Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Contestație filiație sau tăgadă paternitate? Studiu de caz
21.11.2019 | Alexandra WEISMAN

Alexandra Weisman

Alexandra Weisman

Prezentul articol vizează expunerea unei cauze interesante și provocatoare din domeniul dreptului familiei cu privire la care există multe controverse de ordin legal și procedural și posibilele soluții juridice pentru dezlegarea acesteia.

Speța este următoarea:

Copilul devenit major este născut în S.U.A. în timpul căsătoriei mamei, cetățean român și american, cu cel de-al doilea soț, cetățean american.

Mama copilului s-a căsătorit în S.U.A. cu primul soț, cetățean român și american, a divorțat de acesta în S.U.A. și s-a recăsătorit în S.U.A. cu cel de-al doilea soț, cetățean american, tată al copilului.

Doar primul act de căsătorie al mamei a fost transcris în România, divorțul nefiind recunoscut nici de drept de către autoritățile române competente[1] și nici ca urmare a procedurii judecătorești de recunoaștere in Romania a hotărârii străine (exequatur)[2] [3] și, deci, nefăcându-se mențiunea de divorț în actele de stare civilă ale mamei și al doilea certificat de căsătorie al mamei nefiind transcris în România.

Copilul devenit major a solicitat transcrierea în Romania a certificatului său de naștere american și autoritățile române competente transcriu actul în mod provizoriu (cu valabilitate 2 ani de la data eliberării)[4], însă în certificatul de naștere românesc transcris este înregistrat ca tată al copilului primul soț al mamei, iar numele de familie atribuit copilului este cel al primului soț al mamei.

Autoritățile române care au efectuat transcrierea justifică aceasta transcriere prin aplicarea prezumției de paternitate prevăzută de legea română[5] in favoarea primului soț al mamei și refuză să rectifice actul de naștere al copilului, transcris, fără o hotărâre judecătorească prin care să fie stabilită paternitatea copilului în favoarea tatălui real (cel de-al doilea soț al mamei).

Totodată, o acțiune judecătorească având ca obiect modificarea actului de stare civilă transcris provizoriu în România și a datelor și informațiilor de stare civilă regăsite în registrele de stare civilă poate presupune provocări sub aspectul admisibilității pe motivul temeiniciei (având în vedere că, pe de o parte, legislația română impune prezumția de paternitate în favoarea soțului mamei[6], iar, pe de altă parte: (i) în România soțul recunoscut[7] – care figurează astfel în certificatul de căsătorie transcris în țară – al mamei este primul soț, de care aceasta a divorțat în S.U.A., actualmente decedat fără moștenitori / succesori -; (ii) divorțul mamei de primul soț, care a avut loc în S.U.A. nu a fost recunoscut în România nici ca urmare a procedurii judecătorești de recunoaștere in Romania a hotărârii străine (exequatur)[8] și (iii) cel de-al doilea soț al mamei, tatăl real al copilului, nu este recunoscut în România ca soțul mamei și, implicit, ca tată al copilului rezultat din căsătorie, întrucât cel de-al doilea certificat de căsătorie nu a fost și nu poate fi transcris în România[9]).

Copilul devenit major dorește să promoveze acțiune pentru clarificarea paternității la instanțele romane, în condițiile in care copilul, mama sa, tatăl sau real (cel de-al doilea soț al mamei) au domiciliul în S.U.A., iar tatăl său prezumat (primul soț al mamei) este decedat în S.U.A., a avut ultimul domiciliu în S.U.A. și nu are niciun fel de succesori / moștenitori.

Întrebările care se conturează în legătură cu această speță sunt următoarele:
1. Ce tip de acțiune se impune a fi promovată de către copilul major (în contestarea filiației sau în tăgada paternității)?
2. Poate instanța română să judece acțiunea (având în vedere ca atât copilul, cât și părinții săi au domiciliul în S.U.A.) conform legii române? Daca da, care ar fi instanța română competentă din punct de vedere internațional și/sau teritorial?
3. Cine ar trebui să fie parte pârâtă în acțiunea care s-ar impune a fi promovată (tatăl prezumat fiind decedat în S.U.A. și neavând moștenitori / succesori)?
4. Care ar fi riscurile / provocările de ordin legal și/sau procedural ale celor două tipuri de acțiuni?

