Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Condiții de validitate în materia liberalităților
22.11.2019 | Oana-Bianca CONSTANTINESCU

JURIDICE - In Law We Trust
Oana-Bianca Constantinescu

Oana-Bianca Constantinescu

Introducere

Omul agonisește toată viața sa, dar întrucât acesta este o ființă efemeră, la un moment dat piere. În momentul morții sale, el dispare din punct de vedere juridic, însă patrimoniul său rămâne. Acesta revine moștenitorilor săi conform regulilor dreptului succesoral[1].

Instituția dreptului succesoral are rădăcini adânci în istoria noastră, ea făcându-și apariția încă din perioada primitivă când a apărut comunitatea gentilică, aceasta fiind o comunitate permanentă întemeiată pe rudenie. La moartea unui membru, armele acestuia erau împărțite între rudele cele mai apropiate. Aceasta s-a dezvoltat odată cu apariția familiei monogame, dar ne aflăm încă într-un sistem al succesiunilor ab intestat[2].

Fiecare mare civilizație antică și-a pus amprenta asupra acestui domeniu. Începând cu Egiptul Antic (3150 î.Hr.), s-a recunoscut instituția testamentului când defunctul putea dispune prin testament asupra cotelor-părți ce urmau a reveni soțului supraviețuitor, cultului funerar etc.

În jurul anului 1760 î.Hr., prima culegere de legi din timpul regelui babilionian Hammurabi, „Codul lui Hammurabi”, dădea posibilitatea tatălui de a avea preferință pentru unul dintre moștenitori, chiar dacă nu prevedea în mod expres testamentul.

În cunoscutele legi ale lui Solon,[3] testamentul nu se putea face decât în cazul în care nu existau moștenitori legali, iar pe de altă parte, nu puteau face testamente femeile, minorii și nebunii.

Măreața și impunătoarea Roma Antică și-a pus puternic amprenta asupra prezentei instituții discutate prin „Legea celor XII table”, unde regăsim cea mai cunoscută instituție a testamentului. Dispoziția pater familias, uit legassit super pecunia tutelave suo rei, ita ius esto[4] este similară dispozițiilor aplicate în prezent în moștenirea testamentară.

De remarcat este și faptul că în vechiul drept francez și cel germanic exista doar succesiunea legală. Acest sistem a fost întemeiat pe maxima formulată de Glanuilla la sfârșitul secolului al XII- lea: Solus deus heredem facere potest non homo[5].

Pe de altă parte, vechiul drept românesc cunoștea atât moștenirea legală, cât și cea testamentară, care a îmbrăcat două forme: [6]diata și limba de moarte[7].

După cum se poate observa, fiecare civilizație a reglementat această instituție în funcție de numeroși factori social-economici cum ar fi sistemele proprii de norme juridice, obiceiuri, religii etc.

Acum, ca și atunci, de cuius[8] se bucură prin tradiție de un anumit respect datorat reglementat în noul Cod civil în dispozițiille art. 78-81.

Prezenta lucrare își propune să abordeze tema liberalităților, așa cum sunt ele definite în cuprinsul art. 984 din noul Cod civil, și calitatea acestora de a fi valide: de a produce efecte și de a avea forță probantă în fața instanțelor de judecată.

În cuprinsul acesteia se vor regăsi partea teoretică, în care voi defini și analiza liberalitățile, și partea practică, ce va cuprinde analiza a două spețe ce au rolul de a ilustra transpunerea practică a noțiunilor teoretice.

I. Reguli privitoare la moșteniri

1.1. Prolegomene

Înainte de a dezvolta tema prezentei lucrări, sunt necesare câteva precizări terminologice.

Putem observa că noțiunea de „succesiune” este sinonimă cu cea de „moștenire”. Conform art. 953 din noul Cod civil „moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă”. Analizând aceasta primă definiție, putem observa câteva caracteristici. Astfel: moștenirea este un mod de dobândire a proprietății; doar o persoană fizică o poate transmite, fiind imposibil ca aceste reguli să fie aplicate în cazul încetării existenței unei persoane juridice; fiind o transmisiune a patrimoniului, aceasta poate fi făcută doar mortis causa[9].

Aflându-ne în situația unei transmisiuni a patrimoniului, este necesară existența a două persoane între care se stabilește o legătură, adică între defunct (sau autor) și moștenitori (sau succesori).

Obiectul transmisiunii succesorale este patrimoniul (denumit și masă succesorală). În cadrul acestei accepțiuni, regăsim transmisiunea universală (transmiterea întregului patrimoniu), transmisiunea cu titlu universal (transmiterea unei fracțiuni din patrimoniu) și transmisiunea cu titlu particular (transmiterea unui bun individual determinat sau de gen). Această clasificare este dată de ordinea în care succesorii sunt ținuți să vină la moștenire și după cum au fost constituite liberalități. Cele din urmă vor fi definite în următorul capitol dedicat lor în întregime.

De asemenea, art. 1106 din noul Cod civil precizează că: „nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine”. Din cuprinsul acestuia rezultă dreptul de opțiune succesorală prin care succesibilul[10] își consolidează titlul de moștenitor prin acceptarea moștenirii sau își desființează titlul prin renunțarea la moștenire[11]. Succesibilii sunt moștenitorii legali, legatarii și creditorii succesibilului.

1.2. Clasificarea moștenirilor

Art. 955 din noul Cod civil reglementează în cuprinsul său felurile moștenirii: „Patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”. De aici rezultă că moștenirea poate fi legală sau testamentară. Art. 333 din noul Cod civil definește moștenirea contractuală sub denumirea de „clauză de preciput”.

1.2.1. Moștenirea legală

Acest tip de moștenire are loc în temeiul legii, astfel că, succesorii vin la moștenire în ordine conform art. 963 alin. (1): „Moștenirea se cuvine, în ordinea și după regulile stabilite în prezentul titlu, soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, și anume descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, după caz” .

În capitolul III, Titlul II din cuprinsul Cărții a IV-a sunt precizate cotele succesorale ale fiecărui moștenitor legal în funcție de cum aceștia intră în concurs.

După cum este enunțat în articolul mai sus precizat, legiuitorul împarte moștenitorii legali astfel: soțul supraviețuitor, descendenții defunctului reprezentați de „copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit”, conform art. 975 alin. (1), ascendenții, ce pot fi privilegiați și reprezentați de „tatăl și mama defunctului” conform art. 976 alin. (1) și ordinari reprezentați de „rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepția părinților acestuia” conform art. 982 alin. (1) și colateralii, ce se împart la rândul lor în privilegiați reprezentați de „frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora, până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul” conform art. 976 alin. (2) și ordinari reprezentați de „rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusive, cu excepția colateralilor privilegiați”, conform art. 983 alin. (1).

1.2.2. Moștenirea testamentară

Acest tip de moștenire este o derogare de la dreptul comun și reprezintă transmiterea patrimoniului conform voinței lui de cuius. Art. 1034 din noul Cod civil, definește testamentul ca fiind „actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”.

Este important a se reține că libertatea testamentară nu este absolută, astfel că aceasta este îngrădită de instituția rezervei succesorale (prevăzută pentru moștenitorii legali). De aici deducem că moștenirea testamentară coexistă cu cea legală.

1.2.3. Moștenirea contractuală

Clauza de preciput este prevăzută în art. 333 din noul Cod Civil, ce o definește ca fiind o instituire contractuală făcută prin convenție matrimonială ce conferă soțului supraviețuitor o liberalitate mortis causa[12] care „nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii în condițiile art. 1096 alin. (1) și (2)”.

II. Considerații generale privind liberalitățile

2.1. Definiția liberalităților. Clasificarea

Liberalitățile sunt definite de noul Cod civil în cuprinsul art. 984, astfel: „Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane”. Din cuprinsul textului de lege rezultă că acestea pot fi făcute exclusiv prin donație și legat și că sunt făcute în mod obligatoriu cu titlu gratuit (dispunătorul nu urmărește procurarea niciunui avantaj).

Este important ca în urma acestei definiții să facem distincția între actele dezinteresate și liberalități. În timp ce în cadrul ambelor situații se vorbește despre procurarea unui folos, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane, putem observa că în prima categorie nu are loc o micșorare a patrimoniului persoanei ce procură acest avantaj, pe când în cadrul liberalităților da. O altă distincție ar fi aceea că actele dezinteresate sunt acte consensuale[13] iar liberalitățile sunt acte solemne[14].

Importanța liberalităților în devoluțiunea succesorală este atât de mare întrucât, după cum am enunțat anterior, prin dispunerea lor se realizează o micșorare a patrimoniului dispunătorului, astfel că, în masa de calcul sunt incluse și donațiile (ca un calcul fictiv al patrimoniului) și legatele (care se scad primele din patrimoniu). Cu toate acestea, pentru a nu se aduce atingere rezervei succesorale[15] a moștenitorilor rezervatari,[16] a fost instiuită reducțiunea liberalităților excesive[17].

Donația, după cum prevede art. 985 din noul Cod civil, este: „contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar”. Denumirea sa izvorăște din intenția liberală (animus donandi) a donatorului. Întrucât este un contract, donația este rezultatul unui acord de voințe, deci, un act juridic inter vivos[18]. Cu toate acestea, ea intră în categoria contractelor unilaterale deoarece obligațiile se nasc doar în sarcina uneia dintre părți, și anume, a donatorului. Este, de asemenea, irevocabil, gratuit si intuitu personae[19]. Cu toate că este un contract solemn și este necesară forma autentică ad validitatem, art. 1011 alin. (2) derogă de la regula de drept comun a consensualismului prin excepțiile pe care le prevede și anume: darul manual, donația indirectă și donația deghizată.

Legatul este consacrat de art. 986 din noul Cod civil, astfel: „Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate”. În urma acestei definiții este foarte important să definim și testamentul pentru a putea face corelațiile: „Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”.

Din definiția legatului reies două elemente esențiale. În primul rând, se observă că menirea testamentului de a transmite, prin voința testatorului, patrimoniul său se concretizează doar prin intermediul legatelor. În al doilea rând, rezultă din aceasta că legatele pot fi universale (conferă vocația la întreaga moștenire), cu titlu universal (conferă vocația la o fracțiune din moștenire – exemplu: un dezmembrământ al proprietății) sau cu titlu particular (cel care nu este nici universal și nici cu titlu universal).

Este foarte important de remarcat faptul că, astăzi, legatul este regăsit în testament, dar nu reprezintă totalitatea lui spre deosebire de vechiul Cod civil care definea testamentul ca fiind actul juridic prin care testatorul dispunea „de tot sau parte de avutul său”[20]. Legiuitorul a considerat că testamentul poate cuprinde și alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi, spre exemplu, locul unde acesta să fie înmormântat.

Din cele enunțate, rezultă că legatul este un act juridic unilateral mortis causa[21], revocabil, cu titlu gratuit având caracteristicile testamentului întrucât este cuprins în el.

Chiar dacă între cele două liberalități există deosebiri de formă, regim juridic și efecte (donația este un act juridic bilateral, pe când legatul este un act juridic unilateral; donația este irevocabilă, pe când legatul este revocabil; donația se transmite inter vivos, pe când legatul se transmite mortis causa), ele au un fond comun fiind guvernate de intenția liberală.

2.2. Caractere juridice și cuprins

Ca un caracter al liberalităților, regăsim caracterul excepțional. Acesta decurge din limita pe care legiuitorul a impus-o în momentul în care a stabilit prin ce acte se poate dispune prin liberalități. Tot de aici rezultă și caracterul restrictiv al condițiilor de formă care trebuie respectate, în ideea de a-l proteja pe dispunător contra propriilor impulsuri de moment, precum și în ideea de protecție a moștenitorilor rezervatari contra liberalităților excesive, care încalcă limitele cotității disponibile a moștenirii, prin sancționarea lor cu reducțiunea[22].

De asemenea, pentru a ne afla în prezența unei liberalități este imperios necesar să fie întrunite cele două criterii: criteriul material (economic) și criteriul volițional (moral). În ceea ce privește criteriul material, putem observa că liberalitățile presupun un transfer de drepturi din patrimoniul dispunătorului în patrimoniul beneficiarului fără a exista o contraprestație, de aici, rezultă că obiectul liberalităților este constituit din orice fel de drept evaluabil în bani (patrimonial), adică se urmărește o micșorare a patrimoniului dispunătorului existând un raport de cauzalitate cu mărirea patrimoniului beneficiarului. În ceea ce privește criteriul volițional, trebuie să fie demonstrată intenția liberală (animus donandi sau animus testandi), adică, să se facă dovada faptului că dispunătorul, având la cunoștință valoarea ce urmează a-i ieși din patrimoniu, a consimțit la a încheia actul juridic.

Fiind două acte juridice distincte, atât donația, cât și testamentul au caractere juridice diferite ce urmează a fi prezentate.

După cum am enunțat în subcapitolul „Definiția liberalităților. Clasificare”, donația este un contract cu titlu gratuit, adică este făcută cu intenția de a gratifica, fără a urmări un echivalent în schimb; cu toate acestea, se poate stipula o condiție în cadrul contractului, fără a aduce atingere caracterului gratuit al acesteia.

Donația este, de asemenea, un contract unilateral întrucât dă naștere la obligații doar în sarcina donatorului, exceptând desigur, donația cu sarcină, dar, chiar și așa, obligațiile născute în sarcina donatarului nu sunt de natură juridică (acestea sunt mai mult obligații morale).

Obligativitatea de a fi încheiată printr-un înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, ne evidențiază caracterul solemn al acestui act juridic.

Având în vedere că prin închierea unui contract de donație se urmărește transferul dreptului de proprietate al bunului donat din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, reiese că donația este un contract translativ.

Donația este, de principiu, irevocabilă, presupune că donatorul nu poate reveni asupra donației decât în cazurile prevăzute de lege (pentru ingratitudine sau neexecutarea sarcinilor) ce nu sunt lăsate la aprecierea acestuia.

În ceea ce privește conținutul donației, singura precizare făcută de legiuitor este aceea că prin donație se pot transfera doar drepturile patrimoniale. Astfel, putem deduce că obiectul donației este orice bun mobil și imobil atâta timp cât acesta este evaluabil în bani. Cu toate acestea, legiuitorul a consacrat câteva condiții cu privire la bunurile mobile ce se regăsesc în art. 1011 alin. (3) din noul Cod civil: „Bunurile mobile care constituie obiectul donației trebuie enumerate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute a donației”.

Testamentul este, în primul rând, un act juridic unilateral, așadar reprezintă manifestarea de voință a testatorului.

Caracterul esențialmente personal este dat de faptul că doar persoanele cu capacitate de a testa pot dispune prin testament, în caz contrar, ele neputând să apeleze la reprezentanți sau să ceară încuviințarea altor persoane. De aici rezultă și caracterul individual, consacrat în art. 1036 din noul Cod civil conform căruia: „Sub sancțiunea nulității absolute a testamentului, două sau mai multe persoane nu pot dispune, prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț”.

El este, de asemenea, un act juridic solemn, deoarece sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie încheiat în una din formele prevăzute de lege (olograf sau autentic).

Chiar dacă este necesar să îndeplinească condițiile de validitate la momentul încheierii sale, testamentul își produce efecte doar după moartea testatorului, de unde rezultă că este un act juridic pentru cauză de moarte.

Ca un ultim caracter juridic, testamentul este un act juridic revocabil, adică, până la momentul morții, testatorul poate modifica sau revoca unilateral testamentul.

Conținutul testamentului este regăsit în art. 1035 din noul Cod civil: „Testamentul conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”. Din această definiție, rezultă că obiectul principal al testamentului este legatul, fie el universal sau cu titlu universal (referitor la patrimoniul succesoral) fie cu titlu particular (bunuri ce fac parte din patrimoniu).

