Acordarea despăgubirilor la divorţ
13 noiembrie 2019 | Andreea MIHEȘ
Andreea Miheș
Despăgubirile la divorţ au fost introduse, pentru prima oară în legislaţia noastră, în noul Cod civil (Legea nr. 287/2009). Art. 388 din Codul civil prevede: „Distinct de dreptul la prestaţie compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să-l despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ”. În practica judiciară, cererile întemeiate pe această dispoziţie de lege sunt încă relativ puţine, probabil şi din cauza caracterului de noutate al reglementării, dublat de condiţia imperativă ca motivele de divorţ să se fi ivit după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Fiind vorba de relaţiile dintre soţi, deci de un câmp extrem de vast de motive care conduc la desfacerea căsătoriei şi la naşterea dreptului la despăgubiri, implicând totodată aprecieri de ordin subiectiv, este nevoie, cel mai probabil, de un timp mai îndelungat, pentru ca art. 388 Cod civil să dobândeasca o aplicabilitate mai largă în cadrul proceselor de divorţ. Nu mai puţin, se menţin în continuare unele divergenţe doctrinare de interpretare şi aplicare a art. 388 Cod civil, la care ne vom referi şi în cuprinsul prezentei lucrări.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cel mai probabil, art. 266 din Codul civil francez a constituit sursa de inspiraţie pentru art. 388. Reglementarea franceză prevedea că „atunci când divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta poate fi obligat la plata unor daune compensatorii pentru prejudiciul material sau moral pe care desfacerea căsătoriei l-a provocat celuilalt soţ. Acesta din urmă poate pretinde daune cu ocazia acţiunii de divorţ”[1].
În ceea ce priveşte natura juridică a despăgubirilor întemeiate pe art. 388 Cod civil, unii autori au opinat că ne-am afla în prezenţa unei sancţiuni pecuniare aplicate soţului vinovat de desfacerea căsătoriei[2]. Considerăm, alături de alţi autori, că art. 388 Cod civil reglementează o forma de răspundere civilă delictuală, după cum vom arăta în rândurile de mai jos.
Sub aspectul posibilităţii sancţionării pe calea despăgubirilor a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, în condiţiile art. 388 Cod civil, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia ar fi dificilă „constatarea existenţei unor elemente ale răspunderii civile delictuale (această natură juridică despăgubirilor prevăzute de art. 388 NCC fiind indiscutabilă): existenţa unui prejudiciu, existenţa unor fapte ilicite şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.”[3]
În opinia citată mai sus, se subliniază caracterul moral, informal, al îndatoririlor pe care soţii le au unul faţă de celălalt în timpul căsătoriei, legiuitorul calificându-le drept „îndatoriri”, termen cu conotaţii diferite, sub aspect juridic, faţă de cel de obligaţii. Soţii îşi datorează „respect”, „fidelitate”, „sprijin moral”, însă potrivit autorului, aceste îndatoriri de ordin moral nu devin niciodată obligaţii juridice, care pot fi impuse prin forţa coercitivă a statului, respectiv a vreunei autorităţi. Ele îşi păstrează titlul de obligaţii morale, „ce guvernează comportamente individuale care ar putea afecta alţi indivizi, implică faptul că nu există vreo autoritate sau instituţie care ar putea tranşa dispute morale, indiferent care ar fi acestea, o obligaţie morală producând consecinţe doar dacă este acceptată voluntar, iar lipsa conformităţii unui comportament cu aşteptările celorlalţi putând atrage cel mult doar oprobriul public.”[4]Cu alte cuvinte, încălcarea „îndatoririlor” prevăzute de art. 309 Cod civil, de respect, fidelitate, sprijin moral, nu ar trebui să fie aptă a genera un prejudiciu, a cărui reparare este susceptibilă a se face prin plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire. În mod criticabil, susţine autorul, legiuitorul român nu a preluat din actuala reglementare a Codului Civil francez, care a servit ca sursă de inspiraţie, şi limitarea posibilităţii de a acorda despăgubiri numai în cazul producerii unor consecinţe de o gravitate deosebită, pentru a evita situaţiile în care soţul nevinovat nu doreşte decât pedepsirea soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, în absenţa unui prejudiciu real şi semnificativ.
