BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Forța majoră și cazul fortuit. Condiții. Divergența doctrinară. Jurisprudență
01.11.2019 | Anjie-Diana GOH

 
Competition Law
Anjie-Diana Goh

Anjie-Diana Goh

Forța majoră și cazul fortuit sunt două dintre principalele cauze exoneratoare[1] de răspundere pe care Noul Cod Civil le consacră în Cartea a V-a referitoare la Obligații. Acestea sunt, după cum am anticipat, doar o parte dintre cazurile exoneratoare de răspundere prevăzute de legiuitor în favoarea debitorului unei obligații civile, debitor care, în lipsa unei astfel de reglementări, ar fi fost în mod injust chemat să raspundă pentru acte/ fapte dincolo de manifestarea sa de voință sau de propriile acțiuni.

Cu o structură aparent asemănătoare și ușor confundabilă, forța majoră și cazul fortuit împart același articol în Noul Cod Civil (art. 1351 NCC). Problema deosebirii celor două a fost și rămâne de-a lungul timpului controversată, în sensul în care unii autori[2]au susținut că nu există diferențe fundamentale între forța majoră și cazul fortuit, în timp ce alți doctrinari[3] au afirmat exact contrariul. În cele ce urmează, vor fi prezentate pe rând urmatoarele:
1. Condițiile forței majore și cazului fortuit
2. Controversa cu privire la identitatea acestor noțiuni
3. Diferențele dintre cele două cauze exoneratoare de răspundere
4. Efectele produse în materia răspunderii civile
5. Aspecte jurisprudențiale[4]

Art. 1.351. Forța majoră și cazul fortuit
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudicial este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.
(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolute invincibil și inevitabil.
(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractual pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forța majoră.

1. Condițiile forței majore și cazului fortuit

i) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. 

Pentru ca un eveniment să poată fi calificat drept forță majoră și implicit să îl scoată de sub incidența răspunderii contractual (sau chiar delictuale) pe debitorul unei obligații, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să fie extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Enumerarea este într-adevăr amplă și tocmai de aceea, sub condiția cumulului de caracteristici pe care o împrejurare trebuie să le întrunească pentru a fi calificată drept forță majoră, chiar în lipsa unei enumerări exhaustive făcute de legiutor, situațiile de forță majoră sunt relativ rare. Astfel că, exemplificativ, nici chiar “explozia unui cauciuc sau blocarea sistemului de frânare ca urmare a unei defecţiuni a autovehiculului[5] nu au fost calificate drept evenimente de forța majoră.

Începând cu prima condiție – exterioritatea, aceasta surprinde primul și poate chiar cel mai important element al forței majore. Orice eveniment pentru a se încadra în tiparele alin. (2) al art. 1351 NCC (nn. Forța majoră) trebuie să fie extern, străin și total independent de voința și de acțiunea persoanei care ar fi chemată să răspundă. La un nivel rudimentar, se poate afirma că ceea ce s-a produs și a cauzat prejudicii fie pe tărâm contractual, fie pe tărâm delictual, a fost fără vina persoanei în mod normal chemată să răspundă, tocmai pentru că provine dintr-un fapt exterior. Au fost exemplificate în doctrină[6] cât și în acte legislative[7] drept cazuri de forță majoră atât fenomene naturale, precum inundații, trăsnete, tornade, precum și evenimentele sociale extraordinare (războaiele sau revoluțiile). Este important de menționat că, în unele situații, instanțele[8] nu au reținut forța majoră în ipoteza unor alunecări de teren, iar în alte[9]cazuri, raportându-se și la celelalte împrejurari de fapt, au considerat valabilă această cauză exoneratoare.

* În cazul unor alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi prevenite şi evitate. Astfel, dacă se învederează puternica probabilitate a producerii unei atare alunecări de teren, caracterul imprevizibil al fenomenului se înlătură, situaţie în care nu ar putea fi invocat ca temei pentru apărarea de răspundere. (Tribunalul Suprem, sentința civilă nr. 1096/1978)

* Sunt cauze de forţă majoră fenomene naturale ca: inundaţii, alunecări de terenuri, cutremure, fulgere ş.a. Datorită faptului că asemenea evenimente nu pot fi imputate cuiva, ele constituie cauze exoneratoare de răspundere. (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 358/1965)

Observăm că diferența dintre cele două situații mai sus expuse a fost dată de cel de-al doilea caracter al forței majore – imprevizibilitatea. Atât doctrina[10] cât și practica au îmbrațișat majoritar opinia conform căreia caracterul imprevizibil al unui eveniment trebuie să fie apreciat în mod real, rezonabil, prin raportare la datele concrete ale speței. Astfel că nu se pune problema unui standard ideal și iluzoriu, în care persoana în mod normal chemată să raspundă cunoaște și poate prevedea fără cusur toate riscurile în exercitarea unei obligații.

Totuși, în doctrină[11] a fost ridicată problema diferențierii între răspunderea contractual și cea extracontractuală sub aspectul momentului când se apreciază caracterul imprevizibil al unui eveniment. S-a statuat că momentul aprecierii imprevizibilității unei impejurări este în cazul obligației delictuale momentul producerii pagubei, pe când la răspundere contractual acesta coincide cu momentul încheierii contractului și deci, asumării obligației.

Revenind la modalitatea de apreciere a caracterului previzibil sau imprevizibil, aceasta nu vizează, după cum am menționat anterior, o comparație in abstracto[12] fața de cât ar fi putut prevedea cel mai diligent și cunoscător om, ci este o evaluare in concreto, prin raportare la situația de fapt. Astfel că dacă o persoană nu putea prevedea prin diligențe rezonabile, făcând demersurile firești și responsabile un anumit eveniment ce a produs o pagubă, nu va fi chemată să răspundă, dacă sunt întrunite și celelalte condiții ale forței majore. Cu toate acestea, o atitudine profund delăsătoare sau chiar nedelăsătoare – lipsită însă de experiența firească de viață pe care se prezumă în mod rațional că o deține un om mediu, nu poate fi salvată prin invocarea forței majore. Astfel, într-o speța[13], s-a reținut că nu ne aflăm în ipoteza forței majore, prin faptul că vinul lăsat în butoaie a fermentat, întrucat, “este un fapt care se întâmplă în mod obişnuit dacă nu se iau măsuri de prevedere”.

