BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Despre posibilitatea asimilării cauzei de încetare a procesului penal, încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale
28.10.2019 | Andrei ZARAFIU, Cristian BĂLAN

 
Competition Law
Andrei Zarafiu

Andrei Zarafiu

Cristian Bălan

Cristian Bălan

OPINIE JURIDICĂ
cu privire la următoarea chestiune de drept:

În interpretarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal?

I. Obiectul sesizării. Aspecte preliminare.

În esență, problema de drept pentru care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privește:

– posibilitatea ca o hotărâre prin care judecătorul de cameră preliminară a menținut soluția de clasare dispusă de către procuror, respingând propunerea de confirmare a dispoziției de redeschidere a urmăririi penale formulată în temeiul art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală să aibă autoritate de lucru judecat asupra fondului într-un proces penal început ulterior dispunerii soluției de clasare, ce are ca obiect faptele și persoanele pentru care anterior s-a dispus soluția de clasare.

În baza art. 475 – 477 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată a clarifica dacă încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară respinge propunerea de confirmare a dispoziției de redeschidere a urmăririi penale formulată în temeiul art. 335 alin. (4) C. proc. pen. are autoritate de lucru judecat asupra fondului, iar instanța ulterior sesizată poate dispune încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., dacă obiectul judecății privește faptele și persoanele pentru care s-a dispus clasarea într-o altă cauză.

În sesizarea trimisă, Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori a avut în vedere următoarea situație de fapt:

Un grup de 5 persoane a adresat către două parchete denunțuri pentru o faptă ce consta în: pretinderea la data de 30.04.2015, cu ocazia adunării generale, a sumei de 3.600 de euro + TVA, reprezentând onorariu de succes pentru avocatul […] într-un proces civil. Denunțătorii au apreciat că respectiva faptă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni de corupție. În dezvoltarea sesizărilor a fost indicată aceeași persoană și aceleași mijloace de probă, respectiv un CD conținând o înregistrare.

Primul dosar:

– Primul parchet sesizat, în urma efectuării urmăririi penale, a constatat că fapta ce face obiectul denunțului nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni de corupție și nu atrage competența unui parchet specializat în cercetarea acestui grup de infracțiuni. În schimb, fapta poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, cauza fiind astfel trimisă, pentru continuarea urmăririi, parchetului competent.

– Prin ordonanța procurorului, s-a dispus clasarea, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., reținându-se că faptele reclamante de denunțători ca fiind săvârșite de inculpată la 30.04.2015 și dovedite prin înregistrarea telefonică prezentată de către aceștia nu constituie infracțiunea de șantaj.

– Prin încheierea nr. 612/21.11.2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Slatina a respins propunerea de confirmare a dispoziției de redeschidere a urmăririi penale, ca neîntemeiată.

Redeschiderea urmăririi penale a fost solicitată la cererea celui de-al doilea parchet, care a arătat că efectuarea urmăririi penale pentru aceeași faptă sub o încadrare juridică diferită (luare de mită și șantaj) impune reluarea urmăririi în dosarul inițial, unde se dispusese clasarea pentru infracțiunea de șantaj.

Al doilea dosar:

– În baza celui de-al doilea denunț, al doilea parchet a dispus începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile de luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen., și șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) C. pen.

– În cursul efectuării urmăririi penale pentru infracțiunile de luare de mită și șantaj, cel de-al doilea parchet sesizat a solicitat redeschiderea urmăririi penale pentru infracțiunea de șantaj, pentru care se dispusese clasarea, cu motivarea că are în lucru un dosar privitor la aceeași faptă, ce întrunește conținutul constitutiv al infracțiunilor de șantaj și luare de mită. Dispoziția de redeschidere a urmăririi penale nu a fost confirmată de către judecătorul de cameră preliminară, conform încheierii nr. 612/21.11.2016.

– Ulterior respingerii propunerii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, cel de-al doilea parchet a emis rechizitoriu, prin care a dispus trimiterea în judecată a inculpatei pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj și luare de mită.

– Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară a fost respinsă critica inculpaților privind greșita aplicare a principiului ne bis in idem în ce-a de-a doua cauză, reținându-se, în esență, că instituția camerei preliminare nu permite judecătorului pronunțarea unei soluții prin care să constate stingerea acțiunii penale, cum este cea de încetare a procesului penal, urmând ca respectivul aspect să fie rezolvat cu ocazia judecății în primă instanță.

– Prin sentința penală nr. 159/19.10.2018, prima instanță a condamnat inculpata pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 308 alin. (1) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la problema de drept sesizată, Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori a arătat că soluția ce trebuie dispusă în cauză este încetarea procesului penal, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., privind existența autorității de lucru judecat.

În considerentele evocate, instanța de trimitere a arătat că dispozițiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen. trebuie interpretate în sensul că apariția unor împrejurări noi ulterioare clasării au ca efect unic redeschiderea procesului penal finalizat anterior în faza urmăririi penale. Dispoziția de reluare a urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în condițiile art. 335 alin. (4) C. proc. pen. Astfel, reluarea urmăririi penale, în caz de redeschidere, reglementată de art. 335 C. proc. pen. nu este o procedură alternativă sau facultativă pentru organele judiciare competente. Acestea nu au dreptul de opțiune între redeschiderea urmăririi penale și începerea unei noi urmăriri pentru aceeași faptă, chiar sub o altă încadrare juridică, întrucât ar încălca prevederile art. 6 C. proc. pen. și ale art. 4 din Protocolul 7 adițional la CEDO.

În al doilea rând, instanța de trimitere a apreciat că neexercitarea căii de atac prevăzută de lege împotriva ordonanței de clasare ori respingerea acesteia este de natură a da ordonanței de clasare efectul unei hotărâri penale definitive, în sensul art. 4 din Protocolul 7 adițional la CEDO, dacă soluția de clasare a fost dispusă la finalul unei investigații aprofundate, care are natura unui proces penal.

Totodată, deși principiul ne bis in idem nu împiedică redeschiderea procesului penal, el impune condiția esențială ca redeschiderea să se realizeze cu respectarea legii procesual penale. În dreptul intern, pentru îndeplinirea aceste condiții este necesar ca redeschiderea urmăririi penale să se realizeze numai în cadrul configurat prin art. 335 C. proc. pen., cu confirmarea obligatorie a judecătorului de cameră preliminară. Lipsa acestei confirmări ori respingerea propunerii de confirmare are ca efect împiedicare oricărei posibilități de redeschidere a procesului penal finalizat prin dispoziția de clasare. În aceste condiții, începerea unei noi urmăriri penale pentru aceleași fapte pentru care anterior s-a dispus clasarea este de natură a încălca principiul ne bis in idem, iar soluția ce se impune a fi pronunțată în cea de-a doua cauză este încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.

În final, instanța de trimitere a apreciat că, deși analiza caracterului aprofundat al investigației efectuată în primul proces penal este de esența aplicării principiului ne bis in idem, aceasta nu se poate realiza de către instanța învestită cu judecarea celei de-a doua cauze. În acest sens, s-a arătat că judecătorul de cameră preliminară care a respins propunerea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale deja a analizat caracterul aprofundat al urmăririi penale efectuate în cauza finalizată prin dispoziția de clasare, iar o nouă analiză, efectuată de către altă instanță, ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorului de cameră preliminară.

Analizând încheierea din 12.06.2019, a Curții de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori, apreciem că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 475 C. proc. pen., lămurirea acestei chestiuni de drept având aptitudinea să influențeze în mod direct și semnificativ soluția ce urmează să fie dată pe fond întrucât privește soluția ce

Preliminar formulării punctului de vedere în cauză, apreciem că, pentru soluționarea problemei de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să examineze următoarele aspecte:
– aplicarea principiului ne bis in idem în speță;
– autoritatea de lucru judecat a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) – (41) C. proc. pen.;
– identificarea impedimentului în exercitarea acțiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., incident în cazul începerii unui nou proces penal ulterior dispunerii unei soluții de clasare într-o altă cauză, în care judecătorul de cameră preliminară a respins propunerea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale.

II. Norme de drept incidente

Art. 6 C. proc. pen.: Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.

– Art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.: Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:
[…] i) există autoritate de lucru judecat;

Art. 335 C. proc. pen.: […] (2) În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.

[…] (4) Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(41) Judecătorul de cameră preliminară, soluționând cererea de confirmare, verifică legalitatea și temeinicia ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă. […]

– Art. 4 din Protocolul 7 adițional la CEDO: Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenție.

Art. 54 CAAS: O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.

III. Decizii ale Înaltei Curți de Casație și justiție cu privire la problema de drept examinată:

– Prin decizia nr. 147/RC din 3 aprilie 2017, ICCJ – Secția Penală a reținut că: În ipoteza în care procurorul a dispus clasarea, procurorul ierarhic superior a infirmat ordonanța de clasare și a dispus redeschiderea urmăririi penale, iar judecătorul de cameră preliminară a constatat nelegalitatea ordonanței de redeschidere a urmăririi penale și a infirmat redeschiderea urmăririi penale, cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru aceeași faptă, instanța de apel nu poate dispune încetarea procesului penal în care s-a emis rechizitoriul, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., pe baza principiului ne bis in idem, întrucât ordonanța de clasare nu are autoritate de lucru judecat, iar judecătorul de cameră preliminară nu s-a pronunțat cu privire la chestiuni de fond, ci cu privire la chestiuni de procedură.

