat de legea română și poate fi invocat cu succes în marea majoritate a cazurilor.

În spațiul autohton se acceptă ideea că secretul profesional este un concept mai larg, din care face parte și confidențialitatea comunicărilor dintre avocat și client, plecând mai ales de la prevederile Statutului profesiei de avocat[31], potrivit cărora „confidenţialitatea şi secretul profesional garantează încrederea în avocat şi constituie obligaţii fundamentale ale avocatului” (art. 113 din Statut).

Într-adevăr, din reglementările profesionale rezultă că secretul profesional include și confidențialitatea avocatului, aceasta din urmă fiind chiar mijlocul prin care secretul profesional cu privire la o cauză/ un client este păstrat de către avocat. De altfel, confidențialitatea este reglementată în legislația de profil ca o latură a secretului profesional. Ca atare, analiza confidențialității nu poate fi disociată de analiza secretului profesional, existând o întrepătrundere aproape perfectă între cele două noțiuni.

De altfel, așa cum s-a afirmat, protecția confidențialității comunicărilor dintre clienți și avocații acestora rezultă din drepturile procesuale ale clienților sau din obligația secretului profesional care este impusă avocaților și care creează o relație de confidențialitate profesională[32].

Obligația de a păstra secretul profesional este prevăzută în art. 11 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat[33], în care se stipulează datoria avocatului de a păstra secretul profesional referitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege. Această prevedere se completează cu dispozițiile corespunzătoare din Statutul profesiei de avocat. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, păstrarea secretului profesional reprezintă un principiu fundamental în exercitarea profesiei de avocat[34]. Totodată, potrivit art. 10 alin. (1) și (4) din Statutul profesiei de avocat, orice comunicare sau corespondenţă profesională între avocaţi, între avocat şi client, între avocat şi organele profesiei, indiferent de forma în care a fost făcută, este confidenţială.

În acord cu dispozițiile art. 11 din Codul deontologic al avocatului român[35], secretul profesional este atât un drept, cât și o obligație profesională a avocatului, iar principalul beneficiar al secretului profesional este clientul avocatului. De asemenea, protejarea și respectarea secretului profesional constituie o garanție a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil al clientului.

Caracterele secretului profesional sunt enunțate în art. 8 din Statutul profesiei de avocat, respectiv caracterul de ordine publică – acesta privind protejarea unui interes public, caracterul universal – înglobând orice aspect privitor la cauza care i-a fost încredințată, și caracterul absolut – în sensul că avocatul nu poate fi obligat în nicio circumstanță și de către nicio persoană să divulge secretul profesional, în această categorie intrând clientul căruia îi oferă serviciile juridice legale, alte persoane și autoritățile statului. Mai este de menționat, referitor la caracterul absolut, faptul că divulgarea secretului profesional este posibilă în anumite circumstanțe limitativ prevăzute, respectiv în situațiile în care avocatul este urmărit penal, disciplinar sau atunci când există o contestație în privința onorariilor convenite, exclusiv pentru necesități stricte pentru apărarea sa.

Obligația de a păstra secretul profesional se întinde asupra tuturor activităților avocatului, ale asociaților săi, ale avocaților colaboratori, ale avocaților salarizați din cadrul formei de exercitare a profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alți avocați[36]. În afara persoanelor menționate, aceasta se răsfrânge și asupra persoanelor cu care conlucrează avocatul, acesta din urmă fiind dator să îi încunoștințeze în prealabil despre obligația de păstrare a secretului profesional.

Păstrarea secretului profesional presupune că orice comunicare sau corespondență profesională între avocați, între avocat și client, respectiv între avocat și organele profesiei, indiferent de forma în care a fost făcută, este confidențială[37].

