Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire
22.11.2019 | Andrei PAP

Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 934 din 20 noiembrie 2019 a fost publicată Decizia nr. 45/2019 privind examinarea sesizărilor conexate formulate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Secția a IV-a civilă, în dosarele nr. 45.709/3/2017 și nr. 8.316/3/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 19 februarie 2019, în Dosarul nr. 45.709/3/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la prima chestiune de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 aprilie 2019, cu nr. 1.000/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 14 octombrie 2019.

La 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, de către Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, prin Încheierea din 11 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.316/3/2018, cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea celei de-a doua chestiuni de drept menționate, sesizarea fiind înregistrată cu nr. 1.043/1/2019.

Președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la momentul desemnării, prin tragere la sorți, a judecătorilor din completul pentru dezlegarea chestiunii de drept în Dosarul nr. 1.043/1/2019, a constatat că obiectul celor două sesizări pune în discuție o problemă de drept similară și a dispus conexarea celui de-al doilea dosar la Dosarul nr. 1.000/1/2019, cu consecința soluționării ambelor sesizări de către același complet.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând seszările formulate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Secția a IV-a civilă, în dosarele nr. 45.709/3/2017 și nr. 8.316/3/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

140. Chestiunea de drept pe care o conține prima sesizare rezidă în clarificarea domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă acestea sunt aplicabile tuturor cererilor prin care se solicită soluționarea notificărilor/cererilor, fie de către entitățile învestite (pe calea obligației de a face), fie direct, de către instanța de judecată sesizată.

141. Dezlegarea solicitată Înaltei Curți de Casație și Justiție permite a se stabili dacă cererea din litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere, având ca obiect obligarea la soluționarea notificării/cererii (formulate în baza Legii nr. 10/2001) a entității învestite de lege, trebuie formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

142. Din cele două opinii ale completului de judecată asupra chestiunii de drept rezultă că dezlegarea a fost solicitată pentru a se analiza dacă art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 înglobează în domeniul său de aplicare toate cererile de chemare în judecată.

143. O asemenea analiză presupune a se stabili dacă norma este susceptibilă de o interpretare restrictivă ori de o interpretare extensivă, în funcție de concordanța între formularea textului și situațiile pe care legiuitorul le-a avut în vedere la edictarea normei din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

144. Legea nr. 165/2013 a fost adoptată în urma recomandărilor făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot adoptată în anul 2010 în Cauza Maria Atanasiu împotriva României, cu intenția de a eficientiza și finaliza procesul de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, proces început prin legi anterioare și aflat în diferite stadii de soluționare a „cererilor” în sensul art. 3 pct. 1 din lege, inclusiv a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

145. În acest scop, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 au fost instituite noi termene de soluționare a cererilor depuse în baza legilor de reparație și nesoluționate până la data intrării în vigoare de către entitățile învestite de lege.

146. De asemenea, prin art. 34 s-au prevăzut termene de soluționare a dosarelor în sarcina altor entități învestite de lege, cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

147. În conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, vizate de sesizările de față, „în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor”.

148. Finalitatea demersului judiciar la care se referă norma citată este explicitată în alin. (3), care trimite în mod expres la alin. (2) din art. 35, în sensul că, „în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi”.

149. Conexiunea logică impusă de norma de trimitere indică sfera acțiunilor la care se referă art. 35 alin. (2), anume cele în care notificarea este soluționată pe fond chiar de către instanța de judecată. În cadrul acestor acțiuni, instanța procedează în același mod ca în cazul contestației reglementate prin art. 35 alin. (1), formulate împotriva deciziei/dispoziției motivate emise de entitatea învestită de lege, cu diferența că acțiunile prevăzute de alin. (2) sunt generate de refuzul de soluționare a notificării pe cale administrativă.

150. Acțiunile prin care se tinde la soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată sunt în mod evident distincte de cele prin care titularul notificării urmărește doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanței, să execute el însuși obiectul obligației. În primul caz, persoana îndreptățită urmărește constatarea de către instanță a existenței și întinderii dreptului de proprietate și pronunțarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile legii.