În această ipoteză – în care instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. – este incident cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât existența ordonanței de clasare și a hotărârii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunță cu privire la chestiuni de procedură nu determină aplicabilitatea principiului ne bis in idem, configurat în dispozițiile art. 6 C. proc. pen., în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând incidența principiului ne bis in idem, Înalta Curte a reținut următoarele:

A. Principiul „ne bis in idem”, care are înțelesul „nu de două ori același lucru”, înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă.

Principiul enunțat este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat, fiind destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când și-a executat pedeapsa, poate să-și reia locul în societate fără a se putea declanșa, pentru aceeași faptă, o nouă procedură judiciară.

Principiul „ne bis in idem” răspunde, așadar, unei duble cerințe, de echitate și de securitate juridică.

Principiul „ne bis in idem” este prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cu care „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale a acestui stat.”

Reglementări similare, ale aceluiași principiu, sunt identificate și în art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS).

Astfel, potrivit textului, „o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”

Principiul „ne bis in idem” a fost încorporat, ulterior, în Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare, figurând printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului.

Atât art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 54 din CAAS, precum și art. 3 pct. 2 din Decizia-cadru au în vedere o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare, noțiunea de „idem” având în vedere elementele care trebuie considerate ca fiind judecate definitiv.

În ceea ce privește noțiunea de „bis”, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat condiția conform căreia sancțiunea pronunțată de o instanță a unui stat contractant „a fost executată” sau „este în curs de executare”, în sensul că aceasta acoperă situația în care inculpatul a fost condamnat sau achitat chiar și pentru lipsă de probe (Hotărârea Van Straaten, C-150/05).

În analiza aceluiași principiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în jurisprudența sa, că principiul „ne bis in idem” nu este aplicabil atunci când s-a pronunțat o decizie prin care autoritățile judiciare au dispus clasarea cauzei, în absența oricărei aprecieri pe fond (Hotărârea Miraglia, C-469/03).

Acest principiu nu este aplicabil nici în cazul unei decizii prin care autoritatea judiciară a dispus încetarea urmăririi penale, dacă această decizie nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte (Hotărârea Turansky, C-491/07).

Dintr-o altă perspectivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în analiza acestui principiu, are în vedere momentul încheierii unui proces penal.

Astfel, atunci când decizia este pronunțată în urma unui proces, jurisprudența a stabilit că principiul „ne bis in idem” se aplică indiferent dacă inculpatul a fost achitat sau dimpotrivă condamnat. Acest lucru este valabil și pentru situația judecării în lipsă a inculpatului (Hotărârea Bourquain, C-297/07), dar și pentru o achitare din lipsă de probe în urma unui proces complet (Hotărârea Van Straaten, C-150/05).

Aplicarea principiului „ne bis in idem” este condiționată de existența unei hotărâri prin care trebuie să se pună capăt urmăririi penale și să se stingă definitiv acțiunea penală și trebuie să se verifice, în prealabil (…), dacă decizia în cauză este considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național (Hotărârea Turansky, C-491/07).

B. Reglementarea principiului „ne bis in idem” în dreptul intern:

În legislația anterioară, principiul „ne bis in idem” nu era reglementat în mod expres, făcându-se aplicarea directă a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, esența acestuia constând în aceea că autoritățile judiciare pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal.

Fiind nevoie de o reglementare explicită a acestui principiu, în categoria principiilor procesului penal român, prin Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală a fost introdus art. 6 C. proc. pen., potrivit cu care „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică.”

Principiul „ne bis in idem” este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune.

În acest sens, pentru existența autorității de lucru judecat, în materie penală, se cere existența a două elemente identice între cauza judecată definitiv și cauza ce urmează a fi soluționată, și anume: identitate de persoană și identitate de obiect.

Există autoritate de lucru judecat doar atunci când acțiunea penală a fost stinsă definitiv, nu și atunci când organele judiciare pot dispune redeschiderea urmăririi penale și, ca atare, nu poate opera un impediment pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

În ceea ce privește sintagma „hotărâre definitivă”, aceasta trebuie înțeleasă în sensul existenței unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluție prin care se stinge definitiv acțiunea penală.

Prin urmare, incidența principiului „ne bis in idem”, respectiv autoritatea de lucru judecat pot opera în cazul soluțiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acțiunea penală cum ar fi de pildă renunțarea la urmărirea penală reglementată în art. 318 C. proc. pen. sau încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției în sensul art. 478 și urm. C. proc. pen.

Prin urmare, nu toate soluțiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror se încadrează în noțiunea de „hotărâre definitivă” deoarece, în cele mai multe cazuri, soluțiile adoptate nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală.

De altfel, așa cum s-a arătat anterior, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că principiul „ne bis in idem” nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte (Cauza Turansky).

C. Înalta Curte de Casație și Justiție, raportând exigențele ce rezultă din dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – astfel cum au fost analizate anterior, art. 54 din CAAS, precum și din art. 6 C. proc. pen. constată că instanța de apel, în mod greșit, a dispus încetarea procesului penal în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., nefiind incident principiul „ne bis in idem.”

Din actele cauzei rezultă că, prin ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța la 13 martie 2015, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea numitului D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.

Ulterior, prin ordonanța din 4 mai 2016 dată de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, s-a dispus admiterea plângerii formulată de petentul A. împotriva ordonanței din 13 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, dispunându-se redeschiderea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., în dauna persoanei vătămate D.

Se reține, în conținutul ordonanței, faptul că față de petent au fost dispuse, de organele de urmărire penală, două soluții contradictorii nedefinitive, ordonanța din 13 martie 2015, respectiv rechizitoriul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța prin care s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceeași faptă.

Procurorul reține că nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

Ulterior, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 284 din 16 mai 2016, pronunțată în dosarul Judecătoriei Constanța, s-a dispus respingerea cererii Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța.

S-a constatat nelegalitatea ordonanței din 4 mai 2016 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, fiind infirmată redeschiderea urmăririi penale.

În considerentele acestei hotărâri se reține, în esență, că redeschiderea urmăririi penale ar fi „ilogică” în condițiile în care se desfășoară simultan două procese penale cu privire la aceeași faptă, dat fiind faptul că s-au făcut cercetări față de intimat cu privire la o faptă pentru care acesta a fost trimis în judecată într-un alt dosar aflat în cursul judecății în apel.

Se observă, așadar, că prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară se au în vedere aspecte, esențialmente, de procedură și nu de fond.

În fine, anterior emiterii ordonanței din 13 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., constând în aceea că a indus și menținut în eroare persoana vătămată D. cu prilejul încheierii unui contract de asistență juridică.

Prin sentința penală nr. 970 din 10 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Constanța s-a dispus achitarea inculpatului A., iar ulterior, prin decizia penală nr. 769/P din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța, s-a dispus, între altele, încetarea procesului penal, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., constatând incidența principiului „ne bis in idem”, fără a avea în vedere că ordonanța de clasare nu a stins definitiv acțiunea penală.

Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că ordonanța de clasare, dispusă de procuror, nu satisface exigențele ce decurg din art. 6 C. proc. pen. și nu se înscrie în categoria hotărârilor definitive astfel cum acestea sunt definite în dreptul intern, dar și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

– Prin Decizia nr. 1469 din 24 noiembrie 2016, ICCJ – Secția Penală a reținut că: 1. În raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată în Cauza M., C-398/12 și în Cauza Turansky, C-491/07, referitoare la principiul ne bis in idem, motivul obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 nu este incident în cazul în care într-un stat membru al Uniunii Europene autoritățile judiciare au emis un ordin de clasare pentru aceleași fapte, revocat pe baza unor probe noi.

Analizând aplicarea principiului ne bis in idem, Înalta Curte a reținut: […] din cuprinsul art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reiese că principiul ne bis in idem consacrat la paragraful 1 al acestui articol nu se opune posibilității de redeschidere a procesului „dacă fapte noi sau recent descoperite” sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată (Cauza M., C-398/12).

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție menționează că și în Codul de procedură penală al României, în art. 335 alin. (2), se prevede posibilitatea ca, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.”

Însă, posibilitatea aprecierii asupra probelor noi, în vederea cărora s-a dispus revocarea ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, nu poate constitui obiectul verificării statului solicitat, ci verificarea caracterului cu adevărat nou al elementelor invocate pentru justificarea redeschiderii anchetei penale și care ar oferi posibilitatea concretă de urmărire și, eventual, de sancționare a persoanei solicitate în considerarea comportamentului său ilicit nu poate fi efectuată decât de statul solicitant.

Prin urmare, ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena nu constituie o decizie care să permită să se considere că în privința persoanei implicate a fost pronunțată o „hotărâre definitivă”, fiind revocat deoarece au apărut probe noi, astfel că, în cauză, nu este incident motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004.

– Prin decizia nr. 162 din 23 ianuarie 2012, ICCJ – Secția Penală a reținut că: În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată în Cauza C-491/07 Turanský, principiul non bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într‑un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.

În consecință, instanța română nu poate dispune încetarea procesului penal, pentru existența autorității de lucru judecat, în aplicarea principiului non bis in idem, dacă procedura penală intentată împotriva inculpatului într-un stat membru al Uniunii Europene nu a fost închisă definitiv, potrivit dreptului național al acestui stat, ci numai provizoriu..

Analizând aplicarea principiului ne bis in idem, Înalta Curte a reținut: Principiul non bis in idem este prevăzut expres într-o serie de convenții și tratate internaționale (art. 9 din Convenția europeană de extrădare, Capitolul 3 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem, Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală, Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului), precum și în legislația internă.