Potrivit art. 11 alin. (2) din Codul deontologic al avocatului român, obiectul secretului profesional îl constituie toate informațiile și datele de orice tip, în orice formă și pe orice suport, schimbate între avocat și clientul său: chestiunile pentru care o persoană a solicitat asistență juridică, datele privind persoana care a solicitat asistență, contractul dintre avocat și client, procedeele de strategie și tactică ale apărării sau reprezentării, consultațiile date sau destinate clientului, corespondența dintre avocat și clientul său, corespondența profesională dintre avocat și confrații avocați, notițele luate cu ocazia interviului profesional realizat de avocat cu clientul său pentru analiza faptelor, ori a unui dosar judiciar sau a unor documente cu relevanță juridică, suportul material al probelor puse la dispoziția avocatului în interesul pregătirii și realizării apărării, mărturiile primite de avocat în exercitarea profesiei, numele clienților, agenda profesională a avocatului, documentele financiare și operațiunile bancare ce vizează prestațiile profesionale, informațiile dobândite în legătură cu clientul și, în general, orice aspect ce vizează exercitarea profesiei sau este în legătură cu aceasta. De asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, sunt confidențiale atât informațiile pe care clientul le-a furnizat avocatului cu titlu confidențial, cât și orice alte informații și probe pe care avocatul le-a obținut prin activitățile proprii desfășurate în legătură cu cauza și care nu sunt cunoscute publicului.

Pentru asigurarea secretului profesional, avocatului îi sunt impuse o serie de obligații, respectiv să se opună percheziționării domiciliului, a sediului profesional, precum și percheziției corporale, cu privire la actele sau lucrările cu caracter profesional aflate în locurile anterior menționate ori asupra sa. De asemenea, avocatul este obligat să se opună ridicării înscrisurilor și bunurilor constând în acte și lucrări cu caracter profesional.

În relația dintre un avocat român și un avocat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene sau dintr-un stat non-UE, cel dintâi trebuie să depună diligențe suplimentare în vederea respectării obligației de confidențialitate. Astfel, în relația dintre un avocat român și un avocat al altui stat unional, este obligatorie respectarea din partea avocatului român a dispozițiilor legale prevăzute de Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană. În schimb, în relația dintre un avocat român și un avocat al unui stat non-UE, ca urmare a lipsei unei reglementări internaționale referitoare la secretul profesional, este necesară informarea din partea avocatului român cu privire la existența unor norme în statul străin ce permit asigurarea confidențialității.

Potrivit Statutului profesiei de avocat nerespectarea de către avocat a prevederilor referitoare la secretul profesional constituie abatere disciplinară gravă (art. 8 alin. 5). De asemenea, corespondența și informațiile transmise între avocați, respectiv între avocat și client, indiferent de tipul de suport, nu pot fi în niciun caz aduse ca probe în justiție și nici nu pot fi lipsite de caracterul confidențial în nicio situație (art. 10 alin. 4 din Statutul profesiei de avocat). Mai mult, divulgarea informațiilor confidențiale ale clientului poate atrage și răspunderea penală a avocatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 227 din Codul penal (divulgarea secretului profesional).

Importanța protejării secretului profesional este reliefată și de dispozițiile art. 109 alin. (3) din Statut, în care se prevede că, prin existența oricăror presiuni în scopul nerespectării secretului profesional, se aduce atingere independenței avocatului, motiv pentru care este impusă avocaților obligația de a acționa în scopul evitării și înlăturării situațiilor care ar afecta confidențialitatea informațiilor.

În anul 2015, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție în care a evidențiat faptul că interceptarea comunicărilor privilegiate ale avocaților reprezintă o amenințare la adresa drepturilor fundamentale, în special a dreptului la viață privată și a dreptului la un proces echitabil[38]. În același sens, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a subliniat într-un document de discuție că interceptarea comunicărilor între avocați și clienții acestora poate submina egalitatea de arme a părților și dreptul la un proces echitabil[39].

Se consideră că, în cazul în care unui cetățean i se refuză dreptul de a i se garanta confidențialitatea, respectiv dreptul de a fi protejat împotriva dezvăluirii comunicărilor pe care le are cu avocatul său, este posibil să i se refuze și accesul la consiliere juridică și justiție. Astfel, secretul profesional și privilegiul profesional juridice sunt considerate instrumente prin care se poate asigura accesul la justiție și menținerea statului de drept. Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a corelat în mod repetat respectarea secretului profesional și a privilegiului profesional juridic cu respectarea Articolelor 6 și 8 din Convenția europeană a drepturilor omului[40].