Pe lângă legate, sau concomitent cu ele, prin testament tastatorul își poate manifesta voința cu privire la alte lucruri ce prezintă o importanță deosebită, cum ar fi:
– exheredări (dezmoșteniri), adică înlăturarea de la moștenire în tot sau în parte a unor moștenitori legali, în limitele prevăzute de lege (cu respectarea drepturilor moștenitorilor rezervatari)[23] ;
– numirea de executori testamentari (împuterniciți pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare[24];
– sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de altă natură[25];
– revocarea, totală sau parțială, a unui testament anterior sau a unei dispoziții testamentare anterioare ori retractarea revocării anterioare[26];
– partajul de ascendent, adică împărțeala făcută de testator între descendenții săi a bunurilor succesorale sau a unei părți din aceste bunuri[27];
– recunoașterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei[28];
– desemnarea de către părinte a persoanei care urmează a fi numită tutore al copiilor săi[29];
– acordul scris, exprimat într-un testament autentic, în vederea prelevării de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la testatorul decedat sau, dimpotrivă, exprimarea opțiunii împotriva donării de organe, țesuturi și celule umane[30];
– stipularea unei clauze de inalienabilitate[31];
– desemnarea administratorului bunurilor altuia; înlaturarea efectelor nedemnității de drept sau judiciare[32];
– înlăturarea efectelor nedemnității de drept sau judiciare[33];
– desemnarea ori, după caz, înlocuirea sau revocarea beneficiarului asigurării de către asiguratorul care a încheiat un contract de asigurare de persoane[34];
– alegerea legii statului a cărui cetățenie o are ca lege aplicabilă propriei moșteniri[35];
– alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi cele privitoare la funeralii și îngropare, recunoașterea unei datorii, recunoașterea încheierii unui act juridic ce nu a îmbrăcat forma scrisă (de exemplu, a unei promisiuni de vânzare), exprimarea unor reflecții cu privire la viața și la activitatea sa etc., dispozițiile legale în materie nefiind limitative[36].

III. Condițiile de validitate în materia liberalităților

3.1. Condiții de fond

Când discutăm despre liberalități, vorbim despre acte juridice, astfel că, ele trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute în cuprinsul art. 1179 din noul Cod civil aplicabile tuturor actelor juridice. Acestea sunt: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza.

3.1.1. Consimțământul

Întrucât liberalitățile reprezintă fie o manifestare de voință (în cazul testamentului), fie un acord de voințe (în cazul donației), este esențial ca persoanele ce dispun prin aceste acte să nu fie tulburate de boli psihice și să nu aibă consimțământul viciat.

Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Discernământul este acea stare de fapt, spre deosebire de capacitate care este o stare de drept, în care persoana ce dispune este perfect conștientă de acțiunile pe care urmează a le întreprinde. Cu toate acestea, între consimțământ și capacitate există o strânsă legătură.

În ceea ce privește tulburările mentale, art. 1205 din noul Cod civil menționează că „este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale”. De aici deducem că nu numai bolile psihice, atestate de doctori, sunt cauze ce ar putea aduce atingere consimțământul victimei, ci și stările care, chiar și pentru puțin timp, îl pun pe dispunător în imposibilitatea de a gândi lucid, cum ar fi: influența drogurilor, a alcoolului, chiar și stările de spirit extreme (furie, gelozie etc.). În cazul acestora din urma, o importanță deosebită o reprezintă dovedirea raportului de cauzalitate între starea de fapt și actul juridic încheiat, lucru ce se poate realiza prin orice mijloc de probă.

Practic, în aceste situații, dispunătorul este privat complet de capacitatea de a raționa și astfel, de a încheia acte juridice.

Pentru a se putea stabili existența sau inexistența discernământului, trebuie să se constate alterarea gravă a facultăților mentale. Astfel că, suferințe fizice ale dispunătorului, vârsta înaintată a acestuia sau slăbirea facultăților mentale nu sunt prin ele însele suficiente pentru a contura lipsa discernământului celui care a făcut liberalitatea[37]. În cazurile enumerate, dispunătorul este o persoană cu capacitate de exercițiu, și astfel, se prezumă că are și discernământ, deci, este necesar să se facă dovada contrară. Obiectul probei constă în existența lipsei discernământului în momentul încheierii actului de dispoziție[38].

În această situație, dreptul la acțiunea în anulare a actului aparține oricărei persoane interesate, iar sancțiunea este nulitatea relativă, întrucât se aduce atingere unui interes privat.

După cum am menționat anterior, consimțământul trebuie să fie neviciat, adică să nu i se aducă atingere prin intermediul viciilor de consimțământ.

Incidente în materie de liberalități sunt viciile de consimțământ regăsite în cuprinsul art. 1206 alin. (1) din noul Cod civil[39]: eroarea, dolul și violența.

Din cuprinsul art. 1207 alin. (1) reiese că eroarea își produce efectele doar atunci când este esențială. Având în vedere caracterul intuitu personae al liberalităților, eroarea își poate produce efectele atunci „când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia”[40]. Cu titlu de exemplu, testatatorul gratifică o persoană crezând că acea persoană este nepotul său, dar în realitate se dovedește că nu este.

Eroarea-viciu de consimțământ nu se confundă cu desemnarea inexactă de către dispunător a obiectului liberalității sau a persoanei beneficiarului, adică „eroarea în exprimarea voinței”, căci în timp ce prima atrage nulitatea relativă a liberalității, cea de a doua nu afectează validitatea ei, punând doar problema interpretării voinței dispunătorului sau rectificării erorii comise de către acesta[41].

Dolul reprezintă folosirea de manopere frauduloase, cum ar fi înșelăciunea, sau chiar omisiunea anumitor aspecte importante pentru a convinge dispunătorul să încheie actul juridic. Conform art. 1214 alin. (2) din noul Cod civil, partea căreia i-a fost viciat consimțământul prin dol poate cere anularea contractului chiar dacă nu s-a aflat într-o eroare esențială. Având în vedere delicatețea liberalităților, putem observa că în materia lor, dolul se înfățișează sub forma sugestiei și a captației. Sugestia este influența exercitată asupra voinței unei persoane iar captația este modalitatea prin care o persoană încearcă să câștige afecțiunea dispunătorului pentru a-l determina să facă o liberalitate în favoarea lui, pe care altfel nu ar fi făcut-o. Cu toate acestea, simularea de grijă și afecțiune, ca și prestarea interesată a unor servicii și îngrijiri în favoarea dispunătorului, nu sunt în sine fapte frauduloase, anormale, astfel încât nu pot fi sancționate, indiferent de impuritatea gândurilor persoanei care le prestează[42]. Pentru ca dispunătorul să poată cere anularea actului, este foarte important să se stabilească nu numai existența dolului, ci și raportul de cauzalitate între manoperele frauduloase și încheierea liberalității.

Violența este aplicabilă în materia liberalităților întocmai ca în condițiile dreptului comun. Aceasta constă în determinarea dispunătorului să consimtă la încheierea liberalității fiind constrâns fizic sau moral. În cazul ambelor situații, violența „se apreciază ținând seamă de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului”[43].

În situația donațiilor, consimțământul poate îmbrăca forma unei oferte (ca în cazul oricărui contract) sau a unei promisiuni de donație ce trebuie transmisă în formă autentică.

În cazul testamentelor, ne putem întâlni cu situația unui consimțământ viciat parțial având în vedere complexitatea acestei liberalități. Un viciu parțial reprezintă afectarea unei singure dispoziții cuprinse în testament (de exemplu, un legat instituit prin violență), iar nu totalitatea lui. Prin urmare, instanța trebuie să analizeze nu numai existența viciului de consimțământ, dar și influența lui asupra conținutului testamentului, operațiunea fiind – sub acest aspect – mai complicată decât în cazul actelor încheiate inter vivos (de exemplu, donație)[44].

Viciile de consimțământ în materia liberalităților sunt sancționate cu nulitatea relativă. Prescripția dreptului la acțiunea în anulare începe să curgă în cazul donațiilor, conform dispozițiilor art. 2529 alin. (1) din noul Cod civil[45], iar în cazul testamentelor de la data deschiderii moștenirii.

3.1.2. Capacitatea

Art. 987 din noul Cod civil instituie regula în privința capacității de a dispune prin liberalități, iar potrivit acesteia „orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea”. Din teza a II-a a acestui articol putem deduce existența incapacităților, ca excepție de la regulă, ce sunt instituite expres de lege și de la care nu se poate deroga.

La fel ca și în dreptul comun, capacitatea în materia liberalităților poate fi de folosință (aptitudinea sau inaptitudinea persoanei de a dispune sau primi liberalități conferită de lege) sau de exercițiu (aptitudinea sau inaptitudinea persoanei de a încheia acte juridice).

Incapacitățile se clasifică, la rândul lor, în incapacități absolute (atunci când lipsește capacitatea de folosință) și relative (atunci când lipsește capacitatea de exercițiu).

Incapacitățile de a dispune și a primi liberalități sunt incapacități de folosință care, la rândul lor, se clasifică în absolute și relative.

În cuprinsul incapacităților absolute (speciale) de a dispune prin liberalități regăsim: incapacitatea minorilor, incapacitatea interzișilor judecătorești și incapacitatea persoanelor insolvabile.

Incapacitatea minorilor a fost instituită de către legiuitor ca o protecție asupra acestora, având în vedere imaturitatea lor, pentru a-i feri de propriile greșeli. Minorii pot fi lipsiți de capacitatea (cei până în 14 ani) sau pot avea capacitatea de exercițiu restrânsă (cei cu vârsta între 14-18 ani). Cei dintâi pot încheia acte juridice doar prin intermediul reprezentanților legali pe când, cei din a doua categorie pot încheia actele singuri, cu condiția să fie asistați de părinți sau tutori. Legiuitorul a prevăzut expres aceste condiții în cuprinsul art. 41 și 43 din noul Cod civil. Datorită faptului că liberalitățile sunt acte de dispoziție excepționale, mai grave pentru patrimoniul dispunătorului decât actele de dispoziție cu titlu oneros, întrucât sunt făcute fără a primi un echivalent, regimul lor juridic este mai restrictiv din punct de vedere al dispunătorului decât cel al actelor cu titlu oneros[46]. Cu toate acestea, cu titlu de excepție, este prevăzut în art. 40 din noul Cod civil că „pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu” și astfel, el poate dispune prin liberalități fără nici o îngrădire. Sancțiune încălcării acestor dispoziții legale este, în principiu, nulitatea relativă. Dreptul la acțiunea în anulare pentru lipsa capacității de folosință, în cazul donațiilor, aparține donatorului sau moștenitorilor săi universali sau cu titlu universal și se naște de la data actului de donație, dacă are reprezentanți sau ocrotitori legali, după caz, sau, în caz contrar, de la data ajungerii acestuia la vârsta majoratului sau de la data dobândirii capacității de exercițiu anticipate, termenul de prescripție fiind de 3 ani[47]. În cazul legatelor, dat fiind faptul că vectorul acestora este întotdeauna un testament, iar acesta este un act esențialmente revocabil, dispunătorul poate oricând revoca legatul atâta timp cât este în viață, iar dacă, ajuns la vârsta majoratului, testatorul nu-și revocă testamentul se prezumă că l-a confirmat, moștenitorii săi nemaiputând să ceară anularea după decesul său; moștenitorii universali sau cu tilu universal ai testatorului pot însă introduce acțiunea în anulare dacă testatorul nu a împlinit încă vârsta majoratului până la data decesului său, iar de la data decesului nu au trecut mai mult de 3 ani, altminteri acțiunea fiind prescrisă extinctiv[48].

În cazul interzișilor judecătorești, găsim aplicabilitate aceluiași regim juridic ca în cazul minorilor fără capacitate de exercițiu. Pe cale de consecință, aceștia nu pot dispune prin liberalități până la ridicarea interdicției nici dacă s-ar afla într-un moment de luciditate la momentul încheierii acestora. Cu toate acestea, pe cale de excepție, aceștia pot dispune prin donații conform art. 175 din noul Cod civil conform căruia „din bunurile celui pus sub interdicție judecătorească, descendenții acestuia pot fi gratificați de tutore, cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, fără însă să se poată da scutire de raport”.

Incapacitatea persoanelor insolvabile de a face liberalități durează atât timp cât acestea se află în insolvabilitatea, făcând din această incapacitate una temporară. Aceasta are rolul de proteja creditorii celui ce se află în stare de insolvabilitate. Principiul ce guvernează această incapacitate este acela că „nimeni nu poate gratifica înainte de a-și plăti datoriile”, principiu ce este consacrate de art. 12 alin. (2) din noul Cod civil.

Incapacitățile relative fac referire doar la persoanele în favoarea cărora nu se pot face liberalități, chiar dacă dispunătorul întrunește ambele condiții ale capacității, adică folosința și exercițiul.

Cele ce urmează a fi analizate, intră în categoria incapacităților de a dispune, iar nu de a primi, întrucât sunt apreciate în raport cu art. 987 alin. (2) din noul Cod civil ce prevede astfel: „Condiția capacității de a dispune prin liberalități trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă consimțământul.”, iar nu în raport cu dispozițiile art. 987 alin. (3) și (4)[49] .

În categoria incapacităților relative de a dispune prin liberalități se includ incapacitatea majorului de a dispune în favoarea reprezentantului sau ocrotitorului legal avut în tutelă, incapacitatea persoanei aflate în îngrijire de a dispune în favoarea medicilor, farmaciștilor sau a altor persoane, în perioada în care se află sub îngrijirea de specialitate a acestora pentru boala care este cauza decesului lor, incapacitatea persoanelor ce beneficiază de asistență religioasă pe timpul bolii care este cauza decesului lor de a dispune în favoarea preoților sau a altor persoane care acordă acea asistență și incapacitățile speciale în materia legatelor, reglementate de art. 911 din noul Cod civil[50].

Incapacitatea majorului de a dispune în favoarea reprezentantului sau ocrotitorului legal avut în timpul minorității sau interdicției, până la descărcarea acestora de gestiune de către instanța de tutelă este reglementată de art. 988 alin. (2) din noul Cod civil ca o măsură de protecție împotriva abuzului de influență pe care aceștia din urmă l-ar fi putut exercita. În cuprinsul aceluiași art. este menționată sancțiunea nulității relative iar dreptul la acțiunea în anulare revine persoanei lipsite de capacitate sau moștenitorilor acesteia.

Incapacitatea persoanelor aflate în îngrijire de a dispune în favoarea medicilor, farmaciștilor sau altor persoane în perioada în care se află sub îngrijirea de specialitate a acestora pentru boala care este cauza decesului lor este reglementată de art. 990 alin. (1) din noul Cod civil. Din cuprinsul acestuia reiese că, pe lângă medici, mai este inclus atât personalul medical auxiliar cât și persoane de altă specialitate care acordă îngrijiri pacientului (de exemplu: kinetoterapeut, dietetician etc.), dacă activitățile desfășurate de aceștia au legătură, fie ea și indirectă, cu tratarea bolii dispunătorului[51]. De asemenea, farmaciștii vor cădea sub incidența incapacității numai în ipoteza în care și-ar fi depășit atribuțiile firești (vânzarea de medicamente) și ar trece la îngrijirea efectivă a unui bolnav, prescriind tratamente[52]. Pentru a fi angrenată această incapacitatea, trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiții: dispunătorul să sufere de o boală din cauza căreia decedează; dispunătorul să se afle în îngrijirea unui medic, farmacist, sau unei alte persoane pentru tratarea directă sau indirectă a bolii de care suferă; liberalitatea să fi fost făcută de dispunător în perioada în care era sub îngrijirea medicului, farmacistului sau a altei persoane[53]. În urma analizei acestor condiții, putem deduce obligativitatea existenței raportului de cauzalitate între activitățile desfășurate de persoanele enumerate și încercarea vindecării bolii dispunătorului. De la această regulă sunt exceptați soțul, rudele în linie dreaptă sau colateralii privilegiați sau rudele până la gradul patru inclusiv cu dispunătorul, dacă, la data liberalității, dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați după cum prevede art. 990 alin (2) din noul Cod civil. Conform art. 990 alin. (4) din noul Cod civil „dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității”.

Atât incapacitatea de a dispune în favoarea preoților sau a altor persoane care acordă asistență religioasă [reglementata de art. 990 alin. (3) din noul Cod civil] cât și incapacitățile de a dispune prin legate (prevăzute în cuprinsul art. 991 din noul Cod civil[54]) urmează aceleași dispoziții enunțate anterior.

Incapacitățile de a primi liberalități pot fi de folosință sau de exercițiu.

Incapacitățile de folosință fac referire la persoanele viitoare, la cele incerte și la străinii și apatrizii în privința dobândirii de terenuri în România.

Cazul incapacității de a primi a persoanelor viitoare este interpretat per a contrario[55] cu dispozițiile art. 957 alin. (1) din noul Cod civil unde este precizat că „o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Cu toate acestea, s-a admis însă că persoanele viitoare pot fi gratificate prin intermediul unei liberalități în favoarea unei persoane care are capacitatea de a primi, cu sarcina pentru aceasta de a transmite adevăratului beneficiar al legatului obiectul acestuia la momentul la care acest lucru va fi posibil[56] conform art. 989 alin. (2) din noul Cod civil. În ceea ce privește sancțiunea, incapacitatea persoanelor viitoare de a primi prin liberalități este sancționată cu nulitatea absolută, întrucât traduce în drept principiul fundamental potrivit căruia nu poate exista patrimoniu sau drept fără titular[57]. Nulitatea poate fi invocată așadar de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, precum și de instanța de judecată din oficiu, acțiunea în declararea acesteia fiind imprescriptibilă extinctiv[58].

În situația incapacității persoanelor incerte este esențialmente necesar a se face diferențierea între persoanelor determinabile (cu titlu de exemplu: viitoarea soție a băiatului meu) și persoana nedeterminată. În dreptul roman era considerată incertă persoana despre care testatorul nu-și putea forma o idee la momentul actului de dispoziție, cum ar fi cazul instituirii ca moștenitor a „celui care va veni primul la funeraliile mele”[59]. Sancțiunea acestei incapacității a ridicat multe discuții în rândul doctrinarilor întrucât unii consideră că nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a actului de dispoziție, pe când, alții consideră că reprezintă efectiv imposibilitatea liberalității de a produce efecte.

Incapacitatea străinilor și a apatrizilor de a dobândi prin liberalități terenuri în România este expres prevăzută în Constituția României. Întrucât privește un interesul public, nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a liberalității.

Incapacitățile de exercițiu fac referire la minori și la interzișii judecătorești. După cum se poate observa, în cazul acestora există reguli mai stricte în ceea ce privește posibilitatea lor de a dispune sau de a primi liberalități tocmai spre a li se apără interesele.

3.1.3. Obiectul

Obiect al liberalităților îl poate constitui orice fel de bun, corporal (terenuri, construcții, autoturisme, bijuterii etc.) sau incorporal (imaterial), cum este cazul drepturilor de creanță, al drepturilor patrimoniale de autor etc.[60], deci condiția este ca acesta să fie determinat sau determinabil. De asemenea, trebuie să precizăm că bunurile care formează obiectul legatelor trebuie să fie în circuitul civil[61].

Liberalitatea poate să constea și în liberarea în tot sau în parte a unui debitor de o datorie față de dispunător, caz în care creanța, în limitele liberării, se va stinge prin confuziune, pe capul debitorului gratificat reunindu-se calitățile contrare de debitor și creditor, ori într-o plată pentru altul[62].

În privința bunului transmis, se vor aplica, în principiu, regulile dreptului comun[63].

Cu toate acestea, dispunătorul va putea supune liberalitatea unei sarcini sau unei condiții, fără însă a-i afecta caracterul gratuit al acesteia.

O importanță deosebită o are diferența dintre sarcină și condiție chiar dacă aceasta este una foarte subtilă.

În timp ce sarcina este o obligație impusă de dispunător beneficiarului (de exemplu, bunicul îi donează nepoatei o sumă de bani pentru a-și finaliza studiile universitare), deci poate fi susceptibilă de executare silită[64], condiția este un eveniment viitor și incert (de exemplu, bunicul îi donează nepoatei o sumă de bani dacă își finalizează studiile universitare). Aceasta din urmă nu naște obligații în sarcina beneficiarului întrucât acesta este liber să îndeplinească sau nu condiția, de alegerea sa depinzând nașterea sau stingerea liberalității.

Cu toate acestea, legiuitorul a instituit un mecanism de protecție pentru beneficiarul unei liberalități cu sarcină sau condiție ce constă în revizuirea acestora, reglementat în cuprinsul art. 1006 din noul Cod civil, astfel: „Dacă, din cauza unor situații imprevizibile și neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalității, îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condițiilor”.

3.1.4. Cauza

Cauza este motivul ce îl determină pe dispunător să facă liberalitatea. Aceasta, potrivit art. 1236 alin. (1) din noul Cod civil, trebuie „să existe, să fie licită și morală”.

După cum am putut observa, cauza în materia liberalităților este intenția de a-l gratifica pe beneficiar, astfel că, existența acesteia se prezumă. Cu toate acestea, dispunătorul se poate afla în situația unei cauze false ce se caracterizează de fapt ca eroarea în care se afla dispunătorul la momentul încheierii liberalității. De exemplu, donatorul care a făcut liberalitatea fiind convins că cel gratificat este acela care i-a salvat viața, poate obține anularea donației dacă dovedește că s-a înșelat[65]. De asemenea, testamentul făcut de o persoană în favoarea săracilor pe motiv că nu are moștenitori legali, lucru care, ulterior, se dovedește a fi eronat, este întemeiat pe o cauză falsă, echivalentă lipsei acesteia[66]. Potrivit dispozițiilor art. 1238 alin. (1) din noul Cod civil, lipsa cauzei sau cauza falsă duc la anularea actului juridic[67].

Potrivit dispozițiilor art. 1236 alin. (2) din noul Cod civil, „cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice”, iar potrivit dispozițiilor art. 1236 alin. (3) „cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri”.

Așadar, dacă mobilurile care au determinat pe dispunător să facă liberalitatea sunt ilicite (contrare legii sau ordinii publice), aceasta nu este valabilă, așa cum se întâmplă, de pildă, în cazul în care o persoană face o donație unei organizații teroriste pentru a organiza acțiuni care contravin ordinii publice[68].

Tot astfel, dacă mobilurile care l-au determinat pe dispunător să facă liberalitatea sunt imorale, aceasta nu este valabilă, așa cum au stat lucrurile într-o speță, în care testamentul referitor la legatul cotității disponibile a moștenirii testatorul a dispus de această parte din averea sa în dorința de a se răzbuna pe cele două fiice ale sale care, în timpul vieții, nu l-au iertat pentru relația incestuoasă avută de acesta cu una dintre ele[69].

Sancțiunea acestora este nulitatea absolută întrucât aduc atingere ordinii publice și moralității.

3.2. Condiții de formă

Dacă în cazul condițiilor de fond a fost posibilă analiza concomitentă a liberalităților, în situația condițiilor de formă urmează a le analiza distinct întrucât acestea prezintă anumite particularități. Aceasta se impune deoarece între cele două liberalități există deosebiri clare, după cum am precizat și anterior: donația este un contract încheiat întotdeauna inter vivos, iar legatele sunt cuprinse în testament ce este un act juridic unilateral mortis causa.

3.2.1. Donația

Forma donației este reglementată de cuprinsul art. 1011 din noul Cod civil. Alin. (1) al acestui articol menționează că donația „se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute”. De aici rezultă că forma autentică este o cerință ad validitatem, nu doar ad probationem pentru opozabilitatea față de terți.

Forma se impune nu numai actului translativ de proprietate, ci și eventualelor condiții sau sarcini la care ar fi supus acel transfer de proprietate și despre care vorbește actul principal, fără a preciza în ce constau acestea, astfel încât sarcinile și condițiile incluse într-un act sub semnătură privată nu sunt valabile, nulitatea acestui act atrăgând nulitatea donației în ansamblu[70].

Caracterul autentic al formei donației este cu atât mai accentuat prin intermediul dispozițiilor art. 1012 ce prevede că „notarul care autentifică un contract de donație are obligația să înscrie de îndată acest contract în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii”.

Sancțiunea încălcării formei autentice este nulitatea absolută întrucât aceasta este reglementată prin norme imperative. Dreptul la acțiune revine oricărei persoane interesate (inclusiv donatorului) iar acesta este imprescriptibil extinctiv.

Sancțiunea intervine chiar și în cazul în care donația s-a autentificat, dar aceasta s-a făcut cu nerespectarea formelor impuse de lege actelor notariale (lipsa semnăturii părților, nerespectarea regulilor de competență teritorială sau de capacitatea de către notar etc.)[71].

O donație nulă pentru neîndeplinirea condițiilor de formă nu poate fi confirmată de donator, fiind necesară refacerea ei cu respectarea condițiilor impuse de art. 1011 alin. (1) din noul Cod civil, fiind exclus într-un asemenea caz orice efect retroactiv[72].

3.2.2. Testamentul

Când discutăm despre condițiile de formă ale legatelor este imperios necesar să le analizăm pe cele ale testamentului întrucât acestea, după cum am enunțat și anterior, sunt dispoziții testamentare și astfel, îl urmează pe acesta din urmă.

Testamentul se clasifică în testament ordinar, care conform art. 1040 din noul Cod civil poate fi olograf sau autentic, testament privilegiat, care conform art. 1047 din noul Cod civil poate fi încheiat doar în situații excepționale cum ar fi epidemiile, războaiele, catastrofele și orice altă împrejurare similară și testamentul sumelor și valorilor depozitate, conform art. 1049 din noul Cod civil.

Având în vedere complexitatea acestui act juridic, putem distinge între formele generale aplicabile tuturor testamentelor (forma scrisă și forma actului separat) și formele speciale.

Exigența formei scrise, decurge, pe de o parte, din necesitatea de a-l pune pe dispunător în situația de a-și preciza mai bine voința, iar pe de altă parte, din dorința legiuitorului de a feri succesiunile testamentare de inconvenientele interpretării voinței dispunătorului după declarațiile subiective ale martorilor sau ale instanțelor de judecată[73].

Legea română nu recunoaște ca fiind valabil un testament oral sau chiar unul înregistrat.

Având în vedere rigurozitatea formei scrise a testamentului, proba acestuia poate fi făcută doar cu înscrisul original. Cu toate acestea, va fi acceptată de către instanța copia acestuia atâta timp cât ea nu este contestată de către părți. Art. 1037 alin. (2) din noul Cod civil mai reglementează și ipoteza în care „testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forță majoră ori prin fapta unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariția”, caz în care persoana interesată trebuie să dovedească trei aspecte: existența și valabilitatea testamentului, că acesta nu mai există din cauza unui caz de forță majoră, caz fortuit sau prin fapta unui terț și conținutul acestuia.

Forma actului separat, sau interzicerea testamentului conjunctiv (reciproc), este reglementată de art. 1036 din noul Cod civil care prevede astfel: „Sub sancțiunea nulității absolute a testamentului, două sau mai multe persoane nu pot dispune, prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț”. Această reglementare a fost instituită deoarece pluralitatea de părți ar conferi testamentului caracter contractual și deci irevocabil prin voință unilaterală[74]. Cu toate acestea, testamentul nu a fost considerat reciproc (conjunctiv) atunci când, deși două persoane diferite au făcut dispoziții testamentare pe aceeași foaie, acele dispoziții au rămas independente, fiecare dintre acestea fiind semnate separat sau când testamentul unei persoane a fost semnat nu numai de aceasta, ci și de beneficiarul liberalității sau de un terț, caz în care a fost vorba de un singur testament, iar nu de două contopite în unul singur, cum se întâmplă în cazul testamentului reciproc (conjunctiv), voința beneficiarului sau a terțului semnatar neavând nicio relevanță în privința dispozițiilor testamentare în discuție[75]. Dimpotrivă, dacă testamentele (actele de dispoziție testamentară) sunt separate, ele vor fi valabile chiar dacă conțin dispoziții reciproce și interdependete, inclusiv clauza că revocarea unui testament atrage și revocarea celuilalt, caz în care dispozițiile dintr-un testament constituie motivul determinant (causa remota) al intenției liberale (animus donandi) al celuilalt testator (causa proxima)[76]. Reciprocitatea dispozițiilor nu împiedică revocarea lor unilaterală, testamentele fiind separate[77].

Condițiile speciale de formă au fost instituie prin lege pentru a-i acorda dispunătorului libertatea de a alege între mai multe tipuri de testamente și a prevăzut pentru fiecare anumite reguli.

Testamentul olograf este prima subclasificare a testamentului ordinar și este reglementat în mod expres de art. 1041 din noul Cod civil. În cuprinsul acestui art. sunt specificate cele trei condiții ad solemnitatem ce trebuie îndeplinite, astfel: „trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului”. Simplicitatea acestuia aduce atât avantaje cât și dezavantaje. Chiar dacă acesta este mai practic, mai puțin costisitor și mai ușor de ținut secret, lipsa cunoștințelor juridice poate duce la lipsa clarității formulărilor iar distrugerea lui este mai ușoară atâta timp cât nu este depozitat într-un mediu sigur (cum ar fi un birou notarial, această acțiunea neschimbându-l într-un act autentic). Scrierea testamentului olograf trebuie să fie făcută de mâna testatorului, adică un testament în format electronic nu va întruni condițiile legii. Instrumentul folosit, suportul și limba (atâta timp cât este una ce poate fi tradusă) nu sunt reglementate de lege, fiind la aprecierea, cunoștințele și posibilitățile testatorului. Asistarea dispunătorului în momentul întocmirii testamentului olograf nu atrage nulitatea acestuia atâta timp cât persoana ce îl asistă nu aduce atingere cuprinsului acestuia. De asemenea, adăugirile, corecturile și stersăturile vor fi luate în considerare când respectă dispozițiile art. 1052 alin. (1) din noul Cod civil potrivit căruia ele trebuie semnate de către testator când ele poartă asupra modificărilor cuprinsului testamentului și nu în cazul unor modificări ortografice sau gramaticale. Cea mai mare importanță a datatări este acea că ea poate stabili dacă testatorul avea sau nu discernământ la momentul încheierii liberalității. Nici cu privire la data legea nu face precizări exprese, dar ea trebuie să cuprindă ziua, luna și anul sau menționarea oricărui eveniment din care ea se poate deduce (de exemplu, a doua zi a Crăciunului din 2000). În eventualitatea în care testatorul uită să dateze testamentul, practica judiciară admite validitatea acestuia când ea poate fi reconstituită, dacă însă testatorul datează fals pentru a ascunde anumite împrejurări, testamentul este nul. Semnătura este, ca în cazul actelor sub semnătură privată, elementul definitoriu al testamentului olograf. Aceasta este amprenta inconfundabilă a autorului testamentului[78]. Nici în ceea ce privește semnătură legea nu face precizări concrete atâta timp cât ea este așezată în cuprinsul testamentului olograf iar nu, de exemplu, pe plic, întrucât într-o asemenea situație conținutul ar putea fi înlocuit; dacă într-un asemenea caz se face dovada faptului că nu ar fi existat nici măcar o posibilitatea să fie schimbat conținutul, testamentul va rămâne valabil. Având în vedere fragilitatea acestuia, legiuitorul îl supuse, înainte de a fi executat, unor formalități așa cum prevede art. 1042 din noul Cod civil[79].

Testamentul autentic, cea de-a doua subclasificare a testamentului ordinar, este reglementat de art. 1043 alin. (1) din noul Cod civil, astfel: „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”. Pe lângă notarii publici, ce sunt expres prevăzuți de legiuitor, o altă categorie de persoane învestite cu autentificarea testamentelor sunt reprezentanții diplomatici ai României, potrivit Legii nr. 36/1995. Aceeași lege menționează că actele juridice pentru care legea prevede forma ad solemnitatem vor fi redactate numai de notarii publici excluzând astfel orice altă categorie de persoane. La fel ca și în cazul testamentului olograf și testamentul autentic prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Principalul avantaj este acela că se bucură de aceeași forță probantă și siguranță ca a oricărui act juridic notarial făcându-l astfel mai greu de contestat, mai greu de pierdut sau de distrus. Singurul incovenient ar fi acela că implică anumite costuri pentru a-l duce la îndeplinire. Legiuitorul i-a conferit dispunătorului posibilitatea să fie „asistat de unul sau de 2 martori” fără să îi impuna acest aspect cum este cazul dreptului francez. Testamentul autentic va fi redactat în limba română, afară de cazul în care notarul public și, după caz, martorii, sunt cunoscători ai limbii în care dispunătorul dorește să întocmească testamentul sau dacă ia cunoștință de cuprinsul acestuia unu interpret, caz în care acesta va atașa exemplarul tradus în limba română ce poartă semnătura sa la dosar. Legiuitorul a reglementat procedura de întocmire a testamentului autentic în cuprinsul art. 1044 din noul Cod civil[80], iar situațiile speciale în art. 1045 din noul Cod civil[81]. După îndeplinirea procedurilor, notarul are obligația, conform art. 1046 din noul Cod civil, să îl înscrie în Registrul național notarial ținut în format electronic pentru opozabilitate. În privința mențiunilor făcute de notar pe baza propriilor sale constatări în temeiul atribuțiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului, data acestuia, identitatea testatorului, voința declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face credință până la înscrierea în fals, însă în privința declarațiilor făcute de notar în afara atribuțiilor sale legale și a posibilităților sale concrete de verificare (cum ar fi mențiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăților mentale), testamentul autentic face credință doar până la proba contrară[82].

Situațiile în care testamentul privilegiat (denumit în doctrină și testament autentic simplificat) se poate întocmi sunt expres prevăzute de lege în cuprinsul art. 1047 din noul Cod civil alin. (1), iar acestea sunt:
– în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale – lit. a);
– în fața comandantului vasului sau a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus acelorași condiții – lit. b);
– în fața comandantului unității militare ori a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul este militar sau, fără a avea aceasta calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forțelor armate ale României și nu se poate adresa unui notar public – lit. c);
– în fața directorului, medicului șef al instituției sanitare sau a medicului șef al serviciului ori, în lipsa acestora, în fața medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituție sanitară în care notarul public nu are acces – lit. d).

Alin. (2) al aceluiași art. menționează, cu caracter imperativ, că testamentul privilegiat se încheie în prezența a doi martori, iar în alin. (3) se precizează că trebuie semnat de testator, cei doi martori și de agentul instrumentator, sub sancțiunea nulității absolute.

Testamentele privilegiate, spre deosebire de cele ordinare, devin caduce, conform art. 1048 alin. (1), în termen de 15 zile „de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare”, adică de la momentul când condițiile excepționale au încetat. Cu toate acestea, tot potrivit art. 1048 alin. (1) teza a II-a, acest termen se suspunedă „dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putință să testeze”. Excepție de la această regulă fac, conform alin. (2), dispozițiile testamentare prin care se recunoaște un copil. În privința constatărilor personale ale agentului instrumentator, testamentele privilegiate au forță probantă până la înscrierea în fals, iar în privința mențiunilor făcute pe baza declarațiilor dispunătorului în cuprinsul testamentului, forța lor este probantă până la dovada contrară în condițiile dreptului comun[83].

O altă formă a testamentului este testamentul sumelor și valorilor depozitate. În doctrină aceasta formă este una discutată întrucât unii autori consideră că ne aflăm în ipoteza unui legat cu titlu particular conținut de o formă simplificată a testamentului olograf, iar nu într-o ipoteză a unei forme disincte. Această formă este reglementată de art. 1049 din noul Cod civil. Astfel, titularul unei depuneri la o instituție bancară poate, printr-o dispoziție cuprinsă în contractul încheiat cu instituția specializată (clauză testamentară), să indice acesteia persoana căreia urmează să-i fie eliberate sumele depuse, valorile sau titlurile de valoare, în cazul morții sale[84]. Într-o astfel de situație instituția bancară are obligația de a comunica acest lucru la Registrul național notarial pentru a fi înregistrat în format electronic pentru opozabilitate. Pentru valabilitatea acestei dispoziții testamentare este necesar ca ea să îmbrace condițiile de formă prevăzute de legea specială aplicabilă instituției bancare depozitare, adică O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și Ordinul nr. 1903/C/2011 al ministrului justiției privind condițiile de formă necesare pentru valabilitatea dispozițiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienții instituțiilor de credit.

Raportându-ne la toate categoriile de testamente, concluzia este una comună: nerespectarea condițiilor de formă (atât cele generale cât și cele speciale) atrage nulitatea absolută a testamentului și implicit a legatelor. Cu toate acestea, există limitări ale efectelor nulității absolute și derogări cum ar fi situația prevăzută la art. 1010 din noul Cod civil[85], recunoașterea unui copil, situațiile conversiei formei testamentare (atunci când un testament încheiat într-o anumită formă îndeplinește condițiile legale pentru o altă formă testamentară) sau atunci când au fost încheiat sub imperiul unei legi vechi.

STUDIU DE CAZ

Ultima parte a prezentei lucrări își propune să arate utilitatea noțiunilor teoretice ale condițiilor de validitate în materia liberalităților în practica judiciară. Voi prezenta o acțiune ce are ca obiect anularea unei donații și una ce are ca obiect anularea unui testament.

Speță donație:

„Prin oferta de donație autentificată sub nr.*** din data de ***, numiții N.A. și N.M. au oferit cu titlu de donație Statului român cotele lor de proprietate de 2/24 și respectiv 16/24 din imobilul loc de casa de 954 mp, înscris în CF *** Brașov, nr. top ***.

Oferta de donație a fost acceptată prin Decizia nr.*** din data de *** a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular Județean Brașov, fiind ulterior înscris dreptul de proprietate al Statului român în CF *** provenită din conversia de pe hârtie a CF *** Brașov.

Defunctul N.A. a decedat la data de 08.05.1987, având ca unic moștenitor pe N.M. care la rândul ei a decedat la data de 27.10.1995 iar reclamanții au calitatea de moștenitori ai acesteia din urmă.

Prin Sentința civilă nr. *** din data de *** a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute de către defuncta N.M. în ceea ce privește cota de 16/24 din imobilul loc de casă de 954 mp, înscris în CF *** Brașov, nr. top *** și s-a dispus rectificarea CF în ce privește cota de proprietate ce a aparținut acestei defuncte.”[86]

Analizând pricina putem observa, în primul rând, că aceasta a fost judecată după reglementările vechiului Cod civil întrucât, conform Legii nr. 71/2011 art. 3, „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Un al doilea element important de analizat ar fi existența unei oferte de donație care, după cum putem observa, a fost încheiată în formă autentică conform cerințelor legiuitorului și acceptată corespunzător, moment în care s-a încheiat contractul. În condițiile legii, contractul de donație îndeplinea toate elementele de formă pentru a-și produce efectele.

Cu toate acestea, reclamanții au motivat în fapt că cer nulitatea absolută a acestuia întrucât oferta de donație a fost făcută în timpul regimului comunist când, conform Legii nr. 58/1974, vânzarea terenurilor era interzisă iar singura variantă a proprietarilor era cedarea cu titlu gratuit și au încercat să demonstreze astfel că intenția donatorului de a gratifica a fost practic inexistentă.

În drept, aceștia au motivat că potrivit art. 948 pct. 4 din vechiul Cod civil, o condiție esențială pentru validitatea unei convenții este existența unei cauze licite, per a contrario, o convenție lipsită de cauză sau întemeiată pe o cauză falsă este nulă de drept. De asemenea, conform Legii nr. 71/2011 art. 4, „la data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum și de alte acte normative, rămân supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile, ori după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispozițiilor prezentei legi”.

În concluzie, instanța a admis cererea reclamanților și a dispus nulitatea absolută a donației pentru nerespectarea condițiilor de fond ce, conform dispozițiilor vechiului Cod civil atrag întotdeauna nulitatea absolută a liberalităților, dispoziții mențiune și în noul Cod civil.

Speță testament:

„Reclamanta A a formulat, în contradictoriu cu pârâta B, acțiune în constatarea calității de legatar cu titlu particular de pe urma defunctului C, în temeiul testamentului atestat sub nr.*** din data de 01.02.2012 de către Cabinet Avocat D; de asemenea, reclamanta a mai solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În probațiune, reclamanta a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Pârâta B a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate nulitatea înscrisului „Testament” din data de 01.02.2012, redactat și atestat de către Cabinet Avocat D.

Prin Sentința civilă nr.***/05.11.2013, instanța de judecată a respins cererea principală, a admis cererea reconvențională, a constatat nulitatea absolută a testamentului din data de 01.02.2012, redactat și atestat de către Cabinet Avocat D., a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta- reclamantă a cheltuielilor de judecată.”[87]

Pricina a fost judecată după reglementările noului Cod civil. Instanța e evidențiat în hotărâre că a dispus nulitatea absolută a testamentului întrucât nu îndeplinește nici una dintre condițiile de formă prevăzute pentru încheierea testamentului.

Conform dispozițiilor art. 1043 alin. (1) din noul Cod civil și ale Legii nr. 36/1995 , pentru ca testamentul să fie autentic trebuie autentificat în mod exclusiv de notar (desigur, în afara cazurilor excepționale ale testamentelor privilegiate reglementate de art. 1047 din noul Cod civil ce au fost analizate în partea teoretică, dar nu își găsesc aplicabilitatea în această pricină), nicidecum de un avocat cum este cazul speței.

De asemenea, instanța a mai constatat că înscrisul intitulat „Testament” nu îndeplinește nici condițiile unui testament olograf deoarece nu a fost scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului, ci a fost redactat și atestat de numitul avocat.

Astfel, pe baza acestor considerente, instanța a decis că înscrisul este lovit de nulitate absolută.

Putem observa astfel că modalitățile riguroase de formă își găsesc aplicabilitatea în viața de zi cu zi iar nerespectarea lor duce întotdeauna la cea mai dură sancțiune a dreptului civil și anume, nulitatea absolută.

Concluzii

Putem observa că reglementările privitoare la soarta patrimoniului persoanei decedate sunt foarte ample și complexe. Acestea reies din dorința legiuitorului de a proteja dispunătorul de orice posibilă eroare ce ar putea afecta drepturile persoanelor îndreptățite să beneficieze de moștenirea acestuia.

Am constatat în urma analizei teoretice că atât donația cât și testamentul (ce cuprinde și legate) sunt manifestări de voință ce afectează în mod direct și nemijlocit devoluțiunea succesorală.

Liberalitățile iau naștere din dorința dispunătorului de a procura un avantaj altei persoane fără a obține un echivalent în schimb, cu toate acestea, nu este o condiție suficientă pentru a ne afla în ipoteza unei liberalități deoarece și un contract cu împrumut cu titlu gratuit are aceași caracteristică, dar nu intră în categoria acestora.

De asemenea, din primle ipoteze am fi putut spune că doar forma liberalităților este cea care le caracterizează, dar la o analiză mai atentă, am observat că aceasta ar fi o concluzie pripită întrucât liberalitățile pot fi afectate de sarcini ce le-ar putea anihila, dacă nu ar exista un control strict al condițiilor de validitate, caracterul gratuit.

Astfel, în primul capitol am urmărit să fac o introducere în materia dreptului succesoral prin definirea celor mai importanți termeni și clasificarea moștenirilor așa cum sunt ele reglementate de noul Cod civil, dar am analizat, pe scurt, și instituția moștenirii contractuale îmbrățișată în doctrină de domnul profesor Dan Chirică.

În cel de-al doilea capitol, am clasificat, definit și analizat liberalitățile, arătând diferențele dintre acestea și actele dezinteresate, caracterele juridice ce le guvernează și conținutul lor.

Ultimul capitol reprezintă scopul urmărit prin elaborarea prezentei lucrări, și anume condițiile de validitate în materia liberalităților unde am analizat atât condițiile de fond cât și cele de formă și sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare a acestora. În cuprinsul analizei am avut în vedere atât dispozițiile noului Cod civil, cât și părerile doctrinare.

În partea practică a lucrării am dorit să arăt utilitatea în practica judiciară a noțiunilor teoretice și astfel, am ales două spețe, una pentru contractul de donație și una pentru testament ce cuprinde și un legat, în care acestea au fost lovite de nulitate absolută, donația pentru nerespectarea condițiilor de fond (fiind lipsită de cauză), iar testamentul pentru nerespectarea condițiilor de formă (întrucât nu a putut fi încadrat nici în condițiile testamentului autentic și nici în cele ale testamentului olograf).

În concluzie, din punctul meu de vedere, în materia liberalităților, condițiile de validitate sunt cele mai importante elemente de analizat având în vedere rigurozitatea cu care au fost reglementate de legiuitor. Prin analiza condițiilor de fond (consimțământ, capacitate, obiect și cauză) și a celor de formă (atât pentru donație cât și pentru testament) mi-am propus să evidențiez caracteristicile speciale ale acestor acte juridice.

Motivația de a elabora această lucrare izvorăște din cuvintele lui Gabriel Petru Băețan[88]: „Cu toții murim. Numai cuvintele nu mor niciodată”.

*Acest articol reprezintă o lucrare de licență, coordonată de lect. univ. dr. Cristina Ramona Duță și prof. univ. dr. Adrian Constantin Stoica


[1] Sediul materiei: Cartea a IV-a.Despre moștenire și liberalități din noul Cod civil.
[2] Ab intestat – fără testament.
[3] Om de stat atenian, legislator și poet. A fost considerat unul dintre cei „Șapte Înțelepți” ai Greciei Antice.
[4] „Ceea ce părintele de familie a dispus prin testament asupra bunurilor sau tutelei copiilor săi să fie ca o lege”.
[5] „Numai Dumnezeu poate să creeze moștenitori, nu însă și voința omului”.
[6] Testament scris, cunoscut și sub denumirea de scrisoare, carte sau zapis, reprezenta actul care conținea ultima voință a testatorului.
[7] Testamentul oral, nuncupativ.
[8] Termenul provine din prescurtarea locuțiunii latine „is de cuius succesionis agitur”, care desemnează pe „cel despre a cărui succesiune este vorba”.
[9] Pentru cauză de moarte (expresie din latină).
[10] Sediul materiei art. 1100 alin. (2).
[11] Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. III, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 18.
[12] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succesiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2017, p. 4.
[13] Art. 1174 alin. (2) din noul Cod civil: „Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților”.
[14] Art. 1174 alin. (3) din noul Cod civil: „Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege”.
[15] Art. 1086 din noul Cod civil: „Rezerva succesorală este partea din bunurile moștenirii la care moștenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinței defunctului, manifestată prin liberalități ori dezmoșteniri”.
[16] Art. 1087 din noul Cod civil: „Sunt moștenitori rezervatari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați ai defunctului”.
[17] Este operațiunea juridică efectuată la cererea moștenitorilor rezervatari ce reduce cuantumul liberalităților atunci când, din cauza acestora, moștenitorii rezervatari nu pot să beneficieze de rezerva lor succesorală.
[18] Între vii.
[19] Expresie din limba latină utilizată pentru a caracteriza sau pentru a desemna un contract sau un alt act juridic la a cărui încheiere se ia în calcul considerația persoanei contractantului sau calitățile lui personale au fost determinate.
[20] Art. 802 din Codul civil de la 1864.
[21] Pentru cauză de moarte.
[22] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, pp. 72-73.
[23] Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.II.Moștenirea testamentară, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 26.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Idem; p. 27.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.II.Moștenirea testamentară, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 27.
[30] Ibidem.
[31] Idem; p. 28.
[32] Ibidem.
[33] Idem; p. 29-30.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 90.
[38] Idem; p. 91.
[39] Art. 1206 alin. (1) din noul Cod civil: „Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență”.
[40] Art. 1207 alin. (2) pct. 3 din noul Cod civil.
[41] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 94.
[42] Idem; p. 95.
[43] Sediul materiei este art. 1216 alin. (4) din noul Cod civil.
[44] Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.II.Moștenirea testamentară, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 52.
[45] Art. 2529 alin. (1) din noul Cod civil: „Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic”.
[46] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 99.
[47] Idem; p. 100.
[48] Ibidem; p. 100-101.
[49] Art. 987 alin. (3) din noul Cod civil: „Condiția capacității de a primi o donație trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donația”.
Art. 987 alin. (4) din noul Cod civil: „Condiția capacității de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moștenirii testatorului”.
[50] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 102.
[51] Idem; p. 103.
[52] Idem; p. 104.
[53] Ibidem.
[54] Art. 991 din noul Cod civil: „Sunt anulabile legatele în favoarea:
a) notarului public care a autentificat testamentul;
b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1043 alin. (2) și art. 1047 alin. (3);
d) agenților instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1047;
e) persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică la redactarea testamentului.”
[55] Locuțiune din limba latină ce se traduce „în caz contrar” sau „în sens invers”.
[56] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 108.
[57] Idem; p. 109.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.
[60] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 114.
[61] Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II. Moștenirea testamentară, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 55.
[62] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 114.
[63] Ibidem.
[64] Idem; p. 115.
[65] Idem; p. 121.
[66] Ibidem.
[67] Ibidem.
[68] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 122.
[69] Ibidem.
[70] Idem; p. 149.
[71] Idem; p. 150.
[72] Ibidem.
[73] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 195.
[74] Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.II.Moștenirea testamentară, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 62.
[75] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 198.
[76] Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.II.Moștenirea testamentară, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 63.
[77] Ibidem.
[78] Dan Chirică, Tratat de drept civil.Succeiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 208.
[79] Art. 1042 din noul Cod civil: „(1) Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.
(2) În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal.
(3) Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf.
(4) După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească.”.
[80] Art. 1044 din noul Cod civil: „(1) Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar.
(2) După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă.
(3) Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar.”
[81] Art. 1045 din noul Cod civil: „(1) În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa a 2 martori, această formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului.
(2) Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii consimt la prezentul act, pe care l-am citit.
(3) Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
(4) Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare.”
[82] Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 213.
[83] Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 213.
[84] Gabriela Cristina Frențiu, Comentariile Codului civil: liberalitățile, testamentul, rezerva succesorală, reducțiunea liberalităților excesive, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 98.
[85] Art. 1010 din noul Cod civil: „Confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților.”
[86] Speță preluată de aici.
[87] Speță preluată de aici.
[88] Poet și aforist român contemporan.


Avocat Oana-Bianca Constantinescu


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.