BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Opinie separată Elena Simina Tănăsescu ref. miniștrii interimari
03.10.2019 | JURIDICE.ro


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu, judecător la Curtea Constituțională, a formulat opinie separată la decizia nr. 504/2019, prin care Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între primul-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării unor miniștri.

Iată textul integral:

“În dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională formulăm prezenta opinie separată, considerând că, cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre prim-ministrul Guvernului României, pe de o parte și Președintele României, pe de altă parte, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului României trebuia respinsă și trebuia să se constate că nu a existat și nu există conflict juridic de natură constituțională generat de refuzul Președintelui României de a revoca ori numi unii miniștri titulari sau de refuzul tacit al Președintelui României de a numi miniștri interimari de vreme ce a avut loc o schimbare a compoziției politice a Guvernului.

1.1. În prezenta cauză, la data de 11 septembrie 2019, Curtea Constituțională a fost învestită cu soluționarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională ce ar rezulta din refuzul Președintelui României de a revoca din funcție doi miniștri, de a numi trei miniștri interimari și de a numi cinci miniștri titulari în condițiile în care, în ziua în care prim-ministrul României a înaintat propunerile de revocare din funcție a doi miniștri și, respectiv, de numire în funcție a cinci miniștri titulari, unul din cele două partide politice care alcătuiau coaliția politică aflată la guvernare și-a anunțat  public ieșirea de la guvernare și trecerea în opoziție.

1.2. În fapt, începând cu data de 26 august 2019 Guvernul, în alcătuirea ce a primit votul de învestitură consemnat în Hotărârea Parlamentului nr.1/2018, și-a schimbat compoziția politică. Astfel, pe 26 august 2019 prim-ministrul României a înaintat Președintelui României cinci adrese prin care a propus două revocări din funcția de ministru și cinci numiri în funcția de membru titular al Guvernului. În aceeași zi, în urma unor negocieri politice care au eșuat, ALDE a denunțat public protocolul de constituire a Coaliției de guvernare pentru dezvoltare și democrație PSD – ALDE și a declarat, de asemenea public, ieșirea sa de la guvernare. De altfel, aceste declarații publice au fost urmate a doua zi (27 august 2019) de demisiile a trei miniștri pe care ALDE îi avea în cadrul Guvernului. Demisia fiind un act unilateral de voință al titularului funcției, nesusceptibil de control ori aprobare, Președintele României a luat act de îndată de cele trei demisii prin Decretele nr.676/2019, nr.677/2019 și nr.678/2019 și a constatat vacanța funcțiilor. În schimb, Președintele României a refuzat să dea curs solicitărilor de remaniere guvernamentală (revocare a unor alți miniștri decât cei demisionari sau numire a unor miniștri titulari ori, ulterior, interimari) în absența unei hotărâri a Parlamentului prin care să fi fost validată noua compoziție politică a Guvernului. Prim-ministrul Guvernului României și-a întemeiat propunerile pe art.85 alin.2 din Constituție, Președintele României și-a întemeiat refuzul pe art.85 alin.3 din Constituție.

2.1. Art.85 din Constituția României cuprinde două ipoteze distincte referitoare la remanierea guvernamentală: în cazul în care remanierea presupune înlocuirea unor membri ai Guvernului fără afectarea structurii ori compoziției politice a acestuia ea se realizează de către Președinte la propunerea prim-ministrului (alineatul 2), iar în cazul în care remanierea vizează modificări ale structurii sau compoziției politice a Guvernului ea presupune cu necesitate un vot al Parlamentului (alineatul 3).

2.2. Noțiunea de schimbare a compoziției politice a Guvernului a fost interpretată în mod constant de Curtea Constituțională după cum urmează: „Compoziția politică se referă la partidele care intră în alcătuirea Guvernului, schimbarea compoziției politice intervenind în situația în care prin remanierea guvernamentală sunt cooptate sau, după caz, scoase de la guvernare un partid politic sau mai multe.” (Decizia nr.1560/18.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.824/30.11.2009 și Decizia nr.128/08.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.292/22.04.2014).