În primul rând, Curtea europeană a considerat că dreptul unui acuzat de a comunica cu avocatul său în lipsa oricărei alte persoane face parte din cerințele de bază ale unui proces echitabil într-o societate democratică și derivă din Articolul 6 parag. 3 lit. c) din Convenție[41]. De asemenea, în Cauza M c. Olandei,[42]reclamantul a deținut o funcție în cadrul serviciilor secrete olandeze, fiind demis din funcție ca urmare a acuzației formulate împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare a informațiilor secrete de stat. Curtea europeană a reținut aici că a existat o violare a Articolului 6 parag. 1 și 3 din Convenție întrucât, ca urmare a unui risc de a se formula o acuzație în situația divulgării informațiilor secrete de stat către avocatul său, comunicările dintre reclamant și clientul său au fost restricționate în privința conținutului de interdicția de divulgare a acelor secrete, ceea ce a condus la încălcarea obligației de a asigura echitabilitatea procedurii desfășurate împotriva persoanei acuzate. Interzicerea divulgării informațiilor secrete de stat către avocat a determinat încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, considerându-se că, în absența luării la cunoștință a tuturor informațiilor utile cauzei, avocatul nu-i putea asigura o apărare efectivă împotriva acuzațiilor.

În al doilea rând, Curtea europeană a evidențiat în repetate rânduri că subminarea secretului profesional sau a privilegiului profesiei juridice poate reprezenta deopotrivă o încălcare a Articolului 8, care protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie. Chiar dacă acest articol privește protecția confidențialității asupra oricărui tip de corespondență dintre persoane, acesta asigură o protecție sporită corespondenței dintre un avocat și clienții săi[43].

Simpla posibilitate ca discuțiile telefonice dintre client și avocatul său să fie interceptate constituie o încălcare a dreptului la viață privată. S-a decis că interceptarea convorbirilor telefonice ale avocatului cu clientul reprezintă o încălcare a Articolului 8 din Convenție referitor la respectarea vieții private și a secretului corespondenței (Cauza Pruteanu c. României) [44].

În speță, au fost interceptate douăsprezece convorbiri purtate de avocatul Alexandru Pruteanu cu clientul său, care fusese angajat pentru a-l reprezenta într-o procedură penală. Avocatul Pruteanu, acționând în nume propriu, nu ca un reprezentant al clientului său, a formulat recurs împotriva hotărârii prin care s-a autorizat depunerea la dosarul cauzei a transcrierii convorbirilor interceptate și a solicitat instanței de apel să dispună distrugerea transcrierii ale înregistrărilor conversațiilor sale cu clientul său. Recursul a fost respins ca inadmisibil întrucât calea de atac nu era prevăzută de lege.

Curtea a observat, astfel, că interceptarea convorbirilor între avocat și client constituie incontestabil o atingere adusă secretului profesional, care este baza relației de încredere între cele două persoane, astfel încât clientul putea să facă plângere pentru încălcarea dreptului său de a avea o relație confidențială cu avocatul. În egală măsură însă, avocatul poate să facă plângere pentru nerespectarea vieții private și a corespondenței, independent de dreptul de a face plângere al clientului său.

Protecția sporită se datorează rolului fundamental pe care îl are avocatul într-o societate democratică, cel de asigurare a dreptului la apărare[45]. Avocatul se află în imposibilitate de a-și îndeplini acest rol atunci când nu îi poate asigura clientului confidențialitatea informațiilor solicitate. În această situație, este în joc încrederea care ar trebui să guverneze relația dintre avocat și client, încredere care este esențială în îndeplinirea acelui rol. Prin acest mecanism este protejat în mod indirect dreptul la un proces echitabil, care include și dreptul persoanei de a nu se autoincrimina.

Pentru ocrotirea secretului profesional al avocatului, legea instituie garanții privind dreptul de a refuza depunerea mărturiei, inviolabilitatea sediului profesional, regimul particular al perchezițiilor și ridicării de înscrisuri de la sediul profesional.

Codul de procedură penală nu interzice de plano audierea ca martor a unui avocat. Interdicția absolută privește numai aspectele care cad sub incidența secretului profesional ori a confidențialității și care au fost cunoscute de avocat cu ocazia asigurării asistenței juridice clientului său.

Interdicția audierii avocatului în calitate de martor este sau nu aplicabilă prin raportare la o anumită limită temporală. Astfel, potrivit art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, calitatea de martor are întâietate față de cea de avocat cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Deci, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care avocatul le-a cunoscut înainte de a începere raportul de asistență juridică cu clientul său, interdicția audierii avocatului în calitate de martor cu privire la cele cunoscute nu este aplicabilă, avocatul putând fi, de principiu, obligat să depună mărturie chiar împotriva clientului său.

Cu privire la faptele și împrejurările luate la cunoștință de avocat cu ocazia derulării raportului de asistență juridică cu clientul său, calitatea de avocat are întâietate față de calitatea de martor într-o cauză ce îl privește pe clientul său, fără excepție. Potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, faptele sau împrejurările al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare nu pot face obiectul declarației de martor. În opinia mea, în această categorie nu intră doar situația reglementată de art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală (confidențialitatea faptelor și împrejurărilor de care avocatul a luat cunoștință ulterior începerii raportului juridic profesional), ci și toate celelalte situații reglementate de Legea nr. 51/1995, care asigură respectarea secretului profesional. Astfel, secretul profesional și obligația de confidențialitate ale avocatului protejează interesele procesuale ale clientului și încrederea pe care trebuie să o manifeste acesta în relația cu avocatul său.

Faptele și împrejurările care se află sub protecția secretului profesional al avocatului pot face obiectul declarației avocatului în calitate de martor, în situația în care este clientul său își exprimă acordul cu privire la divulgarea informațiilor pe care i le-a furnizat avocatului, precum și atunci când există o cauză legală de înlăturare a obligației avocatului de a păstra secretul profesional al acelor fapte sau împrejurări. Această regulă este enunțată cu caracter general, referitor la secretul sau confidențialitatea din orice domeniu legal, în art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală.

De asemenea, prevederile art. 306 alin. (6) din Codul de procedură penală evidențiază protecția sporită conferită secretului profesional al avocatului de legea procesual penală, în comparație cu secretul bancar și secretul profesional din alte domenii legale. Prevederile stabilesc limitele opozabilității secretului bancar și a celui profesional față de organele de urmărire penală în cadrul activității de strângere a informațiilor și de administrare a probelor.

Înainte de începerea urmării penale, secretul bancar și cel profesional pot fi opuse organelor de urmărire penală, iar organelor de cercetare penală și după acest moment. După începerea urmăririi penale, secretul bancar și cel profesional nu pot fi opuse procurorului, astfel că deținătorii datelor și informațiilor protejate de aceste secrete nu mai pot opune acest caracter pentru a refuza solicitarea de comunicare a lor către procuror. Singurul care poate fi, însă, opus procurorului, este secretul profesional al avocatului, dispozițiile art. 306 alin. (6) prevăzând expres că secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.

Excepția de la inopozabilitatea secretului profesional față de procuror, în cazul secretului profesional al avocatului, este instituită în scopul protejării privilegiului avocat – client și al invocării cu succes al acestui privilegiu, imposibilitatea obligării avocatului la divulgarea informațiilor confidențiale ale avocatului ținând de esența acestui privilegiu. Secretul profesional al avocatului este apărat indiferent de natura civilă, penală, administrativ-contencioasă etc. a cauzei în care avocatul a prestat servicii juridice pentru client.

Totodată, protecția confidențialității avocat-client este asigurată prin instituirea unor condiții speciale care se cer a fi îndeplinite atunci când se dispune supravegherea tehnică a raportului dintre avocat și client. Potrivit art. 138 alin. (13) din Codul de procedură penală, supravegherea tehnică presupune utilizarea oricăreia dintre următoarele metode, respectiv: (i) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; (ii) accesul la un sistem informatic; (iii) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; (iv) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; și (v) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane.

