Pios omagiu unei uriaşe actriţe! Tamara Buciuceanu-Botez, o viaţă între refugiu şi carieră. Ascendenţe juridice şi ipostaze judiciare
22 octombrie 2019 | Răzvan CONSTANDACHE
Motto-uri:
“Când nu veţi mai mirosi flori de câmp pe scenă seara / Poate vă veţi întreba, atunci: unde-o fi plecat Tamara?” (Tamara Buciuceanu-Botez)[1]
“Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască.” (Horaţiu Mălăele)[2]
“Mare actriţă! Farmec nestăvilit, forţă de atracţie, actriţă locomotivă, trage după ea un spectacol întreg, o distribuţie întreagă, o sală cu sute de spectatori. Cap de afiş!” (Ion Besoiu)[3]
“Nu există o altă Tamara pe lume pe care să o cunosc eu. Tamara este de un temperament ce-i depăşeşte posibilităţile trupeşti, dă pe dinafară, cum se spune, şi atât de puternic, încât asta îţi ia ochii. Datorită faptului că are şi talent şi mai dispune şi de o expresivitate anume, acest temperament devine frescă. Tamara nu este normalul nostru. (…) Tamara este o fiinţă aleasă.” (Marin Moraru)[4]
Inegalabila Măiastră Tamara Buciuceanu-Botez, minunata noastră artistă de teatru dramatic, teatru de revistă, operetă, film şi televiziune, reper de profesionalism, dăruire, talent şi nobleţe, s-a stins din viaţă în seara de marţi, 15 octombrie 2019, la respectabila vârstă de 90 de ani.
Toţi cei apropiaţi, colegii şi admiratorii, care am iubit-o şi apreciat-o, ne-am luat joi şi vineri un dureros rămas bun de la Omul rar pe care colegul său Eugen Cristea l-a numit, atât de cuprinzător şi de frumos, “o lumină în plin, într-o lume gri, urâtă, plină de ură, (…) un curcubeu de sentimente, de stări, de valoare, de gingăşie, de frumuseţe sufletească, de moralitate, de modestie şi mai ales de generozitate”…
Tamara Buciuceanu s-a născut pe 10 august 1929 în România Mare, la Tighina.
În minunata carte memorialistică “Tamara Buciuceanu. O viaţă închinată scenei” (2013), autoarea, Conf. univ. dr. Bogdana Adina Darie (UNATC), consemnează cu fidelitate emoţionantele şi, deopotrivă, fascinantele amintiri vesele şi triste ale prolificei şi apreciatei actriţe.
Aflăm astfel că tatăl acesteia, “Ioan Gheorghe Buciuceanu [(1897-1985) – nota ns.], născut la Soroca, (…) era absolvent al Facultăţii de Drept şi al Conservatorului de Muzică din Iaşi (…).” Mama viitoarei artiste, “Iulia Popovici, născută la Iaşi, (…) absolvise Conservatorul din Iaşi; era o soprană dramatică şi, pentru rezultatele sale excepţionale, i se oferă o bursă de studii la Milano. (…) Iulia refuză, pentru a se dedica în totalitate familiei.
Tinerii se mută la Tighina, unde Ioan Buciuceanu devine magistrat, iar, mai târziu, este ales viceprimar al oraşului; în paralel, îşi construieşte o importantă carieră muzicală. Înfiinţează corul Basarabia (ce cuprinde 200 de persoane), în care prim-solistă devine soţia, Iulia.
În această familie se nasc, începând din anul 1929, cinci copii: Tamara, Iulia [viitoarea mezzosoprană], Nicolae, Elisabeta (Lizon) şi Constantin.”
Tamara Buciuceanu evocă la superlativ “climatul cultural în care îşi desfăşura existenţa oraşul Tighina din perioada interbelică.” Mai mult, “cetatea nu se mândrea numai cu viaţa sa culturală, cu deschiderea la noul val venit fulminant din patrie, ci şi cu o activitate economică de primă mărime. (…)
Familia Buciuceanu locuia pe strada principală, în centrul oraşului. Tamara Buciuceanu povesteşte: <Aveam o casă mare, cu o intrare superbă. Era o casă boierească. Doar tata era magistrat… Aveam multe camere şi un salon în care aveam un pian cu placă de bronz, adus de tata de la Bruxelles. (…)> (…) copiii familiei Buciuceanu luau lecţii de canto, de pian, de balet sau de recitare ca nişte adevăraţi elevi ai unor şcoli superioare. Aşa se face că, la vârsta de opt ani, Tamara cânta la pian ‘Concertul în Do Major’ de Mozart, în Sala de Concerte din Tighina (…).
(…) Numai că acest univers mirific se apropia de destrămare. (…) < Când s-a anunţat că trebuie să fugim, era în 1940. Am plecat în treizeci de minute. Chiar atunci când s-a declanşat refugiul> (…).”
Dacă familia Buciuceanu nu ar fi părăsit imediat Tighina, doar cu “o singură valijoară”, şi nu s-ar fi refugiat din calea ocupaţiei sovietice la Iaşi, tatăl actriţei, în calităţile sale de viceprimar al oraşului şi, totodată, de avocat şi Decan al Baroului Tighina, ar fi urmat “să plătească cu viaţa apartenenţa sa explicită la forma de organizare a societăţii româneşti.”[5]
Amintirea dureroasă şi traumatizantă a războiului, refugiului şi părăsirii forţate a plaiurilor natale o va marca profund pentru tot restul vieţii pe actriţa greu încercată de avatarurile istoriei…[6]
După interludii la Iaşi, Bucureşti şi Tecuci, “odată cu numirea tatei în funcţia de profesor de educaţie cetăţenească [inclusiv “principii de drept”] şi de muzică la Liceul ‘Ştefan cel Mare’ din Suceava, familia Buciuceanu se stabileşte în acest oraş. Aici fetele vor termina şcoala şi apoi se vor înscrie la Liceul ‘Clara Doamna’, pe care îl părăsesc în anul 1948.”[7]
Tamara Buciuceanu a urmat, între anii 1948-1951, cursurile Institutului de Teatru “Vasile Alecsandri” din Iaşi, la clasa Prof. Ion Lascăr. În ultimul an de facultate s-a transferat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1952, la clasa Prof. Nicolae Balţăţeanu (supranumit ca actor “Brasseur al României”), Asist. Sorana Coroamă-Stanca. La un moment dat, Tamara Buciuceanu însăşi i-a devenit, la rândul său, asistentă reputatului profesor.
A fost căsătorită din 1962 cu medicul anestezist Alexandru Botez, cercetător la Academia Română (decedat în 1996), cu care nu a avut copii, însă era foarte apropiată de nepotul şi, totodată, discipolul său, marele actor Mihai Constantin, fiul surorii sale Iulia şi al regretatului George Constantin, unul dintre titanii artei noastre teatrale şi cinematografice.[8]
În cei peste 65 de ani de prodigioasă carieră[9], geniala actriţă a activat în principal pe scenele Teatrelor Giuleşti – actualul Odeon (1952-1965), de Operetă – în prezent numit “Ion Dacian” (1965-1972) şi “Lucia Sturdza-Bulandra” (1972-2014), dar a jucat şi în spectacole puse în scenă de Teatrele de Comedie, Naţional “I.L. Caragiale“ din Bucureşti, de Revistă “Constantin Tănase”, Naţional “Vasile Alecsandri“ din Iaşi şi altele din provincie, interpretând roluri magistrale, atât de comedie cât şi de dramă, care vor rămâne înscrise cu litere de aur în istoria teatrului românesc şi universal: Beatrice din piesa “Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, (1954), Clara din piesa “Pălăria florentină” de Eugẻne Labiche (1965), ambele în regia lui Lucian Giurchescu, şi Telefonista Alice Postic din comedia poliţistă “Martorii se suprimă”, regia Geta Vlad (1967) – Teatrul Giuleşti; Doamna Pearce din opereta “My Fair Lady” de Frederick Loewe, regia Ion Dacian (1968) – Teatrul de Operetă; Primăriţa din satira politică, interzisă de cenzură după doar patru reprezentaţii, “Revizorul” de N.V. Gogol, regia Lucian Pintilie (1972), Kvaşnia din drama “Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei (1975), emblematica Vica Delcă (o croitoreasă, rol în jurul căruia se ţese intriga piesei, considerat de critica teatrală ca reprezentând cea mai mare creaţie scenică a artistei) din spectacolul “Dimineaţă pierdută“, dramatizare după romanul Gabrielei Adameşteanu, regia Cătălina Buzoianu (1986)[10], 
rolul titular din piesa “Mamouret” de Jean Sarment (în instantaneul foto alăturat), regia Dinu Cernescu (2004), Generăleasa din spectacolul “Însemnările unui necunoscut”, dramatizare de Ion Cojar după Dostoievski, regia Alexandru Darie (2009); Doica Guiness din spectacolul “Casa inimilor sfărâmate” de G.B. Shaw, regia Radu Penciulescu (1963) şi Mătuşa Floarea din comedia amară “Nepotu’” de Adrian Lustig, regia Horaţiu Mălăele (2005) – Teatrul de Comedie; rolul titular din muzicalul “Chiriţa în provincie“ de Vasile Alecsandri, regia Alexandru Dabija (1981) – Teatrul Naţional din Iaşi; Deirdre O’Malley din piesa “Aşteptând la arlechin” de Noel Coward, regia Ion Cojar (2002) – Teatrul Naţional din Bucureşti; Madam Gogoaşă, rol titular într-un cuplet de mare succes din spectacolul revuistic retrospectiv “Aplauze, aplauze!”, regia Biţu Fălticineanu (2012) – Teatrul de Revistă ş.a.
Actriţă totală, Tamara Buciuceanu-Botez a creat partituri nemuritoare şi în peste 25 de filme, dintre care amintim: “Titanic vals” (în instantaneul foto alăturat, în rolul doicii – 1964, ecranizare a piesei omonime a lui Tudor Muşatescu, regia Paul Călinescu – unde a jucat alături de Grigore Vasiliu-Birlic), “Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979, ecranizare a romanului lui Liviu Rebreanu, regia Mircea Mureşan – actriţa, de neuitat în rolul Mariei Herdelea), “Alo, aterizează străbunica!…” (1981, regia Nicolae Corjos), “Primăvara bobocilor” (1985, regia Mircea Moldovan), “De ce trag clopotele, Mitică?” (1982, după piesa “D’ale carnavalului” a lui I.L. Caragiale, regia Lucian Pintilie), “Cuibul de viespi” (1987, celebra ecranizare după “Gaiţele“ de Alexandru Kiriţescu, în regia lui Horea Popescu – magnifică în rolul Anetei Duduleanu)[11] şi “Nunta mută” (2008, regia Horaţiu Mălăele) ş.a., personajul său de referinţă rămânând indubitabil Profesoara “Isoscel” din populara serie “Liceenii“, în regia lui Nicolae Corjos, care a încântat atâtea generaţii de adolescenţi – “Declaraţie de dragoste” (1985), “Liceenii” (1986), “Extemporal la dirigenţie” (1987), “Liceenii rock’n roll” (1992), “Liceenii în alertă” (1993, regia Mircea Plângău)…
Din multitudinea de personaje cărora le-a dat viaţă Tamara Buciuceanu-Botez pe scândura Thaliei se desprinde un rol prin intermediul căruia parcă, peste ani, artista i-a adus un reverenţios tribut carierei juridice a tatălui său…
Astfel, în anul 1976, aceasta va avea un răsunător succes interpretând pe scena Teatrului Bulandra “un rol negativ”, şi anume pe cel al Avocatei din piesa “Interviu” a Ecaterinei Oproiu, în regia Cătălinei Buzoianu, rol dificil în care Tamara Buciuceanu-Botez, ne spune tot Bogdana Darie, “a reuşit să impresioneze într-atât încât <s-a întâmplat la premieră ceva foarte ciudat. După terminarea părţii I, a venit la cabină o doamnă. Era judecătoare. Spre surprinderea mea, mi-a spus: ‘M-ai interpretat foarte bine, parcă m-ai fi cunoscut’ (…)>, îşi aminteşte actriţa. (…) Şi presa [i-]a apreciat realizarea (…): <[…] creaţia excepţională din spectacol aparţine Tamarei Buciuceanu-Botez (Avocata), care, cu o sobrietate seducătoare, face un aspru rechizitoriu gândirii dogmatice, subjugată regretabil clişeelor depăşite> (…), (…) ori <[…] hazul stăpânit al Tamarei (…) în creionarea ‘justei’ avocate înseamnă apariţii memorabile în acest spectacol>.”[12]
Pentru monumentala sa creaţie teatrală şi cinematografică, cuprinzând peste 65 de ani de carieră şi circa 1500 de roluri memorabile, Tamarei Buciuceanu-Botez i s-au decernat Premii pentru întreaga activitate artistică din partea Ministerului Culturii şi Cultelor (2002), UNITER (2004), în cadrul Galei Transilvania International Film Festival (TIFF) de la Cluj-Napoca (2008), la Gala Premiilor “Gopo” (2012) şi la Gala Premiilor “Stela Popescu”, organizată la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”, Premiul “Radio România 90” (ambele în 2018), Premiul “Aristizza Romanescu” la Gala Academiei Române, Premiul de excelenţă la Gala UNITER şi a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului, proiect iniţiat de Teatrul Metropolis în colaborare cu Primăria Municipiului Bucureşti (toate trei în 2011).
Într-un arc peste timp, la 30 iunie 2016, Tamarei Buciuceanu-Botez i-a fost înmânată distincţia de stat “Artist al Poporului”, în baza Decretului emis de Preşedintele R. Moldova Nicolae Timofti.
Totodată, în anul 2014, actriţa a fost decorată de către Preşedintele României cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler, iar MS Regele Mihai I i-a conferit Ordinul “Coroana României” în grad de Ofiţer, acesta fiindu-i înmânat de Custodele Coroanei Române în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Castelul Peleş din Sinaia.
La 5 aprilie 2018, Tamara Buciuceanu-Botez a primit titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti şi Cheia Oraşului, iar la 8 august 2019, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale i-a înmânat actriţei o Diplomă de Excelenţă pentru întreaga sa activitate artistică, la împlinirea a 9 decenii de viaţă.
În finalul acestui modest tribut, în primul rând pentru a onora memoria artistei, dar şi consonant cu tema subsidiară a articolului, vă invit să ascultaţi excepţionalul spectacol de teatru scurt radiofonic subtitrat[13] având-o ca protagonistă pe Tamara Buciuceanu-Botez şi intitulat „Rău de gură”, o dramatizare de Mihail Drumeş după schiţa satirico-judiciară “Din lac în puţ” de Anton Pavlovici Cehov, publicată în anul 1885[14] şi care, potrivit teatrale.blogspot, prezintă “povestea unui om care este dat în judecată şi aproape băgat la închisoare doar pentru că nu îşi putea ţine gura şi spunea tot ce gândea”, din păcate pentru el, inclusiv despre coruptibilul Judecător al propriei cauze, jucat memorabil în versiunea de faţă de Dem Rădulescu…
Înregistrarea piesei a avut loc în anul 1970, iar aceasta are în distribuţie mari actori ai teatrului şi filmului românesc: Tamara Buciuceanu-Botez – într-o interpretare magistrală a soţiei unui inculpat (Marfa Petrovici)[15]. În celelalte roluri îi veţi urmări pe Dem Savu – Avocatul Kaleakin, Toma Caragiu – inculpatul (Gradusov, dirijorul corului catedralei), Emil Popescu – persoana vătămată (Dereveaşkin, un corist concediat), Ştefan Mihăilescu-Brăila – Comisarul de poliţie. Regia de studio aparţine lui Ion Prodan, regia tehnică lui Ion Mihăilescu iar regia artistică este semnată de Dan Puican.
Închei amintind, la rândul meu, cu emoţie şi pietate versurile de efigie ale lui Alecsandri, cu care regretata Tamara Buciuceanu-Botez îşi încheia partitura rolului Chiriţei şi care au reprezentat pentru aceasta un veritabil crez artistic:
“Aşa e lumea, o comedie
Iar noi artiştii care-o jucăm
N-avem dorinţă alta mai vie
Decât aplauze să merităm.”
Dumnezeu să o odihnească în pace şi să o aşeze la Dreapta Sa pe marea și exemplara noastră Actriţă, pentru care, aşa cum Domnia Sa însăşi ni s-a confesat în nenumărate rânduri, “viaţa a fost cultură, cinste şi demnitate”!
[1] Din discursul ţinut de actriţă la “Gala Teatrului Metropolis 12” (12 ani de existenţă a instituţiei) – 18 decembrie 2018, la care a fost celebrată cu prilejul împlinirii a 65 de ani de carieră artistică. Tamara Buciuceanu-Botez a parafrazat ultima strofă a poeziei “Menirea mea” pe care, aşa cum aceasta a mărturisit într-un interviu, i-a dedicat-o poetul Mişu Dobre.
[2] În grupajul “Doamnei Tamara, cu dragoste”, publicat la finalul volumului: Bogdana Darie – “Tamara Buciuceanu. O viaţă închinată scenei” – Editura LITERA, Bucureşti, 2013 – p. 187.
[3] Ibidem, p. 188.
[4] Marin Moraru – “Suntem ce sunt amintirile noastre” (“Maria Capelos într-o discuţie amicală cu Marin Moraru”) – Editura ALLFA, Bucureşti, 2013 – p. 69.
[5] B. Darie – op. cit. – pp. 11-19. În cuprinsul acestor pagini ale volumului autoarea a citat şi din lucrarea: Grigore Constantinescu – “Iulia Buciuceanu, portrete în dialog”, Fundaţia “George Constantin”, Bucureşti, 2011.
Într-un amplu interviu acordat acum 12 ani Cristinei Tache pentru Revista “Taifasuri”, Tamara Buciuceanu-Botez a rememorat calvarul prin care a trecut în timpul războiului şi în primii ani ai ocupaţiei sovietice: 
“În 1940 am plecat în refugiu şi am lăsat tot ce agonisiseră mama şi tata o viaţă întreagă. Am ajuns la bunica, la Iaşi, într-un vagon deschis [“bou-vagon” – vagon de vite (în imaginea grăitoare alăturată a unor refugiaţi de peste Prut)] şi au urmat ani grei. Când aveam 17 ani, săracul tata a fost reţinut. Am venit la Bucureşti şi i-am spus ministrului Justiţiei: <Suntem cinci copii acasă, cu o mamă bolnavă, iar tata e nevinovat. Vă rog frumos, dacă e nevoie, împuşcaţi-mă pe mine, pentru că mai sunt patru copii de crescut>. Foarte tare l-am impresionat şi, după câteva ore, mi-a zis: <Fată, du-te acasă, că în trei zile vine şi tatăl tău>. S-a întors bolnav, dar cu ajutorul unor oameni sufletişti a luat un post de profesor la Liceul ‘Ştefan cel Mare’ din Suceava, unde a educat 13 generaţii de elevi, care l-au iubit enorm. Mama trebuia să devină soprană, însă visul nu i s-a mai împlinit din cauza războiului. A fost o soţie şi o mamă extraordinară!”.
[6] O mărturie impresionantă în acest sens ne oferă Ion Besoiu, cel ce i-a fost Tamarei Buciuceanu-Botez coleg de trupă, timp de trei decenii, şi director la Teatrul Bulandra: “N-am s-o uit în turneul de la Moscova cu ‘Azilul de noapte’, din 1976. Se îmbolnăvise rău. Am internat-o urgent într-un spital moscovit. După câteva zile se încheiase turneul şi trebuia să plecăm în ţară. M-am dus la ea la spital. Avea febră mare. Doctorii mi-au spus că trebuie să rămână la pat sub tratament. Am privit-o. Avea lacrimi în ochi. După ieşirea doctorului a izbucnit în plâns: <Nu mă lăsa aici. Nu uita că sunt refugiată din Basarabia!> Am furat-o şi am dus-o la trenul din gară. Am ascuns-o în cuşetă. Două zile cât a durat drumul am îndopat-o cu medicamente, votcă şi ceaiuri. S-a făcut bine. De! Basarabeancă!” (ibidem nota [3]).
[7] B. Darie – op. cit. – p. 19.
[8] În acelaşi interviu amintit în paragr. al doilea al notei [5], actriţa şi-a exprimat afecţiunea şi mândria pe care le nutrea faţă de urmaşul şi continuatorul său artistic: “Îmi pare bine că nepotul meu, Mihai, continuă tradiţia (…) are deja două premii Shakespeare, o soţie frumoasă, Luminiţa, şi doi copii talentaţi: Măriuca (…) şi Matei (…). Sunt sigură că vor alcătui noua generaţie de artişti din familia noastră. Tinerii actori trebuie să ştie că şi rolurile mici, adunate, fac foarte mult. Acestea sunt briliante într-o carieră. Eu am învăţat mult din ele şi m-au ajutat la rolurile importante.”
[9] Ani de viaţă şi carieră cărora apreciatul editor Alexandru Catrina le-a dedicat superbul videoclip In Memoriam alăturat de noi filmografiei selective de mai sus, film realizat şi postat pe YouTube de autor după marea plecare a artistei.
[10] Piesă din care rămâne de neuitat întâlnirea artistică dintre actorii Tamara Buciuceanu-Botez şi Mihai Constantin (care i-au întruchipat pe Mătuşa Vica şi Nepotul Gelu – instantaneul fotografic alăturat) şi în care “relaţia de familie dintre cei doi se continua şi într-o tulburătoare relaţie scenică de factură simbolică” (B. Darie – op. cit. – p. 106). Versiunea pentru TVR a piesei poate fi vizionată aici.
“’Dimineaţă pierdută’ a fost o victorie nu numai pentru Tamara Buciuceanu-Botez, ci chiar pentru teatrul românesc în sine. (…) Actriţa îşi aminteşte: <Aveam multe monoloage în care se vorbeau lucruri grele… chiar la adresa celor care ne guvernau… Iar publicul era cu mine. Doamne… am avut nouă vizionări (aşa era pe atunci)…> Din fericire, spectacolul s-a jucat. După ce a trecut de <nouă vămi> a primit acceptul şi… minune! Spectatorii se refugiau în sala de spectacol, studenţii stăteau pe scări şi urmăreau cu sufletul la gură un eveniment deosebit: un spectacol în care vedeau cum istoria se contractă în faţa ochilor, se descompune şi apoi se recompune, într-o simfonie în care se vorbea despre fragilitatea omului în faţa timpurilor.” – apreciază Bogdana Darie (idem, p. 109).
Unul dintre spectacolele de referință în care regretata artistă și nepotul acesteia, Mihai Constantin, au mai jucat împreună a fost și piesa de Teatru TV „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu, regia artistică Dinu Cernescu (1994), reprezentație rămasă în Arhiva de Aur a Televiziunii Române și care poate fi accesată aici. Cei doi minunați actori au interpretat rolurile mamei soacre și, respectiv, fiului Traian (imaginea alăturată).
[11] Filmul poate fi vizionat aici.
[12] Idem – pp. 74-76. În fragmentul ales de noi, autoarea citează consecutiv din următoarele cronici teatrale: Romulus Diaconescu, “’Interviu’, două viziuni scenice”, “Ramuri”, nr. 1/1977, şi, respectiv, Margareta Bărbuţă, “Condiţia femeii în ipostaza scenică”, “Informaţia Bucureştiului”, 20 decembrie 1976 – text apărut la numai două zile de la premiera piesei.
Spectacolul, care a abordat curajos condiţia femeii în societate şi a fost distins cu Premiul Academiei Române, a fost evocat şi de Mircea Patrichi, fratele colegei de teatru şi partenerei de scenă a Tamarei Buciuceanu-Botez, Gina Patrichi, cea care a interpretat în piesă rolul Reporterei: “Cu o forţă de atac absolut remarcabilă împotriva prejudecăţilor, ‘Interviul’ Ecaterinei Oproiu (…) a avut (…) o viaţă lungă de mai multe stagiuni. (…) Serile în care Gina trebuia să intre în scenă, cu carnetul de reporter în mână, erau seri de încântare pentru ea şi de trăire dramatică petrecute în compania unor actori talentaţi – Octavian Cotescu, Draga Olteanu, Ica Matache, Tamara Buciuceanu, Mariana Mihuţ, Lucia Mara, Mihaela Marinescu, Aurel Cioranu – creatorii unui spectacol remarcabil dirijat de mâna iscusită a regizoarei Cătălina Buzoianu.” (M. Patrichi – „Gina Patrichi. Clipe de viaţă” – Editura UNITEXT, Bucureşti, 1996 – Seria MEMORII-JURNALE – pp. 137-8).
[13] Subtitrarea în limba română a piesei propuse pentru audiţie a fost realizată de replici.net – motor de căutare a replicilor din teatrul şi filmul românesc.
[14] O analiză a epocii în care se petrece acţiunea piesei, inclusiv sub aspectul racilelor sistemului judiciar ţarist, dar şi a unor conotaţii juridice şi criminologice ale operei lui A.P. Cehov puteţi citi în studiul de aici.
[15] Partitura Tamarei Buciuceanu-Botez începe la min. 18 (secunda 30) al înregistrării audio a dramatizării acestei capodopere cehoviene.
Procuror Răzvan Constandache
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