3. În aceste condiții, în baza Constituției României, începând cu ziua de luni, 26 august 2019, dată începând cu care a intervenit schimbarea compoziției politice a Guvernului, orice propuneri de modificare a compunerii echipei guvernamentale ar fi fost înaintate de prim-ministru Președintelui României ele necesitau aprobarea Parlamentului pentru a fi încununate de succes. Altfel spus, incidente în această procedură de remaniere guvernamentală erau doar dispozițiile art.85 alin.3 din Constituție și nu cele ale art.85 alin.2. Cu toate acestea, refuzând să respecte prevederile exprese și clare ale art.85 din Constituție, prim-ministrul României a învestit Curtea Constituțională cu soluționarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională invocând exclusiv alineatul 2 al articolului 85 din Constituție.

4.1. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, un conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice „presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor” (Decizia nr.53/28.01.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144/17.02.2005). Ulterior, prin Decizia nr.270/10.03.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.290/15.04.2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea”. În această etapă intermediară a noțiunii evolutive de conflict juridic de natură constituțională Curtea Constituțională a precizat că de esența lui este blocajul instituțional, însă ulterior ea a precizat că „regula este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autoritățile publice să se autoregleze prin acțiunea lor directă și nemijlocită, rolul Curții Constituționale devine unul subsidiar” (Decizia nr.108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.257/09.04.2014 sau Decizia nr.875/19.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1903/21.12.2018). Mai recent, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează „orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției” (a se vedea și Decizia nr.901/17.06.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.503/21.07.2009). Inclusiv interpretarea diferită a unui articol constituțional poate ocaziona un conflict juridic de natură constituțională (Decizia nr.270/2008, precitată, sau Decizia nr.538/12.09.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1076/19.12.2018). În aparență în prezenta cauză ne-am afla în această din urmă situație de vreme ce ambele autorități implicate în pretinsul conflict deferit jurisdicției constituționale fac referire la art.85 din Constituție dar îl interpretează diferit.

4.2. Cu toate acestea, aceeași jurisprudență a Curții Constituționale a stabilit și că nu orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice intră sub incidenţa textului constituţional, ci numai conflictele juridice de natură constituţională. (Decizia nr.108/2014, precitată). Prin urmare, în această categorie nu pot fi incluse conflictele de natură politică. Altfel spus, așa cum se arată în una din opiniile concurente la Decizia nr.875/2018, precitată, chiar dacă sunt deduse Curții Constituționale „unele conflicte rămân în esența și în conținutul lor o simplă dispută politică”. Diferențele ideologice ori de viziune politică sau chiar confruntările dintre diversele forțe politice țin de esența unei democrații pluraliste și sunt chiar o garanție a sa, dar nu orice astfel de confruntări devin conflicte juridice de natură constituțională în înțelesul dat acestei noțiuni de Constituția României.

4.3. În încercarea de a delimita cât mai clar conflictele de natură politică de cele juridice de natură constituțională, jurisdicția constituțională a arătat că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile unor persoane sau autorități publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice de natură constituţională (Decizia nr.53/2005, precitată, sau Decizia nr.435/26.05.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.576/04.07.2006).

4.4. Mai mult, atunci când o autoritate publică nu face altceva decât să își îndeplinească atribuțiile care i-au fost repartizate prin Constituție eventualul diferend ce ar apare în relația cu o altă autoritate publică „nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu un conflict în sensul autonom pe care îl presupune art.146 lit.e) din Constituție” (Decizia nr.285/21.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.478/28.06.2014). Apreciem că aceasta este situația și în cauza de față.

5.1. Astfel, art. 85 alin. (2) din Constituție are în vedere cazul în care „Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului”. Curtea Constituțională a susținut în mod constant că „interpretarea literală a textului impune concluzia că, în acest caz, Preşedintele […] se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului-ministru. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere” (Decizia nr.356/05.04.2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.322/14.05.2007, Decizia nr.98/07.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140/22.02.2008, Decizia nr.799/17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440/23.06.2011). De altfel, în Decizia nr.98/2008 Curtea a arătat și că motivele pentru care Președintele poate cere prim-ministrului să facă o nouă propunere „nu pot fi cenzurate de primul ministru, care, în procedura prevăzută de art.85 alin.2 din Constituție nu are decât dreptul de a propune Președintelui numirea unui ministru iar nu competență decizională”.