Condițiile ce se cer a fi îndeplinite atunci când se dispune supravegherea tehnică a raportului dintre avocat și client sunt prevăzute în dispozițiile art. 139 alin. (4) din Codul de procedură penală. O primă condiție se referă la posibilitatea supravegherii tehnice a raportului dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă numai dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni de o anumită gravitate, dintre cele prevăzute la alineatul 2 al aceluiași articol. Raportul avocat-client se poate concretiza în comunicările orale sau scrise, întâlnirile dintre aceștia, transmiterea documentelor utile cauzei clientului etc. Astfel, în absența unor date din partea organelor de urmărire penală cu privire la săvărșirea ori pregătirea săvârșirii de infracțiuni de către avocat, nu este permis ca raportul dintre avocat și client să facă obiectul supravegherii tehnice.

Această reglementare este în acord cu jurisprudența dezvoltată la nivelul Curții europene. Într-o speță[46], reclamantul, în calitate de avocat, a susținut că locuința sa a fost percheziționată de organele de anchetă și, odată cu aceasta, au fost ridicate numeroase documente și unitatea centrală a calculatorului în scopul obținerii de probe împotriva clienților pe care îi reprezenta, clienți suspectați că făceau parte dintr-un grup infracțional organizat. S-a reținut că a existat o violare a Articolului 8 din Convenție, instanța europeană considerând că percheziția și ridicarea documentelor și unității centrale a calculatorului avocatului, efectuate cu încălcarea privilegiului avocat-client, au fost disproporționate prin raportare la scopul legitim urmărit. S-a reținut astfel că avocatul nu a fost suspectat că ar fi făcut parte din acea grupare infracțională sau că ar fi săvârșit o infracțiune care să justifice măsurile luate de organele judiciare.

În același sens, în altă cauză[47] a fost analizată interceptarea făcută de un organ de cercetare penală cu privire la un document transmis clientului de către avocatul său. Înainte de a fi escortat în afara clădirii instanței de judecată de către organele judiciare, avocatul i-a înmânat clientului reținut un document ce conținea informații referitoare la cauza sa. Organele de cercetare penală care îl însoțeau pe clientul avocatului au ridicat documentul de la acesta, cercetând conținutul documentului. Instanța europeană a constatat că a existat o violare a dreptului la viață privată și a secretului corespondenței, argumentând în sensul că această măsură nu a corespuns cu nevoia socială și nu a fost necesară într-o societate democratică. Documentul transmis de avocat clientului se circumscrie noțiunii de corespondență, acesta privind informații cu caracter privat și confidențial. Astfel, în absența unor suspiciuni cu privire la săvârșirea unei fapte penale, interceptarea documentului de către organele de cercetare penală nu putea fi justificată în vreun fel.

Totodată, autorizarea activităților de acces la sistemul informatic, conservarea datelor informatice și ridicarea lor odată cu sistemul informatic, prin procedura percheziției domiciliare și informatice, sunt activități care îi pot privi în egală măsură și pe avocați. Percheziția sistemului informatic al avocatului, ca urmare a ridicării acestuia cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la sediul său, se poate efectua numai cu respectarea regulilor enunțate anterior de principiul secretului profesional.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, percheziționarea avocatului, a domiciliului, cabinetului sau locului de muncă al acestuia se poate face numai de procuror în baza mandatului emis de judecător. Astfel, protecția privilegiului avocat-client se manifestă prin instituirea regulii potrivit căreia această percheziție se poate realiza numai de procuror, nu și de organele de cercetare penală sau de alte autorități cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice.