Considerăm că art. 388 Cod civil instituie un tip specific de răspundere civilă delictuală, având drept scop primordial asigurarea unei sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul juridic al instituţiei căsătoriei. În reglementarea vechiului Cod al familiei, nu exista o atare posibilitate, de acordare a unor despăgubiri la divorţ, deşi, teoretic, acestea puteau fi solicitate în temeiul art. 998-999 din vechiul Cod civil. Totuşi această posibilitate nu a fost valorificată, în practica judiciară, considerându-se că divorţul constituie deopotrivă un remediu şi o sancţiune pentru faptele culpabile ale unuia dintre soţi[5] şi că prin pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta din urmă este sancţionat îndeajuns pentru destrămarea căsătoriei.[6] Considerăm că această interpretare a fost în mod corect înlăturată prin adoptarea reglementării art. 388 Cod civil, prin care legiuitorul a înţeles să instituie o răspundere civilă delictuală specifică raporturilor de familie, precizând în mod expres că este un instrument juridic distinct de prestaţia compensatorie reglementată la art. 390 Cod civil.
Aşadar, aflându-ne în prezenţa unei forme de raspundere civilă delictuală, pentru antrenarea ei se cer a fi întrunite cumulativ cele trei condiţii impuse de 1357 Cod civil: prejudiciu, faptă ilicită, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite. În afara acestor condiţii generale, fiind vorba de un tip de răspundere specific raporturilor dintre soţi, este prevăzută şi o condiţie suplimentară, după cum reiese din cuprinsul art. 388 Cod civil, anume aceea ca soţul care solicită despăgubiri de la celălalt, să fie nevinovat.
Analizând condiţiile impuse de legiuitor, în vederea acordării de despăgubiri soţului nevinovat, care suportă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, observăm, raportat la condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, că art. 388 Cod civil se referă la prejudiciul suferit de acesta prin desfacerea căsătoriei.
Având în vedere că art. 918 alin. (1) lit. d) Cod de procedură civil prevede că se pot solicita despăgubiri pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei, putem concluziona sub acest aspect că se pot solicita despăgubiri atât pentru prejudiciile morale, cât şi pentru cele materiale. În cazul acestui tip de răspundere civilă delictuală, dată fiind specificitatea sa, raportat la materia în care se aplică, fapta ilicită care antrenează răspunderea soţului culpabil, prezintă o particularitate, în sensul în care prejudiciul, material sau moral, suferit de soţul nevinovat, este consecinţa directă a divorţului. Ca atare, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită se analizează sub aspectul prejudiciului suferit prin însăşi desfacerea căsătoriei. Cu alte cuvinte, divorţul constituie împrejurarea care determină în mod direct prejudiciul suferit de soţul inocent. Din acest motiv, se impune condiţia suplimentară faţă de condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, ca soţul care solicită despăgubirile să fie nevinovat. Aceasta se traduce prin faptul că divorţul trebuie să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului a cărui obligare la despăgubiri se solicită, fiind exclusă o atare posibilitate în cazul divorţului pronunţat din culpă comună sau, desigur, din culpa exclusivă a soţului care pretinde despăgubiri.
În practica judiciară[7] s-a arătat că motivele pentru care se acordă aceste despăgubiri nu trebuie confundate cu motivele de divorţ, art. 388 privind un prejudiciu concret, cauzat efectiv prin desfacerea căsătoriei. Interpretarea literală a sintagmei ar trebui să însemne că paguba o reprezintă chiar desfacerea căsătoriei. Trecând peste sensul cuvintelor, raţional, „prejudiciul prin desfacerea căsătoriei” ar trebui să se refere la momentul în care paguba se transformă din una eventuală într-una certă, sigură, atât din punct de vedere al existenţei cât şi din punct de vedere al evaluării. Un argument în favoarea acestei interpretări este acela că „desfacerea căsătoriei” nu poate fi chiar fapta ilicită căci divorţul este un remediu pentru o situaţie care nu mai poate continua, fiind consecinţa cererii pe care de acţiune chiar a soţului care se cere despăgubit, astfel că nu se poate aprecia că propria faptă îi dă dreptul la indemnizare[8]. De asemenea, s-a arătat că trebuie a se face distinctie între motivele de divorț (ce conduc la desfacerea casatoriei din culpa exclusiva a pârâtului) și faptele prejudiciabile ce pot justifica acordarea de daune morale.[9]
Faptele soţului vinovat de desfacerea căsătoriei au relevanţă în mod indirect pentru acordarea despăgubirilor, ele ducând la stabilirea culpei exclusive a acestuia în desfacerea căsătoriei şi constituind, în opinia noastră, un cadru în care se poate analiza, în mod pertinent, măsura în care divorţul îi creează soţului nevinovat un prejudiciu, de ordin moral sau material, pe care instanţa este chemată să îl repare prin stabilirea şi acordarea de despăgubiri. Fapte precum abuzul fizic sau emoţional, încălcări ale demnităţii şi vieţii private, privarea de locuinţă şi de mijloacele necesare traiului zilnic etc., determină pronunţarea divorţului din culpa soţului care se face vinovat de acestea şi, în mod indirect, dau posibilitatea soţului nevinovat, victimă a unor fapte abuzive de acest fel, să solicite şi să obţină despăgubiri de la soţul vinovat. În funcţie de gravitatea acestor fapte, ce atrag desfacerea căsătoriei din culpa soţului care le-a săvârşit, se analizează şi gravitatea prejudiciului cauzat soţului nevinovat, stabilindu-se în mod corespunzător şi cuantumul despăgubirilor. În lumina acestor considerente, este evident că se impune cu necesitate condiţia particulară a acestui tip de răspundere civilă delictuală, aceea ca soţul solicitant să fie nevinovat. Dacă i se poate reţine o culpă, comună sau exclusivă, în desfacerea căsătoriei, cererea sa de acordare a despăgubirilor va fi, în mod evident, respinsă.
Cât priveşte gravitatea faptelor care determină pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a soţului care le-a săvârşit, întrucât textul de lege nu distinge, neexistând nicio limitare (asemeni reglementării din Codul civil francez) la fapte care produc consecinţe de o gravitate deosebită, rezultă că poate fi vorba de orice încălcări ale obligaţiilor care există între soţi pe durata căsătoriei. Deşi conţinutul acestor îndatoriri este esenţialmente moral, încălcarea îndatoririlor pe care se sprijină instituţia căsătoriei sub aspectul raporturilor personale dintre soţi, este aptă să conducă la desfacerea căsătoriei şi să producă, în acelaşi timp, prejudicii soţului nevinovat. Or repararea acestor prejudicii, de ordin moral sau material, care depăşesc inconvenientele cauzate în mod inerent de orice divorţ, se impune cu necesitate, fără a putea considera că în acest fel, obligaţii de ordin pur moral, a căror valoare juridică este determinată esenţialmente de acceptarea lor benevolă de către soţi prin încheierea căsătoriei, sunt impuse pe cale coercitivă de către autorităţile statului.
Împrejurarea că domeniul relaţiilor de familie este unul specific, în care raporturile dintre soţi se bazează pe un set de reguli, extrem de vast, în principal de ordin moral, nu poate conduce la concluzia că nesocotirea de către unul dintre soţi a acestor îndatoriri, asumate benevol prin încheierea căsătoriei, poate fi sancţionată doar prin divorţ şi că reţinerea culpei soţului care a săvârşit aceste fapte este suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu. Este motivul pentru care legiuitorul a optat pentru actuala formă a art. 388 Cod civil, fără a condiţiona acordarea despăgubirilor de producerea unor consecinţe deosebit de grave. Această soluţie este corectă, în opinia noastră, având în vedere că întinderea prejudiciilor cauzate soţului inocent se apreciază în concret, la momentul desfacerii căsătoriei, raportat atât la situaţia de fapt, cât şi la persoana soţului solicitant (de exemplu, divorţul în sine sau, mai mult, o relaţie extraconjugală, are un impact deosebit asupra imaginii şi psihicului soţului nevinovat în mediul rural, unde astfel de situaţii au un răsunet deosebit).