Potrivit dispozițiilor art. 1141 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, o persoană în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru al spațiului Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleași fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunțat condamnarea.

Dispozițiile legale enunțate au fost adoptate pentru punerea în practică a Convenției din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen, în aplicarea principiului non bis in idem.

În Legea nr. 302/2004, principiul non bis in idem este prevăzut și în art. 10, conform căruia cooperarea judiciară internațională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfășurat un proces penal pentru aceeași faptă și dacă printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal; pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părții neexecutate.

Astfel, în baza acestui principiu, orice stat este pus în imposibilitatea de a judeca o persoană de două ori pentru aceeași sau aceleași fapte, sau de a obliga o persoană să execute de două ori o sancțiune pentru aceeași faptă.

Articolul 6 din Tratatul Uniunii Europene prevede că Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Articolul 50 din Cartă prevede că nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că principiul non bis in idem nu poate fi aplicat cu privire la o decizie a autorităților judiciare dintr-un stat membru care declară închiderea unui caz după ce procurorul a decis încetarea urmăririi penale pentru că proceduri similare au fost inițiate într-un alt stat membru împotriva aceluiași inculpat și pentru aceleași fapte, fără pronunțarea unei hotărâri în fond cu privire la prezentul caz (CEJ Cauza C-469/03). De asemenea, principiul nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea în fond a cauzei cu care a fost sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat (CEJ Cauza C-491/07).

[…] În anul 2005, față de inculpatul R.M., autoritățile judiciare spaniole au declanșat în Spania o procedură penală instrumentată de Tribunalul de Instrucție din Sanlucar La Mayor în dosarul nr. 1701/2005, pe baza denunțurilor formulate de M.G. și M.P. împotriva inculpatului R.M., C.A. și a cetățeanului spaniol M.J. pentru delict de muncă împotriva drepturilor muncitorilor.

Prin hotărârea judecătorească din 28 iulie 2008 a Tribunalului Mixt nr. 3 din Sanlucar La Mayor s-a dispus închiderea provizorie a cauzei în ceea ce-l privește pe R.M., reținându-se că „inconsecvența versiunilor declarate” de cei doi denunțători M.G. și M.P. „fac ca numita diligență (cercetare/urmărire penală) să fie insuficientă pentru a oferi indicii autentice în ceea ce privește faptul delictiv imputat.”

Prin sentința din 16 octombrie 2009 emisă de Curtea Penală Centrală nr. 3 din Madrid s-a reținut în considerente că pentru faptele pentru care este acuzat R.M. dosarul rămâne deschis în Spania (dosar nr. 1701/2005), urmând să se comunice refuzul predării, având în vedere că persoana solicitată – R.M. – s-a opus predării și continuarea în Spania, pentru aceleași fapte, a procedurii penale intentate împotriva acestuia, în prezent clasată pe perioadă provizorie.

Prin urmare, raportând cele enunțate la speța dedusă judecății se constată că inculpatului R.M. nu îi este aplicabilă regula non bis in idem, întrucât prin hotărârea Tribunalului Mixt nr. 3 din Sanlucar La Mayor nu s-a dispus definitiv achitarea sau condamnarea inculpatului pentru traficul de persoane a 12 părți vătămate în Spania în perioada septembrie – noiembrie 2005, ci numai o închidere provizorie a cauzei privind pe același inculpat referitoare la numai două părți vătămate M.G. și M.P. pentru delict de muncă împotriva drepturilor muncitorilor.

După cum s-a menționat și în hotărârea Curții Penale Centrale nr. 3 din Madrid, dosarul privindu-l pe R.M. a rămas deschis în Spania, urmând a continua procedura penală intentată împotriva acestuia pentru aceleași fapte, procedură în prezent clasată pe perioadă provizorie.

Așadar, prin hotărârea Tribunalului Mixt nr. 3 din Sanlucar la Mayor nu a fost stinsă definitiv acțiunea penală pornită împotriva inculpatului R.M. în Spania și nu constituie un impediment pentru o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte, așa cum Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Turansky C-491/07.

III. Analiza problemei de drept

1. Principiul ne bis in idem

În sens clasic, ne bis in idem a constituit o regulă de drept dezvoltată în dreptul roman și ulterior codificată în opera Împăratului Iustinian. Evocând legiuirile altor popoare[1], precum și principiile de drept pe care a fost clădit dreptul roman, jurisconsultul Ulpian reține: „Qui de crimine publico in accusationem deductus est, ab alio super eodem crimine deferi non potest.” (Acela care a fost acuzat pentru o faptă criminală nu mai poate fi dat în judecată pentru aceeași faptă criminală). De asemenea, jurisconsultul amintea că: „Iisem criminibus quibus liberatus est, non debet praeses pati eundem iterum accusari”. (Pentru aceleași infracțiuni pentru care cineva a fost achitat, nu trebuie guvernatorul să permită ca cineva să fie acuzat din nou)[2].

În Digestele Împăratului Iustinian, la 48.2.7.2, se reținea că: „Guvernatorul nu trebuie să permită ca aceeași persoană să fie acuzată din nou de o infracțiune pentru care a fost deja achitat[3].

Această regulă de drept a fost păstrată în dreptul european, constituind totodată unul dintre principiile fundamentale ce au stat la baza legiuirilor procesual penale moderne.

Odată cu apariția dreptului scris, principiul ne bis in idem s-a regăsit și în normele ce reglementau procesele penale din fostele Principate Române, sub diferite forme și cu anumite limitări. În acest sens, amintim dispozițiile art. 296 din Regulamentul Organic al Munteniei[4], potrivit cărora: „Orice pricină criminalicească, asupra căreia se va da de către vreo judecătorie o hotărâre desăvârșită fără a fi supusă la apelație după rânduielile de mai sus, nu se va mai putea cerceta de isnoavă, precum nici de cel apărat, dacă odată se va desvinovăți pravilnicește, nu se va mai putea da iarăși în judecată nici a se mai ponosul tot într-aceiași pricină”. De asemenea, în Procedura condicei criminale a Domnului Știrbei, art. 212 prevedea că: „Vericine se va desvinovăți odată prin hotărâre după toate legiuitele forme, nu va mai putea fi pârât pentru această faptă.[5]

În Codul de procedură penală de la 1864, aplicații ale principiului ne bis in idem s-au regăsit în art. 383, potrivit căruia: „Ori-ce persoană achitată după lege, nu va mai putea fi apucată nici acuzată pentru acelaş fapt”. Norma a fost dezvoltată ulterior în art. 5 al Codului de procedură penală din 1936, potrivit căruia: Orice persoană față de care sa pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetarea urmăririi penale, nu mai poate fi urmărită, pentru acelaşi fapt, nici chiar sub o calificarea diferită, afară de cele prevăzute în cazurile de revizuire. Hotărârea de anulare a urmăririi nu împiedecă o nouă urmărire, dacă acțiunea penală nu este stinsă.[6].

În Codul de procedură penală din 1968 aplicarea principiului ne bis in idem s-a realizat exclusiv prin intermediul normelor ce reglementau autoritatea de lucru judecat și cazurile de împiedicare a punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale – art. 10 alin. (1) lit. j), în temeiul căruia „Acțiunea penală nu poate fi pusa în mișcare, iar când a fost pusa în mișcare nu mai poate fi exercitata dacă: […] j) există autoritatea de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o alta încadrare juridică”. În cazul încălcării principiului ne bis in idem, legea prevedea un remediu, în cadrul art. 386 lit. d), privind contestația în anulare „când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri pentru aceeași faptă”.

Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) a preluat normele de aplicare ale principului ne bis in idem, prevăzute în legislația anterioară de la 1968, însă, pentru a conferi regulii ne bis in idem o forță juridică superioară, a înscris-o în cadrul principiilor fundamentale ale procesului penal. Potrivit art. 6, „Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.”

Pe plan european, principiul ne bis in idem se regăsește în numeroase tratate și convenții, dintre care menționăm:

– Art. 14 pct. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit căruia: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și cu procedura penală a fiecărei țări.”

– Art. 4 din Protocolul 7 adițional la CEDO: „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenție.”

– Art. 54 din Convenția de aplicare a acordului de la Schengen: „O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”

În esență, principiul ne bis in idem garantează că o persoană nu va fi urmărită, judecată sau pedepsită pentru o infracțiune ce a făcut anterior obiectul unui proces penal soluționat definitiv. În vederea aplicării acestui principiu este necesar să se stabilească:
– dacă infracțiunile ce fac obiectul celor două procese penale sunt similare în esență (idem);
– dacă a existat o dublare a procedurilor (bis).

a. Elementul „idem” – aceleași fapte

În cauza Sergey Zolotukhin c. Federației Ruse[7], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că existența unei varietăți de abordări pentru a stabili dacă infracțiunea pentru care o persoană a fost urmărită penal este într-adevăr aceeași ca și cea pentru care deja s-a dispus condamnarea sau achitarea printr-o hotărâre definitivă, generează incertitudine juridică incompatibilă cu un drept fundamental, și anume dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași infracțiune. Fiind chemată acum să ofere o interpretare armonizată a noțiunii de „aceeași infracțiune” – elementul idem al principiului non bis in idem – Curtea a arătat că articolul 4 al Protocolului nr. 7 trebuie să fie înțeles în sensul că interzice urmărirea penală sau judecarea a celei de-a doua „infracțiuni” în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau fapte care sunt în mod substanțial aceleași.