În acest sens s-a dezvoltat și jurisprudența europeană, Curtea europeană venind să constate încălcarea dreptului la viață privată și a secretului corespondenței atunci când statele nu au oferit suficiente garanții procedurale pentru a asigura respectarea secretului profesional al avocatului. În acest sens, Curtea a constatat că a existat o violare a Articolului 8 din Convenție atunci când legislația națională nu conținea suficiente garanții în situația efectuării unei percheziții la domiciliul ori sediului avocat, în sensul că nu erau definite în mod clar circumstanțele în care documentele conținând informații confidențiale pot fi percheziționate și ridicate de organele judiciare[48]. În același sens, instanța europeană a constat existența unei violări a Articolului 8 din Convenție, ca urmare a măsurii disproporționate de efectuare a percheziției domiciliare și informatice a calculatorului avocatului, pe baza unui mandat de percheziție al cărui conținut era redactat în termeni largi, facilitând accesul organelor judiciare la informațiile confidențiale ale clienților deținute în sistemul informatic[49].

O altă condiție din art. 139 alin. (4) din Codul de procedură penală român prevede imposibilitatea folosirii probelor obținute ca urmare a supravegherii tehnice dacă aceasta a vizat și raportul dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără. În această situație, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Acesta din urmă are obligația de a-l informa, de îndată, pe judecător despre acest aspect. Informarea avocatului nu este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Dacă apreciază că este necesară, judecătorul va dispune informarea avocatului.

Cu toate acestea, garanțiile procesuale oferite de Codul de procedură penală național nu reușesc să satisfacă în toate situațiile exigențele impuse pentru a fi asigurată exercitarea efectivă a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil. În situația interceptării convorbirilor dintre avocat și clientul său, s-a creat deja o inferioritate procesuală pentru persoana asistată, ca urmare a informațiilor pe care le-au luat la cunoștință organele de urmărire penală cu ocazia ascultării convorbirilor. Astfel, interceptările sau înregistrările pot conține informații despre faptele pentru care este cercetat clientul avocatului. Luarea la cunoștință a acestui tip de informații poate fi susceptibilă de a influența în mod esențial cursul anchetei desfășurate împotriva persoanei acuzate. Pe baza informații referitoare la faptă din cuprinsul interceptărilor, organele de urmărire penală pot adopta ori adapta strategii, care să conducă la administrarea probelor în vederea obținerii unei soluții de condamnare împotriva persoanei acuzate, la care probabil nu s-ar fi ajuns în caz contrar.

Deși proba care conține acest tip de informații este distrusă și, pe cale de consecință, respectiva informație nu mai poate fi folosită împotriva persoanei acuzate, acea informație nu este ștearsă din conștiința judiciară a organelor de urmărire penală, putând facilita identificarea și administrarea altor probe incriminatoare pentru persoana în cauză.

Protecția privilegiului avocat-client este asigurată și prin interdicția de a folosi probele obținute prin încălcarea secretului profesional în cadrul oricărui proces penal. În acest caz operează sancțiunea excluderii probelor obținute cu încălcarea dispozițiilor legale și a probelor derivate din acestea, conform art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală. Aceeași regulă este aplicabilă și în situația interceptării ori înregistrării convorbirii dintre avocat și persoana reținută sau arestată, făcută cu încălcarea confidențialității comunicărilor dintre cei doi. Potrivit prevederilor art. 89 alin. (2) din Codul de procedură penală, probele obținute cu încălcarea regulii enunțate se exclud.

6. Concluzii

Privilegiul profesional avocat-client este supus unor reglementări legale diferite și unor interpretări diferite în doctrina și jurisprudența statelor lumii. Acest privilegiu prezintă o arie de protecție mai cuprinzătoare ori mai restrânsă, în funcție de conținutul său legal și de interpretarea acestuia într-un sens mai larg sau într-un sens mai restrâns ori de tradiția juridică a statelor.

Legislația națională și, în special, legislațiile statelor membre ale Uniunii Europene, deși conțin prevederi legale referitoare la privilegiul legal profesional avocat-client și protecția conferită acestuia, trebuie să ofere garanții care să asigure în mod efectiv respectarea secretului profesional în relația avocat-client și să prevină în mod concret acțiunile autorităților ori a altor persoane susceptibile de a încălca secretul profesional dat fiind caracterul indispensabil al avocatului în realizarea actului de justiție și în exercitarea dreptului la apărare al individului.

