Despre rolul procedurilor în drept. Due process and fair procedures de Dennis Galligan
1 octombrie 2019 | Bianca ȘERB
Bianca Șerb
„Fără proceduri, legile și instituțiile juridice nu ar reuși să își atingă scopul – Without procedures, laws and legal institutions would fail in their purposes”. Cu această afirmație fermă și puternică alege profesorul Dennis Galligan să își deschidă lucrarea Due process and fair procedures publicată în anul 1996.[1]
Fie că urmărim să aflăm ce reprezintă procedurile ca și concept, fie că dorim să le identificăm scopul sau mecanismul de funcționare, lucrarea în discuție este capabilă să ne prezinte procedurile sub toate aspectele lor și să ne răspundă oricărei curiozități. Deși cuprinde un volum mare de pagini (aproximativ 500), structurate în 5 părți consistente, filosofia profesorului Galligan este în esență destul de simplă. Conceptul cheie adus în discuție este tratamentul echitabil, fapt ce oferă perspectivă cititorului și face ca lectura să fie una relativ ușoară.
Încă de la început, Galligan mărturisește că noțiunea de tratament echitabil reprezintă un concept volatil care poate cunoaște sensuri diferite în funcție de context. Pentru a combate această maleabilitate, autorul limitează conceptul de tratament echitabil și precizează că prin această noțiune urmează să se aibă în vedere situația în care fiecare persoană este tratată în conformitate cu standardele care guvernează societatea.
Galligan afirmă că, în general, o persoană este tratată echitabil atunci când este tratată în conformitate cu standardele legale. Cu toate acestea, ele nu sunt întotdeauna suficiente, astfel că vor trebui completate și, în unele cazuri, înlocuite de alte standarde care sunt bazate strict pe valori de natură morală sau socială.
Una din temele centrale ale cărții vizează legătura care există între proceduri și rezultatul final al procesului judiciar – hotărârea judecătorească. Această temă pleacă de la premisa că, deși într-un sistem juridic modern numărul hotărârilor judecătorești este considerabil, toate aceste hotărâri au totuși o trăsătură comună: ele urmăresc atingerea unor scopuri și obiective. Scopul procesului penal este de a stabili dacă persoana acuzată este sau nu vinovată, în timp ce în procesul civil scopul este recunoașterea drepturilor subiective civile sau calificarea juridică a altor situații deduse judecății. Pentru realizarea acestor țeluri, atât hotărârea penală cât și cea civilă trebuie să fie rezultatul aplicării unui set de proceduri. În acest sens autorul face o paralelă cu științele exacte: la fel cum omul de știință este capabil să ajungă la un rezultat doar pentru că a urmat anumiți pași, tot așa și judecătorul ajunge la anumite concluzii și își formează convingerea aplicând procedurile necesare.
O altă temă adusă în discuție de autor este aceea că hotărârile judecătorești nu sunt îndreptate doar înspre atingerea anumitor obiective sociale, ci că ele trebuie înțelese și analizate într-un context al valorilor. Mai mult decât atât, obiectivele sociale atinse prin aplicarea legii pot chiar ele să fie valori de bază, precum nediscriminarea sau garantarea altor drepturi. În opinia lui Galligan, aceste valori sunt inerente aplicării normelor juridice.
Un alt aspect care adaugă la bogăția și complexitatea lucrării este discuția despre diferența dintre scopurile juridice și scopurile sociale. Galligan consideră că această diferență contribuie la o mai bună înțelegere a procedurilor. În ceea ce privește procesul civil, obiectivul său este aplicarea corectă a legii la situația dedusă judecății, fapt care conduce automat la soluționarea diferendului. Prin urmare, normele legale sunt respectate și securitatea circuitului civil asigurată.
Cu toate acestea, modul de soluționare a diferendelor este influențat în funcție de cultură. Spre exemplu, în sistemele de drept africane, ideea de compromis este inclusă în soluționarea litigiilor. Părțile trebuie să continue să trăiască în relații strânse, iar armonia comunității trebuie conservată și după soluționarea unei dispute între membrii societății. În astfel de situații, distincțiile dintre drepturile particularilor și interesele comunității sunt greu de făcut chiar și atunci când normele juridice sunt clare.
Sistemele juridice din Orientul Îndepărtat (China, Japonia, etc.) încorporează o preocupare și mai mare pentru compromis. Teama de a se naște conflicte este atât de puternică, încât se depun mari eforturi pentru ca părțile să poată soluționa pe cale amiabilă disputele. Fiecare caz este considerat unic și toate circumstanțele sunt luate în considerare pentru a obține un rezultat. În aceste situații se va recurge la normele legale doar ultima ratio.
Prin urmare, conluzia lui Galligan este că procesul judiciar nu numai că reflectă și dă o expresie normativă mediului cultural, însă chiar conceptul folosit în caracterizarea și rezolvarea unei dispute este produsul acelui mediu.
Un alt subiect important vizează legătura care există între proceduri și valori. Autorul susține că procedurile sunt legate de valori în două moduri: ele promovează anumite valori sociale generale (1) și protejează anumite valori care vizează indivizii particulari (2). Legile sunt făcute în numele și în interesul comunității, însă destinatarul lor este întotdeauna un particular. Prin elaborarea legilor se stabilește modul în care vor fi tratați particularii atunci când ajung în fața unui judecător. Atunci când normele juridice sunt aplicate corect, atât în cadrul procesului penal cât și în procesul civil, valoarea socială generală este ocrotită. În cazul în care, dimpotrivă, normele juridice nu sunt aplicate în mod corespunzător însăși valoarea socială este încălcată. Cu toate acestea aplicarea legii vizează în mod automat un particular. Prin aceeași hotărâre se promovează valorile generale se și ocrotesc valorile particularilor.
Ideea centrală a lucrării este aceea că atâta timp cât dreptul este necesar și dezirabil pentru atingerea unor obiective sociale, procedurile sunt de asemenea necesare și trebuie să fie privite ca parteneri indispensabili ai dreptului în atingerea acestor obiective. Plecând de la această idee, autorul reușește să trezească în persoana cititorului întrebări și curiozități despre procesul judiciar pe care, poate, nu le-a întâlnit anterior. Pasiunea și interesul autorului cu privire la proceduri este ceea ce conferă cu adevărat valoare lucrării. Iar abordarea generală din lucrare permite desprinderea unei filosofii a procesului judiciar, destul de greu de întrezărit în lucrările foarte tehnice de la noi pe marginea procedurii judiciare.
Această scurtă prezentare sper să fi stârnit un minim interes pentru opera lui Galligan și să constituie imboldul necesar pentru a o citi sau cel puțin pentru a o răsfoi. Personal, o recomand tuturor practicienilor în drept și îi asigur totodată că nu vor regreta alegerea făcută.
[1] D. J. Galligan, Due process and fair procedures, Clarendon Press.Oxford, 1996.
Avocat Bianca Șerb
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