În continuare, Curtea a reținut că garanția consacrată în articolul 4 al Protocolului nr. 7 devine relevantă la inițierea unei noi urmări penale, în cazul în care o achitare sau condamnare anterioară au dobândit deja statutul de res judicata. În acest moment, materialele disponibile vor cuprinde în mod necesar decizia prin care prima „procedură penală” a fost încheiată și lista de acuzații formulate împotriva reclamantului în noua procedură. În mod normal, aceste documente ar conține o descriere a faptelor în ceea ce privește atât infracțiunea pentru care reclamantul a fost deja judecat, cât și infracțiunea de care el sau ea este acuzat. În opinia Curții, astfel de descrieri ale faptelor sunt, de fapt, un punct de plecare adecvat pentru determinarea chestiunii dacă faptele în ambele proceduri erau identice sau în mod substanțial aceeași. Curtea subliniază că este irelevant care părți ale noilor acuzații sunt în cele din urmă admise sau respinse în procedura ulterioară, deoarece articolul 4 al Protocolului nr. 7 conține mai degrabă o măsură de protecție împotriva judecării sau riscului de a fi judecat din nou în cadrul unei proceduri noi, decât o interdicție a celei de-a doua condamnări sau achitări.

În stabilirea elementului „idem”, cercetarea ar trebui să se concentreze asupra acelor fapte care constituie un ansamblu de circumstanțe concrete care implică de fapt același inculpat și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu, a căror existență trebuie să fie demonstrată în scopul de a asigura o condamnare sau de a iniția proceduri penale[8].

Aceeași modalitate de soluționare a problemei de drept o regăsim și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În cauza Van Esbroeck[9], Curtea a constat că unicul criteriu relevant pentru aplicarea articolului 54 din CAAS este acela al identității actelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele și, iar acest criteriu se aplică independent de încadrarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat. Deși acest punct de vedere a fost criticat de către guvernele statelor membre, care susțineau că aplicarea criteriului întemeiat pe identitatea actelor materiale trebuie să permită instanțelor naționale competente să ia în considerare, în egală măsură, interesul juridic protejat, în cadrul aprecierii unui ansamblu de circumstanțe concrete, în cauza Kretzinger[10], Curtea a reamintit că, din cauza absenței armonizării legislațiilor penale naționale, aprecieri întemeiate pe interesul juridic protejat ar fi de natură să creeze tot atâtea obstacole în calea libertății de circulație în spațiul Schengen câte sisteme penale există în statele contractante. Prin urmare, se impune a confirma faptul că instanțele naționale competente, chemate să stabilească dacă există identitate de acte materiale, trebuie să se limiteze la a analiza dacă acestea constituie un ansamblu de fapte indisolubil legate în timp, în spațiu, precum și prin obiectul lor, fără a considera ca fiind relevante aprecieri întemeiate pe interesul juridic protejat.

În cauza ce a dus la formularea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea rezolvării unei chestiuni de drept, aplicarea principiilor enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene va duce la reținerea identității faptelor ce au făcut obiectul celor două proceduri.

Potrivit încheierii din 12.06.2019, a Curții de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori, începerea urmăririi penale în ambele procese a avut la bază aceeași sesizare, respectiv denunțul unui grup de 5 persoane a adresat către două parchete denunțuri pentru o faptă ce consta în: pretinderea la data de 30.04.2015, cu ocazia adunării generale, a sumei de 3.600 de euro + TVA, reprezentând onorariu de succes pentru avocatul […] într-un proces civil. Deși încadrările juridice date faptelor în cele două procese au fost diferite – șantaj, în primul dosar, și luare de mită, în cel de-al doilea – faptele ce au făcut obiectul celor două cauze au fost identice – pretinderea la data de 30.04.2015, cu ocazia adunării generale, a sumei de 3.600 de euro + TVA, reprezentând onorariu de succes pentru avocatul […] într-un proces civil. Astfel, infracțiunea de luare de mită pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei nu a conținut niciun element de fapt ce nu era cuprins în infracțiunea de șantaj, pentru care s-a dispus clasarea. De asemenea, la aprecierea identității faptelor nu trebuia luată în considerare diferența dintre obiectul juridic al celor două infracțiuni sau gravitatea pedepsei ce poate fi aplicată pentru cea din urmă infracțiune.

b. Elementul „bis” – dublarea procedurilor

Sub acest aspect, în aceeași cauză, Sergey Zolotukhin c. Federației Ruse[11], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că scopul articolului 4 al Protocolului nr. 7 este de a interzice repetarea unei proceduri penale care a fost încheiată printr-o decizie „definitivă”. Potrivit Raportul Explicativ al Protocolului nr. 7, care face trimitere la Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive, o „decizie este definitivă în cazul în care, în conformitate cu expresia tradițională, ea a dobândit forța de res judicata. Acesta este cazul atunci când ea este irevocabilă, adică atunci când nu sunt disponibile căi de atac ordinare suplimentare sau când părțile au epuizat căile de atac respective, sau au permis ca termenul de atac să expire fără a se folosi de acestea”.

Deciziile împotriva cărora poate fi depusă o cale ordinară de atac sunt excluse din domeniul de aplicare a garanției prevăzute la articolul 4 al Protocolului nr. 7, atâta timp cât termenul pentru depunerea unui astfel de recurs nu a expirat. Pe de altă parte, căile de atac extraordinare, cum ar fi o cerere de redeschidere a procedurilor sau o cerere de prelungire a termenului-limită expirat nu sunt luate în considerare pentru a stabili dacă procedurile au ajuns la o concluzie. Deși aceste remedii reprezintă o continuare a primei proceduri, natura „definitivă” a deciziei nu depinde de utilizarea lor. Este important de a sublinia că articolul 4 al Protocolului nr. 7 nu se opune redeschiderii procedurii, după cum se menționează în mod clar în al doilea paragraf al articolului 4.

De asemenea, articolul 4 al Protocolului nr. 7 nu se limitează la dreptul de a nu fi pedepsit de două ori, dar se extinde la dreptul de a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori. Chiar dacă nu este cazul, nu ar fi fost necesar de a adăuga termenul „pedepsit” la termenul „judecat”, deoarece aceasta ar fi fost o simplă repetare. Articolul 4 al Protocolului nr. 7 se aplică chiar și atunci când persoana a fost urmărită doar în cadrul unei proceduri care nu s-a finalizat cu o condamnare. Curtea reiterează că articolul 4 al Protocolului nr. 7 conține trei garanții distincte și prevede că nimeni nu trebuie să fie: (i) susceptibil de a fi judecat, (ii) judecat sau (iii) pedepsit pentru aceeași infracțiune.

În cauza Turanský[12], Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, pentru a putea fi calificată drept hotărâre definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, o decizie trebuie să pună capăt urmăririi penale și să stingă definitiv acțiunea penală. Pentru a aprecia dacă o decizie este „definitivă”, trebuie să se verifice dacă decizia în cauză este considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național al statului contractant ale cărui autorități au adoptat‑o și să se asigure că decizia respectivă conferă, în acest stat, protecția acordată în temeiul principiului ne bis in idem. O decizie care, potrivit dreptului primului stat contractant care a inițiat urmărirea penală împotriva unei persoane, nu stinge definitiv acțiunea penală la nivel național nu poate constitui, în principiu, un impediment procedural în calea începerii sau a continuării urmăririi penale, pentru aceleași fapte, împotriva acestei persoane într‑un alt stat contractant.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că esențial în aplicarea principiului ne bis in idem este efectul extinctiv al deciziei de finalizare a procesului penal, indiferent de organul judiciar care a adoptat respectiva hotărâre.

În cauza Gözütok și Brügge[13], s-a arătat că principiul ne bis in idem se aplică, de asemenea, unor proceduri de stingere a acțiunii publice, precum cele care fac obiectul acțiunilor principale, prin care Ministerul Public al unui stat membru încetează, fără intervenția unei instanțe, acțiunea penală introdusă în statul respectiv, după ce acuzatul a îndeplinit anumite obligații și, în special, a achitat o anumită sumă de bani, stabilită de Ministerul Public. În ceea ce privește, în primul rând, formularea articolului 54 din CAAS, trebuie amintit faptul că utilizarea termenilor „judecată definitiv” nu împiedică interpretarea dispoziției în sensul că aceasta se poate aplica și unor proceduri de stingere a acțiunii publice care nu presupun intervenția niciunei instanțe.

Pe de altă parte, în cauza Turanský, s-a arătat că o decizie a unui organ de poliție, precum cea în discuție în procedura principală, prin care se dispune încetarea urmăririi penale, însă nu se pune definitiv capăt acțiunii penale potrivit ordinii juridice naționale în cauză nu poate constitui o decizie care să permită să se considere că în privința persoanei implicate a fost pronunțată o „hotărâre definitivă”, în sensul articolului 54 din CAAS. În speță, Curtea a reținut că din jurisprudența Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) și în special din Hotărârea din 10 iulie 1980 pronunțată în cauza Tz 64/80 reiese că articolul 9 alineatul 1 litera e) din Codul de procedură penală permite reluarea urmăririi penale pentru aceleași fapte, în cazul în care s‑a dispus anterior încetarea urmăririi în temeiul articolului 215 alineatul 1 litera b) din același cod, în măsura în care procedura anterioară nu s‑a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri care să se bucure de autoritatea de lucru judecat.

Totodată, în cauza Kossowski[14], Curtea a arătat că o decizie a parchetului prin care se dispune încetarea urmăririi penale, nu poate fi considerată ca fiind pronunțată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei și, prin urmare, nu poate fi calificată drept decizie definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, dacă din însăși motivarea acestei decizii rezultă că lipsește o urmărire penală aprofundată, fără de care sentimentul de încredere reciprocă dintre statele membre ar putea fi pus la îndoială. În această privință, absența audierii victimei și a unui eventual martor constituie un indiciu că nu a fost efectuată o urmărire penală aprofundată în cauza principală. Astfel, aplicarea articolului 54 din CAAS unei astfel de decizii ar avea ca efect să facă mai dificilă sau chiar să se opună oricărei posibilități concrete de sancționare a comportamentului ilicit al inculpatului în statele membre în cauză. Pe de o parte, decizia de închidere menționată a fost adoptată de autoritățile judiciare ale unui stat membru în absența oricărei aprecieri aprofundate a comportamentului ilicit reproșat inculpatului. Pe de altă parte, deschiderea unei proceduri penale în alt stat membru pentru aceleași fapte ar fi compromisă. O asemenea consecință ar contraveni în mod evident finalității însăși a articolului 3 alineatul (2) TUE.

Conchizând, apreciem că, în analiza elementul „idem” al principiului în discuție, începerea unui nou proces penal cu privire la persoanele și faptele ce au făcut obiectul unui proces finalizat anterior reprezintă o dublare a procedurii incompatibilă cu principiul ne bis in idem in situațiile în care:

– dispoziția prin care se finalizează primul proces penal are ca efect stingerea definitivă a acțiunii penale, indiferent dacă aceasta se dispune de către Ministerul Public ori de către o instanță de judecată;

– dispoziția prin care se finalizează primul proces penal să fi realizat o apreciere asupra fondului cauzei → organele judiciare să fi administrat probele necesare pentru a stabili dacă fapta sesizată există, este infracțiune și a fost săvârșită de subiectul procesual cu privire la care s-au efectuat investigațiile cu vinovăția prevăzută de lege.

În dreptul procesual penal român, este de necontestat faptul că hotărârile instanțelor de judecată prin care se rezolvă definitiv acțiunea penală, în temeiul art. 396 C. proc. pen., au ca efect finalizarea procesului penal și stingerea definitivă a acțiunii penale.

În privința actelor procurorului, în doctrină și jurisprudență au fost formulate mai multe puncte de vedere. În sistemul Codului de procedură penală de la 1968, în mod întemeiat doctrina aprecia că numai hotărârile judecătorești definitive au autoritate de lucru judecat, nu și actele procesuale ale procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau netrimiterea în judecată[15]. Cu privire la acestea din urmă, deși procesul penal este finalizat ori a fost început, art. 273 alin. (1) – (2) C. proc. pen. și, mai târziu, art. 2781 alin. (11) C. proc. pen., prevedeau posibilitatea redeschiderii urmăririi penale dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire. În același sens a fost și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție[16].

Deși problema efectului actelor prin care procurorul dispune netrimiterea în judecată, din perspectiva principiului ne bis in idem, în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost semnalată de doctrină și practică încă perioada aplicării Codului de procedură anterior, legiuitorul nu a tranșat această problemă în noua legislație procesual penală. În acest sens, reamintim că art. 6 C. proc. pen. cuprinde o reglementare generală a principiului ne bis in idem, subliniind astfel importanța sa în rândul garanțiilor dreptului la un proces echitabil și a dreptului la libertate și siguranță al cetățenilor. Însă, suplimentar consacrării acestuia în rândul principiilor fundamentale ale procesului penal, legiuitorului îi revenea sarcina de a elabora norme accesibile și previzibile suficiente pentru a pune în aplicare regula ne bis in idem în raport de două probleme actuale și deosebit de importante: efectul ordonanțelor de netrimitere în judecată și efectul actelor prin care persoanele sunt sancționate contravențional pentru fapte ce pot atrage aplicarea garanțiilor art. 6 CEDO.

În lipsa unor norme accesibile și previzibile apte a rezolva aceste chestiuni, revine practicii judiciare, în special Înaltei Curți de Casație și Justiție, sarcina de a aplica toate mijloacele de care dispune pentru a dezvolta o jurisprudență care să asigure punerea în aplicare a principiului ne bis in idem, în acord cu rolul acestuia în procesul penal și cu principiile evocate de instanțele europene în materia dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, trebuie reținut că, indiferent de organul judiciar din dispoziția căruia a fost finalizat primul proces penal, reprezintă o dublare a procedurii, incompatibilă cu principiul ne bis in idem, începerea uni nou proces penal, pentru aceleași fapte și împotriva acelorași persoane, dacă soluția de netrimitere în judecată adoptată în procesul penal anterior a avut efectul de stingere definitivă a acțiunii penale, iar organele judiciare au administrat probele necesare rezolvării fondului cauzei.

Potrivit art. 17 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, în temeiul art. 335 alin. (2) și (3) C. proc. pen., în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Când constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform art. 318 alin. (6) C. proc. pen., procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.

Interpretând dispozițiile evocate, urmează a constata că ordonanța prin care procurorul dispune renunțarea la urmărirea penală [confirmată de către judecător, în condițiile art. 318 alin. (15) C. proc. pen.], fără a avea suspect sau inculpat în cauză, fără a impune acestuia vreuna dintre obligațiile prevăzute la art. 318 alin. (6) C. proc. pen. ori după îndeplinirea respectivelor obligații, are ca efect finalizarea definitivă a procesului penal și stingerea definitivă a acțiunii penale (dacă a fost exercitată). În sprijinul acestei concluzii avem în vedere dispozițiile art. 335 alin. (3) C. proc. pen., care reglementează un singur caz de redeschidere a urmăririi penale, respectiv cel în care suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform art. 318 alin. (6) C. proc. pen. Rezultă astfel că, în lipsa impunerii unor obligații sau în cazul îndeplinirii obligațiilor, Codul de procedură penală român nu mai prevede nicio posibilitate de reluare a procesului penal, indiferent de faptele sau împrejurările nou-apărute (a se vedea în acest sens cauza Gözütok și Brügge, precitată).

În cazul soluțiilor de clasare, posibilitatea redeschiderii procesului penal există în cazul apariției unor fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea și nu a apărut un nou impediment în exercitarea acțiunii penale, dintre cele prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen. [art. 332 alin. (2) C. proc. pen.]. Redeschiderea urmăririi penale se poate dispune chiar dacă soluția de clasare a fost verificată de către judecătorul de cameră preliminară, care a respins plângerea formulată în temeiul art. 340 – 341 C. proc. pen. În noul Cod de procedură penală legiuitorul nu a mai reluat dispozițiile art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. 1968, însă apreciem că respectiva normă nici nu era necesară, având în vedere că oricum redeschiderea urmăririi penale se putea dispune numai dacă interveneau fapte sau împrejurări noi ce nu au fost avute în vedere la momentul clasării ori la momentul soluționării de către judecător a plângerii împotriva ordonanței de clasare.

Cu toate acestea, deși acțiunea penală nu este stinsă definitiv, potrivit dreptului procesual penal român, începerea unei noi urmăriri penale pentru aceleași fapte și persoane este nelegală, fiind încălcate dispozițiile art. 335 alin. (2) și (4) C. proc. pen. În acest sens, observăm că legiuitorul a reglementat o nouă garanție persoanelor cu privire la care anterior s-a dispus clasarea, respectiv confirmarea redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară, într-o procedură publică și contradictorie. Necesitatea instituirii în legislație a acestei garanții a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Stoianova și Nedelcu c. României[17], unde s-a reținut că redeschiderea unei anchete este inechitabilă dacă aprecierea oportunității acestei măsuri este lăsată exclusiv la dispoziția procurorului și nu este însoțită de o autorizație din partea unei jurisdicții naționale.

Or, începerea unei noi urmăriri penale pentru aceeași faptă, în condițiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc și lasă analiza oportunității redeschiderii procedurii exclusiv la dispoziția parchetului, realizându-se astfel o încălcare a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C. proc. pen. și a art. 6 parag. 1 din CEDO.

Observăm astfel că în această din urmă situație, similară celei descrise în speța ce a determinat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși prin începerea urmăririi penale pentru aceeași faptă și împotriva aceleiași persoane nu se realizează o încălcare a principiului ne bis in idem, întrucât ordonanța de clasare nu a stins definitiv acțiunea penală, modalitatea de reluare a anchetei încalcă dispozițiile art. 335 C. proc. pen. și dreptul la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 parag. 1 CEDO. Această încălcare poate fi analizată în procedura de cameră preliminară, judecătorul urmând a constata, în condițiile art. 345 C. proc. pen., nelegalitatea ordonanței de începere a urmăririi penale și a actelor subsecvente, potrivit art. 280 – 282 C. proc. pen.

În ce privește efectul respingerii unei propuneri de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, în temeiul art. 335 alin. (41) C. proc. pen., observăm că textele de lege incidente mențin posibilitatea redeschiderii urmăririi penale, cât timp sunt identificate fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea și nu a intervenit un nou impediment dintre cele prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, respingerea unei prime propuneri de confirmare a redeschiderii urmăririi penale nu are ca efect înlăturarea posibilității procurorului de a solicita o nouă confirmare, dacă au fost identificate noi temeiuri pentru redeschiderea urmăririi penale. Cu toate acestea, concluziile exprimate anterior, privind dreptul de opțiune al procurorului între a dispune reluarea urmăririi penale și începerea unei noi urmăriri penale se aplică în mod corespunzător.

În final, precizăm că dispoziția de clasare a procurorului (ca neîncepere a urmăririi penale), întemeiată pe prevederile art. 315 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., permite acestuia începerea unei (aparent noi) urmăriri penale, fără încălcarea principiului ne bis in idem sau art. 335 C. proc. pen. Sub un prim aspect, principiul ne bis in idem nu este încălcat, întrucât dispoziția de clasare nu cuprinde a apreciere asupra fondului cauzei (cauza Kossowski). În acest caz, neînceperea urmăririi penale s-a dispus ca urmare a constatării neîndeplinirii condițiilor de fond și formă ale sesizării, nefiind administrate probe pentru rezolvarea fondului, chiar dacă făptuitorul a fost indicat sau cunoscut la momentul sesizării. Sub ce de-al doilea aspect, observăm că dispozițiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen. nu se pot aplica, nefiind administrate probe pentru stabilirea unei situații de fapt, în raport de care procurorul să poată aprecia asupra împrejurărilor noi prevăzute de lege.

2. Autoritatea de lucru judecat

Ulterior analizei principiului ne bis in idem, trebuie stabilită relația dintre acesta și autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale.

Cu titlu preliminar, apreciem că în prezent nu mai poate fi reţinută o identitate între domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem și cel al autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect propriu al hotărârilor judecătorești. În doctrină[18] s-a reținut că noțiunea de „lucru judecat” este rezolvarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă a conflictului de drept penal dedus în fața justiției. Prin hotărârea judecătorească se tranșează fondul sau un incident și astfel se închide judecata sau incidentul în gradul în care se pronunță. Astfel, ceea ce instanța a hotărât definitiv într-un conflict de drept penal ce a format obiectul unui proces penal este „lucru judecat”, iar o atare hotărâre are „autoritate de lucru judecat”.

De asemenea, autoritate de lucru judecat este puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru același fapt[19]. Autoritatea de lucru judecat – în calitate de cel mai important efect al hotărârilor judecătorești – are la bază două reguli fundamentale: o persoană poate fi judecată pentru fapta penală săvârșită numai o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească[20]. Ceea ce legitimează autoritatea de lucru judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul ce constituie temeiul, rațiunea și fundamentul social și moral al acestui efect al hotărârii judecătorești.

Caracterele autorității de lucru judecat[21] sunt:
– exclusivitatea, care face ca un nou proces penal față de aceeași persoană, pentru aceeași faptă, să nu mai fie posibil;
– incontestabilitatea, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi pusă în discuție de către părți sau procuror, decât prin intermediul căilor extraordinare de atac prevăzute de lege;
– executorialitatea, care face ca hotărârea definitivă să poată fi pusă în executare;
– obligativitatea, care face ca părțile și procurorul să se supună efectului lucrului judecat, fără a putea să-l înlăture.

Reglementarea autorității de lucru judecat se regăsește doar în legislația procesual civilă. În temeiul art. 430 C.proc.civ.:
(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.
(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
(5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.

Deși legislația procesual penală nu a reglementat expres autoritatea de lucru judecat, prevederile art. 430 C.proc.civ. trebuie aplicate în conformitate cu cele ale art. 2 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare[22].

Autoritatea de lucru judecat trebuie să aparțină tuturor hotărârilor judecătorești, cu privire la aspectele de drept soluționate, inclusiv în cazul în care legea reglementează proceduri prin care aspectele stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă sunt reanalizate de către un alt judecător, pentru realizarea scopului procesului penal. În materia măsurilor preventive, de exemplu, temeiurile care au fost avute în vedere de judecătorul sau instanța care a luat măsura sunt verificate periodic, pentru a se asigura protecția corespunzătoare a dreptului la libertate și siguranță. Această procedură nu lipsește hotărârea judecătorească definitivă și executorie de autoritatea lucrului judecat, ci are rolul de a asigura funcționarea eficientă și constituțională a măsurilor luate în cursul procesului penal și posibilitatea reanalizării periodice a motivelor ce au justificat restrângerea dreptului la libertate și siguranță, în raport cu evoluția probațiunii în diferitele stadii ale procesului. Acesta este și motivul pentru care dispozițiile art. 242 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea acesteia. Astfel, judecătorul chemat a verifica măsura preventivă dispusă în procesul penal nu va putea rediscuta temeiurile luării măsurii în lipsa apariției unor împrejurări noi, deoarece acestea au fost stabilite prin hotărâri judecătorești anterioare, cu autoritate de lucru judecat, prin raportare la probele administrate în respectivul stadiu procesual.

Cu privire la acest ultim aspect, observăm că problema autorității de lucru judecat trebuie analizată diferit în sistemul noului Cod de procedură penală, spre deosebire de cel anterior. În reglementarea de la 1968, intervenția judecătorului se realiza preponderent în faza judecății, în timp ce noua legislație a împărțit jurisdicția în raport cu principiul separării funcțiilor judiciare, în trei domenii de competență funcțională:
– dispoziția asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, în competența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți;
– verificarea legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, precum și luarea unor măsuri specifice în cazul netrimiterii în judecată (confiscarea specială, desființarea unor înscrisuri, verificarea măsurilor de siguranță, confirmarea dispoziției de redeschidere a urmăririi penale etc.), în competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară;
– judecarea fondului cauzei, în competența instanței de judecată.

În arhitectura actualului Cod de procedură penală, jurisdicţia, ca manifestare judiciară a puterii judecătoreşti, nu mai este unică întrucât nu derivă din exerciţiul unei singure funcţii judiciare.

Dacă în privința hotărârilor instanței de judecată este mult mai clar de stabilit efectul autorității de lucru judecat, anumite probleme se ridică în legătură cu autoritatea hotărârilor pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară. Nu există niciun dubiu cu privire la natura manifestărilor judiciare ale celor două categorii de judecători în materie penală; acestea corespund pe deplin trăsăturilor generale ale activităţii jurisdicţionale. În acest sens, dispoziţia prin care cei doi subiecţi oficiali statuează asupra aspectelor cu privire la care au fost învestiţi se materializează într-un act jurisdicţional – hotărârea judecătorească, realizarea sarcinilor care derivă din fiecare funcţie judiciară implică activarea unui context procesual adecvat – şedinţa de judecată (publică sau în camera de consiliu), funcţia lor judiciară exclude autoînvestirea şi nu se poate realiza decât în limitele actului de sesizare extern, limite ce nu mai pot fi extinse (principiu specific sistemelor adversiale). Astfel, ambii judecători au competența funcțională de a pronunța hotărâri definitive, în considerentele cărora s-a făcut trimitere în mod direct la faptele imputate inculpatului, s-au evaluat împrejurări de fapt și situații juridice, s-au dezlegat chestiuni de ordin substanțial, s-au analizat și s-au apreciat probe administrate de organul de urmărire penală.

Care este valoarea juridică a acestor hotărâri? Care sunt consecințele dezlegărilor date de judecătorii de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară și care sunt implicațiile procedurale cu privire la limitele în care urmează să fie analizat fondul cauzei de către instanța de judecată?

Fără îndoială că judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară nu au competența funcțională să se pronunțe cu privire la vinovăția sau nevinovăția celui față de care se formulează acuzații în materie penală. Acești judecători nici nu pot pronunța soluții prin care să stingă acțiunea penală exercitată de Ministerul Public. Atribuțiile care derivă din funcția lor judiciară îi obligă însă să verifice, în anumite proceduri şi în evaluarea condiției substanțiale constând în existența suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârșit infracțiunea imputată, chiar fundamentul material al acuzației formulate. În realizarea acestei obligații, judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară, după cum am menționat anterior, procedează la o apreciere a probelor administrate de organul de urmărire penală pentru a verifica fiabilitatea acestora de a susține, chiar și din perspectiva unui standard probator extrem de permisiv, acuzația formulată.

Temeinicia acuzației este verificată de judecătorii de drepturi și libertăți nu în contextul stabilirii unei eventuale vinovății, ci în cel al identificării a cel puțin unei aparențe de fundament, necesar afectării libertății individuale ori a restrângerii vieții private, în condițiile legii.

În realizarea funcţiei judiciare proprii, în componenta secundară de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată, judecătorii de cameră preliminară verifică temeinicia acuzației pentru a stabili dacă în cauză există vreunul dintre impedimentele prevăzute de lege în art. 16 alin. (1) C. proc. pen., care lipsesc de temei sau de obiect acțiunea penală exercitată ori care urmează a se exercita. În funcție de probele administrate în cursul urmăririi penale, judecătorii de cameră preliminară au competența de a stabili că fapta nu există, nu este infracțiune, nu a fost săvârșită de suspect sau de inculpat cu vinovăția prevăzută de lege ori este incidentă o cauză care înlătură răspunderea penală, pentru a respinge plângerea împotriva soluției de clasare, a înlocui soluția de renunțare la urmărirea penală cu cea de clasare ori a respinge o propunere de confirmare a redeschiderii urmăririi penale.