5.2. De vreme ce textul articolului 85 din Constituție nu face nicio diferență între revocare și numire, menționându-le împreună, legate printr-o conjuncție și într-o succesiune logică din punct de vedere temporal, în virtutea adagiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus înseamnă că nici interpretul nu ar putea impune un regim juridic diferit acestor două atribuții constituționale pe care le exercită Președintele României în procedura remanierii guvernamentale. Orice încercare de a crea în mod artificial o distincție de regim juridic între revocarea și numirea prevăzute de art.85 din Constituție rămâne arbitrară în absența unei justificări raționale. A susține, precum opinia majoritară, că revocarea nu are drept consecință directă înlocuirea unui membru al Guvernului, ci urmărește strict vacantarea postului de membru al Guvernului echivalează cu susținerea ideii că un prim-ministru ar putea urmări să blocheze activitatea unui sau unor ministere din propriul Guvern. La prima vedere un astfel de raționament pare absurd, dar nu imposibil. A duce mai departe acest sofism și a susține că prin refuzul acceptării unei astfel de revocări, adică una realizată exclusiv cu scopul de a vacanta unul sau mai multe posturi de ministru, o altă autoritate publică determină un blocaj în funcționarea Guvernului, așa cum se argumentează în cererea introductivă și în opinia majoritară, nu relevă nici de domeniul juridic și nici de cel al politicului.

5.3. În acest context decizia Curții Constituționale nr.875/2018, precitată, rămâne singulară prin aceea că este unica din întreaga jurisprudență a Curții Constituționale în care aceasta a identificat o diferență între cele două atribuții ale Președintelui României reglementate de art.85 alin.(2) din Constituție. Este interesant și faptul că ea pare să fie singurul reper al opiniei majoritare din prezenta decizie în această privință, ceea ce ignoră fără o justificare rațională o jurisprudență anterioară constantă şi contrară. Astfel, opinia majoritară afirmă că „motivele pentru care prim-ministrul poate solicita Preşedintelui României declararea vacanței funcției de membru al Guvernului ca urmare a revocării” nu sunt prevăzute de legislația în vigoare căci aceasta „nu include vreo condiție care să-l constrângă pe primul-ministru atunci când apreciază că este necesară revocarea unui membru al Guvernului” pentru a dezvolta ideea prezentă deja în Decizia nr.875/2018 conform căreia „Președintele nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului și nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componența Guvernului, aceasta fiind competența exclusivă și nepartajată a șefului Guvernului”. Numai că, pe de o parte, legislația în vigoare nu prevede nici că Președintele României trebuie „să răspundă de îndată, în scris și motivat” cu privire la refuzul de revoca sau numi miniștri titulari ori interimari, așa cum se solicită prin opinia majoritară. Astfel de „constrângeri” sunt o creație a jurisdicției constituționale, de dată extrem de recentă și care vine în flagrantă contradicție cu o bogată jurisprudență anterioară în care nu era vorba de vreun document formal, scris, prin care să se prezinte motivele refuzului, ci doar de constatarea posibilității Președintelui de a refuza, motivat, propunerea făcută de prim-ministru. Pe de altă parte, câtă vreme art.85 alin.(2) din Constituție face vorbire de revocarea ce este făcută de Președinte la propunerea prim-ministrului este dificil de susținut că oricare din cele două autorități publice ar avea competențe exclusive și nepartajate în materie. Dimpotrivă, ambele autorități trebuie să conlucreze pentru a finaliza procedura remanierii guvernamentale indiferent că este vorba de revocarea sau de numirea unor membri ai Guvernului.

