Mama, copilul și experții: hotărârea Marii Camere din 10 septembrie 2019 în cauza Strand Lobben și alții împotriva Norvegiei
18 septembrie 2019 | Lavinia TEC
Lavinia Tec
”Sufletul îmi este liniștit și potolit ca un copil înțărcat care stă lângă mama sa” (Psalmul 131:2)
”Mama, tata și Felix, care avea nouă ani pe atunci, au plecat în Germania pentru șase luni, în 1934, lăsându-mă acasă în grija servitorilor, toți de culoare. De ce să mă fi luat și pe mine? Aveam doar doi ani. Cu siguranță acela a fost momentul în care mi-am format impresia că servitorii erau rudele mele cele mai apropiate. Îmi doream să pot face și eu lucrurile la care ei se pricepeau atât de bine – să gătesc, să fac prăjituri și să spăl vasele, apoi să fac paturile, să spăl rufe și să calc, să sap grădina, și așa mai departe. N-am nicio amintire clară despre felul în care arătau rudele mele după ce s-au întors din Germania. Poate vreun specialist în hipnoză să mă ajute să scot vreuna la iveală.”(Kurt Vonnegut, Dick Ochi-De-Mort)
1. Amintiri din copilărie într-o țară comunistă
M-am născut în 1976, în perioada comunistă. Am fost alăptată de mama o perioadă foarte scurtă. Numai 3 luni. De la 4 luni am fost un copil ”instituționalizat”, dus la creșă, apoi la grădiniță, așa cum au fost și alții. Amintirile mele datează de le câțiva anișori. Îmi aduc aminte că primul chip pe care îl vedeam dimineața era la tatei. Avea o misiune extrem de dificilă pentru un copil care refuza hrana: să-mi servească micul dejun (a nu se asocia cu ”Mic dejun la Tiffany”). Era un război care se desfășura zilnic între mine si tata. El, cu mâna întinsă spre mine cu o lingură plină de ou fiert, moale, în care erau câteva bucățele de pâine, eu, mereu cu capul întors, alergând prin casă. Pe tata îl vedeam doar dimineața, de la micul dejun până când mă lăsa la „cămin” (ceva de genul doi intr-unul: creșa și grădinița la un loc). Nu-mi aduc aminte ca el să se fi jucat vreodată cu mine în copilărie. Mama era persoana cea mai prezentă în mintea mea, deși absentă fizic, de dimineața până după-masă, pentru că făcea naveta zilnic la locul ei de muncă situat la o distanță de vreo 30 de km de casă. Nu țin minte ca părinții să-mi fi spus ”te iubesc”, ”esti cea mai deșteaptă„ , ”cea mai frumoasă”, ”cea mai..”, ”ești specială”. Pentru că nici ei nu auziseră astfel de cuvinte de la părinții lor.
Țin minte că niște gesturi simple – îmbrățișarea și sărutarea de noapte bună – erau garanția că sunt un copil iubit. Pur și simplu simțeam dragostea lor prin modul în care se ocupau de mine. Limbajul prin care ei îmi comunicau zilnic că mă iubesc – să folosesc vocabularul pe care l-am învățat de la Gary Chapman – era „prestarea de servicii”, atingerile doar seara, iar cuvintele, uneori. Nu cred că existau atunci cărți despre ”parenting”. Limbajul iubirii lor a devenit limbajul iubirii mele, cu care eu comunic astăzi și cu care mă simt cel mai confortabil. Dăm mai departe ce am primit. Vorbesc aproape zilnic cu părinții și de multe ori comunicăm de câteva ori pe zi. Uneori mi-e teamă că ar putea fi ultima convorbire cu unul dintre ei și de aceea mi-am impus să răspund la fiecare apel. Atunci când nu pot vorbi, le răspund scurt și le zic că îi voi suna eu mai târziu. Rar le spun părinților mei că îi iubesc și fac asta doar în convorbirile telefonice, cu vocea tremurândă. Sunt prea prețioase, prea importante pentru mine in relația cu ei ca să nu mă emoționez. La celălalt capăt al telefonului se aud aceleași cuvinte, tot cu vocea tremurândă. Totuși, de câțiva ani, tata își încheie convorbirile cu mine cu câteva expresii magice: ”te iubește tata! Ai grijă de tine! Aveți grijă de voi!”. Îmi aduc aminte că înainte de a pleca la serviciu, mama îl instruia pe tata cu privire la nevoia de calciu, de hrană și… toată lista de nevoi a copilului. Mi-o aduc aminte pe mama cum stătea la ”judecata” unei tanti doctor pediatru – respectabilă în orașul meu natal, un bun specialist – cu ocazia vizitelor medicale periodice. Mă cuprindea o neliniște cruntă când o vedeam pe ”tanti doctor” (cred că azi îi zice ”stres emoțional”), o persoană glacială, care mă examina ca pe un obiect, lipsită de orice emoție, fără niciun zâmbet care să încălzească și să coloreze atmosfera aia albă, de gheață din cabinet. Verdictul era întotdeauna același: sunt subnutrită. Mai auzisem în discuțiile dânsei cu mama și cuvântul ”rahitică”. Tonul pe care o spunea tanti doctor era parcă unul acuzator.
Sărmana mamă, se simțea atât de vinovată că nu luam în greutate! Îmi aduc aminte că aveam o sănătate șubredă, imunitatea mea fiind mereu scăzută. Până la 5 ani am avut nu știu câte răceli și amigdalite (nu țin minte să fi auzit vreodată în copilărie cuvântul ”viroză”, deși memoram toate discuțiile cu tanti doctor), rujeolă, rubeolă, oreion, hepatită. În ciuda fragilității sau vulnerabilității mele, la cămin, acolo unde era universul meu de dimineața până după-masa, eram foarte activă. Deși eram considerată subnutrită, mintea mea nu cred că era. Învățam zilnic, rapid, pe de rost toate cântecelele și poeziile noi și memoram tot programul serbărilor. Eram un copil mereu vesel. Îmi mai aduc aminte că, o dată, în timpul repetițiilor pentru o serbare, am fost obraznică cu tovarășa educatoare mai în vârstă, pe care eu o asociam cu tanti doctor pediatru – nu vedeam nicio afecțiune, niciun zâmbet pe fața ei, aveau aceeși alură. După o apostrofare acompaniată de tot felul de tonuri ridicate, tovarășa m-a pus la colț în picioare și cu mâinile ridicate sus. Nu am înțeles cum putea să corecteze efortul fizic o problemă de comportament. Dar mai aveam o tovarășă educatoare, tânără, frumoasă, cu o memorie extraordinară, plină de dragoste, bunătate, afecțiune pentru copii. Simțeam că este a doua mamă pentru mine. Era preferata mea. Mai țin minte că eram atașată de bucătăreasă și de două tanti ingrijitoare de la cămin. Femei simple cu suflet mare. Îmi mai aduc aminte de paturile metalice, cu zăbrele sau plasă, și chicoteala cu colegii în timpul programului de somn. Pe lângă faptul că refuzam mâncarea, refuzam să și dorm la prânz. Deci, cum să cresc mare și sănătoasă?!Îmi mai aduc aminte că acasă nu prea aveam jucării. Jocul meu preferat era, ghiciți? …de-a tovarășa educatoare. Imitam tot ce făceau la cămin tovărașele – cea rea și cea bună – și copiii.
Cu toate acestea, îmi amintesc cu drag de copilărie pentru că am fost un copil fericit.
2. Cronică de familie… norvegiană
Norvegia. Mai, 2008. Doamna Strand Lobben, cetățean norvegian, se adresează serviciilor de protecție a copilului pentru că era însărcinată și se confrunta cu o situație materială dificilă: nu avea o locuință personală și locuia temporar la părinți.
Starea de fapt. La 10 iunie, doamna Lobben se prezintă împreună cu prezumtivul tată al copilului său la ginecologie pentru a face o întrerupere de sarcină, însă analizele medicale de laborator arată că viitoarea mamă era pozitivă la chlamydia, ceea ce făcea imposibil avortul. După aflarea rezultatului, medicul ginecolog a stabilit măsurile care trebuiau luate în această situație. O asistentă socială de la spital a luat legătura cu serviciul de protecție a copilului, cu acordul viitoare mame. Aceasta a arătat că femeia însărcinată și-a manifestat față de ea dorința de a găsi o casă familială sau de plasament famlial deoarece capacitățile ei erau limitate din cauza unei leziuni cerebrale – consecința unei crize de epilepsie-,nu avea un domiciliu, avea relații dificile cu prezumtivul tată al copilului și ceilalți membri ai familiei sale. Totodată femeia a cerut sprijinul pentru a deveni o mamă cât mai bună cu putință. Spitalul a notat că șederea sa într-un centru de plasament era voluntară și că mama și copilul vor putea părăsi stabilimentul când vor dori. La 1 iulie spitalul informează serviciul de protecție a copilului că femeia va avea nevoie de un însoțitor pe toată perioada sarcinii, care va trebui să o urmeze și după naștere, și va avea nevoie de o casă familială. Serviciile de protecție a copilului deschid un dosar în acest sens, cu consimțământul femeii însărcinate, care acceptă să rămână într-un stabiliment timp de 3 luni după nașterea copilului, în vederea evaluării aptitudinii sale de a se ocupa corect de nou-născut. La 16 iulie 2008 are loc o ședință a serviciilor de protecție a copilului la care participă și un psiholog de la Oficiul pentru copii, tineri și familii. În cadrul acestei ședințe s-a hotărât ca femeia să facă obiectul unei supravegheri psihologice săptămânale, în timpul absenței asistentului social pe perioada verii și că psihologul va raporta apoi serviciilor de protecție a copilului.
Prin decizia oficială din 16 septembrie 2008, mamei și copilului ei li s-a oferit un loc într-o casă familială pentru trei luni. În decizie se arăta că autoritățile pentru protecția copilului erau îngrijorate de sănătatea mintală a femeii și se temeau că aceasta nu își va putea înțelege responsabilitatea pe care o avea ca mamă. Cu câteva zile mai devreme, la 9 septembrie 2008, serviciile de protecție a copilului și femeia au convenit asupra unui program pentru toată durata acestui sejur. Se preciza în acest acord că scopul principal al șederii urma să fie examinarea, observarea și însoțirea femeii pentru a-i oferi abilități parentale suficiente pentru a se putea îngriji de creșterea copilului. În acest sens s-au stabilit mai multe obiective specifice, inclusiv observarea mamei și a copilului, precum și o examinare a sănătății mintale a mamei, a maturității acesteia, a capacității de a primi, înțelege și folosi sfaturile privind rolul ei de mamă și potențialul său de dezvoltare, colaborarea ei cu cei aflați în anturajul său. La 25 septembrie 2008, femeia a născut un băiat, X, al doilea reclamant în cauza soluționată de Curte. La naștere mama a refuzat să dezvăluie identitatea tatălui lui X. Patru zile mai târziu, la data de 29 septembrie 2008, s-a stabilit cu X în casa oferită de serviciile de protecție a copilului. În primele cinci zile, bunica maternă a lui X a rămas cu ei.
La 10 octombrie 2008, personalul stabilimentului a contactat serviciile de protecție a copilului pentru a le raporta îngrijorarea lor cu privire la situația nou-născutului: copilul nu câștiga suficient în greutate; era distonic; în momentul schimbării scutecelor, au observat de mai multe ori că rămâneau la fundulețul copilului resturi de excremente și, deși personalul îi atrăgea mamei atenția cu privire la acest aspect, aceasta continua să se gândească doar la ea. La 14 octombrie 2008, personalul din casă și-a exprimat îngrijorarea serioasă pentru starea lui X și nivelul abilităților parentale ale reclamantei. Membrii personalului au susținut că li se pare că ea nu a declarat adevărata greutate a bebelușului și că X a pierdut mai mult decât crezuseră inițial. De asemenea, au declarat că mama nu părea să înțeleagă absolut deloc emoțiile fiului ei și că nici nu ar putea să simtă empatie pentru el. Aceștia au mai specificat că au decis să o instaleze pe mamă într-un apartament de la etajul principal pentru a o putea observa și monitoriza mai îndeaproape. Au adăugat că următoarea întâlnire dintre mamă, personalul stabilimentului și serviciile de protecție a copilului urma să aibă loc pe 24 octombrie 2008, dar au dorit să devanseze data, considerând că rezolvarea acestei probleme nu poate aștepta atât de mult.
La 17 octombrie 2008 a avut loc o întâlnire între membrii personalului stabilimentului, copil, mamă și serviciile de protecție a copilului. Cu această ocazie reclamanta a anunțat că nu mai dorește să primească sprijin și dorește să plece împreună cu copilul ei. Personalul a fost foarte îngrijorat de abilitățile parentale ale reclamantei, susținând că aceasta nu se trezea noaptea și că bebelușul a pierdut mult în greutate, era distonic și părea deshidratat. Totodată, personalul a declarat că asistentul medical, care se ocupa de vizita medicală, era foarte preocupat de starea de sănătate a copilului, în timp ce mama nu era. Membrii personalului au mai declarat că mama a fost sub atenta lor supraveghere, că au rămas treji noaptea pentru a o trezi pe mamă ca să-și hrănească copilul, că au fost acolo la fiecare trei ore, zi și noapte, pentru a se asigura că bebelușul a fost hrănit și că au crezut că micuțul nu ar fi supraviețuit dacă nu ar fi pus în aplicare un control atât de riguros. Totodată, aceștia s-au arătat extrem de îngrijorați cu privire la părăsirea stabilimentului de către mamă și copil, considerând că bebelușul ar fi în pericol, fiind sub greutatea normală critică, necesitând hrănire și monitorizare.
În decizia luată cu ocazia ședinței, se arăta că reclamanta a informat autoritățile pentru protecția copilului despre tatăl copilului, dar că a refuzat ca acesta să efectueze un test de paternitate și să semneze documentele din spital în calitate de tată. S-a consemnat că tatăl dorea să-și asume responsabilitatea pentru copil, însă nu i-au fost recunoscute drepturile în acest sens. În decizie s-a mai arătat că X trebuia plasat în asistență medicală de urgență iar reclamanta și mama vor avea acces la copil maximum o oră și jumătate pe săptămână. În ceea ce privește nevoile copilului, în decizie s-a consemnat că X a pierdut mult în greutate și, prin urmare, va trebui să fie atent urmărit. S-a subliniat faptul că a fost foarte important să se stabilească un program adecvat de alimentație pentu copil. În plus, se prevedea că reclamanta, părinții care aveau copilul în plasament de urgență, o echipă de specialiști și serviciile de protecție a copilului vor evalua continuu plasamentul bebelușului. De asemenea, s-a specificat că serviciile municipale ar trebui să rămână în contact cu părinții din plasament și că aceștia vor fi responsabili de menținerea contactului cu reclamanta și monitorizarea situației ei. La 21 octombrie 2008, președintele Oficiului județean de asistență și-a dat acordul preliminar pentru măsurile propuse în decizia din 17 octombrie 2008, bebelușul fiind dat în plasament familial de urgență. La 22 octombrie 2008, reclamanta a depus contestație împotriva deciziei de plasare de urgență. Ea a susținut că poate locui cu X în casa părinților ei, arătând că mama sa, casnică, era disponibilă să o ajute să aibă grijă de X. A mai susținut că atât ea cât și mama ei erau dispuse să accepte ajutor de la serviciile de protecție a copilului.
La data de 23 octombrie 2008, un terapeut familial și un psiholog de la centrul de plasament au pregătit un raport cu privire la șederea reclamantei și a mamei sale în casă. Acest raport a menționat un test de inteligență la care a fost supusă reclamanta, la care a obținut un scor superior celui obținut de 67% dintre persoanele de vârsta ei privind capacitatea de percepție sau organizarea elementelor vizuale și un scor inferior celui obținut de 93% dintre persoanele de vârsta sa în ceea ce privește înțelegerea verbală. De asemenea, se arăta că reclamanta a obținut un scor mai puțin ridicat decât cel obținut de 99% dintre persoanele de vârsta ei pentru sarcini care implică memoria de lucru, și anume capacitatea de a ține cont și de a prelucra informații complexe. Raportul arăta că aceste teste au confirmat impresia clinică produsă de reclamantă. El a mai indicat că, prin sprijinul, sfaturile și aplicațiile practice pe care i le-a oferit în casă, stabilimentul a urmărit să o învețe pe reclamantă cum să răspundă nevoilor elementare ale copilului său: alimentație, igienă și protecție. Însă a fost nevoie ca membrii personalului să revină constant asupra sfaturilor pentru ca reclamanta să învețe să le aplice.
Potrivit membrilor personalului, de multe ori mama nu înțelegea ce i se spunea sau explica și uita repede. În raport s-au mai consemnat următoarele: ”În timpul șederii, mama a făcut comentarii pe care le-am considerat foarte deranjante. A arătat fiului ei o lipsă mare de empatie și de mai multe ori un sentiment de dezgust. Nu părea să înțeleagă ce putea înțelege fiul ei sau ce comportamente putea controla sau nu. Mama se caracterizează printr-o funcționare mentală incoerentă și are multe probleme în multe domenii care sunt cruciale pentru capacitatea ei de a crește copilul. Capacitatea sa de a asigura nevoile practice ale acestuia din urmă trebuie analizată în lumina acestei observații. Sănătatea mintală a mamei este marcată de sentimentele dificile și dureroase pe care le inspiră propria persoană și de felul în care îi percepe pe ceilalți. Mama pare să aibă deficiențe considerabile. Estimăm că mama nu este în măsură să aibă grijă de copil. De asemenea, credem că are nevoie de sprijin și monitorizare. După cum am spus oral serviciilor de protecție a copilului, credem că este important ca mama să primească multă atenție după plasarea de urgență. Mama este vulnerabilă. Ar trebui să i se ofere o evaluare psihologică și tratament și probabil are nevoie de ajutor pentru a se motiva pentru asta. Ar fi necesar să se stabilească pentru mamă un plan individual de sprijin în mai multe domenii. Mama are potențial (a se vedea testele de aptitudine) și trebuie ajutată să-l folosească cu înțelepciune.”
La 27 octombrie 2008, biroul de asistență socială a examinat contestația reclamantei împotriva deciziei de plasare de urgență. În decizia dată în aceeași zi, semnată de președintele său, Oficiul județean de asistență socială a concluzionat că trebuie să se bazeze pe dovezile furnizate de psihologul instituției în raportul său, precum și de către reprezentantul serviciilor municipale de protecție a copilului. Din aceste probe rezulta că reclamanta nu a putut să-și îngrijească bebelușul în mod corespunzător, și în plus și-a exprimat dorința de a părăsi casa. Oficiul nu accepta ca bebelușul să fie astfel expus unui risc semnificativ astfel că i-a respins contestația.În aceeași zi, 27 octombrie 2008, X a fost dus la o clinică de psihiatrie pentru copii pentru evaluare. La 30 octombrie 2008, reclamanta a înaintat un recurs la Curtea de district (tingrett) împotriva deciziei Oficiului de Asistență Socială din 27 octombrie 2008. La 13 noiembrie 2008, reclamanta l-a vizitat pe X la casa familiei unde fusese plasat de urgență. Conform notelor luate de ofițerul de supraveghere, Z a primit cu o zi înainte rezultatul unui test de paternitate care arăta că nu era tatăl lui X. Reclamanta a declarat că nu știe cine ar putea fi tatăl copilului și că nu-și amintea să fi avut relații cu altcineva. Ea a fost de acord ca un consilier de la protecția copilului să contacteze medicul pentru o trimitere la un psiholog.
La 21 noiembrie 2008, un consilier pentru plasarea în situații de urgență de la Oficiul pentru copii, tineret și familie a redactat un raport privind punerea în aplicare a măsurii de urgență. În raport se arătau următoarele:
– când copilul a ajuns în familia în care a fost plasat în situație de urgență pe 17 octombrie, brațele și picioarele nu se mișcau mult iar bebelușul nu scotea sunete;
– nu putea deschide ochii care erau roșii, umflați și plini cu secreții;
– era subnutrit, palid și slab;
– câteva zile mai târziu, a început să se miște, să scoată sunete și să își recapete culoarea;
– a mâncat bine la toate mesele și s-a bucurat de contactul fizic;
– după ce a primit medicamentele corespunzătoare, a fost capabil să deschidă ochii și a început să ia contact cu mediul său;
– au fost stabilite rutine adecvate, precum și o monitorizarea atentă a dietei și dezvoltării acesteia;
– pe parcursul celor cinci săptămâni petrecute în plasamant de urgență, copilul s-a dezvoltat foarte bine în toate domeniile;
– medicul și cei însărcinați cu vizita de evaluare a sănătății au fost mulțumiți de dezvoltarea sa și au urmărit-o îndeaproape;
– spitalul de zi de psihiatrie pentru copii și adolescenți a urmărit, de asemenea, copilul și a descoperit care ar fi putut fi simptomele de stres apărut în timpul gestației sau în primele săptămâni de viață;
– părinții din plasament i-au oferit copilului condiții bune de dezvoltare;
– copilul are nevoie de adulți stabili, care să poată avea grijă de el, în funcție de vârsta lui și să-i satisfacă și în viitor nevoile de bază.
La 28 noiembrie 2008, serviciile municipale au solicitat biroului de asistență județeană să emită un ordin de plasare pe motiv că reclamanta nu avea abilitățile necesare pentru a răspunde diferitelor nevoi ale unui copil. Ele considerau că, dacă X ar fi fost înapoiat mamei, acesta se va găsi rapid într-o situație de neglijență gravă. În ceea ce privește dreptul de vizită al mamei, ei au presupus că plasamentul în cauză va fi pe termen lung și că X va crește probabil în asistență maternală. Au mai arătat că deși reclamanta era tânără, se presupunea că abilitățile ei materne vor fi limitate, cel puțin în ceea ce-l privește pe X.
La 5 decembrie 2008, echipa Clinicii de Psihiatrie pentru Copii, care a făcut șase observații distincte între 3 și 24 noiembrie 2008, în conformitate cu instrucțiunile date la 27 octombrie 2008 (punctul 27 de mai sus), și-a înregistrat constatările într-un raport, care arăta, între altele că: „[X] a fost un copil care a întârziat semnificativ în dezvoltare atunci când a fost trimis la noi pentru evaluare și observații. Astăzi, se comportă ca un copil normal de două luni și are un potențial normal de dezvoltare. Din ceea ce putem observa, s-a găsit în mare pericol. La copiii vulnerabili, lipsa de reacție și confirmare sau alte interferențe în interacțiune poate duce la tulburări psihologice și de dezvoltare mai mult sau mai puțin grave dacă nu se confruntă cu alte relații care corectează aceste deficiențe. Prin urmare, calitatea primelor interacțiuni între un copil și persoana care îi este cea mai apropiată este de o importanță deosebită pentru dezvoltarea sa psihosocială și cognitivă. [X] arată astăzi semnele unei bune dezvoltări psihosociale și cognitive.”
La 12 ianuarie 2009, Tribunalul raional, format dintr-un judecător profesionist, un psiholog și un asesor, a examinat recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei adoptate de biroul de asistență socială în contextul procedurii de plasare de urgență (a se vedea punctele 25-26 și 28 de mai sus). În hotărârea sa din 26 ianuarie 2009, Tribunalul a declarat că nu există nicio îndoială că la momentul emiterii ordinului de plasare temporară, X se afla într-o situație gravă și prezenta semne clare de neglijență psihologică și fizică. Prin urmare, instanța a constatat că starea unui risc „semnificativ”, în sensul Legii privind protecția copilului, a existat la data emiterii odinului. Totodată instanța a reținut că la momentul judecării recursului, X era în stare de sănătate mai bună și se dezvolta în mod normal datorită eforturilor părinților săi din plasament și măsurilor de urmărire.
Având în vedere că abilitățile parentale ale reclamantri nu s-au schimbat, tribunalul și-a exprimat îngrijorarea că X ar fi expus unui risc semnificativ dacă ar fi înapoiat mamei sale la acel moment, chiar dacă ar locui cu părinții ei și ar beneficia de sprijinul lor. Instanța a observat că problema pusă în discuție era capacitatea mamei biologice, reclamanta, de a avea grijă de copil. Prin umare, Tribunalul raional a apreciat că nu există niciun motiv de revocare a ordinului de plasare de urgență în așteptarea deciziei Oficiului Județean de Asistență Socială privind plasamentul definitiv al copilului în familie. Au urmat alte proceduri interne în vederea înapoierii copilului, în care mama a pierdut.
Hotărârea Curții
În hotărârea din 30 noiembrie 2017, Curtea a reținut cu patru voturi la trei că nu există nicio încălcare a articolului 8 din Convenție în ceea ce o privește pe reclamantă și copilul său.
La data de 9 aprilie 2018, completul Marii Camere a admis cererea de trimitere a cauzei înaintea ei, formulată de reclamanți.
Marea Cameră a hotărât cu treisprezece voturi la patru că în cauză s-a încălcat articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor omului pentru ambii solicitanți, mama și fiul ei.
Hotărârea este importantă pentru că se poate considera că anticipează hotărârile pe care Curtea urmează să le dea în celalte cauze împotriva Norvegiei, aflate deja pe rol.
Dincolo de aspectele de procedură pe care le antamează hotărârea, intervențiile terților în procedura scrisă în fața Curții[2], opiniile disidente și concordante ale judecătorilor – hotărârea are peste 100 de pagini – pe care ne-am propus să nu le expunem aici, din motive de spațiu, aspectele de fond sunt extrem de importante pentru soluționarea unei tipologii de spețe specifice dreptului norvegian: separația copilului de părinte.
Din conținutul motivării ar rezulta că, de data aceasta, judecătorii au avut ”inimă”, preocupându-se cu adevărat de relația dintre mama biologică și copil și importanța acestei relații în dezvoltarea copilului. Desigur, privită din perspectiva temporală, soluția este controversată de vreme ce este pronunțată în 2019, la aproape 11 ani de la data la care copilul a fost plasat într-o altă familie, unde a crescut și s-a dezvoltat, contactul cu mama sa biologică fiind extrem de redus, limitat. Luat de acasă în timp ce era sugar, se întoarce în timp ce este în etapa de pre-adolsecență, fiind rupt din familia în care s-a format până atunci.
Curtea concluzionează că deciziile luate în timpul procedurilor privind ridicarea autorității părintești și autorizarea adopției lui X, între aprilie 2011 și octombrie 2012, sunt analizate fără echivoc ca solicitări ale reclamanților privind dreptul lor la respectarea viații de familie. Ingerința autorităților în viața de familie a fost prevăzută de legea norvegiană în materia protecției copilului, care urmărește scopurile legitime ale „protejării sănătății sau moravurilor” și „drepturilor și libertăților” lui X. Cu toate acestea, Curtea reține că în procesul care a dus la retragerea autorității părintești și autorizarea adopției, autoritățile interne nu au căutat să se implice într-un exercițiu autentic de echilibru între interesele copilului și cele ale familiei sale biologice și niciodată nu au avut în vedere serios posibilitatea unei întâlniri a copilului și a familiei sale biologice.
În hotărârea sa, Marea Cameră a constatat că principalul motiv pe care autoritățile norvegiene și-au întemeiat decizia de separare a copilului de mama sa biologică a fost incapacitatea mamei de a-și îngriji corect fiul, care fusese evaluat ca un copil vulnerabil. Curtea a reproșat autorităților norvegiene următoarele:
– faptul că deciziile lor nu s-au bazat pe dovezi suficiente privind abilitățile parentale ale reclamantei, ci doar pe câteva întâlniri care au avut loc la distanțe mari între mamă și fiu, după plasarea acestuia în asistență maternală; aceste întâlniri nu putea fi relevante, pe de o parte, din cauza frecvenței reduse, iar pe de altă parte din cauza modului în care erau organizate: în prezența unui agent de supraveghere de la serviciul de protecție a copilului și în prezența mamei adoptive; acest cadru nu putea asigura confortul și garanția unei bune dezvoltări a relației dintre copil și mama sa biologică; autoritățile nu au făcut eforturi să găsească un alt mod de organizare a întâlnirilor pentru a favoriza dezvoltarea relațiilor copil-mamă;
– întâlnirile nu erau organizate pentru a facilita dezvoltarea relației dintre copil și mama sa biologică în scopul înapoierii copilului, ci doar cu scopul ca acesta să-și cunoască originea;
– că s-au bazat pe rapoartele vechi ale unor experți psihologi, iar nu pe rapoarte actualizate, care să țină cont și de schimbările intervenite în statutul mamei biologice: între timp s-a căsătorit, are un copil din căsătorie, are o locuință stabilă; din 2009-2010 nu s-au mai produs alte rapoarte;
– examinarea vulnerabilității copilului a constat într-o analiză succintă, fără să se explice cum ar fi putut dura în timp această vulnerabilitate de vreme ce X a fost dat în plasament de la 3 săptămâni;
– autoritățile interne nu s-au preocupat în mod efectiv și real să realizeze un echilibru între interesele copilului și cele ale familiei sale biologice sau să ia în considerare situația familiei mamei, care între timp s-a căsătorit, având al doilea copil.
În aceste condiții, Curtea a apreciat că procesul decizional nu s-a desfășurat în așa fel încât toate opiniile și interesele solicitanților să fie luate în considerare în mod corespunzător. Prin urmare, Curtea a considerat că procedura în cauză nu a fost însoțită de garanții proporționale cu gravitatea interferenței și interesele în joc, încălcându-se art. 8 din Convenție pentru ambii solicitanți.
3. Părintele, dușmanul copilului… în Norvegia și Danemarca
Norvegia are mai multe cauze pe rolul Curții. Din câte cunoaștem din presa americană de dată recentă, în această vară Curtea a acceptat o audiență în cauza Bodnariu.
Unul dintre cazuri este cel al unei mame de cetățenie americană, Natalya Shutakova[3], care s-a mutat din Atlanta în Norvegia, pentru a fi împreună cu soțul său. Cuplului le-au fost luați copiii pentru ”rele tratamente”. Într-o dimineață, mama a primit un mesaj de la învățătoarea fetiței sale, care o atenționa că aceasta nu avea ce să mănânce și îi era foame. Învățătoarea i-a spus că a observat că lipsea mâncarea din cutiuță. În realitate, fetița aruncase mâncarea și mințise în fața învățătoarei că nu primise mâncare de acasă. Din cauza acestui incident au fost luați toți cei trei copii de lângă părinți.
Într-un alt caz, Kai Kristiansen a fost separat de mama sa, de cetățenie canadiană, după ce ea l-a retras de la școala publică pentru homeschooling[4]. Această schimbare a fost determinată de faptul că băiatul primea la școală amenințări cu moartea.
În 2013, Barnevernet l-a separat de mama sa de cetățenie americană, pe un băiețel în vârstă de 1 an și jumătate, pentru că avea foarte puțin sub greutatea prevăzută pentru vârsta lui. Ulterior, șase ani mai târziu, copilul a trecut de la o casă la alta iar numele i-a fost schimbat de două ori.
Destul de recent, autoritățile norvegiene au început să reevalueze cazurile de separare a copiilor de familiile lor de origine, după ce unul dintre reputații experți psihiatri care redacta rapoartele pentru serviciul de protecție a copilului a fost pus sub acuzare pentru pornografie infantilă[5].
Norvegia nu este singura țară scandinavă în care serviciul de protecție a copilului are puteri discreționare în separarea copiilor de părinții lor.
În Danemarca, o jurnalistă iraniano-daneză a fost notificată de serviciile sociale de protecție a copilului că va pierde autoritatea părintească asupra copilului său adoptat chiar de la naștere[6]. Motivul: opiniile sale ”politically incorect” asupra Islamului, care ar putea afecta dezvoltarea copilului. Aceasta a publicat câteva articole în care critica Islamul: ”Islam, Muslim immigration and the death of Europe”; ”Stop processing asylum applications in Denmark”; ”Muslim are dividing families” . În martie 2019, jurnalista a postat pe pagina personală de facebook o postare video legată de două turistă – una daneză, alta norvegiană – ucise în Maroc de jihadiști ISIS, fiind acuzată de încălcarea Codului penal pentru distribuirea acelui video.
4. Trei copii: Andrej Breivik, Ingmar Bergman și Lars von Trier
În ciuda preocupării pentru cele mai bune abilități parentale și a pozițiilor fruntașe din clasamentelor făcute de „experți” în materia fericirii – de parcă fericirea s-ar putea măsura – și educației copiilor -, țările scandinave se confruntă actualmente cu două mari probleme: un regim al terorii instaurat de adolescenți – violență excesivă, criminalitate ridicată, bande de adolescenți care acționează în școli și licee, terorizând elevii și profesorii, – și creșterea numărului de abuzuri fizice, sexuale și emoționale comise de părinți asupra copiilor. Aceste probleme pot fi puse pe seama limitării considerabile a conținutului autorității părintești, de vreme ce părinților nu li se permite să corecteze comportamentele greșite ale copiilor. Este posibil ca decizia politică din anii ’60 de a instaura o educație fără nicio regulă și de a legaliza pornografia – o decizie care este produsul liberalismului cultural[7] – să fi dus la tirania copiilor cu care se confruntă azi țările scandinave și la agresiunile sexuale în interiorul familiei.
Regizorul suedez Ingmar Bergman
Considerat de unii drept cel mai influent regizor de film din cea de-a doua jumătate a sec. XX, Ingmar Bergman a avut o copilărie traumatizată de abuzurile tatălui său, un pastor luteran, care ajunsese la un moment dat capelanul regelui Suediei. Bergman și-a caracterizat tatăl ca o persoană condusă de fanatism și ură, predispus la depresie. Pedepsele fizice la care era supus de – în mod fervent era închis într-un dulap – părinți erau umilitoare pentru el. „A fost o luptă cu viața și moartea: fie părinții au fost frânți, fie copilul a fost frânt”, avea să-și amintească mai târziu Bergman. Față de mama sa nutrea o dragoste profundă, deși fusese respins de ea de la o vârstă fragedă. În fața abuzurilor tatălui său își căuta dar nu găsea refugiu în brațele mamei, și ea victima unui soț abuzator. Și-a găsit refugiul în fantezie și gust pentru macabru.
Bergaman avea să afirme mai târziu că se lupta cu demonii personali din copilăria sa. ”Demonii sunt nenumărați, apar în momentele cele mai incomode și creează panică și teroare”, a spus el la un moment dat.
Temele recurente în filmele sale sunt teroarea, anxietatea sexuală, vinovăția, pedepsele, singurătatea și căutarea sensului în viață. Cel mai sugestiv film pentru copilăria sa și viața de familie este ”Fanny și Alexander”, care a câștigat patru Oscaruri în 1984, unul pentru cel mai bun film în limba străină. Cel mai sugestiv film pentru relația dintre părinții săi este ”Good intentions”. ”Simt o mare nevoie să spun povestea acestor doi oameni care sunt în sângele meu, nervii și genele mele”, a spus Bergman.
Da, uneori ne dor strămoșii din noi!
Filmul în care își explorează mama pe care a iubit-o atât de mult, dar și abuzul emoțional provocat de sentimentul de respingere a copilului de către mamă, este ”Persona”. Un film complicat și tulburător. Un alt film în care este preocupat de personalitatea mamei sale este „Cries and Whispers”, un film despre trei surori și o servitoare. Bergman a spus că reprezintă patru aspecte ale mamei sale, pe care căuta să le înțeleagă prin intermediul personajelor sale.
Probabil că durerea acumulată în perioada copilăriei a fost transformată de Bergman într-o forță creatoare impresionantă iar prin opera sa, prin filmele sale a încercat o exorcizare, o eliberare de demonii copilăriei. Din suferința lui Bergman s-au născut adevărate capodopere cinematografice.
Uneori, demonii copilăriei ne urmăresc toată viața!
