ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Când se termină libertatea de exprimare a presei și începe dreptul persoanelor la viață privată, onoare, demnitate, imagine și reputație?
18.09.2019 | Alina UNGUREANU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Alina Ungureanu

Alina Ungureanu

Prezentul subiect care face obiectul articolului pe care ne pregătim să-l creionăm într-o manieră succintă, dar complexă și multilaterală, are în prim plan – drepturi fundamentale aflate pe același palier în ierarhia prestabilită de legiuitor potrivit sistemului de drept național, sistem care se unifică în mod natural cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cristalizând-se de plano și în jurul jurisprudenței generate de aplicabilitatea Convenției.

Deși scopul avut în vedere de legiuitor la momentul reglementării drepturilor nepatrimoniale incidente avea ca fundament, în temeiul raportului de conexitate existent, dezideratul juxtapus unei conviețuiri armonioase și trainice, realitatea juridică materializată în practica judiciară, a dovedit și continuă să demonstreze total contrariul, instanțele de judecată fiind frecvent sesizate cu acțiuni în atragerea răspunderii civile delictuale ale jurnaliștilor, justițiabilii acuzând încălcarea drepturilor la viață privată, onoare, demnitate, imagine sau reputație prin mijloacele existente de propagare a informațiilor publice.

Ab love principium, prezenta temă implică numeroase discuții contradictorii din perspectiva raportului juridic creat prin exercitarea libertății de exprimare a presei, raport născut între jurnalistul care a instrumentat știrea publicată și subiectul de drept vizat de informațiile aduse la cunoștința publicului în această manieră, calitatea de persoană publică schimbând în mod eminamente cursul unui proces în atragerea răspunderii jurnalistului pe fondul consacrării în favoarea presei a unei libertății mai sporite de exprimare.

Toate premisele general individualizate supra influențează în mod decisiv modul de analiză a prezentului subiect, determinând o abordare polivalentă. Astfel, pe această cale, vom transmite cititorilor toate informațiile juxtapuse mecanismul juridic apt a fi activat pentru apărarea drepturilor la viață privată, onoare, demnitate, imagine și reputație, în cazul încălcării acestora de către jurnaliști.

Ab initio, instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională. Jurnaliștii neputând fi scutiți, în numele rolului esențial ce le revine pentru funcționarea unei societăți cu adevărat democratice, de respectarea legilor de drept comun.[1]

Uneori, existența unor îndatoriri și responsabilități poate duce la expansiunea limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare, așa cum este cazul presei, al cărei rol central într-o societate democratică este tocmai acela de a transmite informații. Luând în considerare impactul pe care mass media, în special cea audiovizuală, îl are asupra formării opiniei publice, a rolului esențial pe care media îl joacă pentru funcționarea democrației, prin supravegherea atentă și semnalarea oricărei abateri de la normele legale și de la interesul public, săvârșită de factorii decidenți din cadrul puterii legislative, executive ori chiar a celei judecătorești, presa își poate îndeplini eficient funcția socială doar prin respectarea anumitor limite, ce țin mai ales de reputația altei persoane, drepturilor terților ori protejarea informațiilor confidențiale, misiunea jurnalistului fiind aceea de a comunica publicului doar probleme de interes general. [2]

De asemenea, pe lângă adevărul obiectiv al informațiilor furnizate de un jurnalist, instanța trebuie să verifice un alt element deosebit de important, și anume buna credință a acestuia. Se va verifica dacă autorul afirmațiilor a cunoscut sau nu lipsa lor de adevăr, dacă a depuse suficiente eforturi pentru a verifica acest caracter al lor, urmând a se avea în vedere, de asemenea, și scopul cu care informațiile au fost răspândite (verificându-se dacă a urmărit să informeze opinia publică, exercitându-și profesia cu respectarea eticii și deontologiei specifice, sau, din contră, a avut drept obiectiv principal, distrugerea bunei reputații a unei persoane, într-un mod gratuit și lipsit de scrupule). Jurnaliștii vor fi protejați de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului chiar dacă nu pot face proba verității, dar s-a dovedit că au acționat cu bună credință.[3]

A priori, drepturile fundamentale care fac obiectul prezentului articol sunt consacrate atât în Constituția României (articolele 26 și 30), precum şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (articolele 8 şi 10), încadrându-se sub sfera juridică a unor drepturi esențiale, primordial asigurate de orice societate care se consideră a fi democratică.

În lumina celor menționate mai sus, apreciem că este esențial să prezentăm și câteva aspecte teoretice, necesar a fi cunoscute și dezbătute, tocmai pentru a se asigura o bună comprehensiune a situațiilor juridice care se ivesc pe plan jurisprudențial.

În literatura de specialitate, drepturile personalității au fost clasificate în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman și funcțiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viață privată, dreptul la onoare și dreptul la imagine.

În doctrină, se apreciază că graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate mai degrabă două faţete ale dreptului la demnitate, decât două elemente distincte care compun acest drept.

Onoarea este un sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, în timp ce reputaţia înseamnă felul în care o persoană este considerată în societate.

Reputaţia poate să varieze de la o persoană la alta, nu este înnăscută, ci este, de cele mai multe ori, dobândită, prin modul exemplar în care persoana se comportă în viaţa privată sau în cea socială. De asemenea, conform art. 30 alin. (6) din Constituţia României, „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi nici dreptul la propria imagine”.

Totodată, potrivit art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Atât în dreptul intern, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, ci este o libertate care poate conține anumite limitări, fiind cert că o societate democratică nu poate permite o libertate absolută a cuvântului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că libertatea jurnalistică nu poate fi percepută ca și cum ar oferi jurnaliștilor dreptul de a acționa arbitrar, nefiind permis să se depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor altora. Protecția oferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună-credință astfel încât, să ofere informații exacte și demne de încredere.

Față de situația concretă sub sfera căreia ne situăm, facem trimitere și la dispozițiile din Codul civil care în cadrul Secțiunii a 3-a reglementează „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”, consacrând aprioric prin art. 70, libertatea de exprimare, cu trimiteri exprese la limitele care se subsumează acestei libertăți fundamentale, prevăzând ad litteram că:
„(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.
(2) Exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.”

Interesat de analizat este art. 75 care se circumscrie denumirii marginale de „limite”, având următorul conținut:
„(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune.”

Libertatea de exprimare constituie fundamentul esențial al unei societăți democratice și condiția esențială de progres a acesteia. Astfel, apreciem a fi justificative și în deplină concordanță cu exigențele și rigorile aferente libertății de exprimare, nu numai informațiile și ideile favorabile cuiva sau considerate drept inofensive ori indiferente, ci și acelea care lezează, șochează sau irită. Numai astfel se poate descoperi și proteja pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există o societate democratică.

Libertatea de exprimare se impune în mod imperios a fi analizată și din perspectiva art. 71 din Codul civil care reglementează „dreptul la respectarea vieții private”, totodată și dispozițiilor art. 72 consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnităţii sale, interzicând orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75, această din urmă dispoziţie vizând atingerile permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, respectiv exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

De asemenea, socotim nimerit să menționăm că în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viaţă privată, Curtea Europeană a avut în vedere următoarele elemente: [4]
– calitatea şi funcţia persoanei criticate;
– forma, stilul şi contextul mesajului critic;
– modalitatea în care este redactat articolul;
– interesul public pentru tema dezbătută;
– buna-credinţă a jurnalistului;
– raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice;
– doza de exagerare a limbajului artistic;
– proporţionalitatea sancţiunii cu fapta.

Raportat la împrejurarea legală că art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră cu titlu de drept fundamental doar „dreptul la viață privată”, apare ipso facto interogația de altfel, pertinentă și legitimă, dacă dreptul la imagine, reputație, demnitate și onoare nu sunt reglementate de convenția europeană încheiată? În acest sens, menționăm că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de „viață privată” se impune a fi interpretată în mod amplu, fiind formată și din elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală.

Garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private”.[5]

Dreptul la apărarea reputației reprezintă tot un element al vieţii private, fiind legat de art. 8 din Convenţie[6], de exemplu în cauza Pfeifer contra Austriei, Curtea a considerat că reputaţia unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală şi fizică, care privesc viaţa sa, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice.

Extrem de interesantă este și Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Niemietz contra Germaniei, Curtea a considerat că noţiunea de viaţă privată nu poate fi limitată la cercul cel mai intim în care se derulează viaţa personală. Respectul vieţii private poate să înglobeze, într-o anumită măsură, dreptul unui individ de a crea şi dezvolta relaţii cu alte persoane. S-a statuat că nu există nicio raţiune de principiu pentru a exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale sau comerciale, în condiţiile în care la locul de muncă majoritatea oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea exterioară şi în condiţiile în care uneori este dificil de trasat o linie între viaţa profesională şi cea personală a persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat.

Aşadar, viaţa privată, inclusiv imaginea, onoarea şi demnitate persoanei, este protejată nu numai în timpul în care persoana stă în domiciliul său ori în cercul cel mai restrâns de rude şi cunoştinţe, ci şi atunci când aceasta se află la locul său de muncă deoarece şi aici individul are dreptul la o relativă intimitate.

Pe fondul dispozițiilor legale supra individualizate care reprezintă dreptul comun în materia libertății de exprimare și a dreptului oricărei persoane la viață privată, demnitatea, onoare, reputație și imagine, se poate exercita o acțiune în atragerea răspunderii civile delictuale a jurnalistului care în exercitarea profesiei sale a procedat la imixtiunea într-o manieră interzisă de tip lezatorie în viața subiectului de drept vizat de știrea publicată.

Instituția răspunderii civile delictuale este reglementată de 1357 din Codul civil, și se juxtapune următorului conținut:

„Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”

Raportat la cadrul legal prezentat mai sus, justițiabilul care sesizează instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, îndreptată împotriva jurnalistului pe care-l consideră vinovat de încălcarea dreptului său la viață privată, demnitatea, onoare, reputație sau imagine, trebuie să dovedească întrunirea următoarelor condiții generale:
– existența unui prejudiciu;
– existența unei fapte ilicite;
– existența unui raport de cauzalitate de tipul cauză-efect, între fapta ilicită şi prejudiciu;
– existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

– Prejudiciul

Nu se poate vorbi despre o răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, o pagubă, o daună, prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constând în „rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană”.[7]

Existența unui prejudiciu constă în vătămările aduse vieții private, imaginii, demnității, onoarei și reputației, ca urmare a declarațiilor făcute în presă, reprezentând o condiție care deși la nivel teoretic nu ridică dificultăți sau contradicții, la nivel practic se juxtapune unui motiv de respingere a acțiunii civile în răspundere delictuală, ca urmare a nedovedirii prejudiciului suferit, nefiind suficient a se invoca suferințe generale, chiar dacă se subsumează unui caracter real, ci trebuie dovedit un prejudiciu cert.

Exempli gratia, în practică, cel mai adesea reclamantul se limitează la a invoca cu titlu de prejudiciu cauzat, atingeri aduse imaginii, vieții private și celei profesionale, susțineri care în lipsa unor probe concrete sunt apreciate de către instanță ca fiind temeiuri ipotetice, fără valoare juridică.

– Faptă ilicită

Fapta ilicită a fost definită de literatura de specialitate ca fiind o condiție a răspunderii civile, constând într-un act de conduită prin săvârșirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate. Existența unei fapte ilicite trebuie să rezulte din conținutul declarațiilor, a informațiilor furnizate publicului de către jurnalistul a cărei răspundere civilă delictuale se dorește a atrage prin mijlocirea acțiunii formulate.

Noțiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv, în sensul că se reține răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv – stricto sensu -, dar și atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane.

Atunci când se examinează în concret existența unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale, se are în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei anumite persoane, neinteresând aici atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa ori, mai ales, față de urmările acestei fapte.

Totodată, incidența faptei ilicite se impune a se analiza și din perspectiva Curții de la Strasbourg[8] care raportat la noțiunea de „faptă ilicită” a statut în mod consecvent și unitar că informațiile furnizate de către jurnaliști sunt susceptibile a se încadra sub sfera juridică de fapte sau judecăți de valoare.

Dacă din perspectiva „faptelor”, este evident că jurnalistului îi incumbă obligația de a dovedi informațiile aduse la cunoștința publicului, acțiunea de a acuza o anumită persoană implică de plano și obligația de a furniza o bază factuală suficientă, în schimb, judecățile de valoare, deși nu se impun a fi dovedite, nu se permite a fi emise în mod arbitrar și discreționar, jurisprudența a stabilit că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază factuală.

Protecția pe care Convenția Europeană a Drepturilor Omului o garantează în cazul judecăților de valoare impune respectarea a două condiții cumulative, respectiv: opinia să fie exprimată fără a se folosi termeni injurioși, abuzivi, și în același timp, să se bazeze pe un set de fapte, adică să aibă o bază factuală, sau să se bazeze pe o construcție logică.

Prin urmare, chiar dacă libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează, neputându-se concepe ca un jurnalist să poată formula judecăți de valoare critice numai cu condiția de a putea să le demonstreze realitatea, totuși o judecată de valoare fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă și, deci să se situeze în afara protecției conferite de art. 10, libertății de exprimare. [9]

Astfel, atunci când libertatea de expresie se exercită prin enunțarea unor judecăți de valoare, care presupun o opinie a titularului libertății cu privire la calitățile profesionale, morale sau personale ale unei persoane, acestea pot fi sancționate atunci când sunt pur injurioase.

– Raportul de cauzalitate

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

De asemenea, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să se stabilească, nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciu, fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic, etc., care pot să explice, sub aspectul cauzalității naturale, producerea unui anumit efect păgubitor.

Determinarea raportului de cauzalitate este delicat de făcut, însă, aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, cel mai bun sistem pentru determinarea acestui raport de cauzalitate este acela al cauzalităţii necesare. Acest sistem, al cauzalităţii necesare, porneşte de la definiţia categoriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, putând fi considerate drept cauză a prejudiciului numai acele fapte care au o legătură absolut necesară cu efectul produs. [10]

Cu referire la raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, se impune a se dovedi că prin intermediul faptei ilicită care-i este imputate jurnalistului s-a cauzat reclamantului prejudiciul reclamat, fiind necesar a fi incident un raport intrinsec de tip cauză-efect.

– Vinovăția celui care a cauzat prejudiciul

Pentru ca răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este absolut necesar ca acea faptă să îi fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat deci cu vinovăţie.

În plus, este necesar ca vinovăţia, în oricare din formele ei, intenţie directă sau indirectă, culpă directă ori indirectă, neglijenţă sau imprudenţă, ori „cea mai uşoară culpă”, să fie în corelaţie cu fapta ilicită şi cu raportul de cauzalitate.

Vinovăția jurnalistului reprezintă ultima cerință pe care reclamantul trebuie să o dovedească, dar contrar teoriei generale a dreptului în materia vinovăției, în prezenta materie, hotărârile Curţii de la Strasbourg au indicat principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare în situaţia în care se analizează o acuzaţie de denigrare, elementul determinant trebuind să fie buna credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate.

În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmaţiilor sale, dar şi cu scopul demersului jurnalistic, în sensul de a verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate.

În final, depășind cerințele imperative, impuse a fi îndeplinite pentru a se activa mecanismul răspunderii civile delictuale, instanța trebuie să țină seama și de un element deosebit de important: rolul esențial jucat de presă într-o societate democratică, respectiv puterea judecătorească trebuie să țină cont în procesul specific al deliberării de o marja de apreciere care se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de „câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general.[11]

În analiza încălcării dreptului la liberă exprimare, în cazul în care se pun în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private, criteriile relevante în exerciţiul de punere în balanţă includ următoarele elemente: [12]
– contribuţia la o dezbatere de interes general;
– notorietatea persoanei vizate;
– obiectul reportajului;
– comportamentul anterior al persoanei în cauză;
– modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora;
– conţinutul, forma şi consecinţele publicării.

Totodată, mai trebuie precizat că potrivit art. 2 din Codul deontologic al ziaristului „ziaristul poate da publicităţii numai informaţii de a căror veridicitate este sigur”, iar potrivit art. 3 din acelaşi cod „ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.”, iar conform art. 4 din Codul deontologic „Ştirile de presă trebuie difuzate cu respectarea adevărului numai după ce au fost efectuate verificările de rigoare”.

În final, mai dorim să punctăm un ultim aspect, respectiv în ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor și trebuie să arate o mai mare toleranță în această privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice.[13]

Prin urmare, atunci când litigiul vizează oameni politici, controlul justificării ingerinței trebuie realizat strict, o ingerință în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situații excepționale.[14]

În loc de concluzie, din nevoia resimțită de claritate și de transparență, înțelegem să prezentăm cu titlu de exemple jurisprudențiale, o serie de soluții naționale și europene, pronunțate în prezenta materie, tocmai pentru a vă oferii și un sistem de factură practic, în scopul de a vă întregii imaginea pe care prezentul articol a dorit să o creeze:

– „termenii utilizaţi în articolele publicate pentru desemnarea reclamantului – „hoț, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap, Don Costelino R.” – sunt tendenţioşi şi ofensatori, neputându-se reţine că s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului artistic, nefiind în niciun caz necesari pentru transmiterea mesajului chiar critic al jurnalistului, depăşind astfel limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţia europeană.”;[15]

– „afirmațiile că un politician „scăpase în mod miraculos de la înfrângere în alegeri”, că era „zgomotos, ambițios și complet incapabil” reprezintă un exemplu clasic de judecată de valoare și cuprind aprecierea subiectivă a pârâtului cu privire la abilitățile manageriale ale politicianului și percepția sa despre rezultatele alegerilor.”;[16]

– „Instanța apreciază rezonabilă prezumția că orice persoană, publică sau nu, atunci când identifică un articol de presă în care apare numele său alături de alte elemente certe de identificare, precum vârsta sau profesia, cum este cazul în speţă, având asociat atributul „scursură umană”, se va simţi jignită. În consecinţă, urmează a concluziona că folosirea expresiei menţionate este de natură să aducă atingere demnității persoanei. (…);”[17]

– „Trimiterile făcute în articol la „Afacerea S.”, la fostul judecător A.P., a cărui situaţie şi imagine este legată de cea a judecătorului T.M., chiar dacă se doresc a fi o simplă informare cu privire la modul de soluţionare a acelui dosar, finalizat cu achitarea lui M. şi P., în realitate conţin implicit o doză de scepticism cu privire la modalitatea în care cei doi judecători au fost achitaţi. Spre această concluzie conduc formulările peiorative utilizate în conţinutul articolului: „cu roba spălată”; „a scăpat ca prin urechile acului”; „sentinţa salvatoare”; „M. sa prezentat neprihănit la locul de muncă”. Toate aceste sintagme utilizate în conţinutul articolului sugerează ideea că achitarea nu a fost legală şi corectă şi inoculează totodată publicului cititor sugestia că cei doi judecători au fost achitaţi pe nedrept.”;[18]

– „Legat de judecățile de valoare, Curtea a arătat că acestea trebuie să fie bazate pe niște fapte adevărate, dar necesitatea existenței acestei legături poate varia de la un caz la altul. Curtea a respins argumemtul că simpla utilizare a termenului « idiot » este suficientă pentru condamnarea penală pentru insultă, atâta timp cât autorul a furnizat în același articol o explicație obiectivă acceptabilă, și constatându-se de asemenea existența unui gest provocator din partea părții lezate, intenția jurnalistului nefiind aceea de a afecta în mod gratuit reputația persoanei căreia îi era adresat apelativul. Alegerea modurilor de exprimare pe care le utlizează jurnaliștii rămâne la latitudinea acestora.”[19]


[1] Cauza Ivanciuc contra României.
[2] Cauza Ivanciuc contra României.
[3] D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 511.
[4] Cauza Niculescu Dellakeza contra României.
[5] Cauza Von Hannover contra Germaniei.
[6] Abeberry contra Franţei.
[7] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil – Teoria generală a obligaţiilor, Ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 145 şi urm.
[8] Cauza Lingens contra Austriei.
[9] Cauza Oberschlick contra Austriei.
[10] Fr. Deak, Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, ca element al răspunderii civile, în unele probleme teoretice ale predării ştiinţei dreptului în învăţământul superior, Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1966, pag. 7-12.
[11] Cauza Tromso şi Stensaas contra Norvegiei.
[12] Cauza Axel Springer contra Germaniei.
[13] Ibidem.
[14] V. Tudor contra României.
[15] Decizia nr. 5807 din 16 decembrie 2013 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
[16] Cauza Krasulya contra Rusiei.
[17] Tribunalul Călărași, Decizia civilă nr. 193/2014.
[18] Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, Decizia nr. 714/A din 9 aprilie 2015.
[19] Cauza Oberschlick contra Austriei.


Av. Alina Ungureanu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Când se termină libertatea de exprimare a presei și începe dreptul persoanelor la viață privată, onoare, demnitate, imagine și reputație?”

  1. Cred că răspunsul onest poate fi: Când zice Curtea de la Strasbourg că se termină.

    În astfel de spețe, CEDO chiar a fourth instance court. Se uită la tot dosarul cauzei de la nivel național.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate