Secţiuni » Articole
ArticoleRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Filialele și dezmembrămintele societăților. Necorelarea unor dispoziții ale Legii nr. 31/1990 privind societățile și ale altor acte normative. De lege ferenda
27.09.2019 | Dumitru DUMBA

Dumitru Dumba

Dumitru Dumba

În prezentul articol ne-am propus să facem, în scurte considerații, disticțiile cuvenite între societăți (ca persoane juridice), filiale, sucursale și alte dezmembrăminte ale societăților, inclusiv în ipoteza existenței unor elemente de extraneitate[1].

1. Filialele societății

Art. 42 al Legii nr. 31/1990 privind societățile, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare și Legea, instituie cadrul juridic general privind constituirea şi funcţionarea filialelor. Astfel potrivit acestui text, filialele:
– sunt societăţi cu personalitate juridică;
– se înfiinţează în una dintre formele de societate enumerate la art. 2 din Lege;
– se constituie în condiţiile prevăzute de Lege pentru acea formă de societate;
– au regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.

Cu alte cuvinte, Legea recunoaşte personalitatea juridică a filialelor, în temeiul căreia acestea au aptitudinea de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Ele se pot constitui într-una dintre formele de societate reglementate de Legea nr. 31/1990, respectiv: societate în nume colectiv; în comandită simplă; pe acţiuni; în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată şi numai în forma societăţii în cadrul căreia se constituie. Astfel filialele unei societăţi cu răspundere limitată se pot constitui ca societăţi cu răspundere limitată, cele ale societăţilor pe acţiuni se pot constitui ca societăţi pe acţiuni ş.a.m.d.

Cu ocazia constituirii filialelor, pe lângă condiţiile generale pe care legea le impune pentru constituirea societăţilor, trebuie să fie respectate şi dispoziţiile speciale aplicabile acelei forme de societate privind: capitalul social, vărsămintele, asociaţii, răspunderile, termenele şi toate celelalte cerinţe expres prevăzute de Lege.

Filialele au patrimoniu propriu şi organe de conducere proprii. Capitalul social este subscris şi vărsat de societatea-mamă fondatoare, iar obiectul său de activitate trebuie să fie în limitele obiectului de activitate al societăţii mamă.

„Combinând” mai multe definiţii ale noţiunii de societate – mamă, date de dicţionarele juridice de specialitate[2] și completând cu opinii personale, rezultă că societatea – mamă este persoana juridică aflată faţă de o entitate cu personalitate juridică, denumită filială, în una dintre următoarele situaţii:
a) are majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate (într-o filială);
b) are dreptul de a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor organelor de conducere, administrare sau de supraveghere ale altei entităţi şi este în acelaşi timp acţionar/asociat sau membru al acelei entităţi;
c) are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra unei entităţi al cărei acţionar/asociat sau membru este, în virtutea unui contract încheiat cu acea entitate sau a unor prevederi din actul constitutiv al entităţii, în cazul în care legislaţia aplicabilă filialei îi permite acesteia să fie supusă unor astfel de contracte sau prevederi;
d) este acţionar/asociat sau membru al unei entităţi şi majoritatea sau totalitatea membrilor organelor de conducere, administrare sau de supraveghere ale acelei filiale, aflaţi în funcţie în exerciţiul financiar în curs, în exerciţiul financiar anterior şi până la data la care sunt întocmite situaţiile financiare anuale consolidate, au fost numiţi numai ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot; această prevedere nu se aplică în situaţia în care o altă entitate are faţă de filială drepturile prevăzute la lit. a), b) sau c);
e) este acţionar/asociat sau membru al unei entităţi şi controlează singură, în baza unui acord încheiat cu alţi acţionari/asociaţi sau membri ai acelei entităţi, majoritatea drepturilor de vot în acea filială;
f) are dreptul de a exercita sau exercită în fapt o influenţă dominantă sau un control asupra altei entităţi (filialei);
g) societatea – mamă, împreună cu o altă entitate (o filială), sunt conduse pe o bază unică de către societatea – mamă.

Filiala se înmatriculează la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul pe raza căruia urmează să-şi stabilească sediul, indiferent de sediul societăţii care o constituie.

Firma unei filiale urmează regulile prevăzute de lege pentru forma juridică în care este constituită societatea, la care se poate adăuga cuvântul „filială”[3] .

2. Dezmembrămintele societăţii

Potrivit art. 43 alin. (1) din Lege, sucursalele sunt dezmembrăminte, fără personalitate juridică, ale societăţilor[4] .

Înainte ca sucursalele să îşi înceapă activitatea, acestea trebuie să fie înregistrate în registrul comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care vor funcţiona[5].

În cazul în care sucursala se deschide în aceeaşi localitate sau într-o localitate din acelaşi judeţ cu societatea, ea se înregistrează la acelaşi oficiu al registrului comerţului, însă distinct de înregistrarea societăţii, respectiv printr-o înregistrare separată[6].

Sunt considerate, de asemenea, dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii[7].

Acestea nu sunt supuse unui regim de înregistrare, ci „se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal”[8].

Potrivit art. 43 alin. (4) din Lege, „nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială”. Cu alte cuvinte, Legea interzice a se da unei sucursale aparenţă de filială, structură organizatorică cu personalitate juridică.

3. Drepturile societăţilor străine privind înfiinţarea de filiale, sucursale şi alte sedii secundare

În temeiul art. 44 din Lege, „societăţile străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, filiale, precum şi sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic”.

Statutul organic al persoanei juridice[9] reprezintă ansamblul normelor juridice care privesc capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a acesteia și este guvernat de legea sa națională[10].

Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă ţară este guvernat de legea naţională a acesteia, adică de legea naţională a persoanei juridice. Facem această precizare pe motiv că, în opinia noastră, textul art. 2580 alin. (2) din Codul civil are o formulare ambiguă. Pronumele demonstrativ „acesteia”, folosit în text ar putea desemna, deopotrivă sucursala, persoana juridică sau ţara[11].

Statutul organic al filialei este guvernat de legea statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o[12].

Pentru înfiinţarea acestora trebuie îndeplinite două condiţii cumulative:
– dreptul de înfiinţare a lor să fie recunoscut de legea statutului lor de origine;
– constituirea lor să se facă „cu respectarea legii române”.

Textul Legii nu face distincţie între societăţile care provin din alte State Membre şi cele care provin din afara Uniunii Europene, în ceea ce priveşte constituirea filialelor şi dezmembrămintelor lor şi, prin urmare, din acest punct de vedere toate se bucură de acelaşi tratament.

Cu toate acestea, este de menționat că societăţile care provin din Comunitatea Europeană, din Spaţiul Economic European[13] (S.E.E) şi Elveţia[14] pot beneficia, în plus, de dreptul de stabilire pe teritoriul României şi de cel de prestare de servicii în regim transfrontalier[15].

Este de observat faptul că art. 44 al Legii face referire și la „reprezentanţe ale societăţilor străine”. În asemenea context, sunt aplicabile şi prevederile Decretului-lege nr. 122 din 24.04.1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor şi organizaţiilor economice străine[16], cu modificările ulterioare.

Potrivit acestui act normativ:

(i) Societăţile străine pot constitui reprezentanţe pe teritoriul României pe bază de autorizaţie eliberată în acest scop de către Ministerul Economiei, Departamentul de Comerţ Exterior şi Relaţii Internaţionale[17].

Potrivit pct. 24 alin. (1) din Normele date în scopul aplicării art. 235 din Codul fiscal : „Persoanele juridice străine, prin reprezentanțe înființate în România, nu sunt abilitate să desfășoare activități de producție, comerț sau prestări de servicii[18], aceste reprezentanțe neavând calitatea de persoană juridică”. Cu alte cuvinte, o normă juridică imperativă, instituită printr-o hotărâre a Guvernului, interzice desfășurarea de „activități de producție” și „de servicii” nu numai reprezentanțelor, ci însăși „persoanelor juridice străine, prin reprezentanțe înființate în România”. În acest context, ne întrebăm care ar fi rațiunea înființării unor astfel de reprezentanțe, în condițiile în care nici măcar activități de publicitate pentru societățile care le înființează nu pot exercita, pentru că și acestea sunt calificate de către Directiva mai sus citată ca fiind „activități de servicii” și care, pe cale de consecință sunt interzise a fi desfășurate prin reprezntanțe ale persoanelor juridice străine.

Motivul unei asemenea interdicții este de-a dreptul halucinant: „aceste reprezentanțenu aucalitatea de persoană juridică”. Dacă ar fi să mergem pe această „(lipsă de) logică normativă” ar trebui să acceptăm prin simetrie că și sucursalele, punctele de lucru și alte asemenea dezmembrăminte ale societăților nu pot desfășura „activități de producție” și „de servicii”, pentru simplul motiv că nici ele nu au „calitatea de persoană juridică”, ceea ce ar fi de domeniul absurdului.

Credem că această „norma juridică imperativă” instituită în aplicarea art. 235 Cod fiscal, prin pct. 24 alin. alin. (1) din H.G. nr. 1/2016, este și merită să fie „încălcată la greu” atât de reprezentanțele societăților străine, cât și de autoritatea competentă cu ocazia stabilirii prin autorizaţie a obiectului de activitate al reprezentanțelor[19].

Un cunoscut proverb spune: „Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt!”, iar sensul acestuia l-am găsit pe https://www.dex.ro: „o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar”. Admitem atfel că pot exista voci mai mult sau mai puțin autorizate care să ne critice că nu ne-am „pus problema că, poate, autorilor legii (n.a. D.D., mă rog, ai HG, în cazul de față) li s-a părut absurd să scrie expres ceea ce este evident”[20], și anume că, într-un sens restrâns, reprezentanța numai reprezintă (fără a putea desfășura activități de producție, comerț sau prestări de servicii).

Ne și imaginăm un comunicat al unei societăți străine aflate într-o asemenea ipoteză: „Frați români! Vă mulțumim că prin ambilitatea dvs. ne-ați oferit oportunitatea de a deschide în România o reprezentanță etc. Suntem onorați să vă plătim anual o taxă de autorizare de 1200 dolari SUA și un impozit de 18.000 lei. Dar, atenție! Reprezentanța nu poate desfășura activități în nume propriu pentru că nu are personalitate juridică și nici nu ne poate reprezenta în calitate de mandatar deoarece, potrivit pct. 24 alin. (1) din Normele date în scopul aplicării art. 235 din Codul fiscal: „persoanele juridice străine, prin reprezentanțe înființate în România, nu sunt abilitate să desfășoare activități de producție, comerț sau prestări de servicii!”

În concluzie, ne asumăm riscul și afirmăm că prevederile pct. 24 alin. alin. (1) din H.G. nr. 1/2016 sunt inaplicabile, fiind contrare dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Decretul-lege nr. 122/1990 și însăși rațiunii înființării de reprezentnțe, de către societățile străine, rațiune care rezultă, indubitabil, din prevederile acestui act normativ.

(ii) Cererea de autorizare trebuie să cuprindă:
– sediul societăţii;
– obiectul de activitate al reprezentanţei, în concordanţă cu obiectul de activitate al societăţii solicitante;
– durata de funcţionare a reprezentanţei;
– numărul şi funcţiile persoanelor propuse a fi încadrate la reprezentanţă; dacă sunt cetăţeni străini, numele, prenumele şi domiciliul lor în străinătate, cu menţiunea funcţiilor pe care le au la societate şi la reprezentanţă;
– o atestare, în original, din partea camerei de comerţ sau a altui organ competent din ţara în care îşi are sediul societatea străină, care să confirme existenţa sa legală, obiectul activităţii şi capitalul său social.

La cererea de autorizare trebuie să se anexeze următoarele documente:
– o confirmare a bonităţii din partea unei bănci prin care societatea îşi desfăşoară principalele operaţiuni financiare;
– statutul sau alte acte din care să rezulte forma de organizare şi modul de funcţionare a societăţii;
– o împuternicire autentificată privind persoanele desemnate să angajeze valabil societatea ce a solicitat autorizaţia.

(iii) În termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, Ministerul Economiei emite autorizaţia sau, după caz, respinge motivat cererea de autorizare.

(iv) Reprezentanţa poate efectua în numele societăţii numai acte juridice şi activităţi conforme cu obiectul de activitate stabilit prin autorizaţia de funcţionare.

(v) Reprezentanţele şi personalul acestora trebuie să îşi desfăşoare activitatea cu respectarea dispoziţiilor legilor din România.

(vi) Societăţile răspund solidar cu angajaţii reprezentanţelor pentru daunele rezultate din faptele ilicite săvârşite de angajaţii lor în exercitarea activităţii sau în legătură cu exercitarea acesteia.

(vii) Autorizaţia de funcţionare poate fi retrasă de Ministerul Economiei, înainte de expirarea valabilităţii, pentru următoarele motive:
– încălcarea de către personalul reprezentanţei a dispoziţiilor legale din România privind ordinea publică;
– depăşirea obiectului de activitate stabilit prin autorizaţie;
– nerespectarea obligaţiilor fiscale.

(viii) Ministerul Economiei notifică societatea şi reprezentanţa din România cu privire la retragerea autorizaţiei şi acordă un termen de 90 de zile pentru lichidarea activităţii.

(ix) Pentru eliberarea autorizaţiei se percep taxe, care ar trebui să fie de natură să acopere doar cheltuielile efectuate de autoritatea publică pentru eliberarea autorizaţiei în cauză[21].

În acest context, societățile care provin din UE, AELS și Elveția, pot uza de dreptul de stabilire, evitând astfel procedura greoaie și cotroversată a autorizării unei reprezentanțe dacă, evident, nu sunt prioritare interese de ordin fiscal generate de facilitățile de această natură oferite în materie de legislația națională.

Prevederile art. 44 din Legea societăţilor nu sunt corelate cu cele ale art. 43 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Astfel, potrivit art. 44, societăţile străine pot înfiinţa pe teritoriul României filiale şi sucursale, dar şi „agenţii, reprezentanţe sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic”, dar numai „cu respectarea legii române”, deci, inclusiv cu respectarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din Lege, agenţiile, punctele de lucru sau alte asemenea sedii secundare ale societăţii nu se înregistrează în registrul comerţului, aşa cum se procedează în cazul filialelor şi sucursalelor, ci doar „se menţionează în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal”.

Prin omisiune, reprezentanțele societăților străine nu se înregistrează și nici nu se menționează în registrul comerțului. Potrivit art. 7 – așa cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997 – din Decretul-lege nr. 122/1990, reprezentanța se înregistrează numai „la administrația financiară în a cărei rază teritorială își are sediul”. Anterior modificării, textul instituia și o obligație de înregistrare la Camera de Comerț și Industrie a României.

Și, cu toate că Decretul-lege nr. 122/1990 nu conține dispoziții exprese în acest sens, credem că autorizațiile eliberate reprezentanțelor societăților străine au un regim special și că Departamentul de Comerţ Exterior şi Relaţii Internaţional din Ministerul Economiei ține o evidență strictă a acestora, care constituie, de altfel, singura evidență de tip statistic la nivel național a reprezentanțelor societăților străine înființate pe teritoriul României.

În cazul înfiinţării de către societăţile străine, pe teritoriul României, a unor agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea, dispoziţiile art. 43 alin. (3) din Lege, ce trebuie aplicate, nu pot fi respectate deoarece obligaţia de menţionare a unor asemenea dezmembrăminte „în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal” nu poate fi îndeplinită, principiul teritorialităţii legii naţionale împiedicând ca legea română să dispună proceduri pentru societăţi aflate sub incidenţa altor legii naţionale.

De lege ferenda: La art. 44 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată, cu modificările şi completările ulterioare se introduce un alineat nou, care are următorul conţinut: „(2) Prin excepţie de la prevederile art. 43 alin. (3), şi celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru şi altele asemenea sedii – se înregistrează în registrul comerţului în condiţiile art. 43 alin. (1)”.


[1] A se vedea și D. Dumba, Înființarea societăților. Reglementare, comentarii, practică (Un rechizitoriu la legea și morala societară), Ed. Studis, București 2016, n.s. 39, p. 19: „Elementele de extraneitate sunt împrejurări de fapt care fac ca un raport juridic să aibă legături cu două sau mai multe sisteme de drept din state diferite”.
[2] A se vedea http://legeaz.net/dictionar-juridic; http://www. rubinian.com/dictionar_detalii; https://www.musai-rca.ro/ro.
[3] A se vedea art. 50 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministerul justiţiei nr. 2594/C/2008.
[4] A se vedea și Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 859 din 14 septembrie 2005, pe Sintact 3.0: „Din studierea cererii de chemare în judecată, aflată în dosarul iniţial format (nr. 5393/2004) al Judecătoriei sector 1, rezultă că aceasta nu a fost formulată de SC A.R.A. SA prin Sucursala Ion Ghica, cum s-a încercat a se acredita în calea de atac prin întâmpinarea depusă, ci în mod direct de Sucursală, entitate fără personalitate juridică conform art. 43 din Legea nr. 31/1990. Astfel, în antetul cererii este menţionată Sucursala Ion Ghica şi adresa corespunzătoare, acţiunea este semnată de Directorul Sucursalei iar ştampila rotundă aparţine tot Sucursalei Ion Ghica. Pentru motivele arătate, tribunalul urmează să admită recursul şi să modifice în tot sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă”.
A se vedea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 2033 din 2 iunie 2006, pe www.scj.ro: „Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, prin decizia nr. 146/2003, a admis excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a apelantei sucursala regională C.F. şi a anulat apelul, cu motivarea că în cauză îşi găsesc aplicarea prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1990, care prevăd că sucursala nu are personalitate juridică”. Înalta Curte a admis recursul cu motivaţia că: «În condiţiile în care însăşi legea recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ este, pentru a se stabili dacă aceasta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a prezenta „delegarea de competenţe”. Acest înscris a fost depus în recurs, iar din conţinutul său rezultă că regionala C.F. are puteri depline, conferite de C.N. C.F.C.F.R. SA, de a sta în instanţă».
A se vedea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 2413 din 18 iunie 2013, pe www.scj.ro: «Este de observat că ambele instanţe au ignorat, deşi trebuia să-i acorde eficienţă juridică, decizia ICCJ nr. 440 din 12 septembrie 2009, opozabilă ambelor părţi, prin care, irevocabil, s-a tranşat problema reprezentării Companiei CFR, a societăţii mamă de către sucursala – regionala CFR Bucureşti, după cum urmează: „Regionala Bucureşti stă în judecată pentru CNCF CFR în baza delegării atribuţiilor de reprezentare de către directorul general al CNCF CFR SA către directorul Regionalei, astfel că instanţa de apel corect a reţinut că nu se poate pune în discuţie excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei” (…).
Ca atare, Înalta Curte constată că instanţele au făcut o aplicare greşită şi în abstract a prevederilor art. 41 C. pr. civ., cât şi a prevederilor art. 43 din Legea nr. 31/1990, fără plasarea lor în contextul normativ al dispoziţiilor incidente din Codul de procedură civilă, raportat la conţinutul documentelor relevante de la dosar».
A se vedea şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 2010 din 27 noiembrie 2007, pe Sintact 3.0: „Fiind o unitate fără personalitate juridică, nu poate fi subiect de drept distinct şi nu se poate adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea unui litigiu, cererea fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosinţă”. „Sucursala nu poate dobândi capacitate procesuală în baza prevederilor actului constitutiv al persoanei juridice din care face parte şi din care rezultă posibilitatea acesteia de a înfiinţa sucursale, respectiv posibilitatea organului de conducere al Companiei Naţionale de a delega o parte din atribuţii către directorul sucursalei. Un asemenea document nu are forţa juridică a unei legi şi nu poate contraveni dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pr. civ., text de lege de strictă interpretare şi aplicare”.
[5] A se vedea art. 43 alin. (1) din Lege.
[6] A se vedea art. 43 alin. (2) din Lege.
[7] A se vedea art. 43 alin. (3) din Lege.
[8] Ibidem.
[9] Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 sunt persoane juridice.
[10] A se vedea art. 2580 alin. (1) din Codul civil.
[11] A se vedea şi A. Oprea, Observaţii privind regimul persoanelor juridice în dreptul internaţional privat român din perspectiva reglementărilor din noul Cod civil pe http://studia.law.ubbcluj.ro: „În dreptul românesc, sucursala reprezintă o simplă extensie a unei societăţi comerciale, faţă de care există subordonare (juridică, dar şi economică); trei exigenţe suplimentare trebuie, de asemenea, respectate: absenţa personalităţii juridice, prezenţa unui scop comun, importanţa materială suficientă. Soluţia reţinută de articolul 2580 al. 2 NCC în plan internaţional conduce la aplicarea legii persoanei juridice mamă cu privire la tot ce înseamnă constituirea şi desfiinţarea, respectiv funcţionarea sucursalei (inclusiv puterile reprezentanţilor acesteia)”.
[12] A se vedea art. 2580 alin. (3) din Codul civil.
[13] Spaţiul Economic European (SEE) este rezultatul unui acord de asociere semnat în mai 1992 de către Statele Membre ale Comunităţii Europene (CE), principalul pilon al Uniunii Europene şi Statele Membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), respectiv, Islanda, Norvegia şi Lichtenstein.
[14] Elveţia, care a respins prin referendum aderarea la UE, a semnat ulterior acorduri bilaterale cu Uniunea Europeană, însă în afara cadrului SEE.
[15] A se vedea art. 9 – 17 din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, publicată în Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene nr. L 376/36 din 27.12.2006 transpusă în legislația națională prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009.
A se vedea și considerentul (37) al Directivei: „Nu este necesar ca stabilirea să aibă forma unei filiale, sucursale, sau agenții; aceasta poate consta într-un birou administrat de personalul propriu al prestatorului sau de către o persoană independentă, dar mandatată să acționeze în mod permanent pentru întreprindere, la fel ca în cazul unei agenții. În conformitate cu această definiție, care implică desfășurarea efectivă a unei activități economice la locul de stabilire al prestatorului, o simplă cutie poștală nu constituie stabilire”.
[16] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din data de 25 aprilie 1990.
[17] A se vedea și și Titlul VI – Impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți și impozitul pe reprezentanțele firmelor străine înființate în România, pct. 24 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, actualizate prin Hotărârea Guvernului nr. 874 din 9 noiembrie 2018: „Persoanele juridice străine care doresc să își înființeze o reprezentanță în România trebuie să obțină autorizația prevăzută de lege”.
[18] A se vedea și Manualul de aplicre a Directivei nr. 123/2006, care împarte asemenea activități în: (i) activități de producție și (ii) activități de servicii în care le include și pe cele de comerț. Pentru detalii, a se vedea D. Dumba, op. cit., p. 5 și 6.
[19] A se vedea și art. 6 alin. (2) din Decretul-lege nr. 122/1990: „Prin autorizația pentru funcționare se vor stabili obiectul, condițiile de exercitare a activității, durata și sediul reprezentanței”.
A se vedea și art. 8 alin. (1) din din aclași act normativ: „Reprezentanța efecuiază în numele societății sau al organizației economice străine numai acte juridice și activități conforme cu obiectul de activitate stabilit prin autorizația de funcționare”.
[20] Aluzie la un comentariu ce se dorea a fi critic, al unei distinse colege, la o afirmație a noastră din articolul Despre recentele modificări ale Legii nr. 31/1990 privind societățile, făcute prin Legea nr. 129/2019 și Legea nr. 162/2019 sau „de-a râsul-plânsul”, publicat pe juridice.ro la data de 09.09.2019.
[21] A se vedea art. 13 alin. (2) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne.
Textul este aplicabil, evident, numai societăților din satatele membre ale UE și din AELS.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1222/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 26 noiembrie 1990, disponibilă aici, taxa de autorizare este stabilită, însă, fără nicio distincție, la echivalentul în lei a 1200 dolari SUA, la cursul BNR din ziua plăţii şi se achită în contul trezoreriei (în cazul municipiului Bucureşti, de exemplu, din sectorul unde va avea sediul reprezentanţa) și, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, este anuală. Taxa este calificată drept „taxă de timbru aferentă cererii şi eliberării autorizaţiei respective”.
În temeiul art. 236 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, privind Codul fiscal, reprezentanţa trebuie să achite şi un impozit anual de 18.000 lei („echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro”, într-o formă anterioară a textului). Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul unei persoane juridice străine, care în cursul unui an fiscal înfiinţează sau desfiinţează o reprezentanţă în România, impozitul datorat pentru acel an se calculează proporţional cu numărul de luni de existenţă a reprezentanţei în anul fiscal respectiv.


Avocat Dumitru Dumba


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Filialele și dezmembrămintele societăților. Necorelarea unor dispoziții ale Legii nr. 31/1990 privind societățile și ale altor acte normative. De lege ferenda

  1. Radu RIZOIU spune:

    Dincolo de rațiunile protecționiste de la începutul anilor ’90 care au impus limitarea activităților reprezentanțelor (despre care se poate scrie un roman, pornind de la celebra declarație cum că noi vom rămâne în CAER tocmai atunci când organizația își dădea obștescul sfârșit), astăzi ea poate fi justificată prin aceea că rolul lor este diminuat în economie. Ce vreau să spun? O societate de naționalitate străină (alta decât naționalitatea unui stat membru UE, unde libertatea serviciilor permite activitate fără vreo „implantare” locală) are opțiunea de a-și înființa o filială, o sucursală sau o reprezentanță. Rolul reprezentanței (este drept, devenit insignifiant în epoca Internet-ului) a fost întotdeauna limitat la „reprezentarea” societății-mamă. Adică reprezentanța acționa doar ca un intermediar care pune în contact societatea-mamă cu clienții acesteia din teritoriul deservit. Este logic, așadar, ca ea să nu poată încheia acte în nume propriu.
    Dificultățile de înțelegere a logicii sunt date de o istorie (legislativă, politică, economică) stufoasă, cu rădăcini în anii ’70. Este adevărat că explicația lipsei personalității juridice este incompletă („răspuns corect, dar incomplet”, vorba bancului). Ea trebuie întregită de scopul înființării unei reprezentanțe (care este diferit de cel al înființării unei sucursale). Nu pot însă să mă întreb în ce măsură o reprezentanță poate avea capacitate procesuală în condițiile art. 56 alin. (2) NCPC…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.