Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [4-8 noiembrie 2019]. Regimul juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (V). Motivarea excepției de neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată din oficiu. Proceduri parlamentare (II). Principiul bicameralismului. Efectele deciziilor Curții Constituționale (I). Efectele deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate asupra cauzelor definitiv soluționate. Efectele deciziilor de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate
11 noiembrie 2019 | Marieta SAFTA
Marieta Safta
I. În săptămâna de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:
– Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) din Constituție];
– Soluționarea excepțiilor de neconstituțonalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];
– Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f) din Constituţie].
În ceea ce privește atribuția prevăzută de art. 146 lit. f) din Constituție, văzând și evoluțiile jurisprudențiale semnificative[1], o vom aborda într-o Notă de jurisprudență distinctă, la finalul procesul electoral pentru alegerea Președintelui României în curs, pentru a cuprinde toate hotărârile adoptate de Curte, după publicarea lor.
Continuând demersul din Note precedente[2], ne vom referi și în prezenta Notă la regimul juridic al inadmisibilităților în procedura de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, în mod corespunzător deciziilor publicate în perioada de referință. Apreciem că una dintre aceste decizii, respectiv Decizia nr. 314 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 4 noiembrie 2019, completează aspectele pe care le-am consemnat în Nota din săptămâna 14-18 octombrie 2019 cu privire la motivarea excepției de neconstituționalitate, pentru situația particulară în care excepția este ridicată de instanța de judecată, din oficiu.
Vom mai reține dezvoltări jurisprudențiale referitoare la principiul bicameralismului, în mod corespunzător Deciziei nr. 505 din 18 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 4 noiembrie 2019, precum și cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, în mod corespunzător Deciziilor nr. 495 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 889 din 4 noiembrie 2019 și nr. 410 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 904 din 8 noiembrie 2019.
II. Motivarea excepției de neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată din oficiu
A se vedea și Nota din săptămâna 14-18 octombrie 2019.[3]
Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ”Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. (…)”.
Prin Decizia nr. 314/2019 (par 21), Curtea a statuat că:
– atunci când o instanță judecătorească sesizează instanța de contencios constituțional cu o excepție de neconstituționalitate ridicată din oficiu, aceasta trebuie să respecte structura inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate care cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat[4];
– ridicând din oficiu o excepție de neconstituționalitate, instanța judecătorească trebuie să argumenteze ea însăși cu privire la neconstituționalitatea normelor juridice, iar nu să formuleze anumite întrebări cu privire la acestea, solicitând Curții să răspundă;
– având în vedere caracterul concret al excepției, motivarea acesteia nu poate viza situații eventuale sau ipotetice, care sunt străine cauzei a quo, și nu poate exprima doar anumite dubii ale judecătorului cauzei cu privire la constituționalitatea normei juridice criticate.
III. Principiul bicameralismului
Prin Decizia nr. 505/2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi legea în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. O categorie de critici a vizat încălcarea pincipiului bicameralismului. Acest principiu nu are o consacrare constituțională expresă, fiind dedus de Curtea Constituțională din interpretarea dispozițiilor Constituționale care configurează rolul, structura Parlamentului și procedura legislativă. De aceea, considerăm utilă prezentarea unei sinteze a statuărilor cuprinse în jurisprudența Curții Constituționale în materie, de natură să caracterizeze principiul menționat.
Reținem astfel următoarele:
– Principiul bicameralismului se reflectă nu numai în dualismul instituțional în cadrul Parlamentului, care este format din Camera Deputaților și Senat, ci și în cel funcțional. În același timp, ținând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român și de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a țării, Constituția nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut și de cealaltă Cameră[5];
– Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Așa fiind, modificările și completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de inițiator și la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situația ca o singură Cameră, și anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului[6];
– Există două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului:
a. existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului;
b. existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
”Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ”.[7] (Decizia nr. 505/2019, par. 24);
– Principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor[8]. (Decizia nr. 505/2019, par. 25);
– Aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau al propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar să o aprobe sau să o respingă. (Decizia nr. 505/2019, par. 25);
– Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. (Decizia nr. 505/2019, par. 25);
– Nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări[9].( Decizia nr. 505/2019, par. 25);
– Art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator[10]. (Decizia nr. 505/2019, par. 26)
– Invocarea doar a unui număr de modificări operate în Camera decizională, aceasta nu este de natură, în sine, să susțină încălcarea principiului bicameralismului, câtă vreme nu este însoțită de relevarea ”existenței unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”. Simpla expresie cantitativă a modificărilor, fără o motivare/demonstrație în sensul arătat, determină ca această critică să nu fie motivată în raport cu criteriile stabilite de Curtea Constituțională pentru a se reține încălcarea principiului bicameralismului[11].
IV. Efectele deciziilor Curții Constituționale[12]
Problematica efectelor deciziilor Curții Constituțională este susceptibilă de ample considerații. Ne-am referit la acest subiect cu diverse prilejuri, abordându-l fie de o manieră generală[13], fie cu referire la aspecte punctuale, de natură să surprindă dezvoltări jurisprudențiale sau de drept comparat[14]. Dat fiind specificul acestor Note, vom prezenta, în mod corespunzător, dezvoltări jurisprudențiale reținute în actele Curții Constituționale publicate în perioada de referință analizată. Cu referire la această săptămână, reținând ca fiind mai semnificative două decizii, vom structura secțiunea în mod corespunzător aspectelor pe care acestea le surprind.
Efectele deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate asupra cauzelor definitiv soluționate
Deși nu aduce, în sine, elemente de noutate, menționăm aici Decizia nr. 410/2019, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate, întrucât tratează problematica efectelor deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate asupra cauzelor definitiv soluționate (cu referire la domeniul penal), surprinzând evoluții jurisprudențiale semnificative sub acest aspect.
Reținem astfel următoarele:
– ”Legiuitorul a reglementat în dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptățite pot exercita o cale extraordinară de atac – și anume revizuirea – pentru remedierea situației lor în procesele penale în care a fost invocată o excepție de neconstituționalitate admisă de Curtea Constituțională după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive”. (Decizia nr. 410/2019, par. 31);
– ”Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016[15], Curtea a statuat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională. În acest sens, prin decizia mai sus menționată, paragrafele 25 și 33, Curtea a reținut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate (cauze pendinte) – în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării sale este faptul că raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale nu este definitiv consolidat -, în privința cauzelor care nu se mai află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, decizia de admitere va produce efecte juridice doar în condiții strict limitative. Pornind de la premisa că incidența deciziei instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții – cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală – și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive, Curtea a reținut însă că declararea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, ci trebuie să profite autorilor acesteia, care au declanșat controlul de constituționalitate într-o cauză concretă. În aceste condiții, având în vedere importanța principiului autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, «o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică». (Decizia nr. 410/2019, par. 32);
– ”Prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018[16], Curtea a statuat că raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabilîn ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când aceasta privește orice decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micșorarea limitei maxime a pedepsei. Însă atunci când printr-o decizie a Curții Constituționale se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privința efectelor, cu o lege de dezincriminare”. (Decizia nr. 410/2019, par. 33);
– ”Prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018[17], (…) a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională, respectiv că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională.”(Decizia nr. 410/2019, par. 34)
Efectele deciziilor de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate
Prin Decizia nr. 495/2019, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Particularitatea care ne determină să reținem această decizie aici este aceea că, în cauză, ulterior sesizării Curții cu excepția de neconstituționalitate, dispozițiile art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă au fost modificate în sensul dorit de autoarea excepției de neconstituționalitate (Decizia nr. 459/2019, par. 19).
Curtea a reținut, însă, că ”acest fapt, în sine, nu reprezintă un temei care să ridice problema unei eventuale modificări a jurisprudenței constante a Curții, anterior evocate[18]. Această jurisprudență nu poate fi înțeleasă decât în sensul că soluția legislativă constatată ca fiind constituțională se situează în marja de apreciere de care legiuitorul primar se bucurăîn reglementarea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, în particular a hotărârilor împotriva cărora poate fi exercitată, precum și a motivelor pentru care poate fi formulată. (…) Ca atare, constatarea constituționalității soluției legislative criticate în cauza de față și care a fost înlocuită de către Parlament prin Legea nr. 310/2018 nu poate fi înțeleasă ca o statuare a faptului că această soluție era/este singura compatibilă cu Constituția. (Decizia nr .459/2019, par. 20-21)
Cu alte cuvinte, constatarea constituționalității unui text de lege/unei soluții legislative nu împiedică legiuitorul să modifice acel text sau să reglementeze o altă soluție legislativă, care poate fi deopotrivă constituțională. Am exprimat cu alte prilejuri opinia potrivit căreia faptul că, dacă o anumită reglementare la un moment dat este constituțională, nu înseamnă neapărat că este foarte bună sau cea mai bună, de unde și caracterul eronat al unor raționamente potrivit cărora o soluție legislativă ar fi în sine «bună» și suficientă pentru că a fost «validată» de Curtea Constituțională. Dreptul este într-o continuă transformare, sub influența unor factori de configurare cu un grad ridicat de complexitate. Legiuitorul trebuie să țină seamă de toți acești factori și să adapteze legislația în consecință[19]. Desigur însă că aceste modificări trebuie să fie justificate și să respecte normele constituționale, legiuitorul trebuind să aibă în vedere inclusiv faptul că modificările frecvente ale legislației pot ridica probleme din perspectiva asigurării principiului securității juridice.
[1] Avem în vedere, la acest moment, revirimentul jurisprudențial de esență realizat prin Hotărârea nr. 66 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 noiembrie 2019.
[2] Disponibile aici, aici, aici, aici.
[3] Disponibil aici.
[4] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012.
[5] Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, par. 43.
[6] Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 53, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, par. 42.
[7] Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44.
[8]Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr.89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 13 aprilie 2017, paragraful 55.
[9] Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45.
[10] Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragrafele 41-43, sau Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, par. 56-58.
[11] Decizia nr. 507 din 18 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 864 din 25 octombrie 2019, par. 37.
[12] Sediul materiei – art. 147 din Constituție.
[13] T. Toader, M. Safta – Curs de contencios constituțional, Ed Hamangiu, București 2017, pp. 307-364.
[14] De exemplu M. Safta, M. Mazilu-Babel, Efectele în timp ale deciziilor curților constituționale, disponibil aici, L. Stanciu, M. Safta – Deciziile Curții Constituționale, factor de stabilitate și securitate juridică, în volumul Conferinței Internaționale ”Un sfert de secol de constituționalism”, manifestare dedicată celei de-a 25-a aniversări a Curții Constituționalea României, Ed. Hamangiu, București, 2018, pp. 231-244, M. Safta, B. Karoly – Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, Revista Dreptul, nr. 9/2010, pp. 28-55.
[15] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016.
[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018.
[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018.
[18] Deciziile nr. 483 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 20 august 2015, nr. 7 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 23 februarie 2016, nr. 159 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 8 iunie 2016, nr. 415 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 2 septembrie 2016, nr. 608 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.048 din 27 decembrie 2016, nr. 212 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 28 iulie 2017, și nr. 646 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 22 ianuarie 2018, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
[19] A se vedea M. Safta, I. E. Nistor, Procedura de executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori în jurisprudența Curții Constituționale a României, comunicare prezentată în cadrul Conferinței Abordarea interdisciplinară a litigiilor cu minori în cazurile de Alienare Parentală, București, 27-28 iunie 2019 și publicată în Revista de drept constituțional nr. 2/2018.
Conf. univ. dr. Marieta Safta