5.4. De altfel, rolul fiecăreia dintre cele două autorități publice din sfera executivului este conturat precis de legea fundamentală și marcat, de data aceasta, printr-o diferență de terminologie juridică notabilă, ceea ce conduce la o diferență de regim juridic. Cu referire la interpretarea literală a art. 85 alin. (2) din Constituție (menționată în Deciziile nr.356/2007, nr.98/2008, nr.799/2011 precitate), din punct de vedere semantic, prim-ministrul „propune”, ceea ce în dicționarele explicative ale limbii române este definit ca o acțiune prin care se formulează o recomandare, o sugestie, în vreme ce Președintele „revocă și numește”, ceea ce în dicționarele explicative ale limbii române este definit ca o acțiune prin care se decide, se stabilește. Sensul denotativ al cuvintelor „propune”, respectiv „numește și revocă” este clar și constant în limba română, fapt care conduce la o interpretare gramaticală și teleologică a textului în sensul obligației de colaborare între prim-ministru și Președinte, nicidecum la ideea de competențe exclusive. Conform art. 85 alin. (2) din Constituție aceste roluri, diferite, revin Președintelui României și, respectiv, prim-ministrului Guvernului României indiferent că este vorba de revocarea sau de numirea unor membri ai Guvernului în cadrul remanierii ce nu implică schimbarea compoziției politice a Guvernului.

5.5. Prin urmare, ideea că Legea fundamentală nu ar stabili în sarcina prim-ministrului o obligație constituțională de a se consulta în prealabil cu Președintele în vederea realizării unei remanieri guvernamentale contravine textului Constituției în vigoare și jurisprudenței constante în materie a jurisdicției constituționale. În plus, această aserțiune contravine și principiului colaborării loiale dintre autoritățile statului atât de des invocat de jurisdicția constituțională. Constituția României nu a consacrat o separație rigidă a puterilor în stat (de exemplu, ea nu interzice cumulul demnității de parlamentar cu cea de ministru), ci una suplă, în cadrul căreia colaborarea celor trei puteri este necesară pentru buna funcționare a mecanismului statal. Prin urmare, pentru a fi realizată o simplă remaniere guvernamentală sunt necesare informări și consultări reciproce între prim-ministru și Președinte chiar și în absența unei prevederi exprese a Constituției.

5.4. De altfel, adesea invocată în jurisprudența Curții Constituționale a României, Comisia de la Veneția a arătat în Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituționale și statul de drept a acțiunilor Guvernului României cu privire la alte instituții ale statului și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare și completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului în România, aviz adoptat de la cea de-a 93-a Sesiune Plenară/Veneția, 14-15 decembrie 2012 citat in extenso în Decizia nr.611/03.10.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.877/07.11.2017, următoarele:
„72. Respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției. Aceasta implică, de asemenea, comportament și practici constituționale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituționale și respectul reciproc între acestea.
73. În România culturile politice și constituționale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. […] O astfel de lipsă de respect față de instituții este strâns legată de o altă problemă în cultura politică și constituțională, și anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituții. Acest principiu este de o importanță deosebită în cazurile în care funcții precum, de exemplu, cea de Președinte și cea de Prim-ministru, sunt deținute de persoane cu convingeri politice diferite. Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituțional european și care permit unei țări să evite și să depășească crizele cu seninătate.”

5.5. Având în vedere că funcția de ministru este una politică, informările și consultările reciproce dintre prim-ministru și Președinte au preponderent natură politică. În cadrul lor între cele două autorități publice pot apare divergențe. Toate aceste interacțiuni însă nu sunt de natură juridică, ci eminamente politică. Nu e mai puțin adevărat că interacțiuni politice între diverși actori (Președinte, prim-ministru, parlamentari, partide politice, grupuri parlamentare etc.) determină consecințe de natură juridică prin aceea că, în final, se poate ajunge la remanierea guvernamentală sau nu. Constituția nu a stabilit detaliat modalitatea în care trebuie purtate negocierile politice în vederea unei remanieri guvernamentale, ci a precizat exclusiv modul în care se ia act în plan juridic de rezultatul negocierii politice. Dacă negocierea politică se finalizează cu o remaniere simplă, este suficientă numirea unor miniștri de către Președintele României la propunerea prim-ministrului. Dacă negocierea politică se finalizează cu o schimbare în compoziția politică a Guvernului devine necesar un vot al Parlamentului.