De asemenea, în funcţie de gravitatea consecinţelor reţinute, instanţa de judecată vă stabili cuantumul despăgubirilor. Astfel, acestea vor reflecta în mod corespunzător gravitatea prejudiciilor produse soţului nevinovat, putând fi mai mari sau mai mici, în funcţie de împrejurări. În acest sens, chiar şi o despăgubire limitată ca valoare poate constitui o reparaţie suficientă şi totodată oportună pentru soţul inocent. Din acest motiv, apreciem că soluţia adoptată de legiuitorul român, de a nu condiţiona acordarea despăgubirilor de producerea unor consecinţe deosebit de grave, este corectă şi se circumscrie scopului reglementării dreptului la despăgubiri a soţului nevinovat, anume acela de a repara prejudiciile ce i-au fost cauzate (indiferent de întinderea şi de natura lor, materiale sau morale) prin încălcarea de către celălalt soţ a îndatoririlor asumate la momentul încheierii căsătoriei şi pe care se bazează această instituţie. Pentru soţul culpabil de destrămarea relaţiilor de familie, acest tip de răspundere civilă constituie într-adevăr, şi o sancţiune (pecuniară) pentru atitudinea de dispreţ faţă de relaţiile de familie şi totodată faţă de normele de convieţuire socială. Este o aplicare cu titlu particular a dispoziţiilor art. 1349, potrivit căruia „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”
Ca atare, soţul care prin faptele sale culpabile determină destrămarea căsătoriei, va putea fi obligat la cererea celuilalt soţ, să repare prejudiciul astfel cauzat. În ceea ce priveşte faptele care conduc la divorţ şi dau naştere dreptului la despăgubiri, acestea pot fi încălcări ale îndatoririlor de ordin moral (fidelitate, respect şi sprijin moral reciproc) sau de ordin material (soţii îşi datorează sprijin material unul celuilalt). Este posibil ca faptele care conduc la divorţ să constituie în acelaşi timp infracţiuni sau să facă obiectul unor alte forme de protecţie a soţului nevinovat (de exemplu, acesta poate obţine un ordin de protecţie împotriva soţului care exercită violenţe fizice sau ordin psihic asupra sa). În aceste cazuri, dreptul la despăgubiri al soţului victimă este cu atât mai evident, prejudiciul suferit fiind considerabil şi depăşind suferinţa inerentă oricărui divorţ. Rămâne a stabili întinderea prejudiciului, căci avem de a face cu un prejudiciu viitor, care se produce prin desfacerea căsătoriei, deci după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Astfel, cuantumul despăgubirilor se va stabili în funcţie de amploarea viitoare a prejudiciului, existând posibilitatea măririi sau micşorării acestora în funcţie de evoluţia situaţiei soţului beneficiar al despăgubirilor. Potrivit art. 1386 Cod civil, alin. (4), în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat. De exemplu, daca soţul nevinovat a beneficiat de despăgubiri din cauza infidelităţii celuilalt soţ, apoi s-a recăsătorit, în mod similar acordării pensiei de întreţinere, dreptul de a primi despăgubiri nu ar trebui să mai subziste, având în vedere că şi-a refăcut viaţa de familie şi este evident că divorţul nu îi mai produce vreo pagubă.
Despăgubirile se pot acorda sub forma unei sume globale sau a unei prestaţii periodice. De exemplu, dacă urmare a faptei ilicite a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei (violenţe, fizice sau psihice, alungarea de la domiciliul comun), soţul inocent este nevoit să părăsească locuinţa familiei (ceea ce îi provoacă pagube materiale şi morale), o reparaţie a pagubei astfel pricinuite o poate constitui acordarea dreptului de folosinţă a locuinţei comune până la finalizarea partajului (dacă locuinţa este proprietate comună) sau până la momentul la care intervine o schimbare în situaţia soţului nevinovat, care impune oprirea prestaţiei periodice sub forma dreptului de folosinţă. Se impune menţiunea că o astfel de soluţie se poate pronunţa, în opinia noastră, numai în cazul în care părăsirea locuinţei comune de către soţul nevinovat a fost determinată de faptele ilicite, grave, ale soţului culpabil, care prin atitudinea sa a făcut imposibil traiul în comun, în lipsa oricărei culpe din partea soţului nevinovat. Dacă mutarea din locuinţa comună, cu cheltuielile şi neplăcerile inerente acestei situaţii, sunt numai o consecinţă firească a divorţului, nu este posibilă acordarea de despăgubiri în temeiul art. 388.
În ceea ce priveşte natura prejudiciului, acesta poate fi de ordin moral sau material. În practica judiciară[10], s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţie prin acţiunile defăimătoare întreprinse de fostul soţ împotriva sa, în cadrul anturajului lor de prieteni, în colectivul de colegi ai fiului lor, acţiuni care au dus la îndepărtarea de aceasta a prietenilor, discuţii depreciative la adresa sa în anturajul de cunoştinţe, o afectare a gradului propriu de încredere şi a propriei imagini în diversele medii sociale. Instanţa a reţinut că soţul culpabil a adoptat o atitudine de dispreţ faţă de soţia sa ca urmare a iniţierii de către aceasta a acţiunii de divorţ, urmărind prin acţiunile sale a o discredita. Astfel, acesta a realizat o înregistrare video cu soţia sa, în care aceasta îi aducea diverse reproşuri privind relaţia extraconjugală a soţului, pe care a publicat-o pe reţeaua de socializare Facebook. Filmul video a ajuns în acest mod la cunoştinţa colegilor de clasă ai fiului părţilor şi a provocat soţiei o suferinţă suplimentară aceleia de pierdere a familiei, în contextul în care şi fiul părţilor a fost pus într-o postură jenantă în anturajul său de prieteni, soţul vinovat sacrificând astfel imaginea familiei unor interese meschine.[11] Instanţa a reţinut că soţiei solicitante a despăgubirilor i-a fost cauzat, suplimentar suferinţei sufleteşti provocate prin desfacerea căsătoriei, având în vedere şi îndelungata viaţă în comun, de aproape 19 de ani, faptul că soţul a părăsit-o pentru o altă femeie cu care avea o relaţie extraconjugală de mai mult timp, perioadă în care reclamanta-pârâtă a fost fidelă soţului, că aceasta este expusă la stigmatizare socială ca urmare a statutului de femeie divorţată, şi un prejudiciu de imagine. Acest prejudiciu moral a fost produs prin acţiunile defăimătoare la care a recurs soţul său în timpul căsătoriei şi ulterior iniţierii acţiunii de divorţ, menţionate în cele de mai sus, reclamanta-pârâtă suferind un prejudiciu moral prin desfacerea căsătoriei, demersul defăimător al pârâtului reclamant la adresa sa cauzându-i acesteia, firesc, sentimente de ruşine şi de a se simţi obligată să dea explicaţii, îndepărtarea de prieteni şi, deci, singurătatea, discuţiile depreciative la adresa sa în anturajul de apropiaţi provocându-i o afectare a gradului propriu de încredere şi a propriei sale imagini.
Se poate observa că în speţa prezentată mai sus, instanţa de judecată a acordat despăgubiri în vederea reparării unui prejudiciu moral, pentru a compensa suferinţa morală produsă de destrămarea căsătoriei din cauza infidelităţii soţului, coroborată cu afectarea imaginii şi demnităţii acesteia (în speţa dedusă judecăţii s-a luat în considerare şi statutul de persoană publică a reclamantei, profesor cu vechime îndelungată la o şcoală de prestigiu). Ca atare, pentru acordarea dreptului la despăgubiri soţului nevinovat şi în vederea stabilirii întinderii prejudiciului produs prin faptele celuilalt, instanţa de judecată a analizat toate împrejurările de fapt. Astfel, s-a luat în considerare nu numai infidelitatea soţului culpabil (raportat şi la durata îndelungată a căsătoriei), ci şi acţiunile intenţionate ale soţului având dret scop denigrarea soţiei, afectând în mod grav imaginea acesteia. De menţionat, sub acest aspect, că în prezent, uşurinţa cu care circulă informaţiile în mediul online, este de natură să schimbe modul de abordare al faptelor prejudiciabile comise de un soţ. Astfel, denigrarea pe reţelele sociale a celuilalt soţ, publicarea unor aspecte legate de viaţa intimă a familiei (însoţită sau nu de imagini foto sau inregistrări video) este de natură să afecteze în mod deosebit de grav viaţa personală şi profesională a soţului nevinovat. Din acest motiv, este absolut necesar ca faptele care conduc la desfacerea căsătoriei să fie apreciate în ansamblul lor, numai în acest fel putând fi apreciat prejudiciul cauzat soţului nevinovat şi cuantumul despăgubirilor care se impun a fi acordate.
În prezent, o pondere mare în cadrul motivelor care pot antrena obligarea la despăgubiri în temeiul art. 388 Cod civil, o pot avea, din punctul nostru de vedere, situaţiile în care efectele divorţului depăşesc sfera privată a persoanei şi se repercutează, în mod semnificativ, asupra vieţii sale sociale şi profesionale. Niciun divorţ nu este lipsit de inconveniente, antrenând o serie întreagă de consecinţe, pe toate planurile vieţii celor implicaţi şi a celorlalţi membri ai familiei, îndeosebi asupra copiilor. Toate situaţiile sunt diferite, căci vorbim de relaţii personale între soţi, de tot ce implică viaţa de familie, de întregul univers ţesut de membrii săi în jurul unor valori şi idealuri comune. În momentul în care aceste relaţii se destramă, din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, dovedită ca atare, celălalt soţ se află în situaţia, cel puţin delicată, de a-şi reconsidera întreaga viaţă şi de a-şi recâştiga echilibrul personal, afectat fără doar şi poate. Ceea ce diferenţiază efectele fireşti ale marii majorităţi a divorţurilor, de cele care pot da dreptul la despăgubiri soţului nevinovat este gravitatea acestora din urmă şi modul în care acestea sunt resimţite de soţul inocent, raportat la persoana acestuia (de exemplu, starea sănătăţii acestuia, statutul social, comunitatea din care face parte etc.).
În practică se pot ivi o multitudine de situaţii, în care instanţa de judecată va fi chemată să aprecieze, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, dacă soţul nevinovat a fost prejudiciat într-o măsură atât de mare de divorţ, respectiv de faptele care au determinat desfacerea căsătoriei, încât se impune acordarea despăgubirilor solicitate. Se pot întâlni situaţii în care unul dintre soţi are cunoştinţă de relaţia extraconjugală a celuilalt soţ, dar din varii motive, decide să nu divorţeze (de exemplu, pentru a-i scuti de trauma divorţului pe copiii minori). În acest caz, este evident că soţul nevinovat nu va putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de infidelitatea soţului, având în vedere ca a acceptat această situaţie, în deplină cunoştinţă de cauză. În astfel de situaţii, cel mai adesea nici nu se pot solicita despăgubiri, divorţul pronunţându-se din culpă comună, soţii fiind despărţiţi în fapt (fiind în sarcina judecătorului să lămurească toate aspectele de fapt). Ce se întâmplă însă când situaţia acceptată de soţul nevinovat se schimbă, din cauza comportamentului soţului culpabil?De exemplu, acesta din urmă înţelege sa afişeze în mod public relaţia extraconjugală (în societate sau pe reţelele de socializare), aceasta devenind de notorietate în sânul comunităţii. Soţul, care iniţial a acceptat infidelitatea celuilalt soţ, se găseşte astfel într-o situaţie pe care nu era nici pregătit, nici dispus să o gestioneze. Este posibil ca această stare a lucrurilor să îi creeze soţului nevinovat grave prejudicii: îl poate afecta pe plan profesional, supune oprobriului public, în comunităţile tradiţionale, îl poate îndepărta de grupul de prieteni comuni, îi poate crea un disconfort psihic major prin imposibilitatea de a mai menţine aparenţa unei vieţi de familie normale, inclusiv în faţa propriilor copii. Considerăm că în astfel de cazuri, soţul nevinovat va putea cere şi primi despăgubiri, nefiind nevoie de fapte extrem de grave (ca în speţa citată mai sus, unde soţul a publicat pe reţeaua de socializare Facebook, o înregistrare vizând aspecte ale vieţii de familie), ci doar de o afectare, într-o măsură semnificativă, a vieţii soţului nevinovat şi prejudicierea acestuia sub aspect moral sau material. În practică, analiza judecătorului se impune a fi de mare fineţe pentru a putea decela, în unele cazuri, amploarea consecinţelor negative ale divorţului şi calificarea lor în temeiuri ale acordării de despăgubiri.
Sub aspect procedural, cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor se poate face numai în cadrul procesului de divorţ, fiind o cerere accesorie cererii de desfacere a căsătoriei. Art. 388 C. civ. stipulează în mod expres că instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ. Această prevedere are caracter imperativ, astfel că o cerere pentru acordarea despăgubirilor formulată pe cale separată, în afara procesului de divorţ şi ulterior desfacerii căsătoriei, este inadmisibilă.
Se impune şi menţiunea că răspunderea civilă delictuală a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei este, astfel cum este ea reglementată de art. 388 Cod civil, este distinctă nu numai de prestaţia compensatorie de la art. 390 Cod civil[12], ci şi de obligaţia de întreţinere între foștii soți, reglementată de art. 389 Cod civil. Despăgubirile şi obligaţia de întreţinere vor fi acordate în mod distinct, neexistând nicio condiţionare între cele două instrumente juridice.
Concluzionând, apreciem că reglementarea acordării despăgubirilor la divorţ îşi va găsi tot mai mult aplicabilitatea în practica judiciară. Este un instrument juridic oportun, pus la îndemâna soţului prejudiciat de dispreţul ceilulalt soţ faţă de valorile pe care se întemeiază familia, în particular, şi faţă de normele de convieţuire socială, în general. Divorţul în sine este un remediu insuficient pentru repararea prejudiciilor morale sau materiale pe care faptele ilicite ale unuia dintre soţi i le cauzează celuilalt. Este motivul pentru care, în timp, art. 388 Cod civil va fi invocat tot mai frecvent în cadrul proceselor de divorţ, răspunzând nevoii de a restabili echilibrul moral şi material, perturbat de soţul vinovat de desfacerea căsătoriei.
[1] Marius Floare „Unele observaţii privind despăgubirile în caz de divorţ conform art. 388 din Noul Cod Civil”, disponibil aici.
[2] Andreea Dumitrescu, „Divorţul în noul Cod civil”, disponibil aici; C.Civ.: Art. 388, disponibil aici.
[3] Gabriel Lefter, „Dreptul soţului nevinovat la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin desfacerea căsătoriei”, disponibil aici.
[4] Idem.
[5] I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All 1998, p. 229.
[6] Idem, p. 232.
[7] Tribunalul Iași, Decizia civilă nr. 151/9 februarie 2017, portal.just.ro.
[8] Idem.
[9] Judecătoria Constanța, Sentința civilă nr. 4145/2015, portal.just.ro.
[10] Tribunalul Iași, Decizia civilă nr. 151/9 februarie 2017, portal.just.ro.
[11] Idem.
[12] „În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită. (alin. 1) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.”. (alin. 2).
Av. Andreea Miheș