Spre deosebire de Germania, cel puțin la nivel declarativ, România pare să ofere o protecție mai largă a secretului profesional și a confidențialității profesionale, permițând inclusiv avocaților, care nu au neapărat legătură cu o cauză penală și indiferent dacă cel acuzat este sau nu clientul lor, să facă opozabile organelor de anchetă cele două obligații profesionale.


[1] A se vedea, în acest sens, Declarația CCBE privind secretul profesional/ privilegiul profesional juridic (LPP) adoptată de Comitetul permanent CCBE în 15 septembrie 2017, diponibilă aici.
[2] Nr. dosare 2 BvR 1287/17, 2 BvR 1683/17, 2 BvR 1562/17, 2 BvR 14-5/17, 2 BvR 1780/17, a se vedea articolul publicat de Dirk Uwer și Constantin Lauterwein, German Constitutional Court on Privilege and Internal Investigations, disponibil aici și aici.
[3] A se vedea, în acest sens, Constitutional complaints relating to the search of a law firm in connection with the “diesel emissions scandal” unsuccessful, disponibil aici.
[4] The right to informational self-determination.
[5] A se vedea, în acest sens, Debevoise & Plimpton, German Constitutional Court Permits the Seizure of Documents in Possesion of Third Party’s Lawyers.
[6] A se vedea, în acest sens, Debevoise & Plimpton, German Constitutional Court Permits the Seizure of Documents in Possesion of Third Party’s Lawyers.
[7] A se vedea, în acest sens, decizia pronunțată de Curtea Constituțională cu privire la plângerea Jones Day: disponibilă aici.
[8] A se vedea, în acest sens, Dirk Uwer, Constantin Lauterwein, op. cit.
[9] A se vedea, în acest sens, Debevoise & Plimpton, German Constitutional Court Permits the Seizure of Documents in Possesion of Third Party’s Lawyers.
[10] În același sens, a se vedea și Confidentiality and the Attorney – Client Privilege, disponibil aici.
[11] A se vedea, în acest sens, Declarația CCBE privind secretul profesional/ privilegiul profesional juridic (LPP) adoptată de Comitetul permanent CCBE în 15 septembrie 2017.
[12] Idem.
[13] În același sens, a se vedea și Cauza Andre c. Franței, hot. din 28.02.2006, par. 41: „secretul profesional (…) este baza relației de încredere dintre un avocat și clientul acestuia”.
[14] A se vedea, în acest sens, Micah Schwartzback, The attorney – client privilege, disponibil aici.
[15] A se vedea, în acest sens, Sue Michmerhuizen, Confidentiality, Privilege: A basic value in Two Different Applications, Center for Professional Responsability (May 2007), disponibil aici.
[16] A se vedea, în acest sens, Peter Danos, Attorney – Client Confidentiality vs. Privilege: What is the Difference?, (2018), disponibil aici.
[17] A se vedea, în acest sens, Shorter v. State, 33 So. 3d 512 (Miss. Ct. App. 2009), disponibil aici.
[18] Idem.
[19] A se vedea, în acest, sens și Willkie Farr & Gallgher LLP, Legal privilege rules differ between the US and the EU, disponibil aici.
[20] Cauza 155/79 AM & S v. Commission 1982, RCR 1575.
[21] Cauza 155/79 AM & S v. Commission 1982, RCR 1575, par. 18.
[22] Idem, par. 21.
[23] Camera de Comerț Internațională a statuat cu privire la această excludere că: „atât timp cât comunicările cu un avocat care este angajat al clientului pot fi ridicate și folosite pentru a aplica sancțiuni,(…) calitatea consultanței juridice va avea de suferit, întrucât clienții corporației vor fi reticenți în divulgarea tuturor informațiilor către avocat, iar acesta din urmă va fi reticent în oferirea unor opinii legale sincere. Efectul constând într-o dificultate sporită a corporațiilor de a acționa conform legii”. A se vedea, în acest sens, Camera Internațională de Comerț Comisia Concurenței, „Dreptul concurenței și privilegiul legal”, 2006, p.5.
