ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [14-18 octombrie 2019]
21.10.2019 | Marieta SAFTA

 
Competition Law
Marieta Safta

Marieta Safta

I. În săptămâna de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României acte ale Curții Constituționale pronunțate în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție, respectiv decizii prin care au fost soluționate excepții de neconstituțonalitate.

Continuând demersul început săptămâna trecută[1], vom aborda și în prezenta Notă evoluții jurisprudențiale semnificative sub aspectul procedurii constituționale, cu referire la regimul juridic al inadmisibilităților în procedura de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, în mod corespunzător cauzelor de inadmisibilitate reținute în deciziile publicate în perioada de referință. Avem în vedere Decizia nr. 373 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 14 octombrie 2019, Decizia nr. 371 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 16 octombrie 2019 și Decizia nr. 427 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 17 octombrie 2019.

Problematica este, desigur, susceptibilă de a fi analizată și în legătură cu alte atribuții ale instanței constituționale (sens în care în Nota anterioară ne-am referit, cu titlu general, la Regimul juridic al inadmisibilităților în procedura în fața Curții Constituționale). Ca și atunci însă, în prezenta Notă vom examina, punctual, cauze de inadmisibilitate în procedura de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, urmând să ne referim la contextul altor atribuții, în mod corespunzător, cu alte prilejuri.

II. Alte cauze de inadmisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate[2]

(2) Sunt inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate care nu sunt motivate

Ce înseamnă ”motivarea excepției de neconstituționalitate”?

Prin Decizia nr. 373/2019, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că autorul excepției susține că „disjungerea laturii civile a procesului penal nu a fost pusă în discuția părților, fiind dispusă de instanță din oficiu”, fără a prezenta alte elemente care să susțină eventuala neconstituționalitate invocată. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, ”Curtea nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate”. Curtea a reținut că ”acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile art. 146 din Constituție”, sens în care a invocat și Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, când a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, şi va fi însoțită de dovezile depuse de părți»”. În consecință, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Codul de procedură penală ca inadmisibilă. (par.27, 28)

Cu referire la această cauză de inadmisibilitate, Curtea a statuat în juriprudența[3] sa asupra cerinței motivării excepției de neconstituționalitate, reținând ”o anumită structură inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate. Aceasta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. Indiscutabil primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cel de-al doilea indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În aceste condiţii, Curtea constată că în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate. Însă, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele 3 elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, sau, în cadrul controlului a priori, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011). Aceeaşi soluţie va fi urmată şi în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. ”[4] Această caracterizare și distincții prezintă deopotrivă relevanță și din perspectiva competenței constatării cauzelor de inadmisibilitate și a respingerii excepțiilor de neconstituționalitate ca inadmisibile, sens în care vom dezvolta la pct. III.

Adăugăm precizarea că admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este condiţionată de motivarea lor la momentul formulării, iar nu direct în faţa Curţii Constituţionale. Curtea a distins în acest sens, constatând că indicarea textelor sau principiilor constituţionale, pretins încălcate de prevederile legale, a fost efectuată direct în faţa instanţei de contencios constituţional, prin notele scrise depuse de autorul excepţiei la dosarul Curţii Constituţionale. Faţă de această împrejurare, referindu-se la jurisprudenţa[5] în care a reţinut că invocarea în susţinerea excepţiei a unor dispoziţii constituţionale direct în faţa Curţii, şi nu în faţa instanţei judecătoreşti, contravine art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei judecătoreşti, Curtea a respins cererea formulată.

(3) Sunt inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate prin care se critică modul de aplicare a dispozițiilor legale și soluția pronunțată de judecător

Prin Decizia nr. 371 din 28 mai 2019, examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a observat că, în esență, autorii acesteia determină neconstituționalitatea textelor criticate prin faptul că în propria cauză, în cadrul procedurii de cameră preliminară, au solicitat administrarea probei cu acte, în sensul depunerii la dosarul cauzei a înscrisului intitulat „acord de mediere” și a declarației date de partea vătămată, în care aceasta precizează că nu a fost sechestrată de către inculpați în niciun fel. Autorii excepției susțin că, deși au depus acest acord de mediere, instanța judecătorească nu a dispus revocarea măsurii preventive a arestului la domiciliu, fapt ce creează un tratament discriminatoriu față de alte persoane și o jurisprudență neunitară și determină neconstituționalitatea dispozițiilor art. 348 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală raportate la art. 207 alin. (5) din același act normativ. Având în vedere cele susținute în motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea a constatat că ”autorii acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci sunt nemulțumiți, în realitate, de modul de aplicare a dispozițiilor criticate și de soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în ceea ce privește menținerea măsurii preventive a arestului la domiciliu”. Curtea a reținut că ”modul de aplicare a dispozițiilor criticate și soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, la care fac referire autorii excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” În consecință, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (5) și ale art. 348 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală. (par.17-19)

De altfel, într-o jurisprudență constantă, Curtea a statuat că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii, aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege[6].