Cel de-al treilea caracter al forței majore este invincibilitatea fenomenului/ evenimentului petrecut, care trebuie să fie în același timp și absolut inevitabil. Cele două proprietăți ale cauzei exoneratoare sunt strâns legate și de aceea vor fi tratate împreună. Însăși din denumirea lor („invincibil”și „inevitabil”) se prevede faptul că nu orice împrejurare va fi calificată drept forța majoră, ci numai acele situații care sunt atât de grave și de puternice încât practic devin invincibile, nimic neputând opri un astfel de eveniment extern să se întâmple și să își producă efectele.

„Caracterul absolut invincibil şi inevitabil al forței majore subliniază dimensiunea evenimentului prejudiciabil care a survenit în mod neaşteptat, fiind total irezistibil şi insurmontabil. În mod obligatoriu cele două condiţii, irezistibilitatea şi inevitabilitatea, trebuie să fie îndeplinite cumulativ, reprezentând trăsăturile specifice, întrucât chiar şi în cazul în care evenimentul ar fi putut fi anticipat, în mod obiectiv, nu puteau fi evitate producerea acestuia şi efectele devastatoare, în pofida faptului că debitorul a luat toate măsurile necesare[14].”

Trecând mai departe, vom analiza condițiile cazului fortuit.

ii) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs

Spre deosebire de ipoteza forței majore, cazul fortuit are în vedere mai puține condiții și anume imprevizibilitatea (de această dată relativă) și imposibilitatea împiedicării acelui eveniment, care ia forma inevitabilității acestuia (analizată tot la nivel subiectiv, prin raportare la persoana celui care ar fi fost chemat să răspundă în lipsa producerii evenimentului). Tocmai pentru că sunt cerute nu doar mai puține condiții, ci și la un nivel mai apropiat de aprecierea „in concreto” decât de cea „in abstracto”, sunt mai numeroase situațiile care se pot încadra în sfera cazului fortuit, spre deosebire de cele în care poate fi reținută forța majoră. Pe de altă parte însă, exonerarea de răspundere este mult mai amplă pentru o situație de forță majoră, cazului fortuit fiindu-i „iertate” în mod evident mult mai puține fapte, după cum vom vedea în partea a III-a referitoare la diferențele dintre cele două cauze exoneratoare de răspundere[15].

Imprevizibilitatea se înfățișează de această dată sub o formă mai ușoară, caracterul imprevizibil raportându-se la puterea de apreciere a unei unice persoane, respectiv la un grup limitat de persoane, si anume la cel/cele care ar fi fost chemat/e să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Dacă în cazul forței majore, se cere condiția ca fenomenul/împrejurarea să fie imprevizibilă, fără a se face vreo disticție sau vreo referire cu privire la o persoană anume, atunci, luând în considerare faptul că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus[16], în cazul forței majore împrejurarea trebuie să fie imprevizibilă pentru oricine. Este adevarat, criteriul de apreciere nu va fi unul absolut (raportarea nu se va face la omul atoateștiutor), dar continuă să fie unul rezonabil și cu standard vădit ridicat față de cerințele cazului fortuit. Astfel că, același eveniment poate avea caracter previzibil sau imprevizibil în funcție de cauză de exonerare invocată. Exemplificativ, inundațiile apărute în luna iunie, într-o anumită regiune a țării unde se produc frecvent astfel de evenimente primăvara, nu se încadrează în ipoteza strictă a forței majore pentru că nu era absolut imposibil de prevăzut că ar putea aparea și în alt anotimp astfel de fenomene, ba chiar într-o lună atât de apropiată de cea în care acestea se produc constant. Cu toate acestea, ar putea fi reținută drept caz fortuit, dacă persoana chemată să răspundă nu a cunoscut și nici nu a putut cunoaște prin diligențele firești ale omului mediu aceste împrejurări.

Cu privire la cel de-al doilea caracter – inevitabilitatea, observăm că de această dată nu mai este însoțit de caracterul invicibil și nici de criteriul absolut care aparea pentru forța majoră (pentru a fi forță majoră, fenomenul trebuia, printre altele să fie și invincibil și inevitabil în mod absolut). Caracterul inevitabil a unei împrejurări va fi apreciat din prisma puterii de reprezentare pe care o avea sau ar fi trebuit să o aibă acea persoana care în lipsa reținerii cauzului fortuit ar fi fost trasă la răspundere pentru acoperirea prejudiciului. Deși se menține condiția inevitabilității și pentru cazul fortuit, criteriul de apreciere este în mod evident unul mult mai ușor, mai slab decât cel creionat în ipoteza forței majore.

Așadar, condițiile sunt definitorii pentru cele două cauze exoneratoare de răspundere, iar modalitatea de evaluare a acestora diferă nu doar numeric, cu referire la numărul condițiilor necesare, ci și calitativ, raportarea făcându-se de regula mai apropiată de sfera „in abstracto” pentru forța majoră (ce ar fi făcut într-o asemenea situație omul cunoscător, prevăzător și diligent? ) și „in concreto” pentru cazul fortuit (ce ar fi făcut omul obișnuit, cu diligențe și cunoștințe medii?).

Urmând firul prezentat la începutul lucrării, vom prezenta în cea de-a doua parte:

2. Controversa cu privire la identitatea acestor noțiuni

i) Cu toate că diferențele între cele două noțiuni nu sunt deloc neglijabile, nu doar din sfera condițiilor, cât mai ales din prisma efectelor, de-a lungul timpului a existat[17]și continuă să subziste[18] o divergență doctrinară cu privire la identitatea și confuziunea dintre aceste cauze exoneratoare, Dimitrie Alexandresco afirmand[19] chiar că „Între cazul fortuit și cel de forță majoră nu trebuie să se facă nicio deosebire, întrucât pentru chiriaș sau arendaș rezultatul este același (…)”. În același sens, într-o mare masură, din doctrina străina, cea mai receptivă acestui curent s-a arătat doctrina franceză, care a împărtășit aceeași opinie, în acest sens afirmând că cele două cauze exoneratoare sunt asemănătoare până chiar la contopire, iar reglementarea diferită nu este altceva decât un moft legislativ menit mai degrabă să încurce decât să ajute. Tot astfel a opinat la acea vreme, ce-i drept doar parțial, și doctrina română, care a statuat: “Socotim aceste discuțiuni ca fiind lipsite de vreun folos practic[20]. Astfel de afirmații continuă să fie exprimate și în prezent, argumentele fiind în mare parte construite prin interpretarea istorico-teleologică[21]: „Cel mai probabil că această delimitare a rămas împământenită în dreptul nostru, ca urmare a literaturii juridice anterioare Noului cod civil, cvasiconsecventă în „identificarea” a două categorii de evenimente neprevăzute, urmată, firesc, de jurisprudența instanțelor naționale, care a deosebit, de asemenea, invariabil, între cele două concepte; și aceasta s-a întâmplat, fără îndoială, din cauza faptului că vechiul Cod civil (Codul civil 1864) deosebea între cele două noțiuni, sub influența evidentă a Codului civil francez[22].”

Fără a mai dezvolta pe larg această opinie, amintim cronologic o parte dintre autorii care s-au pronunțat în același sens: Maurice Brunnet[23], La guerre et les contrats, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1917, pag. 11, Dimitrie Alexandresco, Principiile Dreptului Civil Român, vol. IV (ultimul), Tipografia Curții Regale, București, 1926, pag. 325; Manoliu Marius, Cazul fortuit și forta majoră în dreptul penal, ediția a II-a Tipografia Română Independentă, Bucureşti, 1942, pag. 19; I Rosetti Balanescu, Ovid Sachelarie[24], Nicolae G. Nedelcu, Principiile dreptului civil roman, Editura de Stat 1947, pag. 276; Gabriel Tița-Nicolescu, Propunere de lege ferenda pentru unificarea de caz fortuit și forță majoră într-un singur concept, Revista UJ, nr. 10, octombrie 2016.

ii) În sens contrar, s-a opinat că dacă legiutorul nu ar fi dorit să creeze două noțiuni disticte, nimic nu l-ar fi împiedicat să contureze doar una dintre acestea; de asemenea, prin prezentarea comparativă a efectelor incidente asupra răspunderii, cele două concepte au mai multe deosebiri decât asemănări, astfel că pe lângă faptul că exonerează debitorul unei obligații de răspunderea civilă (principala asemănare) și că împart același articol, cele două elemente nu au prea multe în comun. Nici chiar condițiile, deși prezintă unele similutidini parțiale, nu sunt identice, așa încât, spre exemplu, chiar dacă atât cazul fortuit, cât și forța majoră presupun un caracter imprevizibil al unui fenomen, aprecierea va fi facută după standarde diferite[25].

Tot cronologic, de aceasta dată în favoarea celei de-a doua opinii, pe care o împărtășesc și eu: Laurent P., Principes de droit civil français, Paris, Tome XVI, 1893, pag. 264; Francisc Deak, Teoria generală a obligațiilor, Curs Bucuresti, 1960, pag. 238; Francisc Deak, Condițiile și fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, RRD nr. 1/1967, pag. 26; Constantin Stătescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria general a obligațiilor, Ediția a IX-a, Editura Hamangiu, București 2008; În același sens (indirect, prin prezentarea comparativă a efectelor) Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian IoanVidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2015, pag. 349.

În spiritul ultimei opinii înfățișate, continuăm cu:

3. Diferențele dintre cele două cauze exoneratoare de răspundere

Așa cum s-a statuat și în doctrina română, sau cel puțin într-o parte a acesteia[26], cele două cauze exoneratoare prezintă particularități care le deosebesc în mod fundamental. Cu toate că acestea sunt într-adevăr aparent identice, ele nu sunt nici pe departe de confundat, iar acest lucru se datorează cel puțin din trei motive:
i) Cele două noțiuni sunt construite pe condiții asemănătoare, dar cantitativ și calitativ distincte;
ii) Efectele produse în materia răspunderii civile variază, fiind mai extinse pentru forța majoră decât pentru cazul fortuit;
iii) Prezența ambelor concepte în Codul civil nu reprezintă o scăpare a legiutorului care face o distincție din prisma efectelor chiar în articolul consacrat celor două cauze exoneratoare. Astfel, în alin. (4) al 1351 Forța majoră și cazul fortuit se indică raportul dintre acestea: „Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractual pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.”

i) Cele două noțiuni sunt construite pe condiții asemănătoare, dar cantitativ și calitativ diferite;

Pentru optimizarea comparației, se vor atașa alineatele referitoare la condițiile forței majore și cazului fortuit:

Art. 135, alin. (2), (3) NCC:
Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolute invincibil și inevitabil.
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Deși la o primă citire nu se întrevăd prea multe diferențe între cele două noțiuni, acestea sunt construite pe condiții specifice, non-comune, care diferă nu doar numeric, dar mai ales calitativ. Analiza condițiilor a fost făcută în cele de mai sus, când s-au atins și câteva dintre particularitățile cerințelor celor două cauze justificative.

i. 1) Din punct de vedere cantitativ, numărul atributelor fiecărui concept sunt diferite, remarcându-se patru condiții în cazul forței majore și doar două condiții pentru cazul fortuit.

Dacă în ambele situații este cerut caracterul imprevizibil și cel inevitabil, forța majoră ridică standardul adăugând încă două caractere, evenimentul care îmbracă haina exonerării de răspundere în acest caz trebuind să fie și deopotrivă și extern și, cel mai pretențios, „absolut inevitabil”.

Forța majoră = imprevizibil, inevitabil + extern + absolut invincibil

Cazul fortuit = imprevizibil, inevitabil

Pe scurt, cu privire la cele două cerințe suplimentare ale forței majore sunt binevenite următoarele precizări:

Forța majoră cere și externalitatea evenimentului, pe când la cazul fortuit, legiutorul tace, nefăcând referire la originea împrejurării care ar putea constitui aceasta din urmă cauză exoneratoare. În tăcerea legii, doctrina[27] și practica[28] au interpretat în sensul în care cazul fortuit poate proveni nu doar din evenimente externe, cât și din „câmpul de activitate a celui chemat să răspundă, fiind intrinseci lucrurilor, animalelor și altor mijloace…, viciilor ascunse ale unui lucru, etc”.

Caracterul extern, exterior este așadar un atribut necesar în reținerea unui eveniment ca fiind forță majoră, dar acesta nu este exclus nici în ipoteza apariției cazului fortuit. Astfel că dacă forța majoră cere imperativ ca împrejurarea să fie total exterioară[29] oricarei manifestări de voință a celui care este chemat pe temeiul răspunderii civile (delictuale sau contractuale), cazul fortuit doar permite în egală măsură ca evenimentul să provină dintr-o cauză exterioară sau chiar intrinsecă[30]. Tocmai pentru că împrejurări externe pot fi regăsite (regăsite, nu cerute) în ambele forme exoneratoare de răspundere, atât doctrina cât și juriprudența[31] română s-au pronunțat în sensul că de regulă doar fenomenele naturale au aptitudinea de a fi recunoscute drept cazuri de forță majoră.

– „Evenimentele de forță majoră sunt, de cele mai multe ori, fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea și voința omului, cum sunt: cutremurele grave, inundațiile catastrofale, alunecările de teren, trăsnetele, tornadele etc.(…). S-a statuat că forța majoră constă într-o împrejurare externă fără vreo legătură cu lucrul care a produs prejudicial sau cu însusirile sale. Împrejurari ca spargerea ori explozia unui cauciuc, ruperea unei piese, urmare a unui defect de fabricație sau altele similare sunt cazuri fortuite, având originea în interiorul lucrului și în câmpul de activitate a celui răspunzător, neputând constitui cazuri de forța majoră.” (Liviu Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012, pag. 441).

– „(…) în ceea ce priveşte aprecierea exteriorităţii lucrurilor utilizate sau furnizate de subiectul răspunzător, s-a concluzionat că viciul intern al lucrului sau al animalului, chiar nedetectabil pentru păzitor, nu reprezintă o cauză exterioară faţă de subiectul responsabil, susceptibilă să îl exonereze de obligaţia reparării prejudiciului cauzat victimei, dar, pentru atenuarea soluţiei, păzitorul lucrului este autorizat să formuleze acţiune în regres contra autorului viciului” (I. Turcu, Noul Cod civil, pag. 418).

– „Sunt cauze de forţă majoră fenomene naturale ca: inundaţii, alunecări de terenuri, cutremure, fulgere ş.a. Datorită faptului că asemenea evenimente nu pot fi imputate cuiva, ele constituie cauze exoneratoare de răspundere” (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 358/1965, în C.D. 1965, pag. 131).

– „În măsura în care împrejurările care au contribuit la producerea prejudiciului nu întrunesc cerinţele forței majore, trebuie considerate ca un simplu caz fortuit. S-a decis în acest sens că, de exemplu, explozia unui cauciuc, ruperea unei piese din cauza unui defect de fabricaţie nu constituie cauze de forță majoră şi nu duc la exonerarea de răspundere pentru prejudiciul cauzat de lucruri” (Trib. Suprem, s. mil., dec. nr. 85/1984, în C.D. 1984, pag. 264).

Dacă în privința fenomenelor naturale, jurisprudența este unitară, nu același lucru se poate spune despre reținerea forței majore în cadrul unor crize economice sau altor împrejurări de natură economico-fiscală:

– „Pentru a putea fi calificată drept forță majoră, o anumită împrejurare trebuie să determine imposibilitatea de executare a obligaţiei pentru orice persoană care s-ar fi aflat într-o situaţie identică, iar nu doar pentru cel care invocă starea de forță majoră. Instanţa apreciază că situaţia de forță majoră trebuie să fie reprezentată de un eveniment, o împrejurare de fapt determinată şi precis identificabilă. Un context socio-economic general, cum este cel determinat de declanşarea unei crize economice, nu poate fi calificat drept o împrejurare de forță majoră, în condiţiile în care un astfel de context poate afecta în mod diferit participanţii la viaţa economică, fie ei şi din acelaşi domeniu de activitate, raportat şi la diligenţa, prudenţa de care dau dovadă în desfăşurarea propriei activităţi[32].”

– „Dintre toate cauzele invocate de recurentul I.M., criza economică ce a determinat scăderea veniturilor sale cu 25% poate fi considerată cauză de forță majoră, atât prin raportare la definiţia dată de doctrină, cât şi prin raportare la definiţia agreată de părţi într-unul din cele două contracte de credit. Prin urmare, pe perioada în care guvernul a intervenit în cuantumul veniturilor realizate de către recurent, se poate considera că a existat o forță majoră, constând într-o acţiune externă, imprevizibilă şi invincibilă, cu posibilitate de a diminua puterea de plată a obligaţiilor contractuale cu 25 %, pe perioada în care acesta a fost afectat[33].”

– „Cât privește susținerile din întâmpinare, cum că neexecutarea propriilor obligații a debitoarei s-a datorat forței majore reprezentate de criza economică mondială, instanța apreciază că nu se poate considera criză economica drept forță majoră.(…) Orice caz de forță majoră trebuie să fie atestat în mod oficial de instituții ale statului care emit certificate speciale în acest sens, în România, cazurile forță majoră fiind certificate exclusiv de catre Camera de Comerț și Industrie din România, care la rândul său are obligația să obțină avize prealabile de la autoritățile administrației publice sau alte organisme ale statului, după caz. Or, criza economică-financiară nu este o împrejurare „absolut imprevizibilă și absolute invincibilă”, nefiind certificată conform celor reținute mai sus[34].

Revenind asupra celeilalte condiții impuse de forța majoră, și anume absoluta invincibilitate, aceasta este apreciată „in abstracto”, la nivel obiectiv:

– „Forţa majoră şi cazul fortuit sunt cauze care duc la exonerarea de răspundere contractuală şi, deopotrivă, delictuală. Forţa majoră reprezintă un fenomen natural exterior, cu caracter extraordinar, imprevizibil şi de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv şi fără culpă o persoană să acţioneze aşa cum ar fi dorit, pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu. Caracteristicile evenimentelor de forţă majoră trebuie să fie: externe autorului prejudiciului, imprevizibile, absolut invincibile şi inevitabile .”(Liviu Pop, Drept civil român, pag. 372-374).

– „Doctrina și practica judiciară consideră în unanimitate că forța majoră este o împrejurare de fapt imprevizibilă și de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv și fără nicio culpa din partea debitorului executarea obligației contractuale a acestuia (practic, imposibilitatea obiectivă de executare a obligației, determinate, în lipsa oricărei culpe a debitorului, de un eveniment de forță majoră[35]).”

Observăm că se pune problema culpei, însă cu toate acestea trebuie să avem în vedere faptul că deși pentru reținerea forței majore este necesar să lipsească vinovăția celui chemat să răspundă, nu putem spune că în orice situație când a lipsit vinovăția suntem și în ipoteza forței majore.

„Dacă pornim de la premisa că vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta sa şi de urmările acesteia, rezultă că toate acele fapte sau împrejurări care i-au împiedicat sau anihilat libertatea de decizie trebuie să ducă la excluderea sau la diminuarea vinovăţiei autorului. Cu alte cuvinte, dincolo de limitele posibilităţii de înţelegere şi deliberare, ne aflăm în domeniul lipsei de vinovăţie şi, pe cale de consecinţă, al lipsei de răspundere[36].”

i.2) La nivel calitativ, cele două caracteristici asemănătoare (nu comune) celor două cauze exoneratoare de răspundere, imprevizibilitatea și inevitabilitatea se prezintă prin raportare la grade diferite de apreciere. În analiza condițiilor forței majore și cazului fortuit, facute mai sus, sunt conturate principalele diferențe între imprevizibilitatea și inevitabilitatea evenimentului în caz de forță majoră (absolute imprevizibil și inevitabil) și de caz fortuit (relativ imprevizibil și inevitabil). Fără a relua cele deja menționate, înfasțișăm câteva aspecte din jurisprudență pentru a scoate în evidență diferita intensitate cu care se prezintă imprevizibilitatea și inevitabilitatea în cele două cauze exoneratoare de răspundere:

Caracterul imprevizibil:

– În cauză, C L C şi UAT prin primar au invocate forţa majoră, în exonerarea de răspundere, arătând că prejudiciul a fost cauzat de căderea pomului datorită unei furtuni violente.

Forţa majoră se caracterizează prin aceea că este o împrejurare externă, cu caracter excepţional, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile sale naturale, absolute invincibilă şi absolute imprevizibilă. Trebuie reţinut desigur caracterul dinamic, variabil al noţiunii de forţă majoră, de îndată ce, odată cu progresele ştiinţei, ceea ce la un moment dat este absolute imprevizibil şi absolute invincibil poate să devină previzibil şi posibil de depăşit ori de evitat.

Pe de altă parte, pentru a duce la totala exonerare de răspundere forţa majoră trebuie să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului. În măsura în care împrejurările care au intervenit şi au dus la producerea prejudiciului nu întrunesc caracterele forţei majore, dar nici nu implică vinovăţia paznicului juridic, ele constituie un simplu cazfortuit.

În cauză, furtuna violent invocată de către recurent ca forţa majoră, nu poate fi reţinută a întruni caracterele mai sus menţionate pentru a determina exonerarea de răspundere, întrucât în condiţiile date şi raportat la puterea de cunoaştere a paznicului juridic, o furtună în lunile de vară nu reprezintă o împrejurare absolute imprevizibilă, având un caracter extraordinar.[37]

– Astfel se va distinge între caracterul absolute imprevizibil al evenimentului specific forței majore şi cel doar rezonabil imprevizibil care caracterizează cazul fortuit. Este imprevizibil acel eveniment cu privire la care persoana responsabilă nu se face vinovată că nu l-a putut prevedea. Pentru aprecierea caracterului relative previzibil al evenimentului se impun a fi analizate toate circumstanţele în care s-a produs (de timp, de loc, de natură economică, social şi politică) pentru a putea stabili dacă debitorul a avut la dispoziţie mijloacele necesare pentru a evita producerea acestuia. Astfel, unele fenomene naturale (căderi de zăpadă, ploaie, grindină, furtună etc.) nu au un caracter excepţional în raport de condiţiile climatice locale, existând posibilitatea ca, pe baza informaţiilor furnizate de serviciile meteorologice, debitorul să le prevadă şi să evite producerea pagubelor. În măsura în care, în concret, nu putea să le anticipeze, aceste evenimente ar putea fi apreciate ca fiind împrejurări fortuite de natură să înlăture răspunderea acestuia[38].

În primul rând, problemele grave de sănătate cu care aceasta s-a confruntat după încheierea contractului cu reclamanta, pot constitui un caz de forță majoră. Ele au intervenit imprevizibil şi pot fi considerate o adevărată piedică ce a făcut imposibilă executarea în continuare a contractului dintre părţi. Nu poate fi vorba numai de o îngreunare a executării obligaţiei deoarece diagnosticul pus pârâtei, în mod obiectiv poate declanşa acea stare psihică care să facă imposibil de realizat orice altceva care nu are legătură cu trauma prin care o persoană cu un asemenea diagnostic trece. Investigaţiile medicale pe care aceasta a fost nevoită să le facă şi deplasările în străinătate au pus-o pe pârâtă în imposibilitate de a mai putea pregăti zilnic copilul pentru a merge la grădiniţă[39].

„În cazul unor alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi prevenite şi evitate. Astfel, dacă se învederează puternica probabilitate a producerii unei atare alunecări de teren, caracterul imprevizibil al fenomenului se înlătură, situaţie în care nu ar putea fi invocat ca temei pentru apărarea de răspundere[40].”

– Procesul de fermentare a vinului din butoaie nu constituie un caz de forţă majoră, fiind un fapt care se întâmplă în mod obişnuit dacă nu se iau măsuri de prevedere[41].”

Caracterul invincibil:

– „Cazul fortuit reprezintă un simplu obstacol cauzal intern provenind din condiţiile de exercitare a prerogativelor asupra bunurilor şi care nu este decât în mod relativ posibil de înlăturat. De exemplu, ruperea barei de direcţie a unui autovehicul, explozia unei anvelope ş.a. constituie cazuri fortuite, şi nu cazuri de forţă majoră[42].”

 – Chiar trecând peste cele de mai sus, instanţa reţine că sarcina probei imposibilităţii de executare din cauza forței majore îi aparţine contestatorului, potrivit art. 1634, alin. 4 Cod civil. Or, în cauză, acesta a afirmat că şi-a pierdut locul de muncă, însă nu a depus la dosar dovada acestui fapt (decizia de concediere), ci doar o contestaţie pe care a introdus-o la Tribunalul Iaşi prin care solicită, printer altele, reîncadrarea în postul ocupat anterior desfacerii contractului de muncă. Astfel, în cazul pierderii locului de muncă, contestatorul nu poate învedera că nu se putea aştepta să fie concediat, instabilitatea pieţei muncii fiind larg cunoscută la data încheierii contractului – anul 2015, mai ales după criza financiară din perioada 2008-2009. De asemenea, după cum a arătat şi intimata, nimic nu îl împiedică pe contestator să caute un alt loc de muncă şi să se angajeze, forța majoră fiind un eveniment extern, în timp ce dobândirea unui loc de muncă este un eveniment care depinde şi de persoana contestatorului[43].

ii) Efectele produse in material răspunderii civile variază, fiind mai extinse pentru forța majoră decât pentru cazul fortuit;

Dacă analiza comparativă a condițiilor expusă anterior nu v-a convins că nu poate fi pus semnul egalității între forța majoră și cazul fortuit, atunci o aplecare asupra efectelor celor două concepte o va face. Există numeroase ipoteze în care o persoană este salvată de la tragerea la răspundere și acoperirea prejudiciului, dacă poate dovedi incidența unui caz de forță majoră, pe când arătarea unui fenomen caracterizat drept caz fortuit nu acordă posibilitatea exonerării de răspundere. Legiuitorul face referire la aceste noțiuni nu doar în capitolul[44] consacrat răspunderii civile, sau mai precis al exonerării de răspundere, ci și în legi distincte. Sfera de acțiune a forței majore este mult mai largă, iar acest aspect a fost evidențiat de legiutor pe de o parte în alin. (4) al articolului[45] 1351 NCC, iar pe de altă parte în alte texte din NCC, cum ar fi art. 1380[46] NCC.

Succint, prezentăm o listă non-exhaustivă de situații în care forța majoră conduce la eliberarea de răspundere, pe când cazul fortuit nu are același efect:

a) Răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale (art. 1375 NCC coroborat cu art. 1380 NCC)

Art 1375 NCC – Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudicial cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa [47].

Art. 1380 NCC – Cauze de exonerare
În cazurile prevăzute la art. 1375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

b) Răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 NCC coroborat cu art. 1380 NCC)
Art. 1376 NCC – Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.[48]
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.

Art. 1380 NCC – Cauze de exonerare

În cazurile prevăzute la Art. 1375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

În materia răspunderii pentru fapta lucrului are efect exonerator numai forța majoră, adică o împrejurare extremă, cu caracter excepţional, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile lui naturale, absolute invincibilă şi absolute imprevizibilă (Curtea de Apel Bucureşti, s. a IV-a civ., deicizia nr. 1660/2002, în P.J.C. 2001-2002, pag. 282).

c) Răspundere pentru ruina edificiului (art. 1378 NCC coroborat cu art. 1380 NCC)

Art. 1378 NCC – Răspunderea pentru ruina edificiului
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

Art. 1380 NCC – Cauze de exonerare
În cazurile prevăzute la Art. 1375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

d) Răspundere pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1379 NCC coroborat cu art. 1380 NCC)

Art 1379 NCC – Alte cazuri de răspundere
(1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.

Art. 1380 NCC – Cauze de exonerare
În cazurile prevăzute la Art. 1375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

e) Răspunderea transportatorului pentru persoana călătorului (art. 2004 NCC, alin (4) NCC)
Art. 2004 NCC – Răspunderea pentru persoana călătorului
(1) Transportatorul răspunde pentru moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului.
(2) El răspunde, de asemenea, pentru daunele directe şi imediate rezultând din neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiţii decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia.
(…)
(4) Transportatorul nu răspunde dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de călător, cu intenţie sau din culpă gravă. De asemenea, transportatorul nu răspunde nici atunci când dovedeşte că paguba a fost cauzată de starea de sănătate a călătorului, fapta unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă sau forţa majoră. Cu toate acestea, transportatorul rămâne răspunzător pentru paguba cauzată de mijlocul de transport folosit sau de starea sa de sănătate ori a angajaţilor lui.

f) Suspendarea curgerii termenului de decadere(art. 2548, alin. (1), (2) NCC)
Art. 2548 NCC – Regimul termenelor de decădere
(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.
g) Suspendarea prescripției (art. 2532, pct. 9 NCC) Forța majoră suspendă prescripția fiind o cauză de suspendare prevăzută expres de legiutor, pe când cazul fortuit poate constitui cel mult o cauză de repunere în termen, dacă justițiabilul a fost împiedicat din cauza unor motive temeinice să își exercite dreptul material la acțiune.

Art. 2532 NCC – Cazurile generale de suspendare a prescripţiei
Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: (…) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie”

Art. 2522 NCC – Repunerea în termenul de prescripţie
(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.

Putem observa că forței majore i se recunoaște o arie mult mai amplă de acoperire, existând în mod vădit mai multe fapte/împejurări care atrag răspunderea civilă pe care cazul fortuit nu le acoperă prin exonerarea de răspundere. De altfel, chiar legiutorul codului civil arată că „dacă debitorul este eliberat pentru caz fortuit, a fortiori, va fi eliberat și pentru ipoteza forței majore[49]”. Nu trebuie să uităm însă că nici forța majoră nu este o cauză exoneratoare absolută, așa încât când contractul are ca obiect bunuri de gen, și nu bunuri individual determinate[50], nici chiar forța majoră nu este aptă de a salva de răspundere debitorul obligației[51].

„Obiectul obligaţiei reclamantei nu este un bun individual determinat ci un bun de gen, conform art. II din contractul de vânzare – cumpărare, respectiv e floarea soarelui, origine românească, în vrac din recolta anului 2012 (400 tone), or, genera non pereunt. Articolul 1351 C. civ invocat de reclamantă în susţinerea cererii nu este nu este aplicabil în speță, deoarece în material vânzării sunt reguli speciale cu privire la întinderea obligaţiilor de predare, respectiv art. 1686 alin. 3 C. civ., care se aplică cu Astfel cum obligaţia reclamantului are ca obiect bunuri de gen, reclamanta nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare. În acest caz, reclamata – debitoare a obligaţiei de predare trebuia să furnizeze pârâtei -creditoare a obligaţiei de predare alte bunuri de acelaşi gen cu cele care au pierit sau nu au putut fi recoltate din cauza forței majore, întrucât genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier niciodată)[52].”

iii) Prezența ambelor concepte în codul civil nu reprezintă o scăpare a legiutorului care face o distincție din prisma efectelor chiar în articolul consacrat celor două cauze exoneratoare. Astfel, în alin. (4) al 1351 Forța majoră și cazul fortuit se indică raportul dintre acestea: „Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractual pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerate și în caz de forța majoră.”

Art. 1351, alin. (4) NCC – Forța majoră și cazul fortuit

Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractual pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerate și în caz de forță majoră.

Articolul citat mai sus (art. 1351 NCC) înlatură orice posibilă urmă de îndoială, evidențiind că legiutorul nu a privit în mod confuz cele două noțiuni și nici nu a dorit să reglementeze în mod identic cele două cauze de înlaturare a răspunderii civile. Acest lucru apare evident în contextul în care se precizează că ori de câte ori un eveniment este exonerator în planul răspunderii civile pentru cazul fortuit, el va fi exonerator și în planul forței majore. Asftel că se conturează, iar cele două noțiuni ca fiind separate, distincte nu doar din perspective condițiilor cerute, ci și din cea a efectelor și întiderii lor.

Art. 1.351 NCC – Forța majoră și cazul fortuit
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.
(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.

Concluzie:

Cele două concepte, deși într-adevăr similare au, după cum am afirmat încă de la început mai multe diferențe decât asemănări, iar simplul fapt că împart același articol în Codul civil nu poate conduce la ideea ca sunt confundabile și în planul efectelor. Dimpotrivă, evidențiază în mod clar faptul că legiutorul a cunoscut că în cuprinsul NCC există două cauze exoneratoare distinct și că nu s-a referit în mod formal, prin sintagme diferite la aceeași cauză exoneratoare. Reluăm pe scurt principalele idei susținute anterior.

În primul rand, din punct de vedere „cantitativ”, referindu-ne la numărul condițiilor impuse, dacă forța majoră cere 4 conditii cumulative, cazul fortuit se mulțumește cu doar 2 condiții cumulative, apreciate de altfel și la un nivel subiectiv. După cum am anticipat, un alt element de diferențiere constă în faptul că, dacă în ipoteza forței majore aprecierea caracterelor imprevizibilității și inevitabilității se facea raportat la cel mai înalt standard, în situația cazului fortuit aprecierea caracterelor „imprevizibil” și „inevitabil” este facută prin raportare la cunoștințele și experiența celui „care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”

În al treilea rând, efectele exoneratoare sunt recunoscute într-o sfera mai largă forței majore, care exemplificativ acoperă și prejudiciile cauzate de ruina edificiului sau produse de lucruri; În același timp, atunci când debitorul este obligat pentru caz fortuit, a fortiori va fi exonerate și pentru forță majoră, dat fiind că aceasta se consideră că este o împrejurare mai puternică și de altfel „absolut inevitabilă”.

Forța majoră = imprevizibil (obiectiv, in abstracto), inevitabil + extern + absolut invincibil

Cazul fortuit = imprevizibil (subiectiv, in concreto), inevitabil

Nu în ultimul rând, deși am menționat anterior, se impune observația că dacă legiutorul ar fi dorit să reglementeze doar una dintre noțiuni, respectiv forța majoră, după opinia unor doctrinari[53], atunci nimic nu l-ar fi împiedicat să o facă. Dacă am interpreta altfel, ar însemna nu doar că textul de la alin. (4) al art 1351 NCC (a se vedea mai sus) este lipsit de sens, prin urmare că legiutorul legiferează nonsensuri, ci și că toate conceptele care prezintă similitutidini în NCC ar trebui să fie aplicate prin analogie, ceea ce ar duce la consecințe devastatoare în circuitul civil, economic și juridic al bunurilor.


[1] Pentru celelalte cazuri exoneratoare de răspundere a se vedea art. 1351 – 1356 NCC;
[2] Dimitrie Alexandresco, Principiile Dreptului Civil Român, vol. IV, Tipografia Curții Regale, București, pag. 325: „Între cazul fortuit și cel de forță majoră nu trebue să se facă nicio deosebire , întrucât pentru chiririaș sau arendaș rezultatul este acelaș (…)”; M. Brunet La guerre et les contrats, Librairie Arthur Rousseau, Paris, pag. 11 (preluat din Zanfir Valeriu, Forța majoră și cazul fortuit în raporturile de muncă, RRDM nr. 6/2008); Manoliu Marius, Cazul fortuit și forța majoră în dreptul penal, ediția a II-a Tipografia Română Independentă, Bucureşti, pag. 19;
[3] Laurent P., Principes de droit civil français, Paris, Tome XVI, pag. 264; Francisc Deak, Condițiile și fundamental răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, RRD nr. 1/1967;
[4] Acestea se vor regăsi nu separat (capitol distincte), ci prin prezentarea de-a lungul lucrării a spețelor relevante raportate la sub-temele puse în discuție;
[5] Tribunalul Suprem, sentința civilă nr. 424/1977, R.R.D. nr. 7/1977;
[6] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian IoanVidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura UniversulJuridic, București 2015, pag. 348; de asemenea, aceiași autori, într-o ediție anterioară, Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian IoanVidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, EdituraUniversulJuridic, București, 2012, pag.441;
[7] Normele Metodologice 780VP/1996 pentru aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 707/1996 privind finanțarea unor lucrări de telefonie în mediul rural (Capitolul VI Forța majoră, art.14):
Forța majoră invocată în condiţiile legii apără de răspundere partea care o invocă.
Prin forță majoră se înţelege situaţii precum: calamităţi naturale; revoluţii; războaie.”
[8] Tribunalul Suprem, sentința civilă nr. 1096/1978, în R.R.D. nr. 1/1979;
[9] Trib. Suprem, decizia civilă nr. 358/1965, în C.D. 1965;
[10] Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa, Stelian IoanVidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2015, pag. 349;
[11] „(…) s-a admis o distincţie între răspunderea extracontractuală şi cea contractuală. în primul caz, aprecierea s-a făcut la data provocării pagubei, iar în materie contractuală, aprecierea s-a făcut la data încheierii contractului”, Ion Turcu, Noul Cod civil, Editura C. H. Beck, București, pag. 420; În acelassi sens: Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constatinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, Editia 2, Editura C. H. Beck, București, pag. 1492 (Boila);
[12] Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constatinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, Editia 2, Editura C. H. Beck, București, pag. 1491(Boila); Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2015, pag. 349;
[13] Tribunalul Suprem, col.Civilă, nr. 1723/1957, în L.P. nr. 10/1958
[15] Exemplificativ, în cazul prejudiciilor cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului, forța majoră operează drept cauză exoneratoare de răspundere, pe când cazul fortuit nu are acest efect.
[16] Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem; Acest dicton latin des utilizat în drept își găsește de regulă aplicabilitate în interpretarea textelor de lege, fiind cunoscut si sub formula: „Este interzis să distingem unde legea nu distinge”.
[17] În sensul confuziunii celor două noțiuni: Dimitrie Alexandresco, Principiile Dreptului Civil Român, vol. IV (ultimul), Tipografia Curții Regale, București, 1926, pag. 325: „Între cazul fortuit și cel de forță majoră nu trebue să se facă nicio deosebire , întrucât pentru chiririaș sau arendaș rezultatul este acelaș (…)”; Maurice Brunnet, La guerre et les contrats, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1917, pag. 11(preluat din Zanfir Valeriu, Forța majoră și cazul fortuit în raporturile de muncă, RRDM nr. 6/2008); Manoliu Marius, Cazul fortuit și forța majoră în dreptul penal, ediția a II-a Tipografia Română Independentă, Bucureşti, 1942, pag. 19; În sens contrar: Laurent P., Principes de droit civil français, Paris, Tome XVI, 1893, pag. 264; Francisc Deak, Condițiile și fundamental răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, RRD nr. 1/1967, pag. 26;
[18] Gabriel Tița – Nicolescu, Propunere de lege ferenda pentru unificarea de caz fortuit și forța majoră într-un singur concept, Revista UJ, nr. 10, octombrie 2016: „Conchidem pe aceste chestiuni prin a ne exprima o opinie personală: credem că disociere acelor două noțiuni – caz fortuit / forță majoră – este inutilă și mai mult, creează confuzii majore, cu atât mai mult cu cât, așa cum am arătat, incidența acestor împrejurări este diferită potrivit legii române, în ciuda faptului că premisele și efectele celor două categorii de evenimente sunt foarte asemănătoare. După părerea noastră, ar trebui să existe o singură noțiune (fie că o denumim cazfortuit, fie forță majoră – e mai puțin important) care să delimiteze, în definitiv, orice situație aflată mai presus de voința (intenția) omului, care contribuie hotărâtor la producerea prejudiciului.”;
[19]Dimitrie Alexandresco, Principiile Dreptului Civil Român, vol. IV (ultimul), Tipografia Curții Regale, București, 1926;
[20] I. Rosetti Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nicolae G. Nedelcu, Principiile dreptului civil roman, Editura de Stat 1947, pag. 276 (preluat din Zanfir Valeriu, Forța majoră și cazul fortuit în raporturile de muncă, RRDM nr. 6/2008);;
[21] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil, Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adaugită, Editura Hamangiu, București, 2012, pag. 46: „Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziții legale ținânadu-se seama de finalitatea uramrită de legiutor la adoptarea acelei norme, eventual într-un anumit context istoric dat”;
[22]Pentru o argumentare detaliată: Gabriel Tița-Nicolescu, Propunere de lege ferenda pentru unificarea de caz fortuit și forță majoră într-un singur concept, Revista UJ, nr. 10, octombrie 2016;
[23] Preluat din Zanfir Valeriu, Forța majoră și cazul fortuit în raporturile de muncă, RRDM nr. 6/2008;
[24] Preluat din Zanfir Valeriu, Forța majoră și cazul fortuit în raporturile de muncă, RRDM nr. 6/2008;
[25] Aprecierea imprevizibilității unui fenomen se va face in abstracto pentru un caz de forță majoră și în concreto pentru un caz fortuit; pentru mai multe detalii, a se vedea partea I, condția imprevizibilității.
[26] A se vedea partea a II-a ii)
[27] Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa, Stelian IoanVidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2015, pag. 350;
[28] Tribualul Suprem, s. civ., dec. nr. 1096/1978, în RRD nr. 1/1979 și dec. nr. 1271E/1986 în RRD nr. 8/1987, pag. 72, preluate din Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2015, pag. 350, nota de subsol (1); dar și în Decizia civilă nr. 766/1981, Tribunalul Suprem, în C.D. 1981, pag. 118;
[29] Liviu Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligțiile, Editura Universul Juridic, București 2012, pag. 441; I. Turcu, Noul Cod civil, pag. 418.
[30] Evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite sunt de două feluri:
a) împrejurari interne, care își au originea în câmpul de activitate a celui care este sau ar fi chemat să răspundă, fiind intinseci lucrurilor și animalelor acestuia, cum sunt: viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricație, sperietura unui animal etc., împrejurări care nu sunt imputabile persoanei respective;
b) împrejurari de origine externă, neimputabile persoanei chemate să răspundă, care nu au caracter extraordinary și nu puteau fi prevăzute de către un tip uman mediu și nici prevenite ori evitate decât de omul cel mai capabil de o diligență și prudență maximă. Fac parte din această categorie: ploile torențiale, cutremurele de mică intensitate care se produc frecvent în anumite zone teritoriale, inundațiile care se produc în mod obișnuit în unele locuri în fiecare primăvară etc. (Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012, pag. 444-445)
[31] Decizia civilă nr. 358/1965, Trib. Suprem, în C.D. 1965, pag. 131; Decizia nr. 85/1984, Trib. Suprem, s. mil.,în C.D. 1984, pag. 264;
[32] Sentința civilă 1138/17.01.2011, Judecătoria Iași
[33] Decizia nr. 1185/29.04.2015, Tribunalul București
[34] Sentința civilă 10256/2012, Judecătoria Cluj-Napoca
[35] Sentința civilă 10256/2012, Judecătoria Cluj-Napoca
[36] Constantin Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 205-206;
[37] Decizia nr. 211/2013, Tribunalul Dolj (portal.just.ro)
[38] Sentința civilă 3368/10.10.2013, JudecatoriaTulcea
[39] Decizia civilă 324/19.04.2011, Tribunalul Galați
[40] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1096/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, pag. 55).
[41] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1723/1957, în L.P. nr. 10/1958, pag. 107, în I.G. Mihuţd, A. Lesviodox, Repertoriu 1952-1969, pag. 192
[42] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 766/1981, în C.D. 1981, pag. 118
[43] Decizia civilă 436/23.01.2019, Judecatoria Iasi;
[44] Capitolul IV NCC – Răspunderecivilă, Sectiunea 2-a Cauzeexoneratoare de raspundere
[45] Art. 1351, alin. (4) NCC – Forta majoră sicazulfortuit
„Daca, potrivitlegii, debitorulesteexonerat de raspunderecontractualapentru un cazfortuit, el este, de asemenea, exoneratsi in caz de forta majoră.”
[46] Art. 1380 NCC – Cauze de exonerare
„În cazurile prevăzute la art. 1375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmare a unui caz de forţă majoră.”
[47] Art. 1377 NCC – Noţiunea de pază
„Înînţelesuldispoziţiilor Art. 1375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.”
[48] A se vedea nota de subsol 23;
[49] Art. 1351, alin. (4) NCC – Forța majoră și cazul fortuit
Daca, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractual pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră
[51] Este important de menționat totuși că, în cazul bunurilor dintr-un gen limitat, dacă acestea pier fortuit, atunci debitorul obligației este exonerat de răspundere, în pofida faptului ca prestația sa a avut ca obiect bunuri de gen. Acest aspect este explicabil, întrucât raționamentul legiutorului de a lipsi de exonerarea de răspundere se fundamentează pe concepția „genera non pereunt” (genul nu piere), or dacă bunurile fac parte dintr-un lot limitat, atunci această concepție nu iși mai găsește aplicabilitatea.
[52] Sentința civilă 7128/18.12.2014, Judecătoria Cornetu
[53] A se vedea partea a II-a ii).


Av. Anjie-Diana Goh


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.