[24] Cauza T-30/89 Hilti v. Comisia 1990 ECR II – 165.
[25] Cauza T-125/03 și T-253/03 Akzo Nobel Chemicals Ltd and Akcros Chemicals Ltd v. Comisia.
[26] Idem, par. 45.
[27] F. Enrique Gonzalez – Diaz, Paul Stuart, Legal professional privilege under EU law: Current issues, Dreptul concurenței și dezbaterile juridice, vol. 3, ed. 3, Septembrie 2017, p. 59-60.
[28] Idem, p. 61.
[29] Upjohn Co. v. United States, 449 U.S. 383, 389 (1981).
[30] A se vedea, în acest sens, Julian Joshua, It s a privilege: Managing Legal Privilege in Multijurisdictional Antitrust Investigation, Comp. L. Insight, Dec. 11, 2007.
[31] Adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/2011, cu modificările și completările ulterioare, disponibilă aici.
[32] A se vedea, în acest sens, Declarația CCBE privind secretul profesional/ privilegiul profesional juridic (LPP) adoptată de Comitetul permanent CCBE în 15 septembrie 2017.
[33] Republicată în M. Of. nr. 440 din 24 mai 2018, cu modificările și completările ulterioare.
[34] În același sens, a se vedea art. 11 din Codul deontologic al Avocatului Român, disponibil aici.
[35] Aprobat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/2017.
[36] Art. 134 alin. (4) din Statut prevede că „Avocatul este obligat să respecte secretul profesional în privința strategiilor, tacticilor și acțiunilor preconizate și desfășurate pentru client”.
[37] Art. 228 alin. (2) din Statut: Secretul profesional vizează toate informaţiile şi datele de orice tip, în orice formă şi pe orice suport, furnizate avocatului de către client în scopul acordării asistenţei juridice şi în legătură cu care clientul a solicitat păstrarea confidenţialităţii, precum şi orice documente redactate de avocat care conţin sau se fundamentează pe informaţiile ori datele furnizate de client în scopul acordării asistenţei juridice şi a căror confidenţialitate a fost solicitată de client”.
[38] Rezoluția 2045, 21 aprilie 2015, disponibilă aici.
[39] Supravegherea democratică și eficientă a serviciilor naționale de securitate, document de discuție, Consiliul Europei, 2015, p. 27.
[40] Recomandările CCBE privind protejarea confidenţialităţii clienţilor în contextul activităţilor de supraveghere, disponibile aici.
[41] Cauza S. c. Elveției (12629/87), 1991, par. 48. Cauza Michaud c. Franței (12323/11), 2012, par. 117-118).
[42] Cauza M c. Olandei, hot. din 25 iulie 2017.
[43] Idem, par. 118-119.
[44] Cauza Pruteanu c. României, hot. din 03.02.2015.
[45] Art. 4 al Directivei privind dreptul de a avea acces la un avocat (Directiva 2013/48/UE) impune obligația statelor membre de a respecta confidențialitatea comunicării dintre persoanele suspectate sau acuzate și avocatul lor în exercitarea dreptului de a avea acces la un avocat prevăzut în prezenta directivă.
[46] Cauza Smirnov c. Rusiei, hot. din 7 iunie 2007, par. 32-34.
[47] Cauza Laurent c. Franței, hot. din 24 mai 2018., par. 26-28.
[48] Cauza Petri Sallinen și alții c. Finlandei, hot. din 27 sept. 2005, par. 22-23.
[49] Cauza Iliya c. Bulgariei, hot. din 22 mai 2008. În același sens, a se vedea Cauza Robathin c. Austriei, hot. din 3 iulie 2012, Cauza Letsakos c. Greciei, hot. din 4 octombrie 2018, disponibilă aici.


* Prezentul articol va fi publicat și în Revista Română de Drept Penal al Afacerilor nr. 3 din 2019.

Avocat dr. Mihai Mareș
Managing Partner MAREȘ DANILESCU MAREȘ

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate