Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Supravegherea tehnică în lumina noilor soluții ale Curții Constituționale – interpretarea și aplicarea deciziilor în materie ale instanței constituționale
18.09.2019 | Cristinel GHIGHECI, Vlad NEAGOE

Cristinel Ghigheci

Cristinel Ghigheci

Vlad Neagoe

Vlad Neagoe

Odată cu noile soluții ale instanței noastre de contencios constituțional, pronunțate în materie penală, o problemă aparte se află acum în actualitatea judiciară, cu implicații deosebite asupra unora dintre procesele penale în curs, atât practice – putând duce la diferite soluții pe fondul cauzelor datorită modificării probatorului specific, cât și teoretice – fiind o bună ocazie pentru antamarea chestiunilor în materie prin prisma unor concepte mai largi precum cele legate de competența organelor judiciare, actul procesual sau procedural ori sancțiunea procesuală, văzând şi cum se comportă aceste noțiuni odată încercate în practică.

Întrebarea principală care caută acum răspuns este dacă și cum aplicăm sancțiunile procesuale în cazul constatării realizării procedeelor probatorii speciale prin „alte organe specializate ale statului”? Sau, mai pe scurt, trebuie sau nu excluse interceptările telefonice (ambientale) făcute prin serviciile de informații ori sunt și alte căi procesuale pentru remedierea unei asemenea situații, în cazul în care se consideră necesar?

Sunt întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează, fără a ne propune susținerea vreunui anume punct de vedere, ci doar a contribui la deslușirea chestiunii prin prezentarea unor argumente pertinente și punerea în discuție a variantelor posibile.

I. Soluțiile Curții Constituționale

Până în acest moment, Curtea Constituțională a pronunțat în materie trei decizii relevante, pe care ea însăși le-a apreciat în comun prin referințe reciproce, având același obiect referitor la identificarea și sancționarea conduitelor din cadrul urmăririi penale, ivite cu ocazia folosirii metodelor speciale de supraveghere, prin implicarea serviciilor de informaţii, cu neobservarea formelor procedurale apreciate ca ţinând de competența materială sau funcţională a organelor de urmărire penală.

Prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi a constatat caracterul neconstituțional al sintagmei „ori prin alte organe specializate ale statului”, din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. 1 C. proc. pen., sub aspectul lipsei sale de previzibilitate, în condițiile în care a reținut că acesta se referă numai la organele de urmărire penală și nu vizează activitățile tehnice specifice.

Ulterior, prin Decizia nr. 302/2017, tot într-un control concret a posteriori pe cale de excepţie, Curtea Constituţională a constatat că este neconstituțională soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, având în vedere importanța celei dintâi faze a procesului penal, care nu s-a diminuat cu nimic în noua reglementare, prin prisma organizării ierarhice a unităților de parchet și a gradului diferit de pregătire profesională a magistraților procurori, inclusiv a înființării și funcționării structurilor speciale având competență specializată. Aceste aspecte fac necesară respectarea strictă a competențelor legale și justifică aplicarea automată a sancțiunii nulității, fără dovedirea unei vătămări procesuale specifice nulității relative, considerată o veritabilă probatio diabolica, respectarea principiului legalității impunând ca vătămarea procesuală să fie prezumată iuris et de iure, trăsătură specifică nulității absolute (Decizia nr. 302/2017).

În sfârșit, cu precizarea că nu aduce nimic nou față de celelalte două soluții anterioare, prin Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituţională – de data aceasta soluţionând un conflict juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti – a identificat mai multe carențe de nivel constituțional în materia metodelor speciale de supraveghere tehnică, prev. de art. 138 alin. 1, lit. a)-d) C. proc. pen., reiterând, mai întâi, lipsa previzibilității normei legale privind punerea lor în executare fără nicio altă circumstanțiere prin „alte organe specializate ale statului” (Decizia nr. 51/2016), criticând apoi, anumite aspecte precum: instituirea prin acte normative infralegale (protocoalele de colaborare din anul 2009 și 2016) a unor norme de nivelul legii prin atribuirea unui serviciu de informații (Serviciului Român de Informaţii) a unor competențe extinse față de cele legale, lărgind sub aspect material obiectul colaborării prin includerea „și a altor infracțiuni grave” (art. 2 din protocolul din 2009); constituirea unor echipe operative comune din procurori și reprezentanți ai serviciului în vederea „documentării” acestora, în baza unor „planuri de acțiune”, înțelegându-se că aceștia efectuează în comun urmărirea penală, implicând o poziție concordantă și decizională a acestora, cu implicarea activă a serviciului secret în activitatea de înfăptuire a justiției penale (art. 3 lit. g), art. 17 alin. 2 din protocolul din 2009), acordându-i acestuia atribuții ale organului de urmărire penală prin stipularea acordării sprijinului pentru clarificarea unor aspecte și competența realizării unor lucrări de specialitate peste competența sa legală (art. 17 alin. 1 din protocolul din 2009) și prin punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competente diferit de asigurarea suportului tehnic (art. 32-38 din protocolul din 2009); instituirea unor raporturi contra legem derivate din obligația Ministerului Public de a informa serviciul secret în lipsa definiri riguroase a „infracțiunilor grave” și „securității naționale” – motiv pentru care a decis ca instanțele judecătorești și unități de parchet să verifice, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și să dispună măsurile legale corespunzătoare.

II. Efectele în timp ale deciziilor Curții Constituționale

Prin deciziile astfel pronunțate, instanța constituțională a stabilit și modalitatea de aplicare a lor în timp în cauzele penale (ratione temporis), arătând în cea dintâi soluție că „reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I -s.n.” (Decizia nr. 51/2019 paragr. 52).

Fără a face vreo precizare cu privire la efectele în timp ale Deciziei nr. 302/2017, referitoare la nulitatea absolută în caz de încălcare a competenței materiale și personale a organelor de urmărire penală, în Decizia nr. 26/2019 Curtea a indicat, chiar în dispozitivul ei, modalitatea de aplicare, dispunând în sensul că: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare” (Decizia nr. 26/2019 punctul 3 din dispozitiv).

Totodată, prin aceeaşi Decizie nr. 26/2019, Curtea Constituţională a indicat în consideraţiile sale ultime că „prezenta decizie nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ primar existent la data pronunţării ei, întrucât, în baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă naţională [Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, şi Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 451, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I], erau/sunt incidente prevederile art. 102 din Codul de procedură penală – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute. Prezenta decizie sancţionează un comportament instituţional care a încălcat ordinea constituţională şi obligă autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională să îşi respecte şi să îşi exercite competenţele în limitele prevăzute de lege şi Constituţie” (Decizia nr. 26/2019 paragr. 212).

Având în vedere cele dispuse de Curtea Constituţională, instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza pendinte având un astfel de obiect sau procurorul sesizat cu o astfel de cauză, au să procedeze la aplicarea soluțiilor pronunțate de instanța constituțională în toată cuprinderea lor, considerentele acestora făcând corp comun cu dispozitivul, cu aceeași valoare obligatorie, conform jurisprudenței constante a instanţei constituţionale.

Bineînțeles că soluțiile instanței de contencios constituțional ar urma să fie aplicate nu într-un vid de reglementare, ci ținând cont de întreaga sa jurisprudență, formând un adevărat bloc de constituționalitate, în acord cu principiile de drept recunoscute, printre care sunt și cele privind aplicarea în timp a normelor de procedură penală.

Pornind de la ideea consacrată de însăși instanța constituțională privind asimilarea efectelor juridice ale actului de jurisdicţie constituţională cu cele ale unei legi (Decizia nr. 651/2018 paragr. 49) și ţinând cont de faptul că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă (Decizia nr. 126/2016 paragr. 24), în caz de succesiune de legi în timp, în materie procesual penală, este consacrat principiul activității normelor procesual penale, atât legal prin disp. art. 13 C. proc. pen., prevăzând că „legea procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare”, cât și doctrinar, subliniindu-se că „toate activitățile procesuale se desfășoară numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului sau îndeplinirii măsurii procesuale sau procedurale, cu consecința recunoașterii ca valabile a actelor de procedură efectuate anterior intrării în vigoare a legii noi”.[1]

În același sens, doctrina veche clasică arată că „nu există lege de procedură care să se aplice unor acte efectuate înainte de intrarea ei în vigoare. Toate legile de procedură se aplică numai la actele ce se vor produce sub imperiul lor și ca atare nu se poate vorbi de retroactivitatea legilor de procedură penală… Activitatea care conduce la realizarea justiției represive neputând fi efectuată decât conform cu normele pozitive de procedură penală, urmează că orice act de procedură trebuie să fie îndeplinit după normele în vigoare în momentul efectuării sale. Cu alte cuvinte normele de procedură nu sunt extra-active (retro sau ultra-active) ci ele sunt totdeauna numai active”.[2]

Doctrina este consecventă pe această temă, arătând că „din principiul aplicării imediate a legii procesuale rezultă, că aceasta este numai activă și niciodată extraactivă; adică nu se aplică în trecut, la acte și raporturi trecute; numai poate avea eficiență asupra unui act procesual efectuat anterior punerii ei în vigoare; nu mai poate atinge valabilitatea acestuia; ceea ce s-a făcut sub imperiul legii anterioare, nu se mai poate desface prin legea nouă; actele procesuale efectuate sub legea veche, după normele acesteia, își păstrează valabilitatea lor originară, și deci toate efectele legale… Actul procesual, îndeplinit după legea timpului său, își păstrează valabilitatea și nu i-o anulează legea nouă, pentru rațiunea respectului față cu autoritatea legii, a stabilității și siguranței în drept, precum și a echilibrului social… Astfel, în principiu, aplicațiunea imediată a legii procesuale penale se conjugă cu principiul separațiunii sau izolării procesuale și chiar a diferitelor acte sau operațiuni componente ale unui act procedural complex. Aceasta este teza dominantă a doctrinei și jurisprudenței. Și numai în mod excepțional, și prin dispozițiunea expresă a legii, se aplică principiul unității actului de procedură, sau a fazei de procedură, sau al unității (relative) procesului… Fiecare act de procedură sau operațiune dintr-un act se efectuează după legea în vigoare în acel moment, conform principiului tempus regit actum, și după formele legii locului unde se efectuează, potrivit principiului locus regit actum. Nulitatea actelor de procedură, îndeplinite sub legea veche, este supusă dispozițiunilor acestei legi. Din momentul ce se respectă valabilitatea actului îndeplinit, aceasta înseamnă, că el nu este anulat de legea nouă și deci eventuala lui nulitate cade sub prevederile legii abrogate (s.n.)”.[3]

În același sens, cu trimitere la argumente privind opţiunea contrară a aplicării imediate a legii noi, autorii clasici au mai subliniat că „această retro-activitate s-ar justifica pe considerațiunea că orice (nouă, n.n.) lege de procedură este socotită ca mai bună, ca reprezentând un plus de garanție pentru o mai desăvârșită împărțire a justiției și de aceea legile noui trebuesc aplicate și proceselor începute sub legea veche. Legile de procedură penală în realitate, însă, nu sunt retro-active. Ca să decidem dacă o lege este sau nu retro-activă, trebue să avem în vedere obiectul disciplinării sale. Or, obiect al legilor de procedură penală sunt actele de procedură (s.a.)”.[4]

Însăşi Curtea Constituţională face trimitere în jurisprudenţa sa la principiul activităţii legii procesuale în aprecierea cauzelor de nulitate ale actului procesual, precizând că „în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 (potrivit căruia Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”- n.n.), Curtea reţine că acestea reprezintă norme tranzitorii, adoptate de legiuitor în contextul situaţiilor tranzitorii determinate de apariţia noii legislaţii procesual penale. Aceste dispoziţii reprezintă o consacrare a principiului tempus regit actum, principiu cu aplicare generală în privinţa normelor juridice de procedură penală, materie în care se are în vedere întotdeauna legea în vigoare în momentul efectuării actului procesual. Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând, pe de-o parte, atât efectuarea actelor de procedură în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi – s.n.”. (Decizia nr. 473/2017 paragr. 28).

Concluzia care s-ar impune este că, în baza principiului activităţii legii procesuale, legea aplicabilă este stabilită prin raportare la actul procesual/procedural, iar nu în funcţie de stadiul procesual al procesului sau de întregul proces din care face parte actul respectiv, în condiţiile în care actul este cel care reprezintă raportul juridic rânduit de norma de procedură, fiind deja efectuat şi consumat sub acea lege, producându-şi efectele specifice din momentul îndeplinirii sale, indiferent că face parte componentă dintr-un întreg ca proces, alcătuit dintr-o succesiune de astfel de acte procesuale/procedurale. În procesul penal, sub aspectul care interesează aici, actul procedural constatator ca mijloc de probă poate fi privit ca izvorând dintr-un raport juridic de probare[5] dintre părți și organul judiciar care administrează proba cu opozabilitate faţă de părțile interesate, act care îşi produce efectele din momentul naşterii sale, făcând deci parte din probatoriul cauzei, ce stă la baza oricăror alte acte sau măsuri procesuale subsecvente, îndeplinite sau luate pe tot parcursul procesului penal, la fel ca principalele acte procesuale de dispoziţie (începeri de urmărire penală, puneri în mişcare a acţiunii penale sau trimiteri în judecată ori chiar soluţii date în primă instanţă, nedefinitive) ori măsurile procesuale specifice (măsuri preventive, asiguratorii etc.). Altfel spus, procesul penal, pe fond şi temporal, nu are un conţinut unic şi nu este nicidecum instantaneu, fiind alcătuit dintr-un complex de acte sau măsuri procesuale/procedurale, fiecare cu regim juridic şi efecte specifice, deja produse de la data îndeplinirii actului sau luării măsurii, aflate într-o interacțiune reciprocă și succesiune desfăşurată în timp, pe faze procesuale, precum urmărirea penală, camera preliminară, judecata (în fond şi apel) şi executarea pedepsei, putând fi repuse în discuție și în cazul exercitării unei căi extraordinare de atac. Efectele în timp ale actului nu au un izvor distinct de raportul inițial de probare, ținând doar de consecința firească a scurgerii timpului.

Cât priveşte sancţiunea neobservării formalităţilor legale pentru îndeplinirea actului, nu trebuie pierdut din vedere aspectul cunoscut în teoria generală a dreptului că orice normă juridică, aplicabilă conform principiului activității legii, include în mod ideatic în structura ei, pe lângă condițiile (ipoteza) și conduita de urmat (dispoziția), și sancţiunea nerespectării sale, sancţiune ce „constituie acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele nerespectării conduitei prescrise de normă; fixarea urmărilor nefavorabile în chiar cuprinsul normei juridice are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere”.[6]

Astfel, subzistând obligația verificării în cauzele pendinte a respectării normelor de competență materială și personală a organului de urmărire penală, cu consecința dispunerii măsurilor legale corespunzătoare, aşa cum cere Curtea, s-ar putea susţine că instanța/procurorul trebuie să aibă în vedere toate reglementările incidente materiei, în forma de la data îndeplinirii actului procesual sau efectuării actului procedural, așa cum cere principiul activității legii procesual penale, în structura cunoscută a normelor fiind cuprinse atât ipoteza și dispoziția, cât și sancțiunea lor, iar aceasta cu atât mai mult cu cât în soluția Curții Constituționale privind instituirea nulității absolute nu se face nicio referire privind modalitatea de aplicare în timp a acesteia (Decizia nr. 302/2017). Or, în lipsa unei astfel de precizări – care nu poate fi întâmplătoare conform regulii de interpretare a situaţiilor juridice omise în sensul că un caz neacoperit de reglementare trebuie tratat ca atare, fiind intenţionat omis, cu consecinţa aplicării dreptului comun în materie[7] (casus omissus pro omisso habendus est sau omitted-case canon) – nu au decât să fie aplicate principiile recunoscute de drept și legea în materie, la care ne întoarcem observând că legea procesuală se aplică în procesul penal „actelor efectuate și măsurilor dispuse” (art. 13 C. proc. pen.), text legal care consacră expres, dintre toate teoriile dreptului tranzitoriu sau intertemporal, pe cea normativistă[8].

Cu alte ocazii Curtea Constituțională a optat în mod expres pentru o altă teorie a dreptului tranzitoriu, arătând în motivare modul de aplicare a deciziilor sale în cazul unor situații juridice diferite. De exemplu, prin Decizia nr. 126/2016, Curtea a indicat concret și pe larg modul în care a înţeles că trebuie aplicată în timp propria soluţie, arătând că: „În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că <decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor> (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita. În aceste condiţii, Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut” (Decizia nr. 126/2016 paragr. 24 şi 25).

Aşa fiind, având în vedere că este în competenţa exclusivă a instanţei de judecată modalitatea de apreciere a aplicării în timp a legii – aspect subliniat de însăşi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa – „interpretarea textelor de lege privind aplicarea în timp revine în exclusivitate instanţelor judecătoreşti… acesta este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, Curtea Constituţională neputându-se substitui instanţei în stabilirea legii aplicabile litigiului” (Decizia nr. 578/2016 paragr. 20) – deosebit de utilă ar fi indicarea concretă în fiecare cauză de control de constituţionalitate, pornind de la definiţia lor conceptuală[9], a ceea ce înţelege Curtea în cazul concret dedus judecăţii constituţionale, prin noţiunile de act/fapt juridic, raport juridic ori situație juridică, prin prisma întinderii în timp a efectelor sau consecinţelor lor de orice fel, tocmai pentru a se putea surprinde mai bine modul de individualizare și justificarea rațională privind alegerea momentului de la care deciziile Curții încep să producă efecte, în acord cu caracteristica lor constituțională de a avea „putere numai pentru viitor”, așa cum cer imperativ dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția revizuită și care fac sistemul românesc cel mai rigid din dreptul comparat sub aspectul posibilității de modulare în timp a efectelor soluțiilor instanței constituționale.[10]

De exemplu, referitor la aplicarea în timp a reglementărilor procesual penale în materia probaţiunii, deseori Curtea foloseşte noţiunea de situaţie juridică, pe care o identifică, se pare, cu întregul proces (cu excepţia fazei de executare a pedepsei), reţinând ca moment final data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză. Or, fără a neglija importanţa unui astfel de moment procesual, prin prisma principiului securităţii juridice, situaţie reformabilă restrictiv doar prin căi extraordinare de atac, nu este mai puţin adevărat că acest moment este mai degrabă specific raportului juridic de drept substanţial, cum este raportul juridic penal de conflict, care se definitivează în momentul rămânerii definitive a hotărâri judecătorești odată cu stabilirea sancțiunii, desfășurându-se în continuare doar sub aspectul executării acesteia.[11]

Cu alte ocazii, Curtea Constituțională folosește noțiunea de raport juridic, care nu ar trebui lăsat să se consolideze prin pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză sub legea veche constatată neconstituțională. Or noi știm că raportul juridic cu caracter procesual poate fi privit sub multiple aspecte, putând fi vorba de raporturi principale (care sunt determinate de însuși suportul (temeiul) de fapt și de drept al procesului penal, adică de conflictul de drept penal care face obiectul cauzei penale, privind făptuitorul și persoana vătămată), raporturi judiciare (născute prin intervenția obligatorie a organelor judiciare penale), raporturi secundare (formate pentru realizarea scopului procesului penal, necesitând concursul tuturor celor care ar putea contribui la descoperirea adevărului și stabilind relația dintre aceștia și organele judiciare), raporturi civile (ținând de acțiunea civilă exercitată în procesului penal), raporturi accesorii (privind luarea unor măsuri procesuale precum măsuri preventive sau asiguratorii), raporturi de executare (legate de faza ultimă a procesului penal).[12] Cum am putea să cunoaștem deci la care dintre aceste raporturi se referă Curtea, în lipsa unor precizări îndestulătoare, care să lămurească și să justifice intervenția Curții din momentul publicării deciziei sale și fără analiza consecințelor unei asemenea dispoziții, față de toate părțile unui asemenea raport juridic, arătând în concret argumentele pentru şi contra fiecărei teorii de drept tranzitoriu (intertemporal)?

Deci, în materie procedural penală, legea şi doctrina consacră principiul activităţii legii în raport de actul sau măsura procesuală, singura aplicabilă fiind norma în forma de la data îndeplinirii actului procesual/procedural, conţinând ipoteza, condiţiile şi sancţiunea modului în care actul trebuie îndeplinit. Nu mai vorbim că se pot pune probleme deosebite prin prisma principiului securităţii juridice şi al aşteptărilor legitime, actul procesual producându-şi efectele imediat după îndeplinirea lui, proba fiind câştigată cauzei, nu doar în scop retributiv ci şi restitutiv, pe latura civilă a procesului penal, în favoarea uneia dintre părţi, cum ar fi partea civilă, care, prin aplicarea noii reguli procedurale, ca urmare a modificării ei legislative sau a soluţiei instanţei constituţionale, îşi poate vedea interesele procesuale grav afectate printr-o decizie retroactivă, cu eventuale repercusiuni chiar sub aspectul soluţiei în fondul cauzei.

De altfel, aspectul de aplicare în timp chiar a acestor decizii ale Curţii Constituţionale a fost luat în discuţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ocazie cu care aceasta a arătat, în clar, astfel: „Curtea Constituțională nu stabilește legalitatea/ilegalitatea interceptărilor în dosare concrete, ci a stabilit că textul în baza căruia s-au efectuat interceptări până acum ridică probleme de constituționalitate și trebuie corectat de acum încolo. De principiu, nulitatea unui act de procedură înseamnă încălcarea legii la data efectuării sale, așadar cauza nulității trebuie să fie contemporană cu data efectuării actului. Când cauza a fost trimisă la instanță și a trecut de camera preliminară la data apariției deciziei Curții Constituționale a României, cameră în care s-a stabilit în mod definitiv că probele sunt legal obținute, acest lucru este deja stabilit cu putere de lucru judecat și discuția pe legalitatea interceptărilor, de principiu, nu mai poate fi reluată” (ÎCCJ, Decizia nr. 416/A/2016, din 27 octombrie 2016 şi Decizia nr. 168/A/2018 din 28 iunie 2018, disponibilă pe site-ul oficial al instanţei, www.scj.ro).

Este posibil ca instanța constituțională să trateze diferit obișnuita succesiune în timp a legilor ca ținând de fireasca evoluție a politicii de stat, pe de o parte, și afectarea legii de un viciu de neconstituționalitate necesar a fi sancționat, de cealaltă parte, refuzând în acest din urmă caz să accepte supraviețuirea legii în aspectele sale declarate neconstituționale, prin continuarea reglementării efectelor viitoare a „situațiilor juridice” trecute, considerând că poate interveni din momentul publicării deciziei sale pentru ca „raportul juridic să nu fie definitiv consolidat”. În acest caz, ar trebui ca instanţa constituţională să justifice de fiecare dată, în clar, opțiunea sa pentru una dintre teoriile de drept intertemporal (teoria drepturilor câștigate, teoria faptului consumat, teoria aplicării imediate a legii noi, teoria normativistă) și să analizeze interesele aflate în conflict, punând în balanță principiile antagonice aplicabile într-o astfel de cauză (principiul securității juridice şi al aşteptărilor legitime, pe de o parte, și principiul legalităţii, de cealaltă parte) și explicând în fiecare cauză astfel sesizată modul în care înțelege aplicarea „numai pentru viitor” a propriilor decizii de neconstituționalitate. În acest fel, soluţiile instanţei de contencios constituţional s-ar impune nu doar în temeiul Constituţiei şi a legii, ci şi în considerarea puterii lor de convingere, specifică oricărui act jurisdicţional.

III. Efectele procesuale ale deciziilor Curții Constituționale

1. Sancțiunea nulității absolute

Așa cum se poate desprinde din întreaga lectură a celor trei decizii, formând deja un tot unitar de jurisprudență – astfel cum însăși Curtea le-a referit reciproc – instanța constituțională a stabilit că norma procedurală nu a fost previzibilă reglementând punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică inclusiv prin „alte organe specializate ale statului” precum serviciile de informații, în special Serviciul Român de Informații, care are competență legală doar în materia infracțiunilor care pot constitui amenințări la adresa securității naționale sau terorism (Decizia nr. 51/2016), încălcarea dispozițiilor privind competența materială și personală atrăgând sancțiunea procesuală a nulității absolute iar nu relative, inclusiv în faza urmăririi penale a procesului penal nu doar în faza judecății (Decizia nr. 302/2017), context în care Curtea a decis că prin protocoalele din anii 2009 și 2016 dintre instituțiile interesate s-a creat un cadru legal specific cu depășirea competențelor legale, urmând ca instanțele judecătorești și unitățile de parchet să verifice, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și să dispună măsurile legale corespunzătoare (Decizia nr. 26/2019).

Astfel, organele judiciare pe rolul cărora se află cauze în care apar administrate procedee probatorii precum metodele speciale de supraveghere, nu au decât să purceadă, la cerere sau din oficiu, la analizarea în fiecare astfel de cauză în parte, a aspectelor relevate prin deciziile instanței constituționale, urmând ca, dacă și în măsura în care constată efectuarea unor acte procesuale sau procedurale cu nerespectarea dispozițiilor privind competența materială sau după calitatea persoanei, de către serviciile de informații, cu ocazia punerii în executare a mandatelor de autorizare a măsurilor speciale, să aplice sancțiunea procesuală a nulității absolute, dispunând excluderea probelor astfel administrate, atât juridic, cât și prin eliminarea lor fizică din dosarul penal (paragr. 209 din decizia nr. 26/2019).

Competența materială sau personală ori funcțională[13] sancționabilă cu nulitatea absolută nu se poate referi decât la competența penală, de natură procesuală, nu la orice fel de competență, în sensul larg al termenului, înțeles ca fiind întreaga sferă a atribuțiilor legale ale oricăror organe sau instituții etatice. De altfel, doctrina administrativă delimitează noțiunile de sarcini, competență – sub diferite aspecte – și capacitate a organelor administrației publice, subliniind că „regimul juridic al competenței, în sensul de ansamblu de atribuții în realizarea puterii publice, este stabilit de dreptul constituțional, dreptul administrativ și de dreptul judiciar; în consecință, el este cercetat la știința dreptului constituțional, la știința dreptului administrativ și la disciplina ce a existat odată în planurile de învățământ ale facultăților de drept: <Organizarea instanțelor judecătorești și ale procuraturii>, în formulările actuale <Dreptul judiciar>”.[14]

Pe de altă parte, sancțiunea nulității absolute, ca orice sancțiune procesuală, nu poate fi aplicată decât actelor procesuale sau procedurale, prin acestea înțelegându-se orice manifestare de voință exprimată în cadrul procesului penal cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv dispozițiile pentru punerea lor în aplicare. De natura actului procesual (procedural) este consemnarea acestuia (de regulă) în scris, de către o autoritate publică sau alt participant în proces care exprimă o voință procesuală cu efecte juridice, pentru care autorul își asumă responsabilitatea juridică prin subscrierea acestuia în mod formal. De altfel, însăși instanța constituțională a subliniat expres acest aspect în chiar soluțiile în discuție, arătând că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prev. la art. 142 alin. 1 C. proc. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale (s.n.)” şi concluzionând că „actele îndeplinite de organele prev. la art. 142 alin. 1 C. proc. pen. teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală” (Decizia nr. 51/2016, paragr. 33 și 34).

În ceea ce privește procedeul probatoriu privind punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, actul procesual lovit de nulitate este procesul-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică (procesul-verbal de redare în scris a convorbirilor sau comunicărilor interceptate și înregistrate), ca mijloc de probă, prev. de art. 143 C. proc. pen., care ar trebui să poarte aceste trăsături juridice specifice oricărui act juridic – scris și semnat de organul care îl încheie. Odată individualizat în dosarul penal un astfel de act, realizat cu neobservarea prevederilor legale în materia competenţei, instanța de judecată sau procurorul ar avea obligația, prin aplicarea directă a deciziilor Curții Constituționale raportate la dispozițiile legale privind nulitatea, să îl invalideze – total sau parțial – prin aplicarea sancțiunii procesuale a nulității absolute și înlăturarea fizică din dosarul cauzei, ca urmare a constatării efectuării sale – integral sau doar în parte – de către un organ necompetent material. Numai că, așa cum se întâmplă cel mai adesea în practica judiciară, actul procesual/procedural consemnează activități specifice de supraveghere (procesul-verbal de redare) și apare întocmit și subscris doar de către organul competent material și personal, fără nicio altă mențiune privind aportul vreunei alte persoane sau alt organ al statului, rămânând în sarcina instanței să aprecieze dacă și în ce modalitate punerea în executare a mandatului de supraveghere a fost realizată prin alte organe specializate ale statului, în sensul criticat și găsit neconstituțional de Curtea Constituțională.

Este ceea ce au făcut deja unele dintre instanțele noastre, pronunțând hotărâri prin care au constatat, în baza art. 345 alin. 3 şi art. 281 C. proc. pen. şi în conformitate cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 51/2016, nr. 302/2017 şi nr. 26/2019, nulitatea absolută a actelor de punere în executare a autorizaţiilor şi mandatelor de supraveghere tehnică şi au dispus excluderea mijloacelor de probă constând în procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, cu îndepărtarea lor de la dosarul cauzei şi a suporţilor optici aferenţi, precum şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă din cuprinsul rechizitoriului, conform art. 102 alin. 2 şi 3 C. proc. pen. rap. la Decizia nr. 22/18.01.2018 a Curţii Constituţionale. Pentru a dispune astfel, s-a apreciat că actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă, din perspectiva dispoziţiilor art. 97 C. proc. pen., procedee probatorii, care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, ce constituie mijloc de probă şi, prin urmare, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, organele care pot participa la realizarea acestor acte sunt exclusiv organele de urmărire penală. În raport cu dispoziţiile art. 285 C. proc. pen. – potrivit cărora urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată – actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă acte de urmărire penală. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017 s-a realizat o schimbare a regimului juridic al nulităţii generate de încălcarea dispoziţiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, în sensul incidenţei nulităţii absolute, iar nu a nulităţii relative. Punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către „alte organe specializate ale statului”, care nu au calitatea de organe judiciare, nu determină numai o încălcare a competenţei materiale sau a competenţei funcţionale a organelor de urmărire penală, ci o încălcare a competenţei generale a organelor statului, care se valorifică prin prisma dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017 (ÎCCJ, Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea din 21 martie 2018, disponibilă pe site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro).

Alte instanţei au reţinut în acelaşi sens că „punerea în executare a autorizaţiilor şi a mandatelor de supraveghere tehnică trebuia să se realizeze numai de către procuror sau de către organele de cercetare penală, dar a fost realizată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 201-209 şi 217 alin. 4 din vechiul Cod de procedură penală, cât şi a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza a II-a, art. 56 şi art. 324 din Codul de procedură penală. Astfel, punerea în executare a interceptărilor şi a măsurilor de supraveghere de către Serviciul Român de Informaţii… atrage nulitatea absolută a actelor astfel efectuate, prin aplicarea art. 281 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală în vigoare, în forma stabilită ca fiind constituțională prin Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale” (încheiere penală nr. 53/CP, pronunţată la data de 25.06.2019, în dosarul nr. 3927/62/2018/a1, de către Curtea de Apel Braşov, în complet de cameră preliminară).

Alte instanțe, dimpotrivă, au respins cererile de constatare a nulității absolute și au menținut probele de acest fel, făcând un echilibru între principiile prezumţiei de nevinovăţie şi cel al legalităţii procesului penal, cu aplicarea teoriei excluderii probelor nelegal administrate, concluzionând că „aplicând la speța concretă, fie și în contextul plasării într-un plan secund a problematicii modului în care sistemul juridic se raportează la procesul penal, nu se poate accepta cum cineva ar putea dovedi vreo <vătămare> reieșind din faptul că interceptarea autorizată de un magistrat a fost efectuată în concret de un <ofițer de servicii secrete> și nu de <un ofițer de poliție>, mai ales după ce interceptarea a fost redată în scris și confirmată de procuror” (ÎCCJ, decizia nr. 416/A/2016, din 27 octombrie 2016, disponibilă pe site-ul oficial al instanţei, www.scj.ro).

Alte instanțe, apreciind în echitate conform jurisprudenţei instanţei europene a drepturilor omului, au concluzionat că „în cursul procesului penal, inculpatul a beneficiat de toate garanţiile prevăzute în art. 6 din Convenţie, privitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel că, Înalta Curte va avea în vedere atât convorbirile purtate în mediu ambiental, cât şi cele realizate prin mijloace de comunicare la distanţă, între inculpatul A. şi martora B., reţinându-le în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate, după cum se va arăta în continuare” (ÎCCJ, decizia nr. 173/A/2018, din 4 iulie 2018, disponibilă pe site-ul oficial al instanţei, www.scj.ro).

Cum asemenea activități practice, față de caracterul special al metodei de supraveghere tehnică – după cum îi spune și denumirea prin folosirea termenului „tehnică” – necesită obligatoriu un concurs tehnic adecvat, dat de persoanele chemate special în acest sens și obligate să păstreze secretul operațiunii, apare necesară această diferențiere între cele două categorii de activități: una de natură judiciar procedurală, prin punerea în executare a mandatului, îndeplinită doar de către organul judiciar competent, sub sancțiunea nulității absolute, iar cealaltă de natură tehnică, realizată de către persoanele chemate special să asigure sprijin/suport/concurs tehnic cu ocazia celei dintâi activități, indiferent dacă acestea funcționează ca simple persoane fizice sau în cadrul unor entități private sau publice străine de activitatea judiciară. Cu alte cuvinte, ar conta nu doar organul sau persoana prin care s-au pus în practică metodele speciale, ci și activitatea lor în sine, care ar fi trebuit doar să se rezume la acest sprijin/suport/concurs tehnic.

2. Distincția între actul procedural de punere în executare a mandatului de supraveghere și sprijinul/suportul/concursul tehnic operativ

Prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a reținut că „art. 142 alin. 1 din Codul de procedura penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. 2 din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare” (Decizia nr. 51/2016, paragr. 33). În acord cu aprecierea instanței de contencios constituțional, rezultatul interpretării contextuale a textului legal este în același sens, știut fiind în teoria interpretării că termenii asociați au același înțeles, fiind astfel alăturaţi prin prisma unei calităţi a lor comune care le dă şi înţelesul specific (noscitur a sociis).[15] Or, atâta timp cât textul face referire în debutul enumerării la procuror și organul de cercetare penală, organele indicate în continuare nu pot avea decât aceeași natură juridică cu acestea, caracterizate în esența lor ca fiind organe judiciare, de aplicare a legii în cauze penale, iar nu orice alte organe de stat cum sunt, de exemplu, cele specializate în asigurarea unui suport tehnic specific. Apare astfel evident că art. 142 alin. 1 C. proc. pen. nu putea fi interpretat în mod rezonabil decât în sensul arătat de Curte, care nu a făcut altceva decât să constate lipsa sa de previzibilitate, dat fiind formularea largă și lipsită de orice circumstanțiere a sintagmei folosite de legiuitor – „alte organe specializate ale statului” – prin prisma limitării procesuale a calității de organ de urmărire penală, prev. de art. 55 alin. 1 C. proc. pen. (Decizia nr. 51/2016, paragr. 37).

Așa fiind, încă dinaintea soluțiilor Curții, chiar interpretarea textuală ar fi trebuit să ducă la concluzia că primele trei alineate ale art. 142 C. proc. pen. au obiect diferit de reglementare, cel dintâi referindu-se la caracterul judiciar al activității de punere în executare a mandatului de supraveghere, în timp ce doar cel de-al doilea și al treilea alineate fac referire la aspectele tehnice prilejuite de aceeași activitate – ceea ce conferă acestora regim juridic diferențiat, după cum organul respectiv intră sau nu în sfera activității procesuale (procedurale).

De altfel, doctrina a criticat încă de la început forma textului arătând că „se pare că noul Cod de procedură penală a încercat, dintr-o simplă adăugire, să soluționeze criticile mai sus menționate (referitoare la organul de punere în executare a măsurii, n.n.), referirea la alte organe specializate ale statului părând să acopere exact situația criticată în doctrină și nu numai; vom observa însă că nu acesta este sensul corect în care ar fi trebuit rezolvată problema, deoarece în acest mod nu se reușește decât a se acorda o aparență legală unei realități intolerabile în loc de a se încerca cu succes adaptarea inclusiv a procesului de executare a interceptărilor și înregistrărilor de sunete și imagini la exigențele democratice ale Convenției europene a drepturilor omului, ceea ce va conduce în cele din urmă la noi procese împotriva statului român”.[16]

Încă din anul 2008, în doctrină se arăta că „S.R.I. nu face parte dintre organele judiciare penale și nu are competență de a efectua niciun fel de acte procedurale în procesul penal. Lipsa de competență se referă la orice materie, inclusiv la infracțiunile contra siguranței naționale (pe forma veche a legii, n.n.). Conform dispozițiilor legale, efectuarea actelor procedurale de supraveghere tehnică este o atribuție ce intră în sfera competenței funcționale a procurorului. Legea permite, totodată, o deplasare de competență atipică, la un alt organ judiciar, respectiv la organul de cercetare penală. Față de aceste dispoziții, actele de interceptare și înregistrare în cauzele penale nu pot fi efectuate de S.R.I. Necompetența, fie că este privită sub aspect material, fie sub cel funcțional, privește atât actele procedurale de urmărire penală, cât și pe cele efectuate cu titlu premergător, art. 912 C.proc.pen. din 1968 nefăcând nicio distincție. Natura fundamental diferită a organelor de urmărire penală față de cea a serviciului de informații, sub aspectul respectării garanțiilor individuale într-o societate democratică, impune neimplicarea acestuia din urmă”.[17]

Importanța stabilirii temeiului legal în baza căruia au acționat organele speciale pentru punerea în aplicare a mandatului de supraveghere pare să fie dată chiar de către Curte în soluțiile astfel pronunțate. Astfel, în cazul constatării incidenței dispozițiilor art. 142 alin. 1 C. proc. pen. prin reținerea într-o anumită cauză că organele speciale au procedat la punerea în executare a mandatelor de supraveghere, depășindu-și astfel competența materială, sancțiunea procesuală nu poate fi alta decât nulitatea absolută, așa cum a cerut instanța constituțională prin soluțiile sale. Cu referire însă la asigurarea suportului tehnic, prev. de art. 142 alin. 2 și 3 C. proc. pen., Curtea Constituțională pare să accepte necesitatea acestuia practică și caracterul său legal. Astfel, în condițiile susținerii constante în cauză de către Ministerul Public a imposibilității punerii în executare a mandatelor specifice decât cu sprijinul/suport/concursul tehnic al Serviciului Român de Informații, ca unic deținător al infrastructurii specifice, aspect făcând deci analiza expresă a instanței constituționale, Curtea a apreciat că „în Decizia nr. 51/2016, și-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică”, referitor la care a constatat că ”acesta era asigurat, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968… impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal. Așadar, Codul de procedură penală din 1968 nu reglementa punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele judecătorești competente de către alte servicii specializate ale statului. Această soluție legislativă a fost consacrată de noul Cod de procedură penală la art. 142 alin. 1… Or, pe lângă suportul tehnic prevăzut de art. 39-45 din protocol, art. 32-38 din același act se referă, expressis verbis, la punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competente” (Decizia nr. 26/2019 paragr. 163-165).

Așa fiind, pare că instanța constituțională face o clară diferențiere între, pe de o parte, activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere, ca act procesual/procedural de urmărire penală efectuat de organele judiciare competente material sub sancțiunea nulității absolute, și, de cealaltă parte, sprijinul/suport/concursul tehnic asigurat pentru această activitate, acceptat ca fiind strict necesar sub aspect tehnic și având caracter legal atâta timp cât persoanele chemate să dea concursul tehnic nu desfășoară și ele activitățile de punere în executare a mandatelor, înțelese ca acte de urmărire penală.

Făcând astfel distincția între vechiul și noul cod de procedură, Curtea arată că, în timp ce în mod corect vechiul cod nu permitea punerea în executare a mandatelor de către organe specializate ci doar de către organele de urmărire penală, cu asigurarea sprijinului tehnic de către persoane chemate în acest sens, cu mențiunea obligației păstrării operațiunii efectuate (art. 912 alin. 1 Cod de procedură penală din 1968), soluția găsită în noul Cod, prin reglementarea competenței organelor specializate de a pune în executare mandatele de supraveghere, apreciată ca act de urmărire penală, este neconstituțională sub aspectul lipsei sale de previzibilitate (art. 142 alin. 1 din noul Cod de procedură penală).

Pentru a califica această punere în executare a mandatelor ca fiind act de urmărire penală dat în competența organelor judiciare, iar nu un simplu concurs tehnic, Curtea a subliniat că acesta din urmă este prevăzut în noul cod doar în alin. 2 al aceluiași articol 142. Or, în condițiile în care acesta se referă doar la furnizorii de rețele sau servicii publice de comunicații, fără nicio altă mențiune privind alte modalități de asigurare a sprijinului tehnic în cadrul altor metode speciale de supraveghere – cum ar fi supravegherea video, audio sau prin fotografiere, prev. de art. 138 alin. 1 lit. c) C. proc. pen. – străine de obiectul de activitate al unor asemenea furnizori de servicii publice, s-ar putea aprecia că textul nu acoperă toate activitățile tehnice privind oricare dintre metodele speciale, având doar caracter exemplificativ pentru instituirea unei asemenea îndrituiri și responsabilități persoanelor juridice care activează în domeniu, completată în alineatul următor cu obligația de confidențialitate a persoanelor care sunt chemate să dea concursul tehnic, text formulat identic cu cel prevăzut în vechiul Cod. Sublinierea Curții că „art. 142 alin. 1 din Codul de procedură penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. 2 din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice…” (paragr. 33), apare formulată nu pentru a statua caracterul limitativ al prevederii legale sub aspectul individualizării persoanelor asigurând concursul tehnic – care evident nu acoperă toate metodele de supraveghere tehnică –, ci pentru a se face diferența între cele două categorii de activități, pe de o parte, judiciare, iar pe de altă parte, tehnice. Că este așa o confirmă și formularea următoarelor paragrafe, în care Curtea a calificat expres modul legal de individualizare a acelor persoane, arătând că „persoanele prevăzute în art. 142 alin. 2 din Codul de procedură penală… sunt specificate în mod clar și neechivoc în cuprinsul dispoziției legale (s.n.)” (paragr. 35), nu însă și limitativ, așa cum ar fi trebuit să precizeze dacă aprecia ca atare.

În concluzie, diferența între vechiul și noul cod de procedură pare să fie dată doar de menționarea legislativă în noul cod a „altor organe specializate ale statului”, fără nicio altă circumstanțiere, ca organe având competența punerii în executare a mandatelor de supraveghere sub aspect judiciar. Așa fiind, dacă reglementarea vechiului cod era corectă, permițând oricăror persoane asigurarea concursului tehnic, deci și acelora din cadrul organelor specializate ale statului – așa cum se și producea în practică conform susținerilor Ministerului Public – criticabilă rămâne doar extinderea legală a competenței acestora pentru efectuarea actelor procesuale/procedurale de punere în executare a mandatelor de supraveghere.

Nu pare, deci, să intereseze gradul de individualizare a persoanelor chemate să dea concursul tehnic, fiind indiferent dacă acestea funcționează sau nu în cadrul unor organe specializate ale statului, ci doar încadrarea juridică a activităţii lor practice, sub aspectul limitării ei la a asigura sprijinul/suport/concursul tehnic pentru această activitate, fără să intre în competența organelor de urmărire penală prin efectuarea actelor procesuale sau procedurale. Cu alte cuvinte, ceea ce interesează este dacă, în fapt, persoanele chemate să dea concursul tehnic au realizat în acest cadru legal lipsit de previzibilitate activități de urmărire penală, excedând întru totul propriilor atribuții legale, ori doar s-au limitat la asigurarea acestui sprijin/suport/concurs tehnic de natură operativă.

Poate tocmai de aceea, sub aspect tehnic legislativ, legiuitorul folosește „norma deschisă” – concept utilizat și de Curte în soluțiile sale în materie procedural penală (vezi decizia nr. 63/2019 paragr. 28[18], cu referire la arătarea generică a altor subiecți procesuali în teza a II-a a art. 34 C. proc. pen., folosind sintagma „orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale”) – prin indicarea în textul incident prev. de art. 142 alin. 3 C. proc. pen. doar a „persoanelor care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere”, fără nicio altă circumstanțiere, s-ar putea aprecia că aceste persoane pot funcționa independent sau în cadrul oricăror entități private (furnizorii de reţele publice de comunicaţii) sau publice (inclusiv serviciile de informații), în acest din urmă caz în îndeplinirea atribuțiilor lor legale administrative, iar nu judiciare.

Regulile de interpretare semantică a legii sunt în același sens, termenii generali fiind de interpretare generală, în lipsă de prevedere contrară (generalia verba sunt generaliter intelligenda).[19]

De altfel, raportat la multitudinea metodelor și practicilor ocazionate de punerea în executare a mandatelor de supraveghere, nici că legiuitorul ar putea să reglementeze detaliat sau chiar exhaustiv astfel de domenii, atât pentru că acestea au un pronunțat caracter tehnic, nefiind vorba de relații sociale ce pot face obiectul normativității juridice, cât și pentru faptul că obiectul reglementării nu pare să fie de nivelul legii procesuale, ci mai degrabă să țină de anumite responsabilități, sarcini sau competențe profesionale în cele mai diverse domenii posibile.

Ca exemplu de drept comparat, legislația procesuală franceză nu pare deloc diferită, prevăzând în art. 100-3 C. proc. pen. francez că „judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară delegat de el poate cere oricărui agent calificat din cadrul unui serviciu sau organism de sub autoritatea sau tutela ministrului însărcinat cu telecomunicațiile sau oricărui agent calificat din cadrul unui exploatant de rețea sau furnizor de servicii de telecomunicații autorizat, pentru a proceda la instalarea unui dispozitiv de interceptare”, în acest sens fiind Decretul nr. 93-119 din 28.01.1993 emis de Prim-ministru, stipulând doar minime condiții privind agenții respectivi, sub aspectul vechimii în funcție și lipsei cazierului judiciar.[20]

În fine, însăşi Curtea Constituţională, având a se pronunţa, chiar ulterior deciziilor nr. 51/2016 şi nr. 302/2017, asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 912 alin. 1 teza a doua C. proc. pen., ridicată într-o cauză în care autorizaţiile de interceptare au fost puse în executare prin Serviciul Român de Informaţii şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a răspuns criticilor vizând lipsa de previzibilitate a sintagmei „concurs tehnic”, în sensul că ar fi un „concept vag ce nu beneficiază de o definiţie legală şi nici de o interpretare lămuritoare la nivel jurisprudenţial ori măcar doctrinar”, dispunând respingerea ca neîntemeiată a excepţiei, cu motivarea că: „dispoziţiile art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că dispoziţiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secţiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, <Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată…> – s.n.” (Decizia nr. 820/2017 paragr. 26).

Ca orice situație juridică, chestiunea ridicată nu poate fi lămurită decât prin stabilirea unei situații de fapt specifice și încadrarea ei în drept, sens în care mai întâi trebuie observat temeiul de drept procesual în baza căruia s-au efectuat procedeele probatorii iar mai apoi analizată activitatea efectiv realizată în cadrul acestora, pornind de la situația procesuală specifică în astfel de cauze.

Astfel, în practica judiciară, după obținerea mandatului de la judecătorul de drepturi și libertăți, în vederea punerii sale în executare, procurorul îl comunică organului de cercetare penală, printr-o simplă adresă de însoțire (în cauzele în care doar supraveghează urmărirea penală) sau printr-o ordonanță de delegare (în cauzele în care efectuează el însuși urmărirea penală) – menționând în ambele situații, dacă apreciază necesar, instituția sau persoanele chemate să asigure suportul tehnic necesar și fără de care nu s-ar putea efectua măsura dispusă. O astfel de mențiune expresă în actul procurorului, care indică calitatea în care instituția/persoana concură la activitatea de punere în executare, are tocmai rolul de a califica statutul juridic al acesteia în situația procesuală dată și de a circumstanția activitățile specifice ce pot fi efectuate de aceasta.

Suficientă în unele cazuri, în altele însă, indicarea expresă a temeiului legal sau precizarea punctuală a felului activității desfășurate, indiferent dacă acestea au fost arătate ca având caracter procesual sau doar tehnic, nu poate constitui decât premisa legală și factuală în baza căreia organele sau persoanele acolo desemnate au acționat în cadrul procesului penal, dacă și măsura în care organul/persoana și-a respectat competenţa sau rolul său în procesul penal neputând fi apreciate decât de la caz la caz. În alți termeni, indicarea temeiului de drept procesual şi a felului activităţii concrete nu face decât să încadreze juridic situația procesuală, oferind un anume regim juridic acesteia, a cărui respectare depinde de însăși activitatea practică desfășurată în cauză.

Cel mai adesea, fiind vorba despre mandatele de supraveghere tehnică, având ca obiect interceptarea telefonică, acestea aveau să fie puse în aplicare prin implicarea necesară sub aspect tehnic a deținătorului infrastructurii specifice, care, așa cum arată parchetul în concluziile sale în cauzele analizate, nu era la data respectivă decât Serviciul Român de Informații, ca organ cu atribuții de securitate națională, în condițiile în care, potrivit acelorași susțineri, parchetul nu dispunea de tehnica necesară. Astfel, s-ar putea susține că un astfel de serviciu, având ca principală atribuție legală prevenirea și combaterea amenințărilor la adresa securității naționale, putea acționa în realizarea propriilor atribuții ca organ de cercetare penală cu competență specializată în materia infracțiunilor respective sau ca organ administrativ de stat privit ca titular al prerogativei de deținere și exploatare a infrastructurii specifice, ca sarcina administrativă, așa cum aceasta este definită în doctrina de specialitate, reprezentând „ansamblul necesităților sociale, obiectiv determinate, evaluate politic și consacrate prin norme juridice, fundamentând rațiunea de a fi a acestor organe”[21], în condițiile în care, așa cum apare precizat într-una dintre opiniile separate la decizia nr. 26/2019 (formulate de judecătorii Mircea Ștefan Minea și Livia Doina Stanciu), Serviciul Român de Informații era autoritatea națională desemnată în domeniul realizării interceptărilor și al relațiilor cu operatorii de telecomunicații printr-o hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, ce apare emisă în executarea art. 8 din Legea nr. 14/1992, autorizând serviciul să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor. De altfel, așa cum Curtea a subliniat în aceeași decizie, Serviciul Român de Informații nici nu avea competențe judiciare, pe forma veche a legii, constatând că „potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992, organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală” (Decizia nr. 26/2019 paragr. 155). Că un organ de stat poate acționa pentru îndeplinirea atribuțiilor sale în diferite dimensiuni ale capacității sale juridice, o confirmă însăși Curtea în chiar decizia sa privind soluționarea conflictului de constituționalitate, în privința Ministerului Public, prin indicarea că acesta „cunoaște, în ceea ce privește activitatea sa, o latură administrativă și una contributiv-judiciară” (Decizia nr. 26/2019 paragr. 171). De altfel, sub aspectul teoriei generale a subiectelor de drept, nu poate fi vorba decât de capacitatea juridică sau de drept a oricărei persoane juridice, care se manifestă în diferite ramuri de drept, precum dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul procesual (penal ori civil) etc., prin aceasta înțelegându-se aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații – capacitatea de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective și de a-și asuma și îndeplini obligații – capacitate de exercițiu – toate având specificul diferitelor ramuri de drept în care își desfășoară activitatea.[22]

Mai departe, în continuarea activităților concrete de punere în aplicare a procedeului probatoriu, actul procesual de autorizare al judecătorului fiind comunicat de către procuror, direct sau prin organul de cercetare penală competent sau delegat în cauză, instituției apte din punct de vedere tehnic să procedeze la realizarea efectivă a interceptărilor telefonice sau prin alte mijloace de comunicare, odată intrată în posesia autorizației și a dispoziției procurorului de punere în executare, instituția specializată nu avea decât să realizeze efectiv interceptarea comunicațiilor sau convorbirilor și înregistrarea lor pe suport optic, urmând ca rezultatul să fie înaintat, în integralitate, organului de urmărire penală, pentru a fi atașat la dosarul cauzei. După parcurgerea integrală a rezultatului interceptărilor, același organ de urmărire penală proceda la selectarea celor cu relevanță în cauză, pe care le consemna în scris în procesul-verbal de redare, la care atașa în plic sigilat o copie a suportului respectiv, conform art. 143 C. proc. pen. Or, pentru rezultatul selecției și autenticitatea consemnării scrise, singurul în măsură să-și asume responsabilitatea procesuală nu poate fi decât organul de cercetare penală și procurorul, direct sau prin certificarea lor pentru autenticitate, în conformitate cu art. 143 alin. 4 teza finală C. proc. pen. De altfel, suportul optic, conținând toate convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate, în forma primită de la organul specializat de punere în aplicare, rămâne la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei, conform art. 143 alin. 4 teza finală C. proc. pen., putând fi consultat la cerere de părțile în cauză. Dacă în acest context procurorul autoriza accesul serviciului în conținutul convorbirilor și cerea redarea lor prin note scrise, rezultatul acestor activități nu ar putea avea nicio putere probatorie în lipsa actelor procedurale constatatoare, scrise și subscrise de către organul de urmărire penală (procesul-verbal de redare, întocmit de organul de cercetare penală și certificat pentru autenticitate de către procuror), putând fi astfel sancționate cu nulitatea absolută pentru lipsă de competență materială sau funcțională, urmând a fi excluse din dosarul cauzei, prin eliminarea fizică a respectivelor note scrise pe suport optic sau fizic.

Așa fiind, s-ar putea concluziona că dacă aceste activități au caracter judiciar antrenând răspunderea procesuală a organului specializat, sau constituie doar concurs tehnic la punerea în executare a mandatelor de supraveghere, nu poate fi apreciat decât de la caz la caz, așa cum a cerut însăși instanța constituțională, cu luarea în considerare a caracteristicilor fiecăreia dintre cele două categorii de activități.

Astfel cum am arătat mai sus, actul procesual sau procedural apare caracterizat în esența lui prin asumarea deschisă și expresă a responsabilității procesuale, cu arătarea titularului acestuia și subscrierea sa, în vederea asigurării controlului judiciar exercitat în condițiile legii, în materia probațiunii având și caracteristica asigurării fiabilității probei, înțeleasă ca fiind aptitudinea unui mijloc de probă de a reflecta corespunzător proba ca element de fapt, în toate aspectele relevante cauzei în care este administrat.

Cât privește sprijinul/suport/concursul tehnic asigurat pentru această activitate, specificul procedeelor probatorii de acest fel, referitoare la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, este acela că nu pot fi administrate decât prin folosirea unei tehnici specifice, ținând de o întreagă infrastructură specială sau de o anumită „tehnică operativă” cum este denumită în practică, care variază în funcție de metoda efectiv folosită și particularitățile ei. Regimul juridic al acestei activități, dat fiind natura sa tehnică, a fost limitat, la nivelul legii în materie – Codul de procedură penală – atât în cea veche cât și în cea nouă, la precizarea păstrării confidențialității operațiunilor efectuate de către persoanele chemate în acest sens, cu sancțiunea legii penale, fără nicio altă circumstanțiere privind indicarea acestora și a atribuțiilor lor  (art. 912 alin. 1 teza finală din vechiul Cod de procedură penală și art. 142 alin. 3 din noul Cod de procedură penală). Ceea ce pare caracteristic în plan juridic în ceea ce privește aceste persoane, este că ele își aduc contribuția la soluționarea cauzei doar sub aspect tehnic, ca un „ajutor calificat”, fără nicio implicare procesuală în cauză, prin aceasta putându-se înţelege, în lipsa unei definiţii legale, orice activitate practică implicând cunoştinţe de specialitate tehnică şi folosirea unor mijloace tehnice specifice, de natură să asigure obținerea și înregistrarea aspectelor de fapt ce pot constitui probe în procesul penal, depusă de către un specialist, acționând în cadrul sau în afara unor persoane juridice, de drept public sau privat. În același sens, doctrina de specialitate învederează că, „concursul tehnic poate să constea în punerea la dispoziție a dispozitivelor și în indicațiile sau coordonarea în privința chestiunilor tehnice și nu poate să substituie organului de urmărire penală competent o altă persoană fizică sau juridică”.[23] În schimb, interpretarea acelorași autori, conform căreia „concursul tehnic poate fi dat numai de o persoană fizică și nicidecum de o persoană juridică, în special de o instituție a statului, de vreme ce divulgarea secretului operațiunii se pedepsește potrivit Codului penal”, pare să adauge la lege, care nu face nicio precizare în acest sens, interpretarea teleologică a textului conducând la ideea că instituirea obligației de confidențialitate sub sancțiune penală ar avea ca scop asigurarea succesului operațiunii desfășurate și protejarea drepturilor persoanelor afectate de măsurile intruzive, indiferent de apartenența organizatorică a persoanei chemată să-și dea concursul său tehnic; de altfel, prin antrenarea răspunderii penale, la care face trimitere textul legal, pare că devin aplicabile normele constitutive privind infracțiunile în materie, iar orice astfel de circumstanțiere poate duce la restrângerea sferei subiectului activ al infracțiunii, prin calificarea sa în lipsa oricărei dispoziții exprese de drept substanțial penal.

Ceea ce Curtea Constituțională pare să fi sancționat prin deciziile pronunțate este tocmai crearea unui cadru juridic contrar normelor constituționale, care a creat riscul neobservării competențelor constituționale în materie, având în vedere că decizia Curţii a fost pronunţată într-o cauză de tip abstract – după obiectul ei şi modul de său de sesizare – respectiv cu ocazia soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională, iar nu într-o cauză de tip concret, cum ar fi, de pildă, soluționarea unei excepții de neconstituținalitate.

Necesitatea aprecierii concrete a fiecărei situații procesuale în parte pare să fie ceea ce Curtea însăși a dispus în soluțiile sale, neputând fi vorba de a impune părții o sarcină probatorie disproporționată, calificată ca probatio diabolica, ca obligație a dovedirii vătămării procesuale ca o condiție a nulității relative (Decizia nr. 302/2017 paragr. 62), aici interesând mai degrabă să se constate cea dintâi condiție a nulității absolute, anume aceea a nerespectării dispozițiilor privind competența materială sau funcţională, în cazul nostru, fără de care nulitatea absolută nu poate opera.

Nici aplicarea regulii de interpretare a îndoielii în favoarea acuzatului (in dubio pro reo) nu pare să fie incidentă în materie penal procedurală, doctrina clasică apreciind, în frumosul său stil lingvistic, că „această regulă nu trebuie niciodată să deciză asupra interpretării unei norme de procedură penală, fiindcă aceste norme prescriu reguli și formalități de procedură care trebuesc aplicate în sensul în care pot asigura cât mai deplin realizarea justiției represive, iar nu în sensul în care ar conveni mai bine cutării sau cutării părți. Deci în îndoială se va adopta soluțiunea ce răspunde mai bine principiilor fundamentale și rațiunei normelor de procedură penală”.[24]

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat recent în domeniu (cu privire la condițiile de invocare a nulității relative), arătând şi felul neregularităţilor ce pot aduce atingere probelor cauzei, ocazie cu care a precizat că „din conținutul regulilor generale în materia probațiunii, se deduc trei categorii de acțiuni care pot vicia probele, și anume: încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor; obținerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conținutului probei în neconcordanță cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidența instituției nulității procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancțiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conținutul declarației mincinoase, în condițiile în care dispozițiile procedurale de luare a declarației martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conține calcule tehnice/contabile sau alte determinări cu caracter științific, care sunt eronate, în condițiile în care expertul a respectat toate condițiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur și simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desființarea sentinței în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situație și a pronunța o hotărâre potrivit propriei sale aprecieri)” (Decizia nr. 554/2017, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor prev. de art. 282 alin. 2 C. proc. pen. interzicând invocarea din oficiu a nulității relative).

În fine, urmând dispoziția Curții dată prin decizia nr. 26/2019 de a stabili în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor invocate și de a lua „măsurilor legale corespunzătoare”, s-ar putea susține că instanța/procurorul sunt liberi să identifice acele remedii procesuale apte să restabilească legalitatea în cauzele pendinte, dacă și în funcție de viciul de care sunt afectate probele dosarului.

3. Sancțiunea nulității relative

Făcând astfel distincția între punerea în executare a mandatului de supraveghere ca act procedural și concursul tehnic ca operațiune specifică metodelor speciale de supraveghere, nu trebuie pierdut din vedere că doar cea dintâi categorie de acte procesuale/procedurale cade sub incidența nulității absolute și exclusiv sub aspectul lipsei competenței materiale/funcționale a organului de urmărire penală.

În rest, sancţiunea nulităţii relative rămâne drept comun în materie, așa cum însăși Curtea Constituţională a reţinut în cea dintâi soluţie a sa aici discutată, în sensul că „raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (paragraful 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138 – 146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală” (Decizia nr. 51/2016 paragr. 32).

Așa fiind, în condițiile în care în reglementarea Codului de procedură penală nulitățile absolute (exprese) reprezintă excepția, iar nulitatea relativă (virtuală) constituie regula[25], dincolo de aspectele legate de competența materială sau personală ori funcțională a organului de urmărire penală, sancționabile cu nulitatea absolută, o serie întreagă de alte neregularități cad sub incidența dreptului comun în materia sancțiunii nulității procesuale reprezentat de nulitatea relativă, cu condițiile sale cunoscute, deosebite prin necesitatea dovedirii vătămării procesuale, art. 282 C. proc. pen. prevăzând că încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute de art. 281 C. proc. pen., determină nulitatea actului doar atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

În acest context, chiar și în ceea ce privește normele de competență, o distincție se poate face în raport de conținutul acestora, între normele care determină competența propriu-zisă a organelor judiciare denumite norme de competență substanțiale și normele care asigură aplicarea celor dintâi, prevăzând procedura de urmat în acest scop, referindu-se la realizarea procedurală a primelor, putând fi denumite norme de competență formale, acestea din urmă fiind sancționate de regulă doar cu nulitatea relativă.[26]

Astfel de neregularități în supravegherea tehnică se pot întâlni pe tot parcursul procedurilor speciale, în legătură cu dispunerea, autorizarea, consemnarea sau administrarea procedeului probatoriu, care poate fi afectat de vicii precum neîndeplinirea condițiilor pentru dispunerea autorizării sub diverse aspecte, mai puţin cele determinând nulitatea absolută, redarea eronata a convorbirilor sau comunicărilor interceptate și înregistrate, necertificarea lor pentru autenticitate de către procuror, lipsa sau întârzierea informării persoanei supravegheate.

Însă, garanțiile procedurale prevăzute în materie nu sunt un scop în sine, ci, în ultimă instanță, au rolul să asigure fiabilitatea mijlocului de probă, caracteristică înțeleasă, în opinia noastră, ca fiind aptitudinea probei de a sta ca dovadă a elementelor de fapt pe care tinde să le demonstreze sau, așa cum a spus instanța constituțională mai sus citată, stabilirea conținutului probei în concordanță cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte.

Or, fiabilitatea probei ține de încrederea în valoarea ei probatorie, atât sub aspectul respectării procedurilor în administrarea ei, cât și în modul în care se prezintă sub raportul valorii sale probatorii, urmând să facă obiectul procesului de evaluare a probatoriului cauzei, diriguit de principiul liberei aprecieri a probelor, instituit prin art. 103 alin. 1 C. proc. pen., context în care s-ar pune în discuţie chestiunea dacă şi cum acest principiu de libertate în evaluarea probelor ar putea suferi în materia noastră limitări sau restrângeri.

4. Un alt remediu procesual – reducerea sau condiționarea valorii probante a probei în cauză

Procedând la aplicarea dispoziției Curții și verificând situația procesuală specifică fiecărei astfel de cauze concrete, instanța/procurorul poate ajunge la un rezultat cert, putând aprecia asupra condițiilor legale privind sancțiunea nulității absolute sau, din contră, la unul neconcludent, din varii motive precum caracterul pronunțat tehnic al activității specifice sau necesitatea menținerii confidențialității unora dintre aceste activități ori lipsa de transparență specifică domeniului, caracteristică dată de asigurarea succesului operațiunilor de acest gen. Or, sancțiunea nulității absolute nu poate fi aplicată decât în condițiile strict reglementate de legea procesuală, impunând ca primă condiție constatarea încălcării dispozițiilor legale, în cazul nostru cele referitoare la competența materială/funcţională, așa cum îi cere regimul său juridic și consecințele ei severe ca ultim resort pentru restabilirea legalității în procesul penal, subliniate de instanța constituțională de fiecare dată în soluțiile pronunțate în materia nulităților procesual penale.

Căutând astfel de remedii procesuale pentru cazuri concrete, nu trebuie pierdut din vedere caracterul sever al sancțiunii nulității absolute și aspectul specific al probelor în discuție, care nu mai pot fi refăcute fiind pierdute definitiv cauzei, ceea ce poate întrevedea pentru instanță/procuror necesitatea căutării unor soluții alternative în cazurile în care nu se poate stabili cu certitudine condiția încălcării prescripțiilor de competență materială sau personală ori funcţională, prin identificarea altor remedii procesuale.

De altfel, în chiar soluțiile aici discutate (Decizia nr. 302/2017 paragr. 33), Curtea a reiterat gravitatea sancțiunii nulității, amintind că ”referitor la materia nulităților, Curtea observă că instanța de contencios constituțional a constatat că <nulitatea reprezintă o sancțiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deși inițial nu au respectat formele procedurale, își pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce și să dovedească vătămarea pretinsă>” (Decizia nr. 113 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 14 martie 2005; Decizia nr. 403 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 3 august 2005).

Nu este mai puțin important că însăși legea procesuală a instituit cazuri de acoperire chiar a nulității absolute și tocmai cea referitoare la competența materială, precum cazul prev. de art. 50 alin. 2 C. proc. pen., conform căruia „dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s-a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța care și-a declinat competența” sau cel prev. de art. 332 alin. 1 C. proc. pen. din 1968, potrivit cu care „când se constată că în cauza supusă judecății s-a efectuat cercetarea de un alt organ decât cel competent, cauza nu se restituie dacă o asemenea constatare are loc după începerea dezbaterilor sau când instanța, în urma cercetării judecătorești schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracțiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare”.

În sfârșit, în decizia pronunțată în controlul a priori a celei din urmă legi de amplă modificare a Codului de procedură penală, însăşi Curtea critică lipsa instituirii vreunui termen procedural pentru invocarea nulității absolute, prevăzută prin introducerea unui nou art. 1451 C. proc. pen. în cazul interdicției utilizării în alte cauze a informațiilor obținute în baza legii privind securitatea națională, sub aspectul respectării principiilor securității juridice și soluționării cauzelor în termen rezonabil, arătând astfel că „reglementând însă această interdicție <sub sancțiunea nulității absolute> [teza finală a alin. (1)], legiuitorul încalcă obligația respectării normelor de tehnică legislativă privind caracterul unitar și sistematizat al actului normativ. Din această perspectivă, Curtea observă că, în prezent, nulitatea absolută intervine în cazul încălcării unor norme care au un caracter esențial în desfășurarea procesului penal, fiind prevăzute în mod limitativ la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, dacă ar fi dorit completarea acestui cadru normativ, legiuitorul ar fi trebuit să modifice dispozițiile art. 281 din cod, incluzând ipoteza criticată în cuprinsul acestei norme. Mai mult, în funcție de cauza de nulitate incidentă, dispozițiile art. 281 alin. (3) și alin. (4) stabilesc termene diferite în care poate fi invocată nulitatea absolută. Or, dispoziția legală criticată nu prevede un astfel de termen, ceea ce conduce la interpretarea că încălcarea garanțiilor procesuale prevăzute la art. 159 din cod ar putea conduce la posibilitatea invocării nulității absolute în orice stadiu al procesului, împrejurare ce contravine principiului securității raporturilor juridice și caracterului rezonabil al termenului de soluționare a procesului – s.n.” (Decizia nr. 633/2018 paragr. 546).

De altfel, cauza CEDO invocată de Curte în soluția referitoare la necesitatea unui control nu doar la dispunerea măsurilor de supraveghere, ci și cu ocazia punerii lor în aplicare – Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei – a fost dată exclusiv pe terenul art. 8 și 13 din Convenție, privind respectarea dreptului la viață privată și respectiv dreptul la un recurs efectiv în fața jurisdicțiilor naționale, fiind respinsă pe terenul art. 6 paragr. 1 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, apreciat ca nefiind aplicabil în speță (paragr. 106, 107 din hotărâre), articol în cadrul căruia jurisprudența Curții europene folosește noțiuni autonome, precum principiul subsidiarității și echității procedurii în ansamblu, arătând că admisibilitatea, administrarea și pertinența probelor reprezintă probleme de drept intern, căzând în sarcina instanțelor naționale aprecierea lor, instanța europeană examinând doar dacă procedura în ansamblul ei a fost echitabilă (Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei paragr. 34).

Așa fiind, s-ar putea susţine că instanța/procurorul poate găsi alte remedii procesuale care să satisfacă cerințele de echitate ale procesului penal, oferite de procedura penală și de practica convențională a respectării drepturilor omului.

Însă, pe lângă sancțiunea nulității relative, care ar avea același efect ca cea a nulității absolute, dar în condiții prea restrictive sub aspectul dovedirii vătămării procesuale, așa cum a subliniat Curtea, instanța/procurorul ar putea apela la un alt remediu procesual, specific probatoriului penal – reducerea sau condiționarea valorii probante a probei în cauză.

Reducerea sau condiționarea valorii probante a probei nu este o sancțiune procesuală propriu-zisă, ci, mai degrabă un remediu procesual specific materiei probațiunii în procesul penal, prin care se limitează principiul liberei aprecieri a probelor, instituindu-se obligația coroborării probei viciate cu alte probe în evaluarea ansamblului probator și interdicția luării ei în considerare în mod singular sau determinant în vederea stabilirii vinovăției acuzatului.

Prevăzută expres în procedura penală română doar în materie testimonială, prin art. 103 alin. 3 C. proc. pen., conform căruia hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, instituția este preluată din jurisprudența convențională în materia art. 6 paragr. 3 lit. d) din Convenția europeană, în care are aplicabilitate generală sub aspectul categoriei de probe ce pot face obiectul acesteia (testul exclusiv sau determinant), nimic nepărând să împiedice aplicarea ei în dreptul nostru procesual penal, în virtutea principiului aplicării directe a jurisprudenței instanțelor internaționale în materia drepturilor omului, dar și prin aplicarea analoagă a prevederilor privind restrângerea libertății de apreciere a probelor testimoniale ale martorilor anonimi, fiind cunoscut că procedura admite interpretarea pe calea suplimentului analogic.[27] De altfel, sub imperiul vechiul cod, inclusiv declarațiile părților aveau valoare probantă limitată, potrivit art. 75 C.proc.pen. din 1968, acestea putând servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză.

În jurisprudența instanței europene, este cunoscută situația probelor nedivulgate, care nu au fost comunicate apărării din rațiuni de interes public, ocazie cu care a subliniat că nu ea este chemată să se pronunțe dacă o asemenea soluție era absolut necesară deoarece în principiu revine jurisdicțiilor interne sarcina aprecierii probelor produse în fața lor, ea nefiind în măsură să pună în balanță interesul public exprimat prin nedivulgarea elementelor litigioase și interesul acuzatului de a-i fi comunicate, având doar a examina numai dacă procesul decizional a îndeplinit, în măsura posibilului, exigențele contradictorialității și ale egalității armelor și dacă interesele acuzatului au fost protejate, dreptul la divulgarea probelor nefiind absolut iar garantarea dreptului la un proces echitabil al acuzatului într-o asemenea situație se realizează prin compensarea limitărilor aduse acestui drept cu alte măsuri procedurale adecvate luate de autoritățile judiciare.[28]

Astfel, în opinia noastră, prin reducerea valorii probante sau condiționarea valorii probante se înțelege acel remediu procesual, specific materiei probațiunii, în baza căruia o probă administrată în condiții neregulamentare sau lipsite de posibilitatea contestării ei adecvate de către partea în contra căreia face dovada, nu poate avea o valoare determinantă sau exclusivă în procesul penal, de o asemenea relevanță sau importanță încât să poată fi în măsură să determine soluția cauzei, putând fi luată în considerare dacă și numai în măsura în care poate fi coroborată cu alte probe administrate în cauză.

Exemple de judecată în echitate provin chiar de la Înalta Curte, aceasta arătând în astfel de speţe că „dincolo de aceste discuţii, aprecierea asupra efectelor pe care le produce constatarea nelegalităţii administrării unui mijloc de probă nu poate fi desprinsă de cadrul mai larg al dreptului la un proces echitabil al acuzatului garantat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 21 din Constituţia României. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe cauze (Beraru împotriva României, Khan împotriva Regatului Unit, Al-Khaeaja şi Taherz împotriva Regatului Unit) că aceasta nu are în principiu rolul de a stabili dacă anumite mijloace de probă – de exemplu, obţinute ilegal – sunt admisibile în proces, constatând totodată că faptul că unele instanţe au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obţinute ilegal nu contravine cerinţelor de echitate consacrate în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, faţă de circumstanţele specifice ale cauzei respective. Curtea a apreciat că întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabil. Curtea Europeană a arătat în mai multe hotărâri că, la stabilirea caracterului echitabil la procesului în ansamblu, trebuie să se analizeze dacă s-a respectat dreptul al apărare, respectiv să se analizeze în special dacă acuzatului i s-a dat posibilitatea să conteste autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se ţină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă, circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială fiabilitatea acestora. În cauză, se observă că atât cu ocazia judecăţii în primă instanţă, cât şi la judecata în faţa instanţei de apel, inculpatul A. a avut posibilitatea să conteste legalitatea şi fiabilitatea acestor mijloace de probă” (ÎCCJ, Decizia nr. 173/A/2018, din 4 iulie 2018, disponibilă pe site-ul oficial al instanţei, www.scj.ro).

Doctrina s-a pronunțat asemănător, arătând că „testul determinant sau exclusiv al probei, evaluat de CEDO în ipotezele în care declaraţiile unor martori (noţiune autonomă în sens european) au fost administrate fără ca acuzatul să fi putut avea o ocazie adecvată să îşi exercite dreptul prevăzut de art. 6 parag. (3) lit. d) din CEDO poate fi aplicat, în mod similar şi în acelaşi scop (protecţia dreptului la un proces echitabil), şi atunci când probele au fost administrate în cursul urmăririi penale în mod nelegal. În această modalitate, valoarea probantă a probelor administrate în cursul urmăririi penale poate fi afectată de nelegalitatea administrării lor prin stabilirea de către judecătorul de cameră preliminară că singurul remediu eficient este acela al constatării valorii probante condiţionate a acestor probe care, în cursul judecăţii, să nu poată servi în mod determinant sau exclusiv la pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei”.[29]

Așa fiind, reducerea valorii probante a interceptărilor, ca remediu procesual, poate veni să asigure acel just echilibru în asigurarea celor două principii fundamentale ale procesului penal: principiul legalității și principiul aflării adevărului, fiind astfel o cale de mijloc prin care să se asigure finalitatea ambelor reguli fundamentale ale procesului penal. Așa cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudența sa, „nulitățile actelor procesuale și procedurale ocupă un loc important în sfera garanțiilor ce asigură efectivitatea principiului legalității procesului penal și a principiului aflării adevărului, fiind menite să înlăture încălcările normelor de procedură care au intervenit cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a ducerii la îndeplinire a unui act procedural, precum și consecințele negative pe care aceste încălcări le-au produs în procesul penal. Nulitățile îndeplinesc astfel un scop preventiv – de preîntâmpinare a încălcării legii, un rol sancționator – de desființare a actelor efectuate cu încălcarea legii, precum și un scop reparator – de refacere a actelor procesuale și procedurale desființate, dacă este necesar și posibil” (decizia nr. 554/2017 paragr. 14).

Buna-credință a organelor judiciare este încă un element ce poate fi avut în vedere în aprecierea sancțiunii procesuale aplicabile în cauză, fiind un cunoscut criteriu de common law (de unde își are sorgintea sancțiunea excluderii probei) izvorât din necesitatea combaterii comportamentului polițienesc neadecvat[30], aplicabilitatea sa în materia punerii în executare a metodelor speciale de supraveghere urmând a fi analizată prin prisma posibilităților alternative pe care le-ar fi avut organul judiciar, măsura în care a urmărit activitatea specifică și acuratețea rezultatelor obținute, prin prisma tuturor circumstanțelor cauzei și a întregului ansamblul probator.

Adoptând remediul procesual al reducerii valorii probante a probei se poate asigura caracterul sancționatoriu față de viciul de constituționalitate al reglementării procesuale, mai ales în condițiile în care scopul preventiv al sancțiunii a fost deja împlinit, odată ce a fost înlăturată acea „paradigmă juridică neconstituțională dar instituționalizată” criticată de instanța noastră constituțională (decizia nr. 26/2019, paragr. 127).

Că astfel de aspecte țin de competența organului judiciar în opera sa de aplicare a legii, a spus-o mai demult însăși Curtea Constituțională și chiar în materia în discuție, atunci când a arătat că „modul concret în care în speță au fost realizate interceptarea, înregistrarea și redarea convorbirilor nu constituie o problemă care să fie supusă controlului de constituționalitate a legilor, ci este o problemă de aplicare a legii, asupra căreia Curtea Constituțională nu se poate pronunța, aceasta rămânând în competența instanței judecătorești care soluționează procesul penal… în textele art. 911-915 din Codul de procedură penală sunt prevăzute suficiente garanții…, iar eventuala nerespectare de către organul de urmărire penală a acestor reglementări nu constituie, astfel cum s-a mai arătat anterior, o problemă de constituționalitate a textelor legale, ci una de aplicare a lor, ceea ce însă excede competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit tezei a doua a alin. 3 al art. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, <Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției>. Așa fiind, examinarea și soluționarea acestor aspecte sunt de competența exclusivă a instanței de judecată învestite cu soluționarea procesului penal (s.n.)” (deciziile nr. 21/2000, nr. 539/2004, nr. 1137/2008, nr. 820/2017, prin care s-a dispus respingerea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911-915 din Codul de procedură penală din 1968). Or, soluțiile Curții Constituționale nu pot fi urmărite în mod singular, ci doar ca un tot unitar, toate deciziile acesteia fiind general obligatorii și formând un adevărat bloc de constituționalitate, creat pe cale pretoriană, urmând a fi aplicate și interpretare ca atare, mai ales în condițiile în care toate deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii indiferent de soluția pronunțată[31] și în lipsa motivării exprese a unui reviriment jurisprudențial având prin natura sa caracter excepțional și absolut necesar[32] sau aşa cum cere Curtea atunci când arată că „un reviriment jurisprudenţial trebuie motivat şi explicat pentru a justifica îndepărtarea de la o anumită dezlegare dată unei probleme de drept” (Decizia nr. 583/2018 paragr. 107).

În urma tuturor acestor discuții rămâne ca – așa cum stă scris în literatura clasică legat de aprecierea probelor controversate – numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi singura chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr.[33]

*Articolul va fi trimis spre publicare revistei CAIETE DE DREPT PENAL, într-o formă extinsă asupra problemelor înregistrărilor ambientale și mandatelor de siguranță națională.


[1] Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală – tratat, vol. 1, Editura Global Lex, București, 2007, pag. 62; Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013; pag. 45, Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2007, pag. 97.
[2] Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală. Procedură penală, Edițiunea a doua a Cursului de drept și procedură penală, revăzut și completat de Vintilă Dongoroz, Corneliu Chisăliță, Ștefan Laday și Eugen Decusară, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1924-1927, vol. I, pag. 290 și vol. IV, pag. 36; Traian Pop, Drept procesual penal. Partea generală, vol. III, Tipografia Naționala S. A., Cluj, 1946, vol. I, pag. 210, 217, 218.
[3] Traian Pop, op.cit., vol. I, Tipografia Naționala S. A., Cluj, 1946, pag. 210 și urm.
[4] Vintilă Dongoroz, Drept penal, Institutul de arte grafice, București, 1939, pag. 127.
[5] Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Probarea în dreptul pozitiv, Editura C.H.Beck, București, vol. VI, pag. 2008, pag. 69.
[6] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2008, pag. 123 şi Marieta Safta, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, ediţia a 4-a, revizuită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2018, pag. 24.
[7] Antonin Scalia, Bryan A. Garner, Reading Law – The Interpretation of Legal Text, Editura Thomson/West, 2012, pag. 93.
[8] Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I, Teoria dreptului civil, Editura Solomon, București, pag. 435 și urm. Autorul enumeră și analizează multitudinea criteriilor și teoriilor în dreptul intertemporal printre care teoria drepturilor câștigate, teoria faptului consumat, teoria aplicării imediate a legii noi și teoria normativistă, reținând drept criteriu al retroactivității reevaluarea sau reaprecierea juridică pozitivă sau negativă a actului sau faptului trecut, de către legea nouă.
[9] Pentru o definiţie teoretică a acestor concepte, din perspectivă civilă, dar nu numai, a se vedea monografia aparţinând prof. univ. dr. Marian Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 101 şi urm.
[10] Marian Nicolae, Curtea Constituțională și principiul supremației dreptului (Rule of Law). De la garantarea supremației Constituției la denaturarea și rescrierea acesteia: Tempus regit processum, publicat la data de 11.12.2018 pe site-ul Juridice, accesat la data de 05.09.2019.
[11] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 65.
[12] Vintilă Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol. V, ediția a II-a, Editura Academiei Române și Editura ALL Beck, București, 2003, pag. 83 și urm.
[13] Deși legea nu consacră în mod expres competența funcțională, apare evident că nulitatea absolută prevăzută de textele menționate are în vedere și acest fel de competență, care este organic legată de celelalte două feluri de competență – materială și personală – și este implicit reglementată. A se vedea, Virgil Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, pag. 24.
[14] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ediția 4, vol. I, Editura All Beck, București, 2005, pag. 266.
[15] Antonin Scalia, Bryan A. Garner, op.cit., pag. 195.
[16] Mihai Viorel Tudoran, Teoria și practica interceptărilor și înregistrărilor audio sau video judiciare, Editura Universul Juridic, București, 2012, pag. 143.
[17] Ioan Cristian Uță, Considerații pe marginea competenței organelor care efectuează interceptările și înregistrările audio sau video, în Dreptul nr. 6/2008, pag. 264.
[18] Decizia nr. 63/2019 paragr. 28: „Din coroborarea dispoziţiilor anterior menţionate, Curtea reţine că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea observă că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă <deschisă>, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul”.
[19] Antonin Scalia, Bryan A. Garner, op.cit., pag. 101.
[20] Code de procédure pénale, édition 2015, Editura Dalloz, Paris, 2015, pag. 368.
[21] Antonie Iorgovan, op.cit, pag. 271, Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, ediția 2, vol. I, Editura C. H. Beck, București, 98; Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 299.
[22] Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2007, pag. 488.
[23] Mihai Viorel Tudoran, op.cit., pag. 142; Ioan Cristian Uță, op.cit., pag. 266.
[24] Ioan Tanoviceanu, op.cit., vol. IV, pag. 52.
[25] Vintilă Dongoroz și colab., op.cit., pag. 407.
[26] Virgil Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, pag. 16 și 25.
[27] Vintilă Dongoroz și colab., op.cit., pag. 344 și urm.; Cristinel Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, pag. 42.
[28] Corneliu Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010, pag. 509.
[29] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ediţia 6, revăzută și adăugită, Editura C.H. Beck, 2019, pag. 268.
[30] Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010, pag. 608.
[31] Tudorel Toader, Marieta Safta, Curs de contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2017, pag. 315.
[32] Tudorel Toader, Marieta Safta, op.cit., pag. 354.
[33] Ioan Tanoviceanu, op.cit., vol. V, pag. 51.


Jud. dr. Cristinel Ghigheci
Curtea de Apel Brașov

Jud. Vlad Neagoe
Curtea de Apel Brașov


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.