Răspunsurile posibile la întrebările de mai sus sunt următoarele:

A. Acțiunea în tăgada paternității:

A1. Concept legal al acțiunii în tăgada paternității:

Prin acțiunea în tăgada paternității (copilului din căsătorie) se urmărește răsturnarea prezumției de paternitate (conform căreia soțul mamei ar fi tatăl copilului), dorindu-se a se dovedi situația contrară celei determinate de prezumție, respectiv ipoteza în care tatăl copilului nu este „soțul mamei”, întrucât, datorită unor împrejurări concrete (care trebuie să fie dovedite), este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Reclamantul trebuie să expună și să probeze situația de fapt și motivele care conduc la răsturnarea prezumției de paternitate, cu alte cuvinte să arate și să dovedească faptul că soțul mamei nu este tatăl copilului.

Textele de lege din Codul civil român care reglementează acțiunea în tăgada paternității sunt următoarele: art. 414, 429 – 433 din Codul civil[10].

A2. Posibilitățile legate de acțiunea în tăgada paternității:

Această acțiune poate fi promovată de copil[11], în calitate de reclamant, împotriva tatălui real (având în vedere decesul și lipsa de succesori / moștenitori a tatălui prezumat), în calitate de pârât, cu introducerea (citarea) obligatorie și a mamei în cauză[12], având în vedere calitatea sa de părinte.

Pentru claritate, obiectul principal al acțiunii poate conține, pe lângă tăgăduirea paternității tatălui prezumat, și stabilirea filiației față de tatăl real[13].

De asemenea, pârâtă într-o astfel de acțiune s-ar impune a fi și autoritatea română care a eliberat certificatul de naștere al copilului transcris provizoriu, având în vedere că aceasta va putea să fie obligată de instanța de judecată, în accesoriu, la anularea actului inițial transcris și a înregistrărilor inițial efectuate în registrele de stare civilă și la emiterea unui nou act transcris conform realității, respectiv la efectuarea înregistrărilor de stare civilă corespunzătoare realității.

Conform textelor de lege aplicabile, acțiunea poate fi introdusă la Judecătoria Sectorului 1 București[14] și se poate judeca în conformitate cu legea română[15].

A3. Potențialele riscuri / provocări principale aferente acțiunii în tăgada paternității:

Riscurile aferente acțiunii în tăgada paternității țin, în primul rând, de:

(i) Ridicarea și admiterea excepției necompetenței instanței române, la verificarea competenței internaționale și/sau teritoriale a instanței, cu nejudecarea cauzei pe fond, având în vedere că starea de fapt din speță s-a petrecut în S.U.A. și că, de regulă[16], acțiunea se introduce la instanța în raza căreia își are domiciliul pârâtul principal (care ar trebui să fie soțul mamei, tatăl prezumat al copilului) sau reclamantul (copilul). Or, domiciliul în ambele cazuri a fost / este în S.U.A. Concluzia instanței române ar putea fi că procesul ar trebui judecat în S.U.A.[17]

Riscul admiterii excepției necompetenței instanței române ar putea fi redus sau chiar eliminat prin argumentarea, raportată la legislația existentă[18], a faptului că situația juridică din S.U.A. este cea corectă, reținută ca atare în acte și că situația juridică neconformă realității a fost produsă în România, prin transcrierea într-o modalitate neconformă realității a actului de naștere al copilului;

(ii) Ridicarea și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în tăgada paternității, cu nejudecarea cauzei pe fond, motivată de eventualul fapt că, raportat la starea de fapt din speță, acțiunea în contestarea filiației ar constitui calea legală potrivită.

B. Acțiunea în contestarea filiației:

B1. Concept legal al acțiunii în contestarea filiației:

Prin acțiunea în contestarea filiației se urmărește a se dovedi că prezumția de paternitate nu-și găsește aplicareadeoarece nu este îndeplinită condiția de – „a fi căsătorit cu mama copilului” (prezumtivul tată) – fapt vecin și conex, condiție prealabilă pentru nașterea prezumției, aceasta fie datorită faptului că părinții nu au fost niciodată căsătoriți, fie datorită nașterii copilului înainte ca părinții să se fi căsătorit, fie în cazul în care copilul nu a fost conceput în timpul căsătoriei, iar aceasta este desfăcută ori anulată la data nașterii copilului. Prin urmare, se va urmări a se dovedi neincidența prezumției la cazul în speță, situație în care nu se urmărește dovedirea situației contrare decât cea prezumată, ci neincidența acesteia.