5.6. Pe de altă parte, nu se poate susține nici că alineatul 2 al art.85 din Constituție este regula în materie în vreme ce alineatul 3 ar constitui o excepție, și nici că alineatului 2 ar trebui să i se acorde prioritate de aplicare în fața alineatului 3 din același articol, eventual chiar lăsându-l pe acesta din urmă inoperant. Modalitatea de redactare a normei juridice din art.85 din Constituție nu lasă loc de interpretări. Textele alineatelor 2, respectiv 3 ale art.85 vizează ipoteze normative alternative: „în caz de …” și „dacă …”. Altfel spus (și într-o terminologie colocvială), în ipoteza în care se constată că situația politică este de un anumit fel (continuitate politică la guvernare) consecința juridică este remanierea simplă, în ipoteza în care se constată că situația politică este de altă natură (discontinuitate politică la guvernare) consecința juridică este restructurarea Guvernului. Tertium non datur.

5.7. De altfel, distincția de substanță dintre cele două ipoteze normative face imposibilă și mixarea aleatorie a consecințelor lor juridice. Nu este posibilă revocarea unui ministru în baza art.85 alin.(2) și numirea unui titular doar pentru respectivul portofoliu în baza art.85 alin.(3) din Constituție, adică după un vot al Parlamentului. În egală măsură, nu este posibilă nici schimbarea compoziției politice a Guvernului în baza art.85 alin.(3) din Constituție urmată de numirea unor miniștri prin simpla colaborare dintre Președinte și prim-ministru, cu eludarea rolului decizional pe care Parlamentul îl are în cadrul acestei proceduri.

5.8. Situația particulară a numirii unor miniștri interimari, în baza art.107 alin.(3) din Constituție, a făcut și ea obiectul unei bogate și constante jurisprudențe a Curții Constituționale, care a stabilit că „prin desemnarea unui sau unor miniștri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală (s.n.)” (Decizia nr.1560/2009 precitată). Jurisdicția constituțională a precizat și că nu se poate susține că art.85 alin.(3) din Constituție nu face nicio distincție între miniștri titulari și miniștri interimari tocmai pentru că „ipoteza aplicării [art.85 alin.(3)] este foarte clar definită de legiuitorul constituant, ceea ce exclude necesitatea realizării vreunei distincții” (Decizia nr.1559/18.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.823/30.11.2009). De asemenea, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia, în cazul desemnării miniștrilor interimari, nerespectarea procedurii impuse de art. 85 alin. (3) din Constituție ar crea un regim discriminatoriu între candidații la funcția de ministru, întrucât miniștrii interimari nu sunt „candidați la funcția de ministru”, ci miniștri în funcție care exercită pe o perioadă de cel mult 45 de zile și atribuțiile altui membru al Guvernului a cărui funcție a fost declarată vacantă (Decizia nr.1559/2009 precitată). Prin urmare, instituția ministrului interimar are ca finalitate asigurarea temporară a funcționării Guvernului învestit de Parlament în situația în care survin oricare din cauzele de încetare a funcției de membru al Guvernului prevăzute de art.106 din Constituție. Ea nu poate fi incidentă în cadrul procedurii prevăzute de art.85 alin.(3) din Constituție ce presupune o nouă aprobare a Parlamentului pentru un Guvern cu o compoziție politică diferită de cea pentru care a fost dat votul inițial de învestitură și nici în cadrul procedurii prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituție căci acesta se referă la numirea unor miniștri titulari și nu la cei interimari.

5.9. A susține, precum opinia majoritară, că „prin refuzul Președintelui României de a numi miniștri interimari s-a creat un blocaj instituțional la nivelul activității Guvernului” revine cu negarea ipotezei de la care s-a pornit, anume aceea că revocarea unui ministru „reprezintă un mijloc legal pus la dispoziția primului-ministru pentru vacantarea unei funcții din structura Guvernului […] exclusiv în sensul respectării formalismului și a principiului simetriei”. Dacă revocarea este pur formală și servește doar la vacantarea unei funcții de ce ar mai fi nevoie de înlocuirea ministrului revocat? Iar dacă totuși s-a ajuns la vacantarea funcției, adică obiectivul urmărit a fost atins, de ce pentru eventualele probleme survenite (care pot ajunge până la blocaje instituționale) ca urmare a deciziei prim-ministrului ar fi responsabilă o altă autoritate publică? Dacă revocarea nu are alt scop decât vacantarea unei funcții din Guvern, numirea unor miniștri interimari (sau titulari) nu mai este necesară.

5.10. Însă desemnarea unor miniștri interimari nu este nici obligatorie în cazul de față deoarece schimbarea compoziției politice a Guvernului face inoperante prevederile art.107 alin.(3) și (4) din Constituție atâta vreme cât acestea sunt corelate cu art.85 alin.(2) din Constituție precum în cererea introductivă. În decizia nr.1559/2009, precitată și invocată și de opinia majoritară dar pentru susținerea unui punct de vedere contrar, Curtea Constituțională a precizat că numirea unor miniștri interimari de către Președintele României este posibilă și nu că ea ar fi obligatorie, în orice caz nu în absența unor imperios necesare consultări și negocieri politice. Faptul că atât opinia majoritară cât și cea separată invocă aceeași decizie anterioară a Curții Constituționale dar în sensuri diferite poate fi o dovadă a faptului că ea nu este pe deplin relevantă în speță.

6.1. În cauza de față se aflăm în situația în care o coaliție politică aflată la guvernare s-a destrămat din motive de natură politică. Unul din cele două partide politice aflate în coaliția de guvernământ a declarat public pe 26 august 2019 că a ieșit de la guvernare. Acest fapt obiectiv, de natură eminamente politică, numit de art.85 din Constituție „schimbarea compoziției politice a Guvernului”, atrage consecința juridică a aplicării art.85 alin.(3) din Constituția României. Într-o astfel de situație ignorarea art.85 alin.(3) din legea fundamentală ar echivala cu frauda la Constituție și ar putea fi cauza unui veritabil conflict juridic de natură constituțională.

6.2. Aceste dificultăți politice din cadrul acum defunctei coaliții de guvernare au generat disfuncționalități în plan juridic, la nivelul Guvernului, ceea ce ar fi trebuit să conducă la negocieri politice pentru ieșirea din impas. Impasul astfel conturat nu este un blocaj instituțional apt să genereze un conflict juridic de natură constituțională în sensul dat acestei sintagme de jurisprudența constantă a Curții Constituționale atâta vreme cât „există mecanisme prin care autoritățile publice să se autoregleze prin acțiunea lor directă și nemijlocită” (Decizia nr.108/2014 sau Decizia nr.875/2018 precitate). Chiar dacă situația politică este una în care divergențele predomină, soluțiile juridice rămân aceleași: remanierea simplă presupune colaborarea dintre Președintele României și prim-ministrul Guvernului României, adică aplicarea art.85 alin.(2), în vreme ce schimbarea compoziției politice a Guvernului face necesară aprobarea Parlamentului, adică aplicarea art.85 alin.(3).

6.3. Jurisprudența constantă de până acum a Curții Constituționale a confirmat această interpretare a textului art.85 din Constituție, bazată pe buna-credință și colaborarea loială dintre autoritățile statului. Ducând mai departe unele raționamente dezvoltate anterior în cadrul acestei jurisprudențe constante, pentru ca Președintele să se poată afla în situația de a cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat o propunere de revocare a unui membru al Guvernului (așa cum se afirmă în Decizia nr.875/2018), trebuie ca prim-ministrul să fi formulat astfel de motive, ceea ce ar fi posibil în cadrul unor negocieri politice, dar nu se regăsește nicăieri în adresele trimise Președintelui României și anexate cererii adresată Curții Constituționale de către prim-ministru. De principiu, în dreptul public revocarea este o măsură care trebuie motivată, fie și de ineficiența acțiunii ministrului în plan exclusiv politic ori prin raportare la programul de guvernare, dar în speța de față nu se poate identifica nici măcar o intenție de motivare pentru revocările propuse. Pentru ca prim-ministrul să se afle în situația de a cenzura motivele pentru care Președintele poate cere prim-ministrului să facă o nouă propunere (așa cum se afirmă în Decizia nr.98/2008), Președintele trebuie să aibă ocazia de a prezenta respectivele motive, ceea ce Președintele a făcut în repetate rânduri în mod public, dar nu în cadrul unor negocieri politice pentru că acestea nu au avut loc. Faptul că prim-ministrul a trimis adrese prin care a solicitat Președintelui să ia act de propunerile sale nu ține loc de negociere politică, dar nici nu obligă Președintele să se conformeze unor sugestii. Politica faptului împlinit este considerată agresivă în planul relațiilor internaționale și cu greu ar putea fi apreciată în mod diferit în cadrul altor tipuri de interacțiuni politice ori sociale.

6.4. Absența dialogului politic nu poate fi suplinită juridic. Indiferent cât de detaliat ar fi putut fi redactată Constituția României sau oricât de generică este percepută reglementarea sa, ea nu are cum să înlocuiască informarea și consultarea politică dintre actori politici. Din aceste motive considerăm că nu ne aflăm în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, ci a unuia exclusiv politic. La data redactării prezentei opinii separate rezolvarea sa corectă, în conformitate cu prevederile art.85 alin.(3) din Constituția României, încă se lasă așteptată.

7. În plus, merită făcută încă o precizare. Atunci când parlamentarii au dorit să revizuiască art.85 din Constituție și să prevadă faptul că „Președintele României nu poate refuza propunerea prim-ministrului de revocare și numire a unor membri ai Guvernului” Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a recomandat reformularea prevederii în sensul potrivit căruia „Președintele României poate refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor membri ai Guvernului pentru neîndeplinirea condițiilor legale” (Decizia nr.80/14.02.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.246/07.04.2014). Jurisdicția constituțională a observat că, în mod obiectiv, în situația remanierii guvernamentale Președintele revocă și numește, în vreme ce în ipoteza vacanței postului (urmare, de exemplu, unei demisii) el poate doar să numească unii membri ai Guvernului, pe când în cazul restructurării Guvernului Președintele este ținut de votul Parlamentului. A impune o limitare de acest tip Președintelui României, prin stabilirea unei unice conduite indiferent de varietatea situațiilor avute în vedere de art.85 din legea fundamentală, a fost calificată atunci drept „lipsită de logică juridică” de vreme ce ea ignora și rolul Parlamentului în cadrul acestor proceduri. „Prim-ministrul nu poate impune o anumită opțiune cu privire la persoanele care vor ocupa funcția de membru al Guvernului nici Parlamentului și nici Președintelui, autoritățile statului având obligația constituțională de a-și exercita cu bună-credință și în spiritul colaborării loiale competențele pe care Legea fundamentală le stabilește în sarcina fiecăreia.” (Decizia nr.80/2014 precitată).

8.1. Pe cale de consecință în prezenta cauză nu a existat și nu există conflict juridic de natură constituțională între prim-ministrul Guvernului României și Președintele României în legătură cu refuzul revocării unor miniștri în baza art.85 alin.(2) din Constituție și nu a existat și nu există conflict juridic de natură constituțională în privința refuzului tacit de a numi miniștri interimari în baza art. 107 alin.(3) din Constituție.

8.2. Cât despre obligarea Președintelui României la a răspunde de îndată, în scris și motivat, cu privire la refuzul asupra propunerilor de numire în funcția de ministru titular în condițiile în care, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională a constatat că nu există conflict juridic de natură constituțională în această privință ea apare drept o contradictio in terminis.”

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate