Secţiuni » Articole
ArticoleRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Limitele constituționale ale autonomiei universitare
06.11.2019 | Andrei-Nicolae POPA, Alexandra-Ioana TUȚĂ

Andrei-Nicolae Popa

Andrei-Nicolae Popa

Alexandra-Ioana Tuță

Alexandra-Ioana Tuță

Avem autonomie universitară” – Este expresia des folosită de către cadre universitare, rectori sau studenți pentru a-și justifica acțiunile ori inacțiunile în cadrul comunității universitare. Dar ce este, cu adevărat, autonomia universitară în sensul atribuit de legiuitorul constituant?

În prezenta lucrare, ne propunem să identificăm limitele trasate de legiuitorul constituant cu privire la autonomia universitară, prin raportare la jurisprudența instanței de contencios constituțional în materie, la standardele internaționale impuse în sfera învățământului universitar, precum și la reglementările incidente existente în dreptul primar.

Rațiunea unui astfel de demers își are izvorul în nevoia publică de a ști care este cadrul în care instituțiile de învățământ superior sunt autorizate să adopte decizii cu caracter administrativ, organizatoric și financiar în mod autonom, precum și care sunt raporturile juridice care se stabilesc între acestea din urmă și autoritățile publice centrale.

Dintru început, este esențial a preciza că ”autonomia universitară” reprezintă o dimensiune constituțională a dreptului la învățătură, potrivit fizionomiei juridice atribuite acestui din urmă drept de către legiuitorul derivat în articolul 32, prin Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003. Textul constituțional se limitează la a preciza, în alineatul (6) al articolului 32, faptul că ”Autonomia universitară este garantată”, neexistând nicio deosebire, nici sub aspectul conținutului, nici sub aspectul formei, față de reglementarea trasată de puterea constituantă originară. Analizând acest text, observăm că autonomia universitară este tratată la nivel de principiu fundamental, revenind legiuitorului organic sarcina de a defini și de a dezvolta conținutul său, astfel încât să fie garantate instrumente juridice și administrative în vederea realizării ei efective.

Cu privire la modalitatea de explicitare și concretizare a conceptului de autonomie universitară, doctrina s-a pronunțat în sensul în care ea se referă la ”posibilitatea acestor instituții [instituțiile de învățământ superior – adăugarea noastră] de a stabili propriile standarde de calitate, desigur, în condițiile și în temeiul legii. Curtea Constituțională a stabilit într-o decizie de referință în domeniu (Decizia nr. 72/1995), unele elemente de conținut al principiului autonomiei universitare: înscrierea în exigențele principiului egalității, posibilitatea de completare a finanțării publice cu venituri provenite din alte surse, alegerea rectorului de către Senatul universitar și confirmarea acestuia prin ordin al ministrului învățământului, aceasta din urmă având drept scop verificarea condițiilor de formă și de fond în care au avut loc alegerile universitare.”[1]

Într-adevăr, Decizia Curții Constituționale nr. 72/1995 este prima decizie care definește principiul autonomiei universitare, având în vedere raporturile care trebuie stabilite între universități, pe de-o parte, și Ministerul Educației, pe de altă parte. Contextul în care a fost pronunțată această decizie constă în criticarea unor prevederi ale Legii învățământului nr. 84/1995, sub aspectul modalității de admitere a candidaților la studii și al modalității de gestionare a fondurilor publice, ambele subscriindu-se unor criterii stabilite de Ministerul Învățământului – fie singur, fie de comun acord cu universitățile. În plus, se critică modalitatea de confirmare a rectorului – prin ordin al ministrului Învățământului. Cu acest prilej, Curtea a statuat că niciuna dintre prevederile criticate nu înfrânge principiul autonomiei universitare[2], pentru rațiunile pe care urmează să le expunem succint:

1. Cu privire la ”admiterea candidaților la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Învățământului”, precum și prin „stabilirea, împreună cu Ministerul Învățământului și cu alte autorități publice, agenți economici, organizații profesionale și patronale recunoscute la nivel național, a domeniilor în care se utilizează diplomele și certificatele proprii emise”, Curtea a reținut faptul că aceste exigențe au în vedere apartenența tuturor unităților și instituțiilor de învățământ la ”un sistem național de învățământ”, respectiv ”finalitatea comună întregului sistem de învățământ”. Aceste aspecte trebuie să respecte principiul egalității, consacrat prin articolul 16 din Constituție, astfel încât criteriile de admitere nu pot fi decât unitare, stabilite de autoritatea publică centrală competentă, autonomia universitară neputând să excedeze aceste rigori.

2. Cu privire la dimensiunea financiară a autonomiei universitare, art. 92 alin. (4) din Lege prevedea faptul că, „În plan financiar, autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, potrivit legii și răspunderii personale, a fondurilor alocate de la buget sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenți și cursanți străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învățământului”. Curtea a analizat conjugarea principiului sistemului unitar de finanțare, de la bugetul de stat, a unităților de învățământ, cu principiul descentralizării gestionării fondurilor alocate, apreciind că stabilirea unor criterii unitare este în măsură să prevină discriminările dintre cursanți, iar faptul că acestea au la bază un acord presupune concordanța unor manifestări de voință în acest scop.

3. Cu privire la confirmarea rectorului prin ordin al ministrului, Curtea s-a pronunțat în sensul în care această confirmare are dubla rațiune de a garanta respectarea procedurilor democratice de alegere, dar și de a asigura verificarea îndeplinirii condițiilor necesare pentru alegere.

4. Cu privire la posibilitatea acordată ministrului de către legiuitor de a-l suspenda din funcție pe rector, din motive justificate, instanța de contencios constituțional a constatat respectarea principiului autonomiei universitare, arătând că măsura suspendării poate fi contestată în fața instanței de judecată de către cel care se consideră vătămat în drepturile sale, revocarea din funcție rămânând oricum o prerogativă exclusivă a forului care l-a ales, respectiv senatul universității.

Raportându-ne la această primă decizie a Curții Constituționale în materie, observăm că, în mod implicit, instanța de contencios constituțional a oferit o primă direcție în abordarea și înțelegerea principiului de autonomie universitară, incluzând în conținutul său, de o manieră exemplificativă, elemente precum cele evocate în literatura de specialitate mai sus citată. Desigur, doctrina nu se limitează la aceste din urmă elemente, atrăgând atenția asupra faptului că ”autonomia universitară are un conținut mult mai vast, incluzând toate normele, procedurile și standardele interne ale fiecărei universități, în limitele legislației în vigoare, prin care acestea tind să-și individualizeze rolul de ”furnizor de educație” în cadrul comunității din care fac parte. În sensul art. 89 al Legii învățământului, autonomia universitară constă în dreptul comunității universitare de a se conduce, de a-și exercita libertățile academice fără niciun fel de ingerințe ideologice, politice sau religioase, de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în concordanță cu opțiunile și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului superior, stabilite prin lege.”[3]

Anterior adoptării Legii educației naționale nr. 1/2011, asupra căreia vom reveni în cele ce urmează, Curtea a mai fost chemată să se pronunțe asupra limitelor constituționale ale principiului autonomiei universitare în contextul introducerii în legea-cadru a conceptului de ”autonomie academică”, concept care își are izvorul în Legea nr. 480/2006 și care trebuie interpretat într-o manieră sistematică, prin raportare la dispozițiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic[4]. Cu prilejul promovării unui control de constituționalitate a posteriori, autorii excepției au criticat modalitatea în care ”art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 lasă o libertate deplină universităților ca prin carta universitară să stabilească atribuțiile și competențele structurilor și ale funcțiilor de conducere din învățământul superior, fără o intervenție a statului, care ar trebui să acorde girul unei organizări corecte a instituției de învățământ. Astfel, autorii susțin că nu mai este vorba de realizarea unei adevărate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung să îl dețină universitățile cu privire la organizarea și funcționarea acestora. În plus, consideră că, efect al prevederilor de lege criticate, persoanele din funcțiile de conducere a universităților vor fi supuse unor reglementări diferite, încălcându-se principiul egalității în drepturi a cetățenilor.”[5]

Curtea a coroborat aceste critici cu prevederile din legea-cadru care reglementau înființarea și funcționarea unităților de învățământ superior particular, regăsite în art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea învățămâtului nr. 84/1995, admițând excepția de neconstituționalitate și apreciind că fundamentul economic al universităților particulare și proprietatea privată a acestora nu sunt în măsură să justifice instituirea unui concept distinct de autonomie universitară (”autonomia academică”), atât timp cât unitățile de învățământ particular aparțin sistemului național de educație[6]. Drept urmare, autonomia universitară constituie un concept singular, garantat de legiuitorul constituant atât în ceea ce privește învățământul de stat, cât și în ceea ce privește învățământul particular acreditat, conținutul său neputând suferi derogări în funcție de asemenea criterii.

La ora actuală, principiul autonomiei universitare își găsește dezvoltarea în Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, saedes materiae fiind reprezentat de articolul 123, precum și de alte dispoziții care reglementează în mod tangențial sau complementar conținutul principiului. În acest context, autonomia universitară vizează subdimensiuni precum organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ superior; misiunea comunității universitare, strategia proprie, structura și activitățile proprii; gestionarea resurselor materiale și umane; modalitatea de finanțare; atribuțiile și modul de constituire ale structurilor și ale funcțiilor de conducere ale universităților particulare și confesionale, limita superioară fiind trasată de prevederile imperative ale legislației în vigoare.

Înainte de a proceda la analizarea punctuală a unora dintre aceste elemente constitutive ale conținutului legal al autonomiei universitare, facem precizarea că textele de lege amintite au fost verificate sub aspectul constituționalității pe calea unui control a priori, Curtea consacrând o nouă soluție jurisprudențială, care respectă linia de argumentare anterioară, conținutul reglementării nesuferind modificări semnificative pe fond[7]. În demersul său critic, Curtea a analizat principiul autonomiei universitare prin raportare la standardele internaționale și europene în materie, reținând diferența conceptualăîntre independență și autonomie, precum și necesitatea existenței și a întăririi autonomiei universitare în scopul adaptării actului educațional la nevoile și cerințele din ce în ce mai dinamice ale societății. Autonomia universitară este privită deci sub dubla calitate de garanție și deziderat ale unui sistem educațional modern, racordat la prioritățile beneficiarilor săi și ale societății, în ansamblul său, fiind caracterizată de posibilitatea conducătorilor universităților de a adopta o structură internă eficientă, de a selecta și instrui personalul, de a elabora programe academice și de a utiliza resurse financiare, în concordanță cu misiunile și profilurile lor specifice.[8]

Discuția teoretică privind delimitarea conceptuală dintre independență și autonomie a fost reluată cu prilejul deciziei Curții Constituționale privind inițiativa de revizuire a Constituției din 2014, care, în ceea ce privește consacrarea dreptului la învățătură, își propusese definirea explicită a principiului autonomiei universitare în Legea fundamentală. La acel moment, Curtea a apreciat inițiativa adunării constituante de a împiedica definirea unui concept fundamental printr-un act normativ având o forță juridică inferioară, însă a criticat optica de reglementare a legiuitorului, care a limitat conținutul constituțional al autonomiei universitare la doar câteva elemente. Astfel, s-a încercat o reabordare a conceptului dintr-o perspectivă preponderent economică, patrimonială, care crea premisele unei ”independențe organizatorice și funcționale în privința gestionării patrimoniului și a alegerii sau desemnării structurilor și funcțiilor de conducere.”[9] Totodată, Curtea a constatat că misiunea educațională era precizată exclusiv în subsidiar, garanția unui învățământ superior autonom fiind deturnată de la finalitatea avută în vedere de legiuitorul constituant originar și înfrângând standardele europene în materie.

În concret, Curtea a constatat încălcarea limitelor revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție, întrucât ”definiția dată autonomiei universitare este improprie și dă astfel naștere unei independențe absolute a instituțiilor de învățământ superior atât în gestionarea patrimoniului lor, cât și în desemnarea structurilor și funcțiilor de conducere, ceea ce duce la suprimarea unei garanții a dreptului la învățătură, conferit de autonomia universitară.”[10]

În esență, jurisprudența Curții Constituționale s-a conturat mereu în jurul ideii conform căreia autonomia universitară presupune posibilitatea instituției de învățământ superior de a-și stabili propriile standarde administrative și financiare, dar doar în limitele conferite de lege. Fostul judecător constituțional Ion Predescu, cu prilejul unei dezbateri privind Legea statutului cadrelor didactice[11], constata că ”(…) nu autonomia creează legea, ci legea a creat autonomia. Şi o reglementează. Şi nu este singura autonomie.” Argumentul este susținut, pe de o parte, de caracterul de garanție al autonomiei universitare, iar, pe de altă parte, de conținutul ei.

Garantarea autonomiei universitare presupune, în primul rând, o obligație pozitivă a statului de a reglementa la nivel primar și secundar cadrul de organizare și desfășurare a învățământului superior, competențele și atribuțiile organelor de conducere și administrare, limitele materiale și funcționale ale instituției. De asemenea, există și o obligație negativă a statului de a nu interveni în acele competențe și atribuții exclusive ale instituțiilor de învățământ superior, așa cum au fost ele delimitate de Curte.

Această sferă de garanții trebuie dublată de obiectul sau domeniile autonomiei universitare, care, așa cum spune și Ion Predescu, nu este singură. Art. 120 alin. (1) din Constituție face vorbire despre o altă autonomie, cea locală, care se referă la dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. Doctrina de specialitate[12]a identificat regimul juridic al autonomiei locale, statuându-se că el are un caracter exclusiv administrativ, unul financiar, că autoritățile publice sunt expresia voinței colectivităților care le-au ales și că autonomia locală exclude existența raporturilor de subordonare a autorităților locale față de cele centrale. Pentru că autonomia universitară nu o poate depăși pe cea locală, prima fiind cel mult egală cu a doua, mutatis mutandis, și autonomiei universitare trebuie să i se aplice același regim, și anume:

a) autonomia universitară trebuie să fie exclusiv administrativă, ceea ce înseamnă că ea privește exclusiv modul de organizare și funcționare a instituțiilor de învățământ superior, în cadrul legal stabilit;

b) trebuie să aibă un caracter financiar, ceea ce înseamnă că instituțiile de învățământ superior dispun de resurse financiare, materiale și umane necesare realizării competenței lor legale, preucm și de capacitatea de a și le procura din surse extrabugetare și a le gestiona;

c) organele de conducere și administrare ale instituției, prin intermediul cărora se exercită autonomia, sunt expresia voinței comunității universitare;

d) autonomia universitară exclude subordonarea instituțiilor de învățământ superior față de Ministerul Educației Naționale ori alte instituții, dar nu și autoritateape care Ministerul o poate exercita asupra instituției de învățământ superior pentru constrângerea respectării cadrului legal.

Dacă legiuitorul constituant nu a dorit sa acorde și alte puteri autonomiei locale, cu atât mai puțin și-a dorit să acorde celei universitare, ultima fiind chiar o specie a celei dintâi. Acest raționament se bazează pe faptul că educația este un serviciu public, deci un serviciu care satisface o nevoie publică, fiind reglementat exclusiv de către stat. În plus, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 28/2017, care califică universitățile ca fiind instituții publice de interes local, reprezintă un alt argument care ne îndreptățește să atribuim autonomiei universitare cel mult aceleași limite conferite de Constituție autonomiei locale.

Revenind asupra elementelor constitutive ale conceptului de autonomie universitară, articolul 123 al Legii educației naționale preia și explicitează principiul constituțional, consacrând următoarele limite legale:

– instituțiile de învățământ superior se organizează independent de orice ingerințe ideologice, politice sau religioase;

– universitățile au dreptul să-și stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, cu respectarea strictă a legislației în vigoare.

– aspectele fundamentale ale autonomie se exprimă în Carta Universitară, aprobată de Senatul universitar și avizată de Ministerul Educației Naționale.

Analizând punctual principalele componente ale principiului, constatăm că autonomia administrativă a universităților presupune, în primul rând, dreptul acestora de a-și organiza singure facultățile, departamentele sau centrele de cercetare, în acord cu standardele de calitate din învățământul superior[13]. În al doilea rând, o altă dimensiune a administrației o reprezintă serviciile studențești (cămine, cantine, centre de consiliere și orientare în carieră, cluburi artistice etc.), pe care universitatea are obligația să le înființeze și să le organizeze potrivit Legii nr. 1/2011 și Ordinului ministrului nr. 3666/2012 privind codul drepturilor și obligațiilor studentului. O a treia dimensiune a administrării ține efectiv de orânduirea tehnico-administrativă a universității,organizată, de regulă, în direcții care cuprind birouri și servicii și care se pot denumi generic ”aparatul de specialitate al rectorului”. Desigur, și aceste direcții trebuie să respecte standardele de calitate impuse învățământului superior, astfel încât să asigure un management universitar eficient și raliat la nevoile comunității universitare.

Cu privire la autonomia financiară universitară, pe lângă dreptul de gestiune a resurselor (clădiri, venituri bănești, bunuri mobile etc.), aceasta conferă și dreptul universităților de a obține venituri din surse extrabugetare. În concret, legiuitorul primar a consacrat, prin art. 129 din Legea nr. 1/2011, dreptul universităților de a înființa, singure sau prin asociere, societăți, cu aprobarea senatului universitar, în condițiile dreptului comun (Legea nr. 31/1990 fiind saedes materiae). Singurele restricții impuse de legiuitor sunt ca societatea să se înființeze cu scopul de a contribui la creșterea performanțelor instituției și să nu influențeze negativ, în niciun fel, activitățile de învățământ, cercetare și consultanță.

Potrivit redactării acestui din urmă text, universitățile din România dobândesc, cel puțin la nivel teoretic, posibilitatea de a înființa orice societăți pe care le consideră a fi profitabile scopului urmărit și care să nu încalce, prin statut și obiect de activitate, legea, ordinea publică ori bunele moravuri. În ciuda darului oferit de legiuitorul constituant și de cel primar, universitățile din România nu profită de această oportunitate a autofinanțării din activități comerciale și continuă să fie dependente de finanțarea de bază, respectiv complementară venite de la bugetul de stat. Cu toate acestea, autonomia financiară universitară constituie nucleul dur de dezvoltare a conceptului de comunitate universitară, deoarece facilitează o dinamică autonomă a resurselor, raportată la nevoile specifice domeniilor de studiu și intereselor comunității. De aceea, statul înțelege să lase libere universitățile în a-și proiecta și implementa propriul ”business plan” care să asigure nu doar autonomia finanțării lor, ci și dezvoltarea unor interese educaționale sau de cercetare.

Nu în ultimul rând, o importantă valență a autonomiei universitare o reprezintă dreptul comunității universitare de a-și alege singură organele de conducere. În această privință, universitățile se organizează și funcționează asemănător unei unități administrativ-teritoriale, având un organ deliberativ, reprezentat de Senatul universitar, și un organ executiv, reprezentat de rector.

Fără a insista, amintim că membrii Senatului sunt aleși prin vot de către facultățile/departamentele/centrele de cercetare din care provin, în timp ce rectorul poate fi ales fie prin concurs public, fie prin vot, legiuitorul instituind două modalități alternative. În cazul în care se optează pentru vot, rectorul este ales de către un corp elector, deci votul nu este universal, în mod similar votului acordat pentru alegerea membrilor Senatului.

Deși nici legiuitorul constituant nu a prevăzut, și nici doctrina nu a edificat modul în care trebuie să fie alese organele de conducere ale universității, lăsând la latitudinea legiuitorului primar acest privilegiu, este cert că actuala formă nu prezintă corelare cu obiectul de activitate sau rolul respectivelor organe în viața universitară.

Deși au atribuții diferite, membrii Senatului și rectorul sunt aleși prin vot. Ar fi normal ca rectorul, care are atribuții preponderent executive, de administrare, să fie numit exclusiv pe baza unor criterii de performanță managerială, prin organizarea unui concurs public. Senatul, fiind un organism de reprezentare, de stabilire a strategiilor și a liniilor directoare ale comunității, este cel îndreptățit să rămână ales prin vot universal.

De asemenea, în acest punct al analizei, este imperativ să menționăm că exercitarea autonomiei universitare este indisolubil legată de asumarea răspunderii publice. Conform jurisprudenței statuate de Curtea Constituțională[14], ”autonomia universitară se poate exercita doar cu condiția asumării răspunderii publice, care obligă orice instituție de învățământ superior să asigure eficiența managerială”. În acest sens, legiuitorul primar, prin articolul 124 din Legea nr. 1/2011, a stabilit obligațiile de răspundere publică ale universităților astfel:
a) să respecte legislația în vigoare, carta proprie și politicile naționale și europene în domeniul învățământului superior;
b) să aplice și să se supună reglementărilor în vigoare referitoare la asigurarea și evaluarea calității în învățământul superior;
c) să respecte politicile de echitate și etică universitară, cuprinse în Codul de etică și deontologie profesională aprobat de senatul universitar;
d) să asigure eficiența managerială și eficiența utilizării resurselor, în cazul universităților de stat, și a cheltuirii fondurilor din surse publice, conform contractului instituțional;
e) să asigure transparența tuturor deciziilor și activităților sale, conform legislației în vigoare;
f) să respecte libertatea academică a personalului didactic, didactic auxiliar și de cercetare, precum și drepturile și libertățile studenților.

Sancțiunea pentru nerespectarea obligațiilor de răspundere publică este revocarea rectorului, conform art. 125 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2011. Textul instituit prin acest din urmă articol generează câteva teme de reflecție.

Drept urmare, o primă problemă care se pune este de ce sancțiunea nerespectării răspunderii publice se aplică exclusiv rectorului, în condițiile în care o serie dintre obligațiile prevăzute de art. 124 vizează și Senatul universitar, respectiv pe președintele Senatului. În acest sens, delege ferenda, statul, prin Ministerul Educației Naționale, ar trebuie să poată aplica și președintelui Senatului aceeași sancțiune, în funcție de stabilirea in concretoa vinovăției pentru fiecare faptă imputabilă care încalcă răspunderea publică.

O a doua problemă pe care o naște conținutul articolului 125 din Lege constă în atribuirea Consiliului de etică și management universitar (denumit în continuare ”CEMU”) a calității de titular al acțiunii de revocare a rectorului, acesta fiind un consiliu consultativ al Ministerului Educației Naționale, potrivit art. 217 alin. (1) din Legea nr. 1/2011. Conform art. 125 alin. (1) din Lege, sancțiunea revocării este aplicată de către Ministerul Educației Naționale, definit drept organ de specialitate al Guvernului responsabil de domeniul educației prin HG nr. 26/2017.

Ambele prevederi amintite înfrâng autoritatea ministrului Educației asupra funcțiilor de control și coordonare pe care le exercită în calitate de membru al Guvernului. Absurdul este cu atât mai accentuat cu cât, potrivit Legii nr. 1/2011 și HG nr. 26/2017, ministrul este cel care coordonează activitatea tuturor consiliilor consultative, el fiind însă ținut de decizia propriului organism consultativ pentru a putea angaja răspunderea publică a universității. Este unanim acceptat că serviciul educațional – deci și activitatea universităților– face parte din ceea ce Constituția numește ”politica internă” a țării, prerogativă conferită Guvernului, or Guvernul asigură politica internă prin miniștri de resort, în temeiul art. 102 alin. (3) din Constituție. Implicit, vegherea la respectarea răspunderii publice a universităților și sancționarea lor, după caz, trebuie să fie o prerogativă exclusivă a ministrului, nu a unui organ consultativ. Sigur, acest aspect nu conduce inerent la concluzia că ministrul Educației nu poate sau trebuie, după caz, să ceară un aviz de la un organism de specialitate, dar sub nicio formă un astfel de organism tehnic nu poate înfrâna prerogativa constituțională de putere publică pe care o exercită ministrul. Pentru considerentele reținute, de lege ferenda, apreciem că ministrul Educației Naționale trebuie să fie titularul declanșării procedurii de revocare a rectorului, fiind condiționat de solicitarea unui aviz consultativ din partea CEMU și a altor organisme de specialitate.

În concluzie, dimensiunea constituțională a autonomiei universitare este bine definită atât în legea organică, cât și prin interpretările jurisprudențiale ale Curții Constituționale, cuprinzând o componentă administrativă și financiară, precum și un drept de determinare a organelor de conducere, de stabilire a misiunii proprii, a strategiei instituționale, a structurii și a activităților. De asemenea, tot jurisprudența constituțională face o distincție clară între autonomie și independență și, din dorința de a o garanta și evidenția pe prima, impune condiționarea exercitării ei de asumarea răspunderii publice de către universitate. Răspunderea publică reprezintă astfel setul de obligații imperative pe care universitățile trebuie să le respecte pentru a-și putea exercita autonomia în cadrul legal trasat de legiuitorul organic.

De lege ferenda, rămânem convinși că răspunderea publică trebuie să fie monitorizată și controlată în mod efectiv și perpetuu de către autoritatea competentă, iar titularul acțiunii de sancționare pentru nerespectarea acesteia trebuie să fie ministrul Educației. De asemenea, credem că sancționarea exclusivă a rectorului pentru nerespectarea de către universitate a răspunderii publice este inechitabilă și neîndestulătoare, fiind imperativ să vizeze și activitatea Senatului universitar. În orice caz, fie că vorbim de actuala dimensiune a autonomiei sau de posibile și viitoare modificări ale limitelor ei, autonomia universitară trebuie exercitată cu bună-credință, în folosul tuturor membrilor comunității universitare și, în niciun caz, în scopul eludării sau al sustragerii de la respectarea normelor legale. Ea trebuie văzută drept o oportunitate de dezvoltare a universităților, nu drept un generator de conflict între mediul universitar și stat.


[1] Bianca Selejan-Guțan,Articolul 32. Dreptul la învățătură” în I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 308.
[2] Pentru informații suplimentare, a se vedea Decizia CCR nr. 72/ 1995, publicată în M. Of., Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995.
[3] Bianca Selejan-Guțan,Articolul 32. Dreptul la învățătură, Op. cit., p. 308.
[4] ”Față de aceste susțineri, Curtea observă că, potrivit art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, atribuțiile și competențele structurilor și ale funcțiilor de conducere din învățământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituției „potrivit legii”. Astfel, textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie universitară, atunci când este vorba de învățământul superior de stat, respectiv la autonomia academică, așa cum prevede Legea nr. 480/2006 care modifică Legea nr. 84/1995, în cazul învățământului superior particular.” (Decizia CCR nr. 731 din 2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009).
[5] În acest sens, a se vedea Decizia CCR nr. 731/2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009.
[6] ”Curtea constată că principiul constituțional al autonomiei universitare trebuie să își găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării și funcționării procesului de învățământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcție a acestora, a normei didactice etc.
Față de cele expuse, Curtea reține că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin. (6) din Constituție, în măsura în care fac trimitere la art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995, introduse prin Legea nr. 480/2006, texte care la rândul lor sunt neconstituționale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituționale, consacră un nou tip de autonomie pentru învățământul superior particular, și anume autonomia academică.” (Decizia CCR nr. 731/2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009).
[7] În acest sens, a se vedea Decizia CCR nr. 2/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 136 din 23.02.2011.
[8] Pentru dezvoltări, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 2/2011.
[9] Decizia Curții Constituționale nr. 80 din 2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 246 din 07 aprilie 2014.
[10] Idem.
[11] Disponibil aici; accesat la data de 01.11.2019.
[12] C. Ionescu,Tratat de drept constituțional contemporan, Editura All Beck, București, 2003, p. 99;
Nicola, Drept administrativ, Editura Universității ”Lucian Blaga”,Sibiu, 2007, p. 180.
[13] A se vedea OUG nr. 75 din 12 iulie 2005, publicată în M. Of., Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, respectiv HG nr. 915 din 14 decembrie 2017, publicată în M. Of., Partea I, nr. 25 din 11 ianuarie 2018.
[14] Decizia CCR nr. 86/2019, publicată în M. Of., Partea I, nr. 392/2019, parag. 37.
Decizia CCR nr. 1340/2011, publicată în M. Of., Partea I, 895 din 16 decembrie 2011.


Andrei-Nicolae Popa
Facultatea de Drept, Universitatea din București

Alexandra-Ioana Tuță
Facultatea de Drept, Universitatea din București


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.