Regizorul danez Lars vom Trier
Lars von Trier a avut o copilărie nefericită, o relație foarte tensionată atât cu mama, cât și cu tatăl său. Din această cauză a suferit de depresie de când era copil. A fost crescut pe baza unei educații fără nicio regulă, fiind acomodat cu sexualitatea și nudismul alături de părinți de la o vărstă fragedă. Încă din adolescență și-a făcut un studiou unde producea filme pornografice.
Un secret de familie i-a fost dezvăluit de mamă chiar pe patul de moarte: cel pe care îl considera tatăl său, un evreu, nu era tatăl biologic. Fusese produsul unei relații extra-maritale dintre mama sa și șeful ei, Ministrul Afacerilor Sociale în Danemarca. Tatăl său biologic provenea dintr-o familie de muzicieni germani și era anti-semit. Căutându-și tatăl biologic, a aflat că acesta refuza să aibă orice contact cu el. Minciuna cu privire la originea sa biologică, la identitatea sa până la urmă și respingerea de către tată l-au bulversat. Aceasta poate explica interesul cineastului pentru compozitorul Richard Wagner și istoria Germaniei, dar probabil și pentru un oarecare comportament deviant. Într-un interviu, von Trier a declarat că nu ar fi vrut să afle niciodată acest secret de familie. A spus că dacă ar fi știut ce-i va dezvălui mama, ar fi fugit de acea întâlnire.
Inspirat puternic de Ingmar Bergman, temele din filmele sale sunt violența, auto-mutilarea și sexualitatea, văzută nu ca o plăcere, ci ca un tărâm al chinului, obsesiei și depravării. Filmele ”Anticrist„, ”Melancholia”, ”Nymfomaniac” sunt proiecția zbuciumului său sufletesc, ecoul depresiei sale, al dezechilibrului psihic și emoțional declanșat de abuzurile din copilărie, de educația fără nicio regulă și de un secret de familie.
Uneori, secretele de familie lasă urme adânci în viața noastră!
Norvegianul Andrej Breivik
Andrej Breivik, cel care a comis atentatul din 22.07.2011, a crescut alături de mama sa pentru că, după un an de la nașterea lui, parinții au divorțat. Mama i-a refuzat tatălui orice legătură cu copilul. Era o mamă hiperprotectoare, o mamă dominantă. Dormea in pat cu el chiar si atunci cand acesta ajunsese adult. Sexualizarea i-a fost provocata de mamă la vârsta de 4 ani. La un moment dat, arată rapoartele psihiatrilor care l-au avut sub observație, date publicității, Andrej i-a cumpărat mamei sale chiar o jucărie sexuală, după eșecul relației cu iubitul său, pe care, se pare că învățase o folosească. Barnevernet a propus îndepărtarea copilului de mamă, stabilind ca relația cu ea îi produce tulburari grave de comportament. Însă mama a câștigat in instanță și a păstrat custodia. De fapt, aceleași rapoartele au dezvăluit că mama lui Andrej suferea de schizofrenie paranoidă și, în copilărie, fusese victima abuzului propriei mame.
Unul dintre filmele lui preferate era Dogville, regizat de Lars von Trier. Ultima scenă din acest film are asemănări izbitoare cu ceea ce s-a petrecut pe insula Utoya, unde Breivik a ucis 76 de persoane.
Uneori, cei care ar trebui să ne protejeze în copilărie ne fac mult rău!
Toate cele trei cazuri sunt grăitoare pentru relația părinte-copil, pentru modul în care aceasta își lasă amprenta pe sufletul copilului și modelează viitorul adult. Copiii se pot îmbolnăvi mintal și emoțional de ne-iubire sau de prea multă iubire direcționată greșit. Uneori, iubirea poate să doară, însă ne-iubirea doare înotdeauna. Ne-iubirea mutilează suflete și creează niște monștri în interiorul nostru.
Două lucruri îmi sunt foarte clare: 1) echilibrul din interiorul familiei creează echilibrul în interiorul unui copil iar echilibrul din interiorul părinților creează echilibrul în interiorul familiei 2) fericirea unui copil stă în lucruri mărunte, în gesturi mici, care nu au preț, ci poate doar costuri.
Din teoria pe care am învățat-o și pe care o predau, știu exact care este conținutul autorității părintești. Cu practica însă e mai greu. Din experiență pot spune că, deși este cea mai nobilă, meseria de părinte este și cea mai grea, cea mai dificilă. De aceea îmi este greu să trag concluzii, oricare ar fi poziția de pe care aș vrea să o fac: copil, părinte, avocat sau profesor.
5. Loc pentru concluzii, concluziile cititorului
[1] Cererea nr. 37283/13. Poate fi accesată aici.
[2] În speță au intervenit Belgia, Bulgaria, Danemarca, Italia, Republica Cehă Regatului Unit și Slovacia, state ai căror cetățeni se confuntă cu aceeași probleă în Norvegia – separarea de copii. De asemenea, li s-a permis să intervină în procedura scrisă și următoarelor organizații: Alliance Defending Freedom International, Asociația italiana dei magistrati per i minorenni și pentru familie (AIMMF) și Centrul AIRE.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.
[5] Disponibil aici.
[6] Disponibil aici.
[7] Disponibil aici.
Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