Situația formulării unor astfel de critici, care determină respingerea excepțiilor de neconstituționalitate ca inadmisibile, trebuie distinsă de situația în care Curtea Constituțională se pronunță asupra dispoziţiilor din legi şi ordonanţe, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă). Excepțiile cu un astfel de obiect sunt admisibile, Curtea având competenţa de a se pronunţa pe fondul acestora întrucât obiectul excepției îl constituie textul legal în interpretarea respectivă, iar nu, în sine, aplicarea concretă a textului într-un litigiu determinat. Problematica aferentă este însă susceptibilă de o tratare distinctă, pe care o avem în vedere într-o viitoare Notă de jurisprudență.

4. Sunt inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate prin care se solicită modificarea sau completarea prevederilor supuse controlului de constituționalitate

Prin Decizia nr. 427/2019, Curtea a reținut că ”reglementarea modalităţii de remunerare a personalului care deţine titlul ştiinţific de doctor prin acordarea unei indemnizaţii lunare în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi defăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul, reprezintă, aşadar, expresia opţiunii legiuitorului în această materie”. În acest context, din examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că ”autorii excepţiei aduc în discuţie o pretinsă soluţie legislativă care nu a fost cuprinsă în textele legale criticate, solicitând, de fapt, modificarea şi completarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul excepţiei, astfel încât, în cazul magistraţilor sau altor categorii profesionale, indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor să fie stabilită sub forma unui procent din indemnizaţia de încadrare lunară. Or, a accepta susţinerea autorilor excepţiei ar echivala cu subrogarea Curţii Constituţionale în sfera de competenţă a legiuitorului, încălcând astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.” Aşadar, Curtea a constatat că, ”astfel cum sunt formulate, criticile aduse prevederilor legale invocate nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, soluţionarea acestora excedând competenţei Curţii Constituţionale. În aceste condiţii, excepţia de neconstituționalitate apare ca fiind inadmisibilă”. (par. 28)

Situația analizată trebuie distinsă de aceea la care ne-am referit cu alte prilejuri[7], când am arătat că teoria kelseniană a Curţilor Constituţionale în chip de legiuitori negativi a suferit de-a lungul timpului nuanţări, în prezent fiind acceptat că, în anumite circumstanţe determinate, Curţile Constituţionale se pot pronunţa asupra omisiunilor legislative. Treptat, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a cristalizat distincţia între omisiunile legislative care prezintă relevanţă constituţională (şi care pot fi cenzurate de Curtea Constituţională pe calea controlului de constituţionalitate) şi cele care nu prezintă o astfel de relevanţă (şi care determină respingerea sesizărilor ca inadmisibile). (…) În situaţia în care însă omisiunea legislativă are relevanţă constituţională, respectiv generează un viciu de neconstituţionalitate a reglementării, Curtea procedează la corectarea acestuia, socotind excepţia de neconstituţionalitate admisibilă şi învestindu-se, în consecinţă, cu soluţionarea acesteia”. Problematica aferentă este însă susceptibilă de o tratare distinctă, pe care o avem în vedere pentru o viitoare Notă de jurisprudență.

III. Competența de a constata incidența cauzelor de inadmisibilitate și de a respinge excepțiile excepțiilor de neconstituționalitate ca inadmisibile

Jurisprudența analizată în actuala și precedenta Notă oferă și necesara distincție sub aspectul competenței de a constata cauzele de inadmisibilitate și de a respinge excepțiile de neconstituționalitate ca inadmisibile.

Curtea Constituțională evidențiază în deciziile pronunțate rolul de filtru al instanței de judecată sub acest aspect, precum și limitele sale, rol întemeiat pe dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și strict circumstanțiat de acestea. Menționăm în acest sens că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992,

”(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Rezultă, așadar, că instanța de judecată/arbitraj comercial poate respinge excepțiile de neconstituționalitate ca inadmisibile numai în situația în care acestea contravin prevederilor explicite cuprinse în alin.(1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Cât privește cerința ca excepția să privească neconstituționalitatea, expres prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională a stabilit următoarele: ”referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate(…)[8] neindicarea de către autorul excepţiei a normei constituţionale pentru a cărei încălcare consideră că textul legal atacat este neconstituţional sau trimiterea generică la încălcarea Constituţiei constituie un motiv de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, în sensul constituţional al termenului. Această consecinţă se impune, întrucât jurisdicţia constituţională nu se poate substitui părţii în privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate, pentru că un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, în acest caz, instanţele vor respinge excepţiile de neconstituţionalitate ca inadmisibile, conform dispoziţiilor art. 29 alin.(1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. În situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate cuprinde în structura sa primele două elemente anterior menţionate [n.a. textul contestat și textul de referință pretins încălcat – a se vedea supra, pct.2], numai Curtea [n.a Constituțională] este cea chemată să se pronunţe asupra acestei probleme, respectiv dacă aceasta este sau nu motivată, întrucât ea singură îşi stabileşte competenţa, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.[9] Arătam în acest sens și în Nota precedentă că ”rolul de filtru al instanței de judecată sau de arbitraj comercial se manifestă însă numai în ceea ce privește cauzele de inadmisibilitate expres prevăzute de lege, fără a interfera cu competența Curții Constituționale”. Considerăm că o interpretare contrară celor mai sus reținute de Curte în jurisprudența citată ar avea semnificația încălcării de către instanța de judecată a liberului acces la justiția constituțională, în contradicție cu art. 21 din Constituție interpretat în concordanță cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cu prevederile constituționale care consacră rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției și efectele deciziilor pe care le pronunță.

Ca urmare, cât privește celelalte cauze de inadmisibilitate, care nu se regăsesc în prevederile explicite ale art. 29 mai sus citate, fiind dezvoltate în jurisprudența constituțională pe calea interpretării altor texte legale/constituționale și care, de regulă, circumstanțiază competența și rolul Curții Constituționale (așa cum este cazul celor analizate la pct. 3 și 4 din prezenta Notă, unde Curtea distinge între competența sa pe de o parte și cea a legiuitorului și, respectiv, a instanțelor de judecată pe de altă parte), constatarea, aprecierea și sancționarea revin exclusiv Curții Constituționale întrucât, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. (3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică”. Aprecierea exclusivă a Curţii priveşte semnificaţia şi întinderea acestor atribuţii, apreciere care, la rândul său, trebuie să respecte principiile generale înscrise în Legea fundamentală, precum şi rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei. Am reținut cu alte prilejuri că aceste inadmisibilităţi, ”care circumstanţiază competenţa Curţii în exercitarea atribuţiilor sale, nu sunt susceptibile de o reglementare precisă şi exhaustivă, pentru că limitele posibilităţilor de intervenţie ale instanţelor de contencios constituţional nu se pot trasa cu exactitate[10], fiind legate în mod necesar de evoluţiile inerente în interpretarea normelor şi conceptelor constituţionale, în acord cu evoluţia societăţii”[11].


[1] Disponibil aici.
[2] Ibidem – am analizat ca o primă cauză de inadmisibilitate (în considerarea jurisprudenței avută în vedere) lipsa legăturii excepției de neconstituționalitate cu cauza în care a fost ridicată.
[3] Spre exemplu, prin Decizia nr. 928 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, Decizia nr. 465 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, Decizia nr. 245 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 17 martie 2009, Decizia nr. 727 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 10 iunie 2009, Decizia nr. 542 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 19 iulie 2011, Decizia nr. 611 din 12 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 19 iulie 2011, Decizia nr. 646 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 21 iulie 2011, Decizia nr. 1.116 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011.
[4] Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012.
[5] Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, precitată, sau Decizia nr. 932 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012
[6] Decizia nr. 1402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 822 din 09 octombrie 2019.
[7] A se vedea T. Toader, M. Safta, Curs de contencios constituțional, Ed. Hamangiu, 2017, p. 298.
[8] Sunt citate Decizia nr. 888 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, şi Decizia nr. 1.603 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 26 ianuarie 2011.
[9] Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, precitată.
[10] A se vedea şi statuările în acest sens ale Curţii Constituţionale Federale Germane – Hotărârea Primei Camere din 10 iunie 1964, BverGE 18, 85, în Selecţie de decizii ale Curţii Constituţionale Federale Germane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, op. cit., p. 38, apud T. Toder, M. Safta, op. cit, p.214.
[11] T. Toder, M. Safta, p. 214 op. cit, cu referire și la ideea „constituţiei vii”, potrivit căreia aceasta se modifică prin acţiunea combinată a judecătorului constituţional şi a practicilor politice, este dezvoltată în doctrina de specialitate – a se vedea G. Drago, Les mutations constitutionnelles: notion, types, causes. Essai de classification, în Les mutations constitutionnelles, Société de législation comparée, 2013, p. 201; W.H. Rehnquist, op. cit., p. 693.


Conf. univ. dr. Marieta Safta


Aflaţi mai mult despre , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.