Textul de lege din Codul civil român care reglementează acțiunea în contestarea filiației este art. 421 din Codul civil[19].

B2. Posibilitățile legate de acțiunea în contestarea filiației:

Această acțiune poate fi promovată de copil[20], în calitate de reclamant, împotriva autorității române care a eliberat certificatul de naștere al copilului transcris provizoriu, făcând aplicarea prezumției de paternitate, cu citarea mamei și a tatălui real (cel de-al doilea soț al mamei)[21].

Conform textelor de lege aplicabile, acțiunea poate fi introdusă la judecătoria din raza teritorială a pârâtei care a eliberat actul de naștere transcris provizoriu[22] și se poate judeca în conformitate cu legea română[23].

Pentru claritate, obiectul principal al acțiunii poate conține, pe lângă tăgăduirea paternității tatălui prezumat, și stabilirea filiației față de tatăl real[24].

B3. Potențialele riscuri principale aferente acțiunii în contestaria filiației:

Riscurile aferente acestui tip de acțiune țin, în primul rând, de:

(i) Ridicarea și admiterea excepției necompetenței instanței române, la verificarea competenței internaționale și/sau teritoriale a instanței, cu nejudecarea cauzei pe fond, având în vedere că starea de fapt din speță s-a petrecut în S.U.A. și că, de regulă[25], acțiunea se introduce la instanța în raza căreia își are domiciliul pârâtul principal (care ar trebui să fie soțul mamei, tatăl prezumat al copilului) sau reclamantul (copilul). Or, domiciliul în ambele cazuri a fost / este în S.U.A. Concluzia instanței române ar putea fi că procesul ar trebui judecat în S.U.A.[26].

Riscul admiterii excepției necompetenței instanței române ar putea fi redus sau chiar eliminat prin argumentarea, raportată la legislația existentă[27], a faptului că situația juridică din S.U.A. este cea corectă, reținută ca atare în acte și că situația juridică neconformă realității a fost produsă în România, prin transcrierea într-o modalitate neconformă realității a actului de naștere al copilului

(ii) Posibila admitere a excepției inadmisibilității și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fără judecarea pe fond a acesteia, pentru motivul că acțiunea în tăgada paternității ar constitui calea legală potrivită în speță;

(iii) Posibila respingere a acțiunii ca neîntemeiată, pentru motivul raportat la situația juridică din speță (nerecunoașterea până în prezent în România a divorțului mamei de primul soț și lipsa până în prezent a transcrierii actului celei de-a doua căsătorii cu tatăl real al copilului[28]).

C. Argumente de drept comune în ambele tipuri de acțiuni

În sprijinul oricăreia dintre cele două tipuri de acțiuni vin normele de drept aplicabile în speță – cele indicate în prezentul articol, dar și următoarele:

– art. 409 alin. (1) și (2) din Codul civil, conform căruia: „(1) Filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia; (2) în cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare”; or, în cazul copilului, dovada filiației sale corecte o constituie atât certificatul său de naștere emis în S.U.A., cât și actul de căsătorie dintre mama și cel de-al doilea soț al său, tatăl real al copilului, emis tot în S.U.A.;

– art. 410 alin. (1), (2) din Codul civil, potrivit căruia: „(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări: a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său; b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său; c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său; (2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă”; în cazul de față sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru ca posesia de stat să opereze, inclusiv condiția privitoare la recunoașterea copilului de către autoritățile publice din S.U.A., prin emiterea de către aceste autorități a actului său de naștere a cărei transcriere a fost solicitată;

– art. 414 alin. (1) din Codul civil, care prevede: „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”; în speță operează prezumția de paternitate, însă aceasta se impune a se aplica la situația reală, dovedită, conform căreia cel de-al doilea soț al mamei copilului, la momentul nașterii sale, era însuși tatăl său real;

– art. 449 alin. (2) din Codul civil: „Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor”; în speță, numele de familie al copilului de care se impune a se lua act și a fi preluat la transcrierea corectă a actului său de naștere este cel al tatălui său real (cel de-al doilea soț al mamei), nume ales de părinți și indicat în certificatul de naștere emis în S.U.A., al cărei transcriere a fost solicitată;

