BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [7-11 octombrie 2019]
14.10.2019 | Marieta SAFTA

 
SMARTBILL
Marieta Safta

Marieta Safta

I. În săptămâna de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României acte ale Curții Constituționale pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:
– Soluționarea excepțiilor de neconstituțonalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];
– Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională [art. 146 lit. e) din Constituție];

În prezenta Notă ne vom referi la evoluțiile jurisprudențiale reținute prin actele Curții publicate în perioada de referință, pe care le apreciem cu precădere semnificative sub aspectul procedurii constituționale și, respectiv, a interpretării principiilor constituționale.

Avem în vedere regimul juridic al inadmisibilităților în procedura în fața Curții Constituționale și, respectiv, principiul separației și echilibrului puterilor în stat, în mod corespunzător Deciziei nr. 358 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 9 octombrie 2019 și, respectiv, Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019.

*

II. Regimul juridic al inadmisibilităților în procedura în fața Curții Constituționale

(1) Lipsa legăturii excepției de neconstituționalitate cu cauza în care a fost ridicată

Cauzele de inadmisibilitate sunt general definite ca fiind motive legale ce împiedică declanșarea sau extinderea procedurii de control a constituționalității legilor[1].

Într-o lucrare mai amplă dedicată analizei cauzelor de inadmisibilitate în procedura constituțională[2] am remarcat, invocând în acest sens date statistice, ponderea semnificativă a soluțiilor de respingere ca inadmisibile a sesizărilor adresate Curții Constituționale. Această constatare a stat, de altfel, la baza demersului de realizare a respectivei lucrări, concepută ca un instrument de orientare, cu precădere pentru practicienii dreptului, în vederea sesizării instanței de contencios constituțional.

Arătam atunci că un demers de sistematizare și explicare a cauzelor de inadmisibilitate ”se justifică și din perspectiva faptului că orice sesizare a instanței de contencios constituțional declanșează întreaga procedură care precede examinarea de către Plenul Curții Constituționale, respectiv înregistrarea dosarului, solicitarea punctelor de vedere de la autoritățile prevăzute de lege, acordarea termenului de judecată, citarea și dezbaterea în ședință publică (în cazul atribuțiilor pentru care legea prevede judecarea cu citarea părților), chiar și atunci când inadmisibilitatea este evidentă”. Așadar nu există un filtru prealabil de verificare a admisibilității sesizării la nivelul Curții Constituționale, precum există în alte state, menit să degreveze activitatea acesteia; ”în acest context, cunoașterea și corecta aplicare de către instanțele de judecată și de toți subiecții de drept a normelor constituționale și legale de referință în domeniu, astfel cum se reflectă și în deciziile Curții, este de natură să susțină dialogul implicit pe care îl presupune fiecare dintre aceste decizii, slujind, în cele din urmă, calității și bunei administrări a justiției constituționale”.

Întrucât constatarea și concluziile mai sus citate sunt în continuare valabile, iar deciziile publicate în săptămâna aceasta o confirmă (parte semnificativă fiind respinse ca inadmisibile/devenite inadmisibile), vom aborda în Notele de jurisprudență acest subiect, cu referire la cauzele de inadmisibilitate care rezultă din jursprudența fiecărei perioade.

Am ales să abordăm în prezenta Notă cauza de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate constând în lipsa legăturii cu cauza în care a fost ridicată, în considerarea Deciziei nr. 358/2019 publicată în această săptămână, prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat chiar asupra constituționalității dispoziției legale care consacră regula menționată, prilej cu care a realizat și o sinteză a jurisprudenței sale în materie, prin care a explicat și interpretat această condiție de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 358/2019, Curtea Constituțională s-a pronunțat, între altele, asupra constituționalității dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit cărora „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Potrivit par. 11 din decizia Curții, autorul excepției a susținut că normele criticate ”sunt contrare art. 21, art.n53 și art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă se interpretează în sensul că legătura cu soluționarea cauzei se referă doar la faza curentă a litigiului, în care este invocată excepția de neconstituționalitate, și nu au în vedere și soluționarea fondului cauzei sau altă fază a aceluiași litigiu. Consideră că textul de lege criticat nu este clar și previzibil și, dacă s-ar interpreta în sensul mai sus arătat, ar aduce atingere dreptului cetățenilor de a se adresa instanței de contencios constituțional. (…)”

Examinând excepția astfel cum a fost formlată, Curtea a constatat că, ”în jurisprudența sa, a făcut numeroase referiri asupra modului de interpretare a condiției impuse de acest text de lege pentru admisibilitatea excepției de neconstituționalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, condiție ce privește existența unei legături a normei de lege criticate cu soluționarea cauzei.” (par. 29), respectiv:

– se poate solicita controlul de constituţionalitate numai al acelor dispoziţii legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor, legi sau ordonanţe în ansamblu ori doar anumite reglementări din cuprinsul acestora. Instituirea acestei proceduri de control al constituţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi suficientă. (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 citată în par. 29);

– „legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, citată în par.30);

– incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, citată în par.31); lipsa unui interes real, personal al autorului excepției în promovarea acesteia determină că posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane. (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014);

– excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015 citate în par. 32);

– cerinţa stabilită de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, ca dispoziţiile de lege criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, priveşte incidenţa în cauză a acestor dispoziţii de lege, respectiv faptul de a fi aplicabile în litigiile în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate, având aptitudinea de a genera efecte juridice diferite în cauză, după cum Curtea Constituţională constată sau nu neconstituţionalitatea acestora. (Decizia nr. 358 din 23 mai 2019, par.33)

Cât privește constatarea îndeplinirii condiției prevăzute de art.29 alin.(1) din Legea nr. 47/1992 (așadar și a criteriilor mai sus menționate) și, sancționarea, prin respingerea ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate care nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată, intră în competența:

– instanţelor de judecată care „au rolul de partener al Curţii, în sensul că verifică, în vederea sesizării instanţei constituţionale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate” (Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, paragraful 27 citată în par. 34);

– Curţii Constituţionale, întrucât „excepţia de neconstituţionalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituţionalitate, astfel încât, atât instanţei a quo, cât şi celei a quem le revine competenţa de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituţionalitate. Dacă, în privinţa instanţei a quo, verificarea condiţiilor de admisibilitate ţine de îndeplinirea condiţiilor legale necesare pentru sesizarea Curţii Constituţionale, pentru instanţa a quem această verificare are semnificaţia întrunirii condiţiilor necesare declanşării controlului de constituţionalitate, respectiv a cercetării prezumţiei de constituţionalitate a textului legal criticat. Prin urmare, realizând această verificare, Curtea se asigură că exercitarea controlului de constituţionalitate cu privire la textul criticat prin formularea unei excepţii de neconstituţionalitate prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, ceea ce este de natură a valida faptul că examenul de verificare a conformităţii normei legale cu Constituţia se plasează în cadrul controlului concret de constituţionalitate.” (Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, paragraful 28, citată în par. 34)

Subliniem în acest context faptul că instanța de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate constituie un prim ”filtru” legal al excepțiilor de neconstituționalitate, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. Rolul de filtru al instanței de judecată sau de arbitraj comercial se manifestă însă numai în ceea ce privește cauzele de inadmisibilitate expres prevăzute de lege, fără a interfera cu competența Curții Constituționale, cum ar fi, de exemplu, prin aprecierea competenței instanței de contencios constituțional de a soluționa o excepție de neconstituționalitate, raportată la motivarea autorului excepției.

Jurisprudența publicată în această săptămână oferă și un exemplu care concretizează cauza de inadmisibilitate analizată. Astfel, prin Decizia nr. 345 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 10 octombrie 2019, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 89 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. În considerentele deciziei pronunțate Curtea a reținut, în esență, că ”temeiul legal al măsurii punerii la dispoziție a autoarei excepției nu l-a constituit art. 89 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, acesta referindu-se la punerea la dispoziție a cadrelor militare în activitate atunci când sunt trimise în judecată sau sunt judecate de către instanţele judecătoreşti în stare de libertate pentru fapte în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiilor în care sunt încadrate. Așa fiind, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la existența unei legături între dispozițiile de lege care constituie obiectul excepției de neconstituționalitate și soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. (par. 17)

**

III. Pricipiile constituționale[3]. Interpretarea art. 1 alin. (4) din Constituție – Principiul separației și echilibrului puterilor în stat

Instanțele judecătorești și Parlamentul

Prin Decizia nr. 417/2019, Curtea Constituțională a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin.(1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Potrivit dispozitivului aceleiași decizii, cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționate de aceasta în primă instanță anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condițiile art. 421 pct. 2 lit.b) din Codul de procedură penală, de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Cu prilejul pronunțării deciziei menționate, Curtea a dezvoltat[4] o serie de statuări privitoare la interpretarea și aplicarea art. 1 alin. (4) din Constituție care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în stat, cu referire concretă la competența instanțelor judecătorești în raport cu cea a Parlamentului, pe care le reținem ca repere jurisprudențiale în privința principiului constituțional menționat.

Astfel, potrivit cconsiderentelor cuprinse în decizia Curții:

– instituirea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87]. (par. 115)

– cum nici administraţiei nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003] sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003], nici instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/ modifice/ completeze/ abroge norme de reglementare primară [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, par. 138 şi 175, sau Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, par. 139]. (par. 115)

– instanţelor judecătoreşti nu le este permis să realizeze controlul de constituţionalitate [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009], să nesocotească deciziile Curţii Constituţionale [Decizia nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 22 decembrie 2008, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018] ori să verifice oportunitatea emiterii actelor legislative/administrative [Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, şi Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018]. (par. 115)

– prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică ce adoptă legi. Conceptul de „lege” se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie cu prevederile art. 67, 76, 77 şi 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare [Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 88, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 73]. (par.116)

– „în ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar”. „Sensul art. 124 alin. (1) [din Constituţie] este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică”. (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, citată în par. 117)

– este unanim acceptat faptul că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu”. Curtea a mai constatat că, „în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia – art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective” (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, şi în sensul celor de mai sus, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, par. 138-140). (par. 118);

– refuzul constant al unei autorităţi a statului, fie ea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a aplica o lege nu echivalează cu o cădere în desuetudine a acesteia în sensul că legea nu ar mai beneficia de autoritatea conferită inițial de către legislativ, din cauza eșecului său de a reflecta realitatea socială. (par. 154)

Observăm citarea jurisprudenței cu incidență în materie, astfel încât amintim decizii deopotrivă relevante pentru aceeași problematică, pronunțate în soluționarea unor conflicte juridice de natură constituțională sau excepții de neconstituționalitate, respectiv:

– Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte[5] prin care Curtea Constituțională a reținut, între altele, incidența principiului loialității constituționale (interpretat în legătură cu principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat[6]), statuând în acest sens că „respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției” [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 107]. (par. 173);

– Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea formulată de Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte[7] ( citată, de altfel, în considerentele Deciziei nr. 417/2019), prin care Curtea a reținut, între altele, că în ceea ce priveşte autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conduita conformă Constituţiei transpare din cele statuate (…), şi anume exercitarea competenţelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat şi, deci, abţinerea de la orice acţiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuţiile altei autorităţi publice. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate a acestora. Referitor la autoritatea legiuitoare, Parlament sau Guvern, după caz, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta are obligaţia de a edicta norme care să respecte anumite trăsături: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.” ;

Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008[8] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (citată în Decizia nr. 838/2009), prin care Curtea a reținut, între altele, căun asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia – art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.”


[1] Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională, în Revista ”Dreptul” nr.2/1998, p.3-20.
[2] T. Toader, M.Safta- Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională a României, Ed. Hamangiu, 2016.
[3] Cu privire la rolul principiilor constituționale a se vedea și aici.
[4] A se vedea în considerentele deciziei pct. (2) Contestarea autorităţii Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.
[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018; prin Decizia nr. 685/2018, Curtea a admis sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013. Curtea a stabilit, prin dispozitivul aceleiași decizii, că Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 207/2018.
[6] Pentru detaii referitoare la interpretarea principiului loialității constituționale a se vedea M. Safta – Separația puterilor în stat și loialitatea constituțională, disponibil aici.
[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 03.07.2009; prin Decizia nr. 838/2009, Curtea a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.Curtea a stabilit, prin dispozitivul aceleiași decizii, că în exercitarea atribuţiei prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.
[8] publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008; Curtea a admis excepțoa de neconstituțioanlitate și a constatat că prevederile art.1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.


Conf. univ. dr. Marieta Safta


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.