« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Câteva considerații despre atribuțiile consiliului de administrație și ale directorilor societăților pe acțiuni. Încălcarea principiului disponibilității (studiu de caz)
19.09.2019 | Ioana Laura APOSTU DUMBA, Dumitru DUMBA

JURIDICE - In Law We Trust
Ioana Laura Apostu Dumba

Ioana Laura Apostu Dumba

Dumitru Dumba

Dumitru Dumba

Consiliul de administrație și directorii sunt instituții tehnico-juridice specifice, exclusiv, societăților pe acțiuni administrate în sistem unitar[1].

I. Consiliul de administrație

 – Potrivit art. 142 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, numită în continuare și Legea, consiliul de administraţie este competent să îndeplinească toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor.

Consiliul de administraţie nu poate exercita nici atribuţiile date de Lege altor organe ale societăţii, precum cenzorii şi auditorii interni, care sunt organe de control, și nu de conducere a societății.

La rândul său, art. 70 alin. (1) din Lege dispune că „administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.

Acelaşi consiliu este competent să exercite şi atribuţiile adunării generale extraordinare prevăzute la art. 113 lit. b), c) şi f ), delegate de aceasta, în temeiul art. 114 alin. (1) din Legea societăţilor.

Iar, potrivit art. 218 alin. (1) din Codul civil, „actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi”.

Dispoziţiile art. 142 alin. (1) trebuie interpretate în context cu cele ale art. 55 din Lege care prevăd că societatea este angajată în raporturile cu terţii, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în condițiile reglementate[2].

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori[3].

– Prin excepţie, în condiţiile alin. (2) al art.142, o serie de atribuţii, considerate de bază, enumerate în acest text, nu pot fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
b) stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare;
c) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi aprobarea planificării financiare;
d) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
e) supravegherea activităţii directorilor;
f) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia;
g) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. (Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 466 din 25 iunie 2014).

Nu pot fi delegate directorilor nici atribuţiile la care face referire art. 114 alin. (1) din Lege, primite prin delegare de la adunarea generală extraordinară[4].

Prin urmare, cu privire la competenţele consiliului de administraţie putem concluziona următoarele:
i) poate să îndeplinească toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii;
ii) exercită atribuţiile adunării generale extraordinare prevăzute la art. 113 lit. b), c) şi f), dacă sunt delegate în temeiul art. 114 alin. (1) din Lege;
iii) poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori;
iv) actele juridice făcute de organele de administrare, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele societăţii înseşi;
v) în raporturile cu terţii, societatea este angajată chiar dacă actele administratorilor depăşesc obiectul de activitate al societăţii;
vi) nu este competent să îndeplinească actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, date de lege în competenţa adunării generale a acţionarilor sau a altor organe ale societăţii, precum şi pe cele pentru care actul constitutiv instituie restricţii decât cu îndeplinirea eventualelor condiții prevăzute de acesta;
vii) nu poate delega directorilor atribuţiile prevăzute la art. 142 alin. (2) din Lege;
viii) nu poate delega directorilor atribuţiile la care face referire art. 114 alin. (1) din Lege.

II. Delegarea conducerii societăţii către directori

Potrivit prevederilor art. 143 alin. (1) teza I din Lege, conducerea societăţii poate fi delegată de către consiliul de administraţie, în competenţa unuia sau mai multor directori.

Norma juridică astfel instituită este una permisivă şi nu imperativă. Prin urmare, consiliul de administraţie poate să nu delege conducerea societăţii către directori.

Dar atunci când o face, consiliul trebuie să desemneze dintre aceştia un director general.

La delegarea de competenţe către directori, consiliul de administraţie trebuie să ţină cont de faptul că atribuţiile delegate lui de către adunarea generală extraordinară în temeiul art. 114 alin. (1), precum şi atribuţiile sale „de bază” enumerate la art. 142 alin. (2) din Lege, nu pot fi delegate directorilor.

Directorii sunt abilitaţi astfel, prin delegare, să îndeplinească toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, mai puţin cele date prin Lege sau actul constitutiv în competenţa altor organe ale societăţii.

Directorii astfel desemnaţi îndeplinesc atribuţii de administrare internă cât şi de reprezentare a societăţii.

Directorii pot fi oricând revocaţi de către consiliul de administraţie[5].

– Alin. (2) al art. 143 face o precizare importantă din punct de vedere practic, anume că directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara consiliului de administraţie.

În doctrină,[6] directorii sunt definiţi ca fiind «acei administratori selectaţi dintre membrii consiliului[7] sau dintre terţi, cărora li se încredinţează de către consiliul de administraţie „competenţe delegate” de gestiune internă, conducere şi reprezentare legală a societăţii».

– Alin. (3) al art. 143 dispune că preşedintele consiliului de administraţie al societăţii pe acţiuni poate cumula această funcţie cu cea de director general. Acesta dobândeşte de la data numirii ca director general, și calitatea de administrator executiv, chiar dacă anterior a avut calitatea de administrator neexecutiv sau independent.

– Atunci când situaţiile financiare anuale ale societăţii pe acţiuni fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară[8], delegarea conducerii societăţii către directori, în conformitate cu alin. (1), este obligatorie[9].

– În sensul Legii, directori ai societăţii pe acţiuni sunt numai acele persoane cărora li s-au delegat atribuţii de conducere de către consiliul de administraţie. Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului, dar care nu are atribuţii de conducere, delegate de consiliul de administrație este exclusă de la aplicarea normelor cu privire la directorii societăţii pe acţiuni[10].

III. Directorii societăţii pe acţiuni

Pornind de la definiţia dată directorilor în art. 143 alin. (5) rezultă că, în înţelesul Legii nr. 31/1990, într-o societate pe acţiuni, instituţia directorului nu există în afara delegării de atribuţii de conducere a societății din partea consiliului de administraţie.

Art. 1431 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune că directorii „sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii”, cu excepţia competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor. Rezultă că directorii sunt învestiţi cu universalitatea atribuţiilor privind conducerea societăţii, mai puţin cele date de Lege şi actul constitutiv altor organe ale societăţii, respectiv adunării generale şi consiliului de administraţie.

Aceasta nu înseamnă, în opinia noastră, că atribuţiile directorilor se restrâng în mod obligatoriu numai la cele strict delegate în condiţiile art. 143 alin. (1) din Lege, ci că prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale, de pildă, se pot stabili şi alte competenţe în favoarea directorilor, evident cu excepţia celor date adunării generale sau consiliului de administraţie.

– Modul de organizare şi funcţionare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie[11]. Norma juridică instituită prin acest text este una dispozitivă şi, prin urmare, actul constitutiv poate să nu conţină reglementări (exhaustive) cu privire la organizarea activităţii directorilor, iar consiliul de administraţie nu este obligat să decidă în acest sens. Consiliul de administraţie poate să aprobe, însă, dacă apreciază necesar, un regulament de organizare şi funcţionare a activităţii directorilor sau aceasta poate constitui, credem noi, un capitol dintr-un regulament de organizare şi funcţionare a societăţii, aprobat prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor, de exemplu, chiar dacă Legea nu reglementează o astfel de ipoteză.

– Art. 1431 alin. (3) din Lege, într-o formă anterioară, prevedea dreptul consiliului de administraţie, ca entitate organizatorică şi funcţională, de a supraveghea activitatea directorilor. Această dispoziţie a fost, însă, înlăturată prin modificare, pentru evitarea unui paralelism evident în reglementare, pe considerentul că norma juridică fusese inserată în textul art. 142 alin. (2) lit. d), ca activitate de bază a consiliului de administraţie.

Astfel, în forma actuală, art. 1431 alin. (3) teza I din Lege reglementează numai competenţa ce revine membrilor consiliului luaţi individual, în exercitarea dreptului de supraveghere, de a solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a societăţii. Textul îşi găseşte aplicabilitate în cazul administratorilor neexecutivi, al celor independenţi şi chiar al celor executivi, cu excepţia situaţiilor în care administratorul executiv cumulează această funcţie cu cea de director deţinător al respectivelor informaţii, când interogarea este lipsită de sens.

Teza ultimă a alin. (3) al art. 1431, în forma actuală, instituie obligaţia directorilor de a „informa consiliul de administraţie, în mod regulat şi cuprinzător, asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere”. Prin urmare, directorii sunt obligaţi să informeze consiliul de administraţie, cu caracter permanent, cu privire la toate operaţiunile întreprinse în baza mandatului ce le-a fost încredinţat, dar şi cu privire la cele ce urmează a le întreprinde.

– Potrivit art. 1431 alin. (4), din Lege directorii [în înțelesul art. 143 alin. (5)] pot fi oricând revocaţi de către consiliul de administraţie. Dacă revocarea este dispusă fără justă cauză, directorul are dreptul la plata unor daune-interese, neputând solicita anularea deciziei de revocare a sa din funcţie[12].

– Decizia nr. 535 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 13 februarie 2014, disponibilă pe pe www.scj.ro, ridică probleme (ne limităm să le spunem) interesante de competenţă materială şi teritorială a instanţelor, dictate de natura funcţiei de director la o societate pe acţiuni, precum și probleme legate de principiul disponibilității, pe care le vom sintetiza în următorul STUDIU DE CAZ:

i) Prin cererea adresată Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul F.M.A. a solicitat instanței să se constate (a) nulitatea absolută a deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009 a C.N.A.D.N.R., (b) reintegrarea sa în funcția avută anterior emiterii deciziei contestate (c) plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva reintegrare în funcție şi (d) cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al pârâtei în funcția de director al Direcției Valorificare Resurse Proprii, numit prin Decizia nr. 864 din 12 septembrie 2008, încheind în acest sens Actul adițional nr. 1.036 din 12 septembrie 2008 la contractul de muncă. La data de 27 ianuarie 2009, i s-a comunicat Decizia nr. 73 emisă de către Directorul Adjunct al C.N.A.D.N.R. prin care i s-a adus la cunoștință că începând cu aceeași dată a fost retrogradat din funcție și numit în funcția de economist la Biroul Utilizarea Zonei Drumurilor din cadrul aceleiași direcții în care a deținut funcția de director.

Reclamantul a apreciat că respectiva decizie este nelegală, întrucât reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă sub aspectul funcției și al salariului, contrar dispozițiilor art. 41 și 48 C. muncii.

ii) Prin sentința civilă nr. 7346 din 23 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința civilă nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Argeș a fost respinsă excepția lipsei de obiect, a fost admisă acțiunea formulată de contestatorul F.M.A., în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N.R. SA, a fost constatată nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009; s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior emiterii deciziei contestate. A fost obligată intimața la plata drepturilor salariale constând în diferența salarială dintre salariul avut anterior modificării unilaterale și cel efectiv încasat ca urmare a emiterii deciziei de modificare a contractului de muncă, începând cu data de 27 ianuarie 2009 până la reintegrarea efectivă, sume actualizate în raport de rata inflației la data plății efective, precum și la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

iii) Împotriva acestei sentințe a formulat recurs intimata C.N.A.D.N.R. SA, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. 5034/3/2009.

Prin Decizia civilă nr. 1336/R-CM din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis recursul declarat de recurenta-intimată C.N.A.D.N.R. SA împotriva sentinței civile nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. 5034/3/2009 în contradictoriu cu intimatul F.M.A., a casat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul București, secția comercială.

Instanța de recurs a reținut că, în mod greșit, pricina a fost soluționată de către Tribunalul Argeș, deoarece litigiul are o natură comercială, examinarea unei decizii de trecere de pe funcția de director al societății într-o funcție de execuție, cum este cazul reclamantului, fiind de competența tribunalului comercial. S-a făcut trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., capătul principal de cerere fiind neevaluabil în bani.

Instanța de recurs a mai reținut și că, potrivit dispozițiilor art. 152 din Legea nr. 31/1990, care fac trimitere la dispozițiile art. 1371 alin. (3), directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar dacă directorii au fost desemnați dintre salariați, contractul individual de muncă este suspendat pe durata mandatului, (articolele 143 și 1431 din Legea nr. 31/1990 reglementând procedura de numire și de revocare a directorilor societății pe acțiuni).

Prin urmare, printr-o decizie irevocabilă, pronunțată de o instanță de recurs, s-a stabilit competența de soluționare a litigiului, în primă instanță, a Tribunalului București, ca instanță comercială și, deci, aplicarea dispozițiilor corespunzătoare din Legea nr. 31/1990. Or, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

S-a reținut, de către instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, că tribunalul trebuia să analizeze pricina prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 31/1990 care reglementează revocarea directorilor din cadrul unei societăți pe acțiuni, deci dispoziții de drept societar, neputând analiza temeinicia cererii reclamantului prin raportare la dispozițiile de dreptul muncii invocate de către acesta.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese”. Așadar, legea reglementează o revocare „ad nutum” a mandatului acordat directorilor, aceștia neputând solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză.

În cauza de față, reclamantul a formulat o acțiune prin care contestă însăși decizia sa de revocare (n.a. D.D., I.L. A.D., susţine Curtea de Apel Piteşti; în realitate, reclamantul a cerut cu totul altceva, respectiv anularea actului unilateral de modificare a contractului de muncă) și solicită drepturile bănești (salariale) cuvenite, fără a fi formulat însă o acțiune prin care să solicite despăgubiri în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere că judecătorul nu poate acorda altceva decât ceea ce s-a cerut [art. 129 C. proc. civ. alin. (6)], trebuind să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, instanța nu poate să analizeze dacă reclamantul este îndreptățit la daune interese în condițiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990, reţine aceeaşi instanţă. În procesul civil, guvernat de principiul disponibilității, reclamantul este cel care învestește instanța cu soluționarea unui litigiu, reclamantul fiind cel care stabilește și obiectul pricinii [art. 112 pct. 3 și 7203 lit. c) C. proc. civ.]. Acest obiect poate fi modificat pe parcursul procesului, printr-o cerere modificatoare, dar care nu poate fi formulată de reclamant decât într-un anumit termen, mai reține Curtea de Apel Pitești.

iv) Tribunalul Bucureşti, rejudecând cauza după casare, a constatat că modificarea de către reclamant a capătului 3 de cerere după închiderea etapei dezbaterilor, indicarea unui nou temei de drept, schimbarea naturii pretențiilor sale din drepturi salariale în daune-interese solicitate în baza art. 1431 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu poate fi analizată, la acest moment, respectiv excede limitelor investirii legale a instanței.

v) Prin Decizia civilă nr. 490 din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul – reclamant F.M.A.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a reținut că reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfățișare, în rejudecare, să precizeze temeiul de drept al cererii, luând în considerare dezlegarea instanței de recurs.

Deși la Tribunalul București, reţine Curtea de Apel Bucureşti, cauza a avut 10 termene, reclamantul nu a făcut acest lucru, dimpotrivă, în ședința publică din 7 iunie 2011, apărătorul ales al acestuia a precizat că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Argeș, având în vedere că obiectul acestui dosar este unul supus normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială.

vi) Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.M.A., respins ca nefondat, prin decizia Înaltei Curţi, care face obiectul prezentei analize.

Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a constatat că instanța de apel (Curtea de Apel Bucureşti, în al doilea ciclu procesual) s-a pronunțat pe motivele formulate în apel și a analizat raporturile juridice dintre părți, ținând cont de dezlegările date de instanța de recurs (Curtea de Apel Piteşti, în primul ciclu procesual) și de principiul disponibilității în procesul civil (n.a. ?!).

Instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, spune Înalta Curte, a reținut corect că reclamantul nu a luat în considerare dezlegarea instanței de recurs (Curtea de Apel Piteşti), în precizarea pretențiilor în acord cu temeiul de drept indicat de instanța de recurs, deși la Tribunalul București cauza a avut 10 termene de judecată. Dimpotrivă a pretins că obiectul dosarului este supus normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială.

Pornind de la hotărârile pronunţate în cauză, ne îngăduim (n.a. D.D., I.L. A.D.) următoarele considerente:

– Între reclamantul F.M.A. şi C.N.A.D.N.R. a existat iniţial un contract de muncă pentru o funcţie de execuţie.

– Actul adițional nr. 1.036 din 12 septembrie 2008 a modificat contractul său de muncă în sensul că a fost numit în funcţia de director.

– Contractul de muncă şi actul adiţional la acesta au fost încheiate între N.A.D.N.R. şi F.M.A., consiliul de administraţie având în speţă, eventual, calitatea de reprezentant al angajatorului.

– Rezultă că părţile au înţeles să supună raporturile dintre ele normelor de drept al muncii şi, prin urmare, reclamantul nu putea să dobândească şi nu a dobândit calitatea de director, în sensul dat acestuia de art. 143 alin. (5) teza I din Lege, în condiţiile în care art. 152 alin. (1) raportat la art. 1371 (3) dispune că pe durata îndeplinirii mandatului, directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă.

– Din hotărârile pronunţate nu rezultă dacă în cauză există vreo decizie de delegare de competenţe de la consiliul de administraţie către reclamant, acesta nu a invocat inexistenţa delegării, dar nici C.N.A.D.N.R. nu a invocat calitatea de director a reclamantului, în sensul dat acestei noţiuni de art. 143 alin. (5) teza I din Legea nr. 31/1990 şi, cu toate acestea, instanţa de recurs din primul ciclu procesual a soluţionat problema de drept a competenţei materiale şi teritoriale reţinând că obiectul litigiului este de drept comercial.

– Pe cale de consecinţă, în opinia noastră, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Pitești ar fi putut fi legală şi temeinică numai în ipoteza în care reclamantului i-au fost delegate, în mod neîndoielnic, atribuţii de conducere a societății din partea consiliului de administraţie, potrivit legii.

– Dacă, însă, reclamantul nu a avut atribuţii delegate de la consiliul de administraţie, ar fi fost aplicabile prevederile art. 143 alin. (5) teza ultimă, care dispun că „orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societăţii, este exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi cu privire la directorii societăţii pe acţiuni”.

– Prin urmare, pentru soluționarea legală şi temeinică a cauzei, în prima fază procesuală, era esenţial a se stabili dacă reclamantul a avut calitatea de director, în sensul art. 143 alin. (5) teza I sau, dimpotrivă a ocupat numai o funcţie denumită director, în sens tehnic, fiindu-i aplicabile astfel dispoziţiile art. 143 alin. (5) teza ultimă, ceea ce se pare, nu s-a invocat, nu s-a dezbătut şi, evident nu s-a reţinut în hotărârile pronunţate în cauză.

– Acceptând (prin absurd, n.a. D.D., I.L. A.D.) că „reclamantul practic și-a modificat acțiunea, cu ocazia concluziilor…, respectiv la pct. 3 al cererii sale” după expirarea termenului legal în care se putea face aceasta, cum reţine Înalta Curte, în ciuda faptului că reclamantul, prin apărător, susţine contrariul, este de observat că primele două capete de cerere ale acțiunii, (a) „nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, ca fiind nelegală și netemeinică față de dispozițiile art. 41 și 268 alin. (2) Muncii” (s.n. D.D., I.L. A.D.) şi (b) „reintegrarea sa în funcția avută anterior emiterii deciziei contestate” au rămas pe tot parcursul judecării cauzei și ulterior acesteia, nemodificate şi nealterate în orice alt mod. Or, bine aminteşte Înalta Curte, în aceeaşi decizie, dar în alt context: „În procesul civil, guvernat de principiul disponibilității, reclamantul este cel care învestește instanța cu soluționarea unui litigiu, reclamantul fiind cel care stabilește și obiectul pricinii (art. 112 pct. 3 și 7203 lit. c) C. proc. civ.).

– Din analiza deciziei supuse prezentului studiu de caz rezultă că reclamantul a deţinut funcţia de director al unei direcţii de specialitate din cadrul C.N.A.D.N.R. SA, respectiv Direcția Valorificare Resurse Proprii (cum sunt şi Direcţia Juridică, Direcţia Financiar Contabilă, Direcţia Resurse Umane, Direcția Drumuri și Poduri etc.) şi nu funcţia de director, în înţelesul art. 143 alin. (5) teza I din Lege.

– Având în vedere că primul ciclu procesual s-a încheiat cu o hotărâre pronunţată în recurs, au devenit incidente prevederile art. 315 din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Or, instanţa de casare, respectiv Curtea de Apel Piteşti a reținut că litigiul are o natură comercială, iar competenţa materială şi teritorială revine Tribunalului Bucureşti.

– În acest context, rejudecând pe fond cauza, Tribunalul Bucureşti a fost ţinut să aibă în vedere modul în care instanţa de casare „a rezolvat problemele de drept” ale cauzei, respectiv natura comercială a litigiului şi competenţa materială şi teritorială a instanţei de rejudecare pe fond a cauzei, o asemenea soluţie fiind din acest punct de vedere, în afara oricărui dubiu.

– Prin urmare, reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfățișare, în rejudecare, să precizeze temeiul de drept al cererii, luând în considerare dezlegarea problemelor de drept dată de către instanța de casare, reţine Curtea de Apel Bucureşti.

– Deși la Tribunalul București cauza a avut 10 termene, reclamantul nu a făcut acest lucru, dimpotrivă, în ședința publică din 7 iunie 2011 apărătorul ales al acestuia a precizat că instanța competentă să soluționeze această cauză este Tribunalul Argeș, având în vedere că obiectul dosarului este unul supus normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială.

– Curtea de Apel Piteşti, în primul ciclu procesual, cât şi instanțele care s-au pronunțat după casare în al doilea ciclu procesual, au soluţionat un litigiu de drept comercial, în care decizia nr. 73 emisă de către Directorul Adjunct al C.N.A.D.N.R. a fost calificată de către instanțe, contrar principiului disponibilității, ca un act de revocare a mandatului, în condiţiile art. 1431 (4)[13].

– În acest context, în ipoteza în care reclamantul nu a avut calitatea de director al societăţii, în înţelesul 143 alin. (5) teza I din Lege, urmare a calificării (greşite) date naturii litigiului de către C.A. Pitești, raporturile de muncă ale acestuia cu C.N.A.D.N.R. par a fi rămas nealterate, actul adiţional la un contract de muncă neputând face obiectul cenzurii unei instanţe de drept comercial, iar instanţele chiar nu s-au pronunţat în nici un fel cu privire la (ne)legalitatea lui, fiind discutabil, numai, dacă în cauză ar fi intervenit autoritatea de lucru judecat sau dreptul la acţiune s-ar fi prescris, acestea putând face, însă, obiectul unor alte analize.

Cu alte cuvinte, prin deturnarea de către instanţele superioare a naturii juridice a obiectului litigiului, cu încălcarea principiului disponibilității, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, în cauză au încetat raporturi bazate pe un mandat, existent numai în imaginația acestor instanțe, dar nu şi raporturile de muncă, reale, dintre părţile litigiului, stabilite printr-un contract de muncă, aşa cum a fost modificat şi completat printr-un act adiţional.

Trebuie să recunoaştem că cercetarea noastră doctrinară, în prezentul studiu de caz, s-a mărginit la decizia nr. 535 din 13 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, așa cum este publicată pe site-ul său oficial, şi că nu am studiat dosarul cauzei, dar ne îndoim că dacă problema calităţii de director a reclamantului în sensul dat acesteia de art. 143 alin. (5) teza I din Legea nr. 31/1990 ar fi fost lămurită de către instanţele de judecată, aceasta nu ar fi fost invocată ca motiv de temeinicie a soluţiei pronunţate[14].


[1] Pentru detalii a se vedea comentariile la art. 70 alin. (1), pct. i), în lucrarea noastră Funcționarea societăților. Reglementare, comentarii, practică (Un rechizitoriu la legea și morala societară), care va fi publicată în curând, Vol. I, pag. 62 – 64.
[2] A se vedea şi C. Oroviceanu, Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării puterilor legale ale administratorilor. Privire specială asupra art. 15322 şi art. 55 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale, în Revista română de Drept al afacerilor nr. 1/2011: „Ca regulă, un act încheiat de către administratori cu depăşirea obiectului de activitate nu numai că nu este lovit de nulitate dar, mai mult, ca regulă, este chiar obligatoriu faţă de societate, argument care vine să confirme încă odată că un act încheiat cu depăşirea obiectului de activitate nu este lovit de nulitate”.
[3] A se vedea art. 143 alin. (1) din Lege,
[4] A se vedea art. 142 alin. (3) din Lege. A se vedea și art. 113 lit. b), c) și f) la care art. 114 alin. (1) face trimitere.
[5] A se vedea și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, decizia nr. 535 din 13 februarie 2014 pe www.scj.ro: „În mod corect s-a reţinut că legea reglementează o revocare „ad nutum” a mandatului acordat directorilor, aceştia neputând solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză”.
[6] A se vedea St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, op. cit., pag. 524.
[7] Aceştia dobândesc astfel calitatea de administratori executivi (n.a. D.D., I.L. A.D). 
[8] Cu privire la obligaţia legală de auditare a se vedea și comentariile la art. 137 alin. (2) din Lege, în D. Dumba, I.L. Apostu Dumba, Funcționarea societăților. Reglementare, comentarii, practică (Un rechizitoriu la legea și morala societară), lucrare ce va fi publicată în curând, Vol. II, pag. 9 și 10.
[9] A se vedea art. 143 alin. (4) din Lege.
[10] A se vedea art. 143 alin. (5) din Lege.
[11] A se vedea art. 1431 alin. (2) din Lege.
[12] A se vedea și decizia Înaltei Curţi de Casație și Justiție nr. 535 din 13 februarie 2014, pe www.scj.ro.
[13] Cităm din decizia Înaltei Curţi pe care o comentăm: «Potrivit dispozițiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.” Aşadar, legea reglementează o revocare „ad nutum” a mandatului acordat directorilor, aceştia neputând solicita rein-tegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză».
În cauză, se pare, nu s-a cerut şi nu s-a cercetat, nici dacă „Directorul Adjunct al C.N.A.D.N.R.” era competent să dispună revocarea directorului F.M.A., în ipoteza că am fi fost în prezenţa unui contract de mandat. 
[14] Dacă în cauză s-a făcut dovada calităţii de director a reclamantului, potrivit art. 143 alin. (5) teza I din Lege, iar nouă, din orice motiv, ne-a scăpat acest amănunt, ne vedem obligaţi să recunoaştem legalitatea şi temeinicia, cel puţin în parte a soluţiilor pronunţate, cu scuzele de rigoare, argumentele noastre urmând a fi interpretate în sens corespunzător pentru o speţă pur teoretică, „modificată/completată” de noi, „de amorul artei” interpretării legii.


Consilier juridic Ioana Laura Apostu Dumba
Avocat Dumitru Dumba

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.