« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Are DIICOT competență cu privire la militari?
07.10.2019 | Radu SLĂVOIU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

Un comunicat din 1 iulie 2019 al Biroului de informare și relații publice din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție[1] m-a făcut să reflectez asupra problemei din titlu. Mai precis, m-am întrebat cine este competent să efectueze urmărirea penală în cazul infracțiunilor indicate la art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016, dacă acestea sunt comise de militari: procurorul DIICOT sau procurorul militar din cadrul altei structuri de parchet (știut fiind că, spre deosebire de DNA, la DIICOT nu sunt încadrați procurori militari)?

Importanța chestiunii este potențată de Decizia CCR nr. 302/2017, care a impus soluția nulității absolute în caz de nerespectare a competenței materiale și personale a organelor de urmărire penală.

Situația supusă analizei este generată de un ”conflict” între două norme în materie de competență, și anume:
– art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016, care arată că: ”Sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, indiferent de calitatea persoanei (s.n.)” o serie de infracțiuni, enumerate la pct. 1-5;
– art. 56 alin. (4) CPP, care arată că: ”Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar”.

După cum se poate observa, primul text citat fixează în favoarea DIICOT o competență materială limitată la anumite infracțiuni, dar cu eliminarea oricărui criteriu de competență personală. De aici se poate înțelege că infracțiunile indicate la art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016 sunt de competența DIICOT chiar și atunci când sunt săvârșite de militari.

La rândul lor însă, dispozițiile art. 56 alin. (4) CPP stabilesc în favoarea procurorului militar o competență personală limitată exclusiv la calitatea de militar a făptuitorului, dar nelimitată sub aspect material[2]. De aici concluzia că procurorul militar efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru orice infracțiune comisă de un militar, chiar dacă aceasta este una dintre cele enumerate la art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016.

Care dintre aceste norme de competență are prioritate?

În situația la care face referire comunicatul amintit în debut, procurorul militar, constatând că sunt indicii privind săvârșirea unei tentative la infracțiunea de acțiuni împotriva ordinii constituționale, a considerat că se impune declinarea competenței către procurorul DIICOT. Nu cunosc raționamentul care a stat la baza acestei decizii, dar bănuiesc că a fost fundamentat pe următoarele argumente:
– infracțiunea face parte din categoria celor care atrag competența materială a DIICOT [este menționată la art. 11 alin. (1) pct. 2 din O.U.G. nr. 78/2016];
– DIICOT este o structură specializată în raport cu celalalte parchete, având competența delimitată prin norme derogatorii, deci prioritare în raport cu cele ale Codului de procedură penală;
– prin sintagma ”indiferent de calitatea persoanei”, din conținutul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016, s-a dorit eliminarea de la aplicare a oricăror norme de competență personală, deci inclusiv a celor privind competența procurorului militar;
– nu numai că normele privind competența DIICOT sunt derogatorii, dar ele sunt și ulterioare celor din Codul de procedură penală, așadar reflectă ultima voință a legiuitorului;
– art. 13 din O.U.G. nr. 78/2016 arată: ”Dacă în cursul efectuării urmăririi penale procurorii parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești constată că infracțiunea care constituie obiectul cauzei este una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, aceștia au obligația de a sesiza de îndată procurorii acestui parchet”.

Natura derogatorie și prioritară a competenței DIICOT față de competența procurorului militar a fost de altfel afirmată, punctual, și într-un articol de specialitate apărut la începutul acestui an[3].

În opinia mea, această rezolvare este criticabilă.

Problema în discuție are ca premisă două norme cu caracter special față de normele care reglementează competența generală a organelor de urmărire penală. Evident, ambele norme speciale derogă la la norma generală, dar întrebarea reală este cum calificăm aceste norme speciale una în raport cu cealaltă. Această problemă nu se rezolvă doar prin raportare la specializări (procurorii militari sunt la fel de ”specializați” în cercetarea militarilor, cum sunt procurorii DIICOT în cercetarea crimei organizate, sau, invers, procurorii DIICOT sunt la fel de ”nespecializați” cu problemele de anchetă în cazul militarilor, precum sunt procurorii militari în materie de crimă organizată), și nici doar prin raportare la succesiunea în timp a actelor normative, căci o normă generală ulterioară nu poate modifica decât în mod expres regula dintr-o normă specială anterioară.

Consider că – pentru a determina dacă art. 11 din O.U.G. nr. 78/2016 derogă de la art. 56 alin. (4) CPP, sau invers – este necesar să urmărim cum a evoluat concepția legiuitorului român asupra problemei competenței organelor judiciare militare.

Voi structura analiza pe două argumente succesive:

Argumentul nr. 1

La înființarea DIICOT, prin Legea nr. 508/2004, la art. 12 alin. (1) – care stabilea competența materială a acestei structuri specializate – nu s-a amintit nimic despre vreo derogare de la regulile de competență personală în cazul militarilor. Dimpotrivă, prin art. 12 alin. (2) se preciza: ”Faptele prevăzute la alin. (1), când sunt săvârșite de militari activi, sunt cercetate și, după caz, judecate de Parchetul militar sau de instanța militară competentă, în condițiile legii (s.n.)”. Așadar, voința inițială a legiuitorului a fost ca infracțiunile specifice crimei organizate, comise de militari, să fie cercetate de procurorii militari[4] și nu de procurorii DIICOT.

Situația s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 131/2006. Prin art. I pct. 11 din acest act normativ s-au operat următoarele modificări:
– s-a adăugat, la enumerarea infracțiunilor din competența materială a DIICOT, mențiunea ”indiferent de calitatea persoanei”;
– s-a înlăturat regula anterioară privitoare la competența procurorului militar pentru infracțiunile de crimă organizată comise de militari, ea fiind înlocuită cu regula că procurorii DIICOT efectuează urmărirea penală pentru toate infracțiunile date în competența lor materială.

Așadar, în anul 2006, sub imperiul CPP din 1968, voința legiuitorului a fost ca DIICOT să efectueze urmărirea penală inclusiv față de militari, pentru acele infracțiuni indicate expres în Legea nr. 508/2004.

Această situație s-a menținut până în anul 2014, la intrarea în vigoare a actualului CPP.

Ceea ce interesează în discuție sunt dispozițiile art. 56 alin. (3)-(4) CPP.

Astfel, prin art. 56 alin. (3) s-a stabilit, ca normă generală, competența de urmărire penală proprie a procurorului. Ea delimitează competența procurorului în raport cu cea a organelor de cercetare penală. Nu există aici niciun criteriu de delimitare a competenței procurorului civil față de cel militar, ci sunt vizați procurorii în general.

La art. 56 alin. (4) regăsim, printr-o normă specială față de cea de la alin. (3), competența obligatorie a procurorului militar, care este atrasă, fără distincție, de calitatea de militar a făptuitorului. În mod evident, art. 56 alin. (4) este o normă specială în raport cu cea de la art. 56 alin. (3), pentru că delimitează, dintre toți procurorii, ipoteza particulară de competență a procurorului militar. Cu alte cuvinte, pentru oricare dintre infracțiunile de competența procurorilor, indicate la art. 56 alin. (3), dacă infractorul este militar urmărirea se va efectua de procurorul militar.

Ce este interesant de sesizat în acest raport dintre general și special? Că norma generală din art. 56 alin. (3) include cauzele de competența DIICOT [sunt menționate explicit la lit. d)], iar norma specială din art. 56 alin. (4) nu reglementează nicio excepție pentru aceste cauze. Cu alte cuvinte, procurorul efectuează urmărirea penală în cauzele de competența DIICOT (norma generală), dar dacă infractorul este militar, competența este, obligatoriu, a procurorului militar (norma specială). Prin urmare, competența procurorului militar fiind specială în raport cu cea generală a procurorilor indicată în art. 56 alin. (3) CPP, ea este specială inclusiv în raport cu competența materială a DIICOT.

Această observație mi se pare cu atât mai corectă cu cât nu identific nicio altă explicație logică pentru care art. 56 alin. (3) lit. d) CPP face referire la ”infracțiunile pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție”. Prin ea însăși, privită independent, această normă este inutilă, din două motive simple:

– actele normative de organizare și funcționare a DNA și DIICOT fixează explicit regula că, pentru cauzele din competența acestor structuri specializate, procurorul (nu organul de cercetare penală) efectuează urmărirea. Este fără sens să se repete regula în Cod (mi se pare chiar contraproductiv, pentru că structuri specializate de parchet pot fi înființate și ulterior – ceea ce s-a și întâmplat – și ar rămâne neacoperite prin reglementarea din Cod);

– este ilogic, din perspectiva determinării competenței de urmărire penală proprie a procurorului, ca în lege să se regăsească o mențiune de genul ”procurorul efectuează urmărirea în cauzele în care competența de a efectua urmărirea penală aparține parchetului”. Firește că, în cauzele de competența parchetului, procurorul efectuează urmărirea, nimeni nu înțelege că ar efectua-o organul de cercetare penală[5] (ca exemplu: în text nu se menționează că procurorul este competent ”în cauzele în care competența de a efectua urmărirea penală aparține parchetului de pe lângă judecătorie, parchetului de pe lângă tribunal, parchetului de pe lângă curtea de apel”, pentru că ar fi absurd).

Pornind de la premisa că legea nu poate fi decât logică, consider că singura rațiune pentru care s-a edictat art. 56 alin. (3) lit. d) CPP a fost aceea ca interpretul, citind și art. 56 alin. (4) CPP, să privească cele două norme prin coroborare și să recurgă la raportul dintre general și special. Legiuitorul a dorit să revină la regula specială că ”fapta militarului este cercetată de procurorul militar” și a dorit să înțelegem că această normă specială se aplică chiar și pentru infracțiunile din competența materială a DIICOT și DNA. Acest mod de legiferare era necesar tocmai pentru că în actul normativ de organizare a DIICOT exista, din anul 2006, mențiunea ”indiferent de calitatea persoanei”, iar în anul 2014 legiuitorul a urmărit să o invalideze prin raportare la militari.

În aceste condiții, apreciez că menținerea, în noul act normativ de organizare și funcționare a DIICOT [O.U.G. nr. 78/2016 – art. 11 alin. (1)], a sintagmei ”indiferent de calitatea persoanei”, nu invalidează opțiunea legiuitorului penal din anul 2014. Competența procurorului militar este reglementată printr-o normă specială în raport cu cea a procurorului civil, astfel că intervenția O.U.G. nr. 78/2016 (care a copiat, sub acest aspect, Legea nr. 508/2004) nu modifică norma de competență a procurorului militar, față de care este normă generală, întrucât norma generală ulterioară nu poate schimba norma specială anterioară.

De altfel, mă întreb care ar fi rațiunea pentru care, la o infracțiune de trafic de influență comisă de un ofițer activ, competența să revină procurorului militar [din cadrul DNA – art. 13 alin. (6) din O.U.G. nr. 43/2002], deși traficul de influență nu are nici măcar legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului, dar, în schimb, infracțiuni precum trădarea, trădarea prin transmiterea informațiilor secrete de stat, atentatul care pune în pericol securitatea națională, atentatul contra unei colectivități, dacă sunt comise de militari, să nu fie totuși cercetate de procurori militari, deși în mod evident asemenea fapte constituie încălcări ale obligațiilor ce decurg din regulamentele militare. De ce am dori ca procurorii militari să cerceteze infracțiuni adiacente vieții militare propriu-zise (precum cele de corupție), dar nu pe cele care presupun chiar încălcări foarte grave ale datoriei militare (precum cele contra securității naționale)?

Concluzionând cu privire la acest prim argument, consider – într-o exprimare neacademică – că procurorul militar are o competența ”mai specială” decât competența specială a procurorului DIICOT.

Argumentul nr. 2

Apreciez că raționamentul expus mai sus este validat prin anumite norme din Legea nr. 207/2018.

Prin art. I pct. 45 din această Lege s-a completat Legea nr. 304/2004 cu dispozițiile privind Secția de investigare a infracțiunilor din justiție.

La SIIJ, întocmai ca și la DIICOT, nu sunt încadrați procurori militari.

Ceea ce interesează pentru prezenta discuție sunt dispozițiile din art. 881 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 304/2004 modificată.

Astfel, la art. 881 alin. (1) se arată: ”În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se înființează și funcționează Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție care are competența exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari (s.n.) și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii”.

Așadar, procurorii SIIJ, deși sunt civili, au competență pentru faptele unor militari (magistrații militari). Competența SIIJ este, conform legii, ”exclusivă”, fiind evident că este fixată printr-o normă specială derogatorie de la competența oricărei alte structuri de parchet.

Este însă interesant de observat cum este normată această competență derogatorie. Legiuitorul nu s-a mulțumit cu reglementarea din art. 881 alin. (1), ci a adăugat și alin. (3), cu următorul cuprins: ”În cazul infracțiunilor săvârșite de judecătorii și procurorii militari, dispozițiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile (s.n.)”. 

Acest text are în vedere norma specială privind competența procurorului militar. În schimb, textul nu face nicio precizare referitoare la dispozițiile speciale privind competența DNA și DIICOT.

Care este semnificația acestei diferențe în reglementare? De ce, la înființarea SIIJ, legiuitorul a simțit nevoia să arate în mod expres că, în cazul infracțiunilor comise de magistrații militari, nu sunt aplicabile dispozițiile din art. 56 alin. (4) CPP, dar, în schimb, a omis să menționeze că nu se aplică nici criteriile din O.U.G. nr. 78/2016 privind DIICOT?

Explicația este logică: singura normă de competență care putea ”împiedica” cercetarea unui militar de către procurorul civil din cadrul SIIJ era cea din art. 56 alin. (4) CPP, tocmai pentru că optica legiuitorului actual este aceea că, indiferent de infracțiune, militarii sunt cercetați de procurori militari, competența procurorului militar fiind derogatorie de la orice normă de competență a procurorului civil, deci și de la cele privind competența DIICOT. Legea privind înființarea SIIJ nu a făcut nicio referire la DNA și DIICOT pentru că, oricum, nu exista text de lege care să permită procurorilor civili din aceste structuri să cerceteze magistrați militari (la DIICOT nu există procurori militari, iar la DNA urmărirea penală pentru faptele de corupție ale magistraților militari era efectuată oricum de procurori militari). Așadar, art. 56 alin. (4) CPP este înțeles, inclusiv prin Legea nr. 207/2018, ca normă specială și prioritară față de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016.

Prin acest mod de reglementare, legiuitorul a eliminat cea mai puternică normă care putea împiedica procurorul civil SIIJ să cerceteze un militar, anume art. 56 alin. (4) CPP. Nu a mai avut rost să se facă referire, în privința militarilor, la normele de competența DIICOT (mențiunea ”indiferent de calitatea persoanei”), pentru că oricum acestea nu se aplică la militari întrucât se opun dispozițiile art. 56 alin. (4) CPP. Ca structură de parchet, SIIJ beneficiază de norme de competență cu aceeași forță juridică precum cele ale DNA și DIICOT. Competența derogatorie a SIIJ în raport cu aceste două structuri rezultă pe cale de raționament interpretativ: voința legiuitorului este cea din ultima normă, care le modifică implicit pe celelalte. Dar cum putea fi înlăturată reglementarea din art. 56 alin. (4) CPP? Numai în mod expres, tocmai pentru că această normă este derogatorie și ”mai puternică” decât toate celelalte – anterioare sau ulterioare – care reglementează competența procurorului civil (deci, și față de normele care reglementează competența SIIJ, și față de la cele care reglementează competența DIICOT). Prin urmare, în privința magistraților militari, nu era o problemă că nu s-au eliminat criteriile după care se determină competența DIICOT, voința legiuitorului fiind că oricum procurorii DIICOT nu pot cerceta militari; dacă însă ar fi lipsit referirea pe care art. 881 alin. (3) o face la art. 56 alin. (4) CPP, concluzia ar fi fost că magistrații militari trebuiau cercetați de procurori militari – or, la SIIJ nu sunt încadrați procurori militari.

Teoria se validează și dacă analizăm ipoteza contrară. Să presupunem că raționamentul de mai sus este incorect și norma privind competența procurorului militar [art. 56 alin. (4) CPP] are forță inferioară normei privind competența DIICOT [”indiferent de calitatea persoanei” – art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016]. Ținând cont de art. 881 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 modificată, ar însemna că voința legiuitorului a fost aceea ca, pentru a se determina competența SIIJ, să se elimine doar norma de competență a procurorului militar (pentru că la aceasta se face referire expresă), dar să nu se elimine și norma de competență a procurorului DIICOT (pentru că la aceasta nu se face referire expresă, deși are forță superioară, conform premisei). Care ar fi rezultatul la o infracțiune de trafic de droguri comisă de un judecător militar? Sunt trei norme în joc: competența procurorului militar (infractorul este militar), competența SIIJ (infractorul este judecător), competența DIICOT (infracțiunea este trafic de droguri). Competența procurorului militar ar fi înlăturată atât de competența SIIJ (conform textului de lege) cât și de competența DIICOT (conform premisei pe care o analizăm aici), dar competența DIICOT nu ar fi înlăturată de competența SIIJ, pentru că nu există mențiune la art. 881 alin. (3). Așadar, fapta de trafic de droguri a judecătorului militar nu ar putea fi cercetată de procurorul militar, dar nici de procurorul SIIJ, ci ar trebui cercetată de procurorul DIICOT (traficul de droguri este de competența DIICOT ”indiferent de calitatea persoanei” – criteriu care, conform premisei, nu a fost eliminat de la aplicare în raport cu SIIJ). Această concluzie este însă, în mod evident, contrară voinței pe care legiuitorul a manifestat-o la înființarea SIIJ, voință care se deduce indubitabil din art. 881 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

De altfel, ca aspect de tehnică legislativă, dacă norma privind competența procurorului militar nu ar fi mai puternică decât norma privind competența procurorului DIICOT, s-ar naște întrebarea legitimă de ce art. 881 din Legea nr. 304/2004 a fost formulat astfel de legiuitor? Ar fi fost logic fie ca art. 881 alin. (3) să arate că ”În cazul infracțiunilor săvârșite de judecătorii și procurorii militari, dispozițiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 13 alin. (6) din O.U.G. nr. 43/2002 și dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016 nu sunt aplicabile, fie ca art. 881 alin. (3) pur și simplu să nu existe. Tocmai existența și forma actuală a acestui text de lege arată că procurorul militar are competență derogatorie inclusiv față de procurorul DIICOT. 

În concluzie, având în vedere argumentele de mai sus, apreciez că faptele prevăzute la art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016, atunci când sunt comise de militari, atrag competența procurorului militar, și nu a procurorului DIICOT.


[1] Disponibil aici.
[2] Evident, există delimitare de competență materială în funcție de poziționarea parchetelor militare în ierarhia organelor judiciare (parchete militare de pe lângă tribunale militare, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiuni de corupție săvârșite de militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție), dar aceasta operează între procurorii militari, nu între cei militari și cei civili.
[3] R.-M. Cazacu, Organizarea și competența parchetelor militare în sistemul juridic românesc actual, disponibil aici.
[4] Codul de procedură penală din 1968, în forma în vigoare în anul 2004, impunea și condiția suplimentară ca fapta să fi avut legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului militar.
[5] Fac precizarea că art. 56 alin. (3) CPP are în vedere competența procurorului de a efectua urmărirea (cauzele de urmărire penală proprie), nu pe cea de a supraveghea urmărirea penală.


Asistent univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni: Drept penal, Opinii, SELECTED TOP LEGAL, UNIVERSITARIA | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD