O pledoarie pentru re-umanizarea Dreptului. Homo Juridicus – eseu despre funcția antropologică a dreptului de Alan Supiot
15 octombrie 2019 | Ionela CUCIUREANU
Ionela Cuciureanu
„Dreptul este o creație în întregime umană, la care participă cei care fac din studiul său o profesie și care nu pot să-l interpreteze fără a lua în considerare valorile pe care le vehiculează. Opera juridică răspunde nevoii, vitală pentru orice societate, de a-și asuma un asemenea ideal de datorie a constiinței, care o păzește de războiul civil”.
Homo Juridicus[1] ar părea să fie o carte de filosofia dreptului, greoaie și neprietenoasă. Ar putea, la fel, să fie un solilocviu doct despre Drept sub aspectul său de catalizator al devenirii umane, sau o demonstrație de forță a argumentului juridic ori a evoluției sociale trăite sub auspiciile lui Jus.
Supiot însă este un jurist care a înțeles însăși rădăcina dreptului și tocmai latura sa umană – căci, ce altceva e dreptul decât o știință socială? Oare nu e raportul juridic, o relație socială guvernată de o normă juridică? Fără elementul acesta „uman”, dreptul își pierde însăși substanța, rațiunea și țelul. Supiot își conturează o viziune proprie asupra devenirii umane guvernate de Drept – el se plasează la antipozii lui Rousseau, care vedea în societate catalizatorul răutății umane, afirmând că „omul nu se naște rațional, el devine rațional ajungând la un spirit comun cu alți oameni”, însă nu se raliază nici lui Hobbes, căci crezul său este că „fiecare ființă umană vine pe lume cu o creanță spirituală, a sensului unei lumi deja existente, care conferă o semnificație existenței sale”, iar structura societății așa cum o știm noi, e dată de „legături ale cuvântului”:
Structural, cartea este construită pe doi piloni, reprezentați de dogmatica și respectiv tehnica Dreptului. În prima parte, Dogmatica juridică: credințele noastre fondatoare, Supiot își seduce cititorul (atât în sensul figurat, dar și în cel propriu, din latinescul se ducere, adică a duce cu sine, a îndruma magistral) către filosofia dreptului, către fundamentele juridice ale persoanei, traversând Imperiul Legilor către Forța obligatorie a cuvântului.
Dar unde se plasează totuși Dreptul în această căutare perpetuă a „spiritului comun”, a unei libertăți circumscrise totuși principiului „pacta sunt servanda”? Supiot explică aparentul paradox al libertății derivate din constrângerea Dreptului, dar fără de care însăși umanitatea omului ar fi amenințată de ceea ce Supiot denumește „idioție în sensul etimologic al termenului (grecescul „idios”: care este redus la sine însuși)”. Teoria lui Supiot este că „Pentru a fi liber, subiectul de drept trebuie mai întâi să fie legat (sub-jectum: aruncat dedesubt) de cuvintele care îl unesc cu alți oameni. Legăturile Dreptului și legăturile cuvântului se reunesc astfel pentru a-l face pe fiecare nou-născut să acceadă la umanitate, adică spre a atribui vieții sale o semnificație, într-un dublu sens, general și juridic, al acestui cuvânt. Izolat de orice legătură cu semenii săi, ființa umană este sortită idioției (…) Este, de altfel, condamnat la idioție cel care, închis în propria viziune asupra lumii, este incapabil să înțeleagă că sunt posibile și altele, adică acela incapabil a se armoniza cu semenii săi în ceea ce privește o reprezentare în care fiecare să-și aibă locul meritat”.
Autorul recunoaște că dreptului roman îi datorăm noțiunea de contract, recunoscându-i misiunea sa civilizatoare, dar și ceea ce el desemnează ca fiind „ineficacitatea juridică a cuvântului dat”, citându-l pe Loysel, care va spune în secolul XVI că „nu se leagă boii de coarne și oamenii de cuvinte”. Totodată, el explică și rațiunea din spatele răsturnării acestui principiu, pe care el o atribuie canoniștilor medievali și aprehensiunii pe care o avea Biserica față de jurământ, întemeiată pe textul evanghelic[2] – „faptul că simpla convenție a putut fi astfel echivalată contractului se datorează credinței noastre într-un Dumnezeu unic, care vede totul și în fața căruia nimeni nu trebuie să mintă”.
Partea a doua a cărții, intitulată „Tehnică juridică: resursele interpretării” se distanțează puțin de formula ontologică a primei părți, migrând ușor înspre fenomenologia juridică și accentuând importanța interpretării. Raționalizarea puterilor și paradigma „guvernământ- guvernare”, drepturile omului ca resursă comună a umanității, buna utilizare a drepturilor omului sau redeschiderea porților interpretării sunt doar câteva din temele pe care autorul le analizează în această a doua parte.
Ceea ce Supiot numește „ambivalența secularizărilor”, așa numita dezasamblare a legilor, nu este decât un alt argument în sprijinul tezei că „stăpânirea umană a legilor urmează un curs paralel cu istoria dreptului”. Proceduralizarea dreptului este, în opinia autorului, realizată pe aceeași matrice cu dezvoltarea noilor tehnologii – în atare context, Supiot vede dreptul ca pe un „instrument de umanizare a tehnicilor”, întrucât acest „homo juridicus” un fel de om vitruvian al analizei sale, este un produs al evoluției societății, inclusiv sub aspect juridic și este format, încă de la naștere într-un creuzet de contracte, legi și principii juridice.
Supiot are o viziune profund umanistă asupra Dreptului, însă nu neapărat utopică. El pare să dorească a reinstaura aristocrația spiritului în detrimentul supremației calculului: „A calcula nu înseamnă a gândi”, subliniază Supiot, iar „raționalizarea prin calcul adusă de capitalism devine excesivă în timp ce conduce la a desconsidera total ceea ce nu poate fi calculat.”
Conform autorului, „În însăși inima raționalizării prin calcul ce ne marchează epoca, persistă totuși credințele instituite și garantate de Drept.” Oricât de inedită ar părea comparația, această frază ar putea fi văzută ca transpunerea în gândirea juristului a metaforei lui Albert Camus, care vorbea de descoperirea unei invincibile veri interioare în mijlocul iernii[3]. Să fie oare raționalizarea excesivă, derivată din analiza exclusiv economică a dreptului, o iarnă a vremilor noastre și redescoperirea „umanistă” a principiilor Dreptului calea spre topirea zăpezilor și regăsirea seninului societății? Poate da, poate nu. În orice caz, Supiot are marele merit de a discuta despre dogmatica dreptului fără a cădea în capcana dogmatismului exaltat și despre tehnica juridică, fără a cădea în capcana tehnicității anoste, rămânând fidel, pe tot parcursul cărții ideii sale conform căreia „Pentru a pătrunde în universul sensului, fiecare om trebuie să renunțe la pretenția de a dicta sensul universului și să recunoască faptul că sensul depășește simpla înțelegere individuală.”
[1] Alain Soupiot, Homo Juridicus- eseu despre funcția antropologică a dreptului , Ed. Rosetti Educational 2011, disponibil aici. Editia originala, în limba franceză, din 2005, disponibilă aici.
[2] „Zis-a Domnul: Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: „Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale”. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.”, Evanghelia după Matei, V, 33-41.
[3] „Au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”, Albert Camus, Retour à Tipasa, 1952.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
