Adrian Șandru
Înalta Curte de Casație și Justiție a dat eficienţă Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 27 mai 2019, pronunţată în cauzele conexate C‑508/18 și C‑82/19 PPU, prin s-a statuat că „noțiunea de autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că nu vizează parchetele dintr‑un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive, cum este un ministru al justiției, în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare.”
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prin prisma mențiunilor și adreselor exprese regăsite pe Eurojust, vizând natura autorităților judiciare emitente ale mandatelor europene de arestare potrivit legislațiilor statelor membre ale Uniunii Europene, în Austria procurorul este cel care emite mandatul european de arestare, dar doar în ipoteza în care emiterea acestuia a fost autorizată de instanţă, aceasta fiind cea care decide emiterea sau nu a unui astfel de mandat. Prin răspunsul înaintat de autorităţile din Austria se arată că, având în vedere că instanţa este cea care decide emiterea mandatului european de arestare, acest stat membru nu este afectat de Hotărârea din 27 mai 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi că până în prezent nu s-a prevăzut în cuprinsul certificatelor înaintate împrejurarea că mandatul european de arestare a fost emis de procuror, dar autorizat de instanţă.
(Decizia nr. 347 din 28 iunie 2019 pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect mandatul european de arestare)
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.