Celeritatea procesului civil este un deziderat, dar nu un scop în sine
4 octombrie 2019 | Andreea ZVÂC
Andreea Zvâc
În legătură cu distincția sau așa-zisul “conflict” dintre calitate și celeritate în procesul civil, consider că o astfel de problemă trebuie să fie privită din mai multe perspective, care au fost expuse de fiecare dintre participanții de la dezbaterea Calitate vs. celeritate în procesul civil. Una dintre aceste perspective este cea a părții, a clientului, care este destinatarul final al actului de justiție.
Din perspectiva generală a unei părți într-un proces civil – cum cred eu că vede această ”calitate” a procesului, indiferent dacă este mai mult sau mai puțin obișnuită cu procedurile judiciare – apreciez că este foarte important ca modalitatea de desfășurare și finalizare a procesului să fie de natură a determina concluzia că toate argumentele părții au fost ascultate, că instanța a administrat toate probele necesare și că hotărârea finală reprezintă o apreciere personală dar onestă a instanței cu privire la toate elementele dosarului, probele fiecăreia dintre părți și argumentele acestora.
Tot din perspectiva părții, consider că celeritatea procesului civil este un deziderat, dar nu un scop în sine. Este evident că nicio parte într-un dosar civil nu este mulțumită și va avea foarte mari probleme în a înțelege motivele în cazul în care soluționarea unui proces se extinde pe o durată de 2-3 ani, însă nu va fi mulțumită și nu va înțelege o procedură în care sunt respinse toate (sau majoritatea) probelor solicitate în susținerea cererilor sau apărărilor, dar se emite o hotărâre judecătorească într-un termen foarte scurt. Acest echilibru între calitate și celeritate cred că ar trebui asigurat de instanță, evident și cu sprijinul apărătorilor părților implicate într-un astfel de proces, pentru ca justițiabilii să aibă mai multă încredere în modul de administrare a justiției.
Cu titlu mult mai specific, nevoia unui echilibru între calitatea și celeritatea procesului se poate observa în legătură cu procedura de încuviințare și administrare a probelor în procedurile care se desfășoară după reguli speciale și în care nevoia de asigurarea a celerității a procesului este mult mai pregnantă. Un exemplu specific sunt litigiile de muncă cu privire la care și CEDO a statuat că impun prin natura lor o decizie rapidă (Vocaturo împotriva Italiei, pct. 17; Ruotolo împotriva Italiei, pct. 17), având în vedere importanța capitală a acestora pentru situația profesională a unei persoane.
În dreptul românesc, obligația de soluționare a conflictelor de muncă în regim de urgență și de emitere a unei hotărâri judecătorești într-un termen foarte scurt este expres prevăzută atât în Codul muncii (art. 271 – 273) dar și în Legea nr. 62/2011 a dialogului social (art. 208 – 215), aceste cauze trebuind să fie soluționate de urgență.
Cu toate acestea, nu consider că acest caracter urgent stabilit de legiuitor pentru astfel de proceduri speciale ar trebui să influențeze decizia de încuviințare sau respingere a unor probe necesare. Astfel, din punctul meu de vedere, analiza cu privire la probatoriul încuviințat nu ar trebui niciodată să aibă în vedere că aceste probe urmează să fie administrate într-o procedură obișnuită sau într-o procedură civilă, atâta timp cât legea nu prevede excepții clare cu privire la probatoriu (de exemplu la ordonanța de plată unde nu este permisă decât proba cu înscrisuri).
Încuviințarea probatoriului ar trebui să aibă în vedere legalitatea, pertinența și concludența probelor prin raportare la situația fiecărui dosar în parte și a argumentelor invocate de către părți. În cazul în care totuși probele încuviințate sunt complexe (de exemplu o expertiză complexă), celeritatea probelor poate fi asigurată de judecător prin impunerea unor termene scurte de administrare a acestora și prin acordare de termene de judecată la intervale foarte scurte de timp.
În consecință, consider că cea mai importantă este asigurarea calității în procesul civil. Celeritatea este de principiu doar o latură a calității, iar aceasta nu trebuie să devină principalul scop al procesului. Rămâne ca instanța să determine, raportat la circumstanțele fiecărei cauze în parte, echilibrul dintre nevoia de soluționare a unei cauze într-un termen optim și previzibil și rolul judecătorului în aflarea adevărului.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