Astfel, chiar dacă nu implică în mod direct o jurisdicţie asupra fondului, atribuţiile judecătorilor de drepturi şi libertăţi si cele ale judecătorilor de cameră preliminară sunt, în mod evident, atribuţii jurisdicţionale ce pot avea legătură cu fondul – cu însuşi conflictul principal de drept penal. Modalitatea de realizare a acestor atribuţii precum şi consecinţele actelor prin care se exprimă – hotărârile pronunţate de cele două categorii de judecători – , evocă ambele caractere sau atribute pe care le presupune jurisdicţia. Aceste atribuţii implică atât împuternicirea de a dezlega şi decide asupra chestiunii deduse spre soluţionare – cognitio, dar şi puterea de a face să fie executată hotărârea luată – imperium. În acest sens, Noul Cod de procedură penală cuprinde dispoziţii referitoare la momentul la care rămân definitive inclusiv hotărârile judecătoreşti supuse contestaţiei, acceptând astfel explicit atributul executabilităţii (perceput tradiţional drept consecinţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat) şi pentru hotărârile care nu evocă direct fondul. Nu întîmplător legea le permite şi acestor hotărâri să dobândească caracter definitiv, atribut care exprimă aspectul substanţial al lucrului judecat ce poate fi astfel pus în executare, spre deosebire de caracterul irevocabil care exprimă aspectul formal (procesual) al hotărârii împotriva căreia nu se mai poate exercita nicio cale de atac.

Prin raportare la cele 3 condiţii clasice[23] necesare reţinerii autorităţii de lucru de judecat – existenţa unei hotărâri emanate de o autoritate judecătorească (cu atribuţii jurisdicţionale), hotărârea să fie considerată prin lege definitivă (şi irevocabilă), hotărârea să fi soluţionat un conflict juridic având „ca conţinut o situaţiune de fapt în raport cu un drept, o prerogativă sau un interes juridiceşte proteguit” -, doar ultima suscită controverse atunci când analizăm efectele hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară.

Nu credem însă că poate fi contestată împrejurarea că legea însăşi atribuie acestor hotărâri o putere juridică şi opozabilitate, asigurând aşa numita eficienţă activă a actului jurisdicţional şi determinând, în mod natural, şi anumite impedimente în ceea ce priveşte dublarea procedurilor. Problema actuală este legată de paradigma în care trebuie să plasăm manifestările judiciare ale acestor efecte şi impedimente – ele ţin de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, de principiul ne bis in idem, sau de principiul garantării securităţii raporturilor juridice dezlegate definitiv pe cale judecătorească?

În doctrina dezvoltată în Codul de procedură penală din 1936[24], care prevedea o împărțire similară celei realizate prin Legea nr. 135/2010 (atribuțiile judecătorului de drepturi și libertăți fiind exercitate de judecătorul de instrucție, iar cele ale judecătorului de cameră preliminară de către camera de acuzare), s-a reținut că ordonanțele de scoatere de sub urmărire și deciziile de neurmărire ale camerei de acuzare au în penal autoritate de lucru judecat câtă vreme nu s-a redeschis instrucția. Potrivit art. 287 C. proc. pen. 1936, inculpatul în privința căruia judecătorul de instrucție, prin ordonanță definitivă sau Camera de acuzare, au decis ca nu este cazul de a fi trimis în judecată, nu mai poate fi urmărit pentru același fapt, afară numai dacă s-ar face noi descoperiri în sarcina sa și dacă acțiunea penală nu este stinsă. Astfel, din moment ce respectivele hotărâri rămân definitive, produc efectele lucrului judecat, opunându-se unei noi urmăriri pentru același fapt. Ele constituie un obstacol de neînlăturat pentru Ministerul Public și pentru particulari de a deschide o nouă acțiune penală în fața instanțelor de judecată sau înaintea judecătorului de instrucție care a dat ordonanța de scoatere ori a altui judecător de instrucție. Dacă s-ar face noi descoperiri în sarcina inculpatului, iar acțiunea penală nu va fi stinsă, instrucția poate fi redeschisă și continuată.

Într-o altă opinie[25], s-a arătat că în analiza autorității de lucru judecat în materie penală, trebuie să se țină seama nu numai de dispozitivul hotărârii, ci și de motivarea ei. Dacă ordonanțele judecătorului de instrucție sau deciziile camerei de acuzare sunt motivate pe lipsa dovezilor îndestulătoare de culpabilitate, urmărirea poate reîncepe dacă se găsesc noi dovezi. Pe de altă parte, dacă ordonanțele judecătorului de instrucție sau deciziile camerei de acuzare sunt fundamentate pe motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală ori este prescrisă, descoperirea noilor dovezi nu poate servi la nimic, iar autoritatea lucrului judecat al hotărârilor date în cursul instrucției se opune unei noi judecăți. Prin urmare, motivarea în fapt are autoritate de lucru judecat, cât timp situația de fapt nu se schimbă, în timp ce motivarea în drept are întotdeauna autoritate de lucru judecat. În cazul hotărârilor motivate și în drept și în fapt, respectiv a celor unde motivarea în drept este determinată de constatările în fapt, noile descoperiri vor putea repune cauza în discuție ori de câte ori privesc elementele de fapt care au justificat motivarea în drept, nu și în cazul celor indiferente și inoperante față de motivarea în drept[26]. Această diferenţă de fundament (motivare în fapt versus motivare în drept) provoca şi o diferentă de efecte, aspect ce a determinat doctrina[27] să evoce două forme de autoritate de lucru judecat pentru ordonanţele şi deciziunile de neurmărire – autoritate de lucru judecat relativ sau definitiv.

Potrivit acelorași autori, ordonanțele definitive de neurmărire sau netrimitere în judecată aveau autoritate de lucru judecat sub două aspecte. În primul rând, respectivele hotărâri se impuneau în mod absolut instanțelor de fond, în sensul că acestea nu mai puteau fi sesizate într-o altă cauză cu judecarea unei învinuiri cu privire la care s-a dispus neurmărirea sau netrimiterea în judecată chiar motivată în fapt, întrucât justiția represivă putea fi sesizată numai pe calea redeschiderii instrucției. Chiar dacă Ministerul public sau persoana vătămată ar fi invocat noi descoperiri, instanțele de fond nu puteau judeca, întrucât noile descoperiri dădeau doar dreptul de a cere redeschiderea instrucției. În al doilea rând, hotărârile de neurmărire sau netrimitere se impuneau instanțelor de instrucție, care nu mai puteau fi sesizate cu o nouă cauză, chiar dacă se invocau noi descoperiri. Și în acest caz, singura posibilitate de valorificare a noilor descoperiri era pe calea cererii de redeschidere a instrucției[28].

Astfel, potrivit opiniilor doctrinare evocate, în sistemul Codului de procedură penală de la 1936, care cunoștea o organizare a funcțiilor judiciare similară celei reglementate prin Legea nr. 135/2010, hotărârile prin care judecătorii de instrucție dispuneau neurmărirea sau netrimiterea în judecată aveau autoritate de lucru judecat și împiedicau începerea unui nou proces penal, chiar dacă legea prevedea posibilitatea redeschiderii instrucției. Această soluție este logică și în acord cu principiile ce guvernează procesul penal, întrucât posibilitatea redeschiderii procesului penal trebuie să se supună rigorilor legii, să fie previzibilă pentru participanții la proces și să garanteze autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a dispus neurmărirea sau netrimiterea în judecată.

Aceste principii sunt deplin aplicabile și în actualul sistem de drept procesual penal, unde ordonanța judecătorului de instrucție sau decizia camerei de acuzare sunt înlocuite de încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune respingerea plângerii împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată sau a propunerii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Motivarea în fapt sau în drept a dispoziției de netrimitere în judecată este relevantă exclusiv sub aspectul posibilității aplicării procedurii redeschiderii urmăririi penale, însă autoritatea de lucru judecat a încheierii judecătorului de cameră preliminară împiedică începerea unui nou proces penal, în afara cadrului reglementat de art. 335 C. proc. pen.

Analizând raportul dintre autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale și principiul de bis in idem, constatăm că acesta din urmă are un domeniu de aplicare mult mai extins față de primul. Așa cum am arătat, deși principiul ne bis in idem împiedică o nouă urmărire sau judecată pentru faptele și persoanele ce fac obiectul lucrului judecat, acesta extinde noțiunea de „hotărâre definitivă” la toate actele procesuale ce au ca efect finalizarea procesului penal și stingerea definitivă a acțiunii penale. Astfel, potrivit principiului ne bis in idem și unele ordonanțe ale procurorului au, în condițiile arătate în secțiunile anterioare, aptitudinea de a finaliza procesul penal și a stinge definitiv acțiunea penală. Cu alte cuvinte, este posibil ca un act emis de organele judiciare să nu aibă autoritate de lucru judecat, dar să împiedice dublarea procedurilor, în baza principiului ne bis in idem.

În ce privește încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară respinge propunerea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, apreciem că aceasta are autoritate de lucru judecat, care se va limita însă la considerentele și dispozitivul hotărârii – respectiv la aptitudinea faptelor sau împrejurărilor noi, invocate de procuror, de a dovedi dispariția împrejurării pe care s-a întemeiat clasarea. Odată cu rămânerea definitivă a încheierii judecătorului de cameră preliminară, aceasta va dobândi autoritate de lucru judecat, astfel încât niciodată procurorul nu va mai putea dispune redeschiderea urmăririi penale în raport de împrejurările analizate prin hotărârea de respingere a confirmării. Această împrejurare nu împiedică însă o nouă dispoziție de redeschidere a urmăririi penale, în cazul apariției unor alte fapte sau împrejurări noi, deoarece efectul lucrului judecat nu poate fi extins dincolo de aspectele ce au făcut obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară în hotărârea judecătorească pronunțată.

Cu privire la fondul cauzei, încheierea judecătorului de cameră preliminară nu are autoritate de lucru judecat, întrucât acesta nu a realizat o analiză a acuzației în materie penală, neexistând astfel temei pentru a opune hotărârea judecătorului instanței învestite cu rezolvarea fondului acțiunii penale.

Pe de altă parte, așa cum am arătat anterior, dispozițiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen. împiedică începerea unei noi urmăriri penale pentru aceeași faptă, față de aceeași persoană. Astfel, persoana interesată poate invoca în procedura de cameră preliminară desfășurată în cel de-al doilea proces, nelegalitatea ordonanței de începere a urmăririi penale pentru fapta cu privire la care s-a dispus clasarea, față de încălcarea art. 335 C. proc. pen.

3. Identificarea impedimentului în exercitarea acțiunii penale, incident în cazul începerii unui nou proces penal ulterior dispunerii unei soluții de clasare într-o altă cauză, în care judecătorul de cameră preliminară a respins propunerea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale

Având în vedere concluziile anterioare, cu privire la raportul dintre hotărârea prin care judecătorul de cameră preliminară a respins propunerea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale și cea prin care instanța de judecată rezolvă fondul cauzei, apreciem că impedimentul prevăzut de lege la art. 16 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. nu poate duce la stingerea acțiunii penale exercitate în cel de-al doilea proces.

De asemenea, reamintim că, ulterior clasării, deși acțiunea penală nu este stinsă definitiv în sensul principiului ne bis in idem, singura posibilitate de efectuare a urmăririi penale pentru faptele și persoanele cu privire la care s-a dispus clasarea este prin intermediul procedurii redeschiderii urmăririi penale, în condițiile art. 335 alin. (2) și (4) C. proc. pen.

Față de aceste aspecte, apreciem că începerea unei noi urmăriri penale pentru faptele și persoanele cu privire la care s-a dispus clasarea este nelegală. Remediile procesuale ce pot fi identificate în această materie sunt următoarele:
– invocarea nelegalității dispoziției de începere a urmăririi penale și a actelor subsecvente, față de încălcarea art. 335 C. proc. pen., în cadrul procedurii de cameră preliminară efectuată în cel de-al doilea proces;
– invocarea impedimentului prevăzut de lege în art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. – lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Și în privința impedimentului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. constatăm o lipsă de previzibilitate în determinarea domeniului de aplicare al normei, sub aspectul altor condiții prevăzute de lege, necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. În lipsa unor elemente clare prin care să determinăm natura altor condiții prevăzute de lege, necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, apreciem că redeschiderea urmăririi penale, în condițiile legii, poate avea valoarea unei condiții fără de care acțiunea penală nu mai poate fi exercitată cu privire la faptele și persoanele pentru care s-a dispus clasarea într-o altă cauză.

Totodată, impedimentul prevăzut de lege la art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. ar putea reprezenta unicul remediu pentru înlăturarea încălcării dreptului la un proces echitabil în cauzele în care problema încălcării art. 335 alin. (2) și (4) C. proc. pen. nu a fost invocată și analizată în cadrul procedurii de cameră preliminară.

IV. Concluzii

Faţă de considerentele anterior evocate, apreciem că încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, nu poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., întrucât, deși are autoritate de lucru judecat (în sen pozitiv), nu a rezolvat fondul acuzației în materie penală și nu poate împiedica rezolvarea acțiunii penale.

În același timp, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară respinge propunerea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, are autoritate de lucru judecat, care se va limita însă la considerentele și dispozitivul hotărârii – aptitudinea faptelor sau împrejurărilor noi, invocate de procuror, de a nu dovedi dispariția împrejurării pe care s-a întemeiat clasarea.

Deși prin respingerea propunerii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale acțiunea penală nu este stinsă definitiv, dispozițiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen. împiedică începerea unei noi urmăriri penale pentru faptele și persoanele cu privire la care s-a dispus clasarea, prin raportare nu la cazul concret prev. de art. 16 alin.(1) lit.i) C. proc. pen. ci la cazul general prevăzut de lege în art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. – lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.


[1] Cea mai veche scriere în legătură cu acest principiu o regăsim în Legile lui Manu, care la cap. IX, 233 – 234, reține că: „Oricare afacere care a fost dusă la capăt și judecată numai trebuie să fie reîncepută, dacă legea a fost păzită”. Reguli de drept similare s-au regăsit și la egipteni, evrei și greci. I. Tanoviceanu, Curs de Procedură Penală Română, Ed. Atelierele Grafice Socec&co, București, 1913, pag. 581.
[2] Ibidem.
[3] M. Udroiu, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole., Ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pag. 49.
[4] În vigoare între anii 1828 – 1834.
[5] I. Tanoviceanu, op. cit., pag. 583.
[6] Textul de lege a suferit modificări prin Decretul nr. 213/1960, având următoarea formulare: „Art. 5 – Orice persoană față de care s-a pronunțat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a urmăririi penale nu mai poate fi urmărită pentru același fapt, nici chiar sub o calificare diferită, afară de cazurile în care s-a introdus cerere de revizuire sau recurs în supraveghere.
Hotărîrea de anulare a urmăririi nu împiedică o noua urmărire, dacă acțiunea penală nu este stinsă.
Art. 51 – În caz de infracțiune continuată sau în orice alte cazuri cînd două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune, dacă s-a pronunțat o hotărîre definitivă de condamnare, achitare sau de încetare a urmăririi numai pentru o parte dintre actele ce întră în alcătuirea infracțiunii, această hotărîre are autoritate de lucru judecat numai în ce privește existența acestor acte și vinovăția persoanei judecate pentru savîrșirea lor”.
[7] Hotărârea Marii Camere din 10 Februarie 2009, cererea nr. 14939/03.
[8] Paragrafele nr. 78 – 84.
[9] Hotărârea din 9 martie 2006, (C-436/04, Rec, p. I-2333), par. 36 și 42.
[10] Hotărârea din 18 iulie 2007, (C- 288/05, Rec, p. I- 6470), par. 33 – 34.
[11] Paragrafele 107 – 111.
[12] Hotărârea din 22 decembrie 2008, (C‑491/07), par. 34 – 36.
[13] Hotărârea din 11 februarie 2003, (C-187/01 şi C-385/01), par. 26 – 42.
[14] Hotărârea din 29 iunie 2016, (C- 486/14), par. 53.
[15] A. Crișu, Drept procesual penal, Ediția a 4a, Ed. Hamangiu, București, 2013, pag. 148.
[16] ICCJ – Secția Penală, decizia nr. 377/2010. În speță, instanța a reținut următoarele: S-a susținut, iar prima instanță a achiesat la acest punct de vedere, că soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror sunt definitive și, deci, ar avea prioritate în raport cu soluția de trimitere în judecată prin rechizitoriu. Această opinie nu este întemeiată.
Soluțiile de netrimitere în judecată (dispuse, după caz, prin rezoluții ori ordonanțe ale procurorului) nu se bucură de „autoritatea de lucru judecat”, aceasta fiind recunoscută exclusiv hotărârilor judecătorești.
În cauză trebuie observate dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, din Titlul III „Ministerul Public.”
Cu privire la infirmarea actelor de urmărire penală, Înalta Curte de Casație și Justiție observă și prevederile art. 220 C. proc. pen., precum cele ale art. 62, art. 64 și art. 65 din Legea nr. 304/2004 referitoare principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public.
Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține, cu referire la înțelegerea din perspectiva constituțională a principiilor organizării și funcționării Ministerului Public, și Decizia nr. 1058/2007 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 810 din 28 noiembrie 2007.
Ministerul Public este caracterizat prin unicitate, Direcția Națională Anticorupție făcând parte integrantă din Ministerul Public (Direcția Națională Anticorupție fiind parte integrantă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție).
Că soluțiile de netrimitere în judecată emise de procuror (prin rezoluții sau ordonanțe) nu au caracter irevocabil, definitiv, că nu se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă și din observarea dispozițiilor privind „reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale” cuprinse în art. 273 alin. (1), alin. (11) și alin. (2) C. proc. pen.
Un alt argument, în același sens, este cel oferit de dispozițiile art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. care au în vedere chiar și situația în care judecătorul s-a pronunțat prin hotărâre definitivă, hotărâre prin care a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală.
În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este întemeiată susținerea apărării, însușită de prima instanță, potrivit căreia nu se poate trece la judecarea pe fond a cauzei, deoarece ar exista, după caz, fie o soluție definitivă de netrimitere în judecată dispusă de procuror, fie o contrarietate între soluții: de netrimitere în judecată și, respectiv, de trimitere în judecată.
[17] Hotărârea din 4 august 2005, cererile nr. 77517/01 și 77722/01, par. 20 – 21.
[18] Tr. Pop, op. cit., vol IV, pag. 557.
[19] Ibidem.
[20] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. II, Ed. Național, București, 1997, pag. 270 – 271.
[21] Idem, pag. 272.
[22] Decizia nr. XXXIV pronunțată la data de 06.11.2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M.Of. nr. 368 din 30.05.2007.
[23] I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept și procedură penală, Ediția a II-a, vol. V, Ed. Tipografia Curierul Judiciar, București, 1927, pag.705;
[24] Tr. Pop, op. cit., vol IV, pag. 570.
[25] I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept și procedură penală, Ediția a II-a, vol. V, Ed. Tipografia Curierul Judiciar, București, 1927, pag. 709 – 710.
[26] Idem, pag. 712.
[27] I. Ionescu – Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Socec SA, Bucureşti, 1940, pag. 508;
[28] I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept și procedură penală, Ediția a II-a, vol. V, op.cit., pag. 714.


Conf. dr. Andrei Zarafiu
Departamentul de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Jud. drd. Cristian Bălan
Departamentul de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea din București


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.