– art. 2603 alin. (1) din Codul civil, raportat la art. 2589 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că: art. 2603 alin. (1): „Filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuiește efectele generale ale căsătoriei părinților săi”; art. 2589 alin. (1): „Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reședinței obișnuite comune a soților, iar în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată”; în cazul de față, legea care cârmuiește efectele generale ale căsătoriei părinților copilului și, implicit, legea aplicabilă filiației acestuia, este legea S.U.A. (locul încheierii căsătoriei dintre mamă și cel de-al doilea soț al său, tatăl real al copilului și locul reședinței obișnuite comune a părinților copilului), conform căreia prezumția de paternitate operează în favoarea tatălui real al copilului, recunoscut oficial de autoritățile din S.U.A. ca soț al mamei sale și ca tată al copilului, prin certificatul de căsătorie emis de autoritatea competentă din S.U.A., respectiv prin certificatul de naștere al copilului eliberat în S.U.A.

Concluzii:

Deși ambele tipuri de acțiuni sunt posibile în speță, în opinia autoarei, acțiunea în tăgada paternității și stabilirea filiației copilului față de tatăl real (cel de-al doilea soț al mamei) este mai adaptată cauzei, putând conduce cu mai multă claritate înspre dezlegarea corectă a acesteia.

În cazul de față, în care s-a ajuns la o situație contradictorie realității și, în mod evident și categoric, totalmente absurdă, se impune stabilirea corectă a stării de fapt, recunoașterea / constatarea paternității corecte a copilului și dispunerea efectuării înregistrărilor corecte și corespunzătoare realității în registrele și actele de stare civilă cu privire la paternitatea copilului, numele și prenumele tatălui și numele de familie al copilului.

Situația juridică actuală reprezintă o încălcare flagrantă și gravă a drepturilor și intereselor legitime ale copilului, prejudiciabilă pentru acesta chiar prin imposibilitatea dovedirii cetățeniei sale române[29] și identității sale, cu ajutorul actelor de identitate românești (care nu pot fi emise în lipsa prezentării către autorități a unui certificat de naștere corect și conform realității).

Pentru aceasta este necesară interpretarea și aplicarea legii cu predilecție în spiritul ei, în mod logic și în sensul producerii efectelor juridice fidele realității, pentru a se evita o utopie rezultată din aplicarea strictă a literei legii, dar cu imposibilitatea restabilirii în drept a situației reale și corecte de fapt.

Astfel, în temeiul art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de judecată va trebui să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, iar pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, să pronunțe o hotărâre temeinică și legală, prin care să se facă DREPTATE în proces, în spiritul în care această valoare supremă este garantată prin art. 1 alin. (3) din Constituția României.


[1] În baza art. 1095 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: „Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți ori, în lipsă de recunoaștere, au fost pronunțate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internațional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internațional privat român și a fost respectat dreptul la apărare”.
[2] Conform procedurii prevăzute de art. 1096 – 1102 din Codul de procedură civilă.
[3] Cererea de chemare în judecată având ca obiect recunoașterea în România a hotărârii de divorț pronunțate în S.U.A. (exequatur) a fost respinsă de instanța română. Deci, sunt imposibile efectuarea mențiunii de divorț în actele de stare civilă ale mamei și transcrierea celui de-al doilea certificat de căsătorie al mamei (căsătorie încheiată de mamă cu tatăl real al copilului).
[4] Potrivit art. 40 alin. (62), coroborat cu art. 40 alin. (63) lit. b) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, conform cărora: art. 40 alin. (62): „Certificatele de naștere/extrasele de naștere/extrasele multilingve ale actelor de naștere emise de autoritățile străine, prin care s-a stabilit o altă filiație decât cea prevăzută de legea română, se transcriu/înscriu în registrele de stare civilă cu aplicarea dispozițiilor art. 414 alin. (1) și art. 449 din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare”; art. 40 alin. (63): „În cazurile prevăzute la alin. (62), la rubrica mențiuni din actul și certificatul de naștere se înscrie:” lit. b) „în certificatul de naștere: „Act transcris/înscris în conformitate cu dispozițiile art. 414 alin. (1) și art. 449 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare. Certificatul este valabil doi ani de la data eliberării”.
[5] În conformitate cu dispozițiile art. 414 alin. (1) și art. 449 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora: art. 414 alin. (1) din Codul civil: art. 414 alin. (1): „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”; art. 449: „Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor”.
[6] Conform art. 414 alin. (1) din Codul civil
[7] Potrivit art. 41 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: „Actele de stare civilă ale cetățenilor români, întocmite de autoritățile străine, au putere doveditoare în țară numai dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea certificatelor și a extraselor de stare civilă se efectuează cu aprobarea primarului unității administrativ-teritoriale de la locul de domiciliu al solicitantului, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar județean de evidență a persoanei. Cetățeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în țară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau a extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la primăria unității administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază.”
[8] Idem 2 și 3.
[9] Întrucât a fost respinsă cererea de recunoaștere în România a hotărârii de divorț de primul soț al mamei, pronunțată în S.U.A., sunt imposibile efectuarea mențiunii de divorț în actele de stare civilă ale mamei și transcrierea celui de-al doilea certificat de căsătorie al mamei (căsătorie încheiată de mamă cu tatăl real al copilului. A se vedea și precizările de la 3 și 7.
[10] Art. 414 din Codul civil: „(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. (2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.”
Art. 429 din Codul civil: „(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum și de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii acestora, în condițiile legii. (2) Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva mamei sale și, dacă este cazul, a altor moștenitori ai săi. (3) Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța judecătorească. (4) Mama sau copilul poate introduce acțiunea împotriva soțului. Dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui. (5) Tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor.”
Art. 430 din Codul civil: „(1) Soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității.(2) Termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție judecătorească și, chiar dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției. (3) Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului menționat la alin. (1), fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data decesului.”
Art. 431 din Codul civil: „(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. (2) Dispozițiile art. 429 alin. (3) și art. 430 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 432 din Codul civil: „ (1) Acțiunea în tăgada paternității introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil. (2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic. Dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi formulată de moștenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului. (3) Dispozițiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Art. 433 din Codul civil: „(1) Acțiunea în tăgada paternității se pornește de copil, în timpul minorității sale, prin reprezentantul său legal. (2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului. (3) Dispozițiile art. 423 alin. (5) și art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
[11] Conform art. 429 alin. (1) din Codul civil.
[12] Conform art. 436 din Codul civil: „Părinții și copilul vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.”
[13] Conform art. 425 alin. (1) și următoarele din Codul civil.
[14] Conform art. 1072 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
[15] Conform art. 1083 alin. (1), 1084 alin. (1), 1088, 1089, 1090 din Codul de procedură civilă.
[16] Potrivit art. 107, 112, 113 alin. (1) pct. 1., 116 și 123 din Codul de procedură civilă.
[17] Art. 1071 din Codul de procedură civilă prevede că: „(1) Instanța sesizată verifică din oficiu competența sa internațională, procedând conform regulilor interne privind competența, iar dacă stabilește că nu este competentă nici ea, nicio altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența jurisdicției române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070. Hotărârea instanței este supusă recursului la instanța ierarhic superioară. (2) Necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar și direct în căile de atac. Dispozițiile art. 1.067 rămân aplicabile.”
Idem 13.
[18] Art. 1070 din Codul de procedură civilă prevede că: „(1) Instanța romană de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluționeze cauza, deși legea nu prevede competența instanțelor române, dacă se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. (2)În situațiile prevăzute la alin. (1), dacă cererea este formulată de un cetățean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de naționalitate română, competența instanței române este obligatorie.”
Art. 1072 din Codul de procedură civilă prevede că: „(1) Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București.”
Art. 1081 alin. (2) pct. 4. din Codul de procedură civilă prevede că: „Instanțele judecătorești române sunt, de asemenea, competente să judece: 4. procese între persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român.
[19] Conform căruia: „(1) Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat*. (2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat. (3) Cu toate acestea, dovada filiației nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.”
* Potrivit art. 410 alin. (1), (2) din Codul civil: „(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări: a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său; b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său; c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său; (2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.
[20] Idem 11.
[21] Idem 12.
[22] Idem 16.
[23] Idem 15.
[24] Idem 13.
[25] Idem 16.
[26] Idem 16.
[27] Idem 18.
[28] Idem 7.
[29] Conform art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, copilul născut în străinătate având cel puțin un părinte cetățean român este cetățean român. Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române: „Dovada cetățeniei române se face cu cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, cu pașaportul, cu titlul de călătorie fără mențiunea „identitate incertă”, cu certificatul prevăzut la art. 20 alin. (6) [certificatul de obținere a cetățeniei române] sau cu documentele prevăzute la art. 23 [dovezi de cetățenie eliberate la cerere de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României]”.


Avocat Alexandra Weisman


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.