151. Chiar dacă ambele acțiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entității învestite de lege de soluționare a notificării, ele relevă mijloace procesuale diferite, în primul rând pretenții diferite, ca obiect al cererii de chemare în judecată, și conduc la un rezultat diferit, anume la un titlu executoriu privind însuși dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entității învestite de lege la soluționarea notificării, în al doilea caz.

152. Prerogativa expres recunoscută instanței de judecată prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu este altceva decât o consacrare legislativă a soluției adoptate prin Decizia nr. XX/2007, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

153. Întrucât reglementarea Legii nr. 165/2013 a preluat un tip de acțiune în justiție recunoscut în materia Legii nr. 10/2001 prin mecanismul de unificare jurisprudențială, pentru identificarea intenției legiuitorului la edictarea normei este relevant a se reaminti că, anterior Deciziei nr. XX/2007, a fost pronunțată, tot într-un recurs în interesul legii, Decizia nr. IX/2006, prin care s-a stabilit că „instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă”.

154. În considerentele care susțin dezlegarea dată prin Decizia nr. IX/2006 cu privire la competența jurisdicțională s-a reținut că cererile împotriva refuzului de a se emite decizie sau dispoziție motivată vizează drepturile subiective civile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicându-li-se dispozițiile acestui act normativ cu caracter special. Totodată, aceste cereri nu sunt premature sau inadmisibile, întrucât o atare respingere „ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și să fie împiedicate persoanele îndreptățite să-și redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv”.

155. Cererile prin care se solicita instanței, la acel moment, să cenzureze refuzul emiterii deciziei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 aveau ca obiect obligarea entității învestite de lege la soluționarea notificării. Abia ulterior s-a dezvoltat o practică neunitară în privința cererilor având ca obiect soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată, divergență tranșată prin Decizia nr. XX/2007.

156. Așadar, anterior Legii nr. 165/2013, titularii notificărilor nesoluționate în termenul legal aveau la îndemână mai multe acțiuni, cu obiect concretizat în pretenții diferite și al căror regim juridic a fost stabilit în mecanismele de unificare a jurisprudenței.

157. Prin Legea nr. 165/2013, cu referire la cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost reglementat exclusiv dreptul la cea de-a doua acțiune dintre cele menționate anterior, după cum rezultă din coroborarea dispozițiilor alin. (2) și (3) ale art. 35.

158. Rațiunea opțiunii este evidentă și răspunde finalității de accelerare a procesului de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii urmărite prin reglementarea în ansamblul său. Prima acțiune conduce la temporizarea procedurii, deoarece notificarea urmează a fi soluționată tot de către entitatea învestită de lege, iar persoana îndreptățită va avea deschisă exclusiv calea contestației împotriva eventualei decizii/dispoziții motivate, prevăzută de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 cu referire la art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, care va putea fi contestată în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

159. În contextul deciziilor nr. IX/2006 și nr. XX/2007, din care rezultă distincțiile între acțiunile uzitate în practică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, preluarea în mod expres doar a uneia dintre aceste acțiuni denotă intenția de reglementare a unui tip special de acțiune în justiție pentru exercitarea vocației la măsuri reparatorii, a celui mai energic în atingerea scopului de acordare a reparației prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului anterior anului 1989, compatibil cu reglementarea de ansamblu.

160. Rigorile legale care caracterizează acțiunea expres reglementată sunt de strictă interpretare și aplicare, în conformitate cu principiul general de drept exceptio est strictissimae interpretationis.

161. Interpretarea logică și istorico-teleologică a normei, astfel cum s-a arătat anterior, exclude extinderea aplicării art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și la alte acțiuni prin care se tinde la cenzurarea de către instanța de judecată a refuzului nejustificat al entității învestite de lege de a emite decizia/dispoziția motivată, precum cea din litigiile pendinte pe rolul instanțelor de trimitere.

162. Pentru aceste considerente se impune a se răspunde la prima întrebare în sensul următor: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităților învestite de lege de soluționare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

163. Dezlegarea dată anterior, precum și considerentele care o susțin sunt utile în parte și pentru răspunsul la cea de-a doua întrebare din sesizările conexe formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

164. În motivarea admisibilității sesizării, completul de judecată a arătat că dezlegarea este necesară pentru tranșarea fondului raportului juridic de drept substanțial în cadrul unei acțiuni de obligare la soluționarea notificării a entității învestite de lege în acest sens, acțiune introdusă după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și care nu presupune soluționarea pe fond a notificării chiar de către instanță, pentru a fi aplicabil art. 35 alin. (3) din lege.

165. Întrebarea cu finalitatea explicată de instanța de trimitere are ca premisă neaplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 în ipoteza unei acțiuni de obligare la soluționarea notificării a entității învestite de lege.

166. Întrucât această premisă a fost validată prin dezlegarea dată chestiunii de drept ce formează obiectul primei sesizări, potrivit celor expuse anterior, se constată că cea de-a doua întrebare are obiect, urmând a fi analizată ca atare.

167. Cu toate că întrebarea se referă în mod explicit la supraviețuirea obligației de soluționare a notificării pe cale administrativă, este util a se analiza, avându-se în vedere finalitatea explicată de instanța de trimitere, și dacă însuși dreptul subiectiv valorificat în acțiuni de obligare la soluționarea notificării a entității învestite de lege este afectat după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

168. În acest sens, chiar completul de judecată, exprimându-și punctul de vedere asupra chestiunii de drept, a arătat că trebuie lămurit dacă sancțiunea decăderii pentru nerespectarea termenului procedural de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 produce efecte și pe planul dreptului substanțial, respectiv conduce sau nu la pierderea însuși dreptului la soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

169. În consecință, chestiunea de drept supusă dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție rezidă în a se clarifica dacă neexercitarea procedurii prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 îl împiedică pe titularul notificării nesoluționate să obțină de la debitor, cu concursul instanței de judecată, executarea ulterioară a obligației de soluționare a notificării.

170. Mai mult, întrucât întrebarea face referire în mod expres la menținerea obligației în sarcina entității învestite de lege după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ar trebui lămurită eventuala stingere a obligației menționate în această ipoteză.

171. Cât privește îndreptățirea titularului notificării nesoluționate la executarea obligației chiar de către debitor, se rețin următoarele:

172. Prin Decizia nr. 25/2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a calificat termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene procedurale legale, imperative și absolute, a căror nerespectare atrage decăderea conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

173. Această dezlegare este confirmată prin Decizia nr. 85/2018, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, apreciind că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate ca instanța supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept sesizate, față de considerentele sus- menționate din Decizia nr. 25/2018.

174. În contextul statuărilor instanței supreme în privința calificării termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și a sancțiunii aplicabile în cazul nerespectării acestuia, ce nu pot fi repuse în discuție, trebuie reamintit că decăderea reglementată prin art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă are ca efect pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul legal.

175. În consecință, cererea de sesizare a instanței în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu mai poate fi formulată după expirarea termenului de 6 luni.

176. În schimb, nu se poate reține o concluzie similară în privința altor cereri formulate împotriva refuzului nejustificat de soluționare a notificării.

177. Decăderea, ca sancțiune procedurală, nu trebuie confundată cu decăderea de drept civil, astfel cum este reglementată de Codul civil, ale cărui dispoziții, potrivit art. 2 alin. (2), constituie dreptul comun „pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale”. Această decădere, prevăzută de art. 2.545-2.550 din Codul civil, conduce, potrivit art. 2.545, la pierderea chiar a dreptului subiectiv în cazul neexercitării acestuia în termenul stabilit prin lege sau prin voința părților pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale.

178. Drept urmare, a extinde efectele decăderii pentru nerespectarea termenului procedural de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 asupra dreptului subiectiv însuși ar echivala cu confundarea nepermisă a sancțiunii de drept procesual cu sancțiunea de drept civil. Mai mult, s-ar ajunge la o dublă calificare a aceluiași termen ca fiind procedural, dar și de drept substanțial, dată fiind condiția expresă din art. 2.545 din Codul civil ca termenul pentru exercitarea unui drept să fie instituit prin lege sau prin voința părților.

179. Este adevărat că decăderea, ca sancțiune procedurală, deși nu atinge dreptul subiectiv ce se valorifică prin acțiune, poate duce în mod indirect la pierderea dreptului la acțiune, mai exact a unei componente a sa, și anume a dreptului de a obține condamnarea pârâtului.

180. Acest efect indirect se produce, însă, numai în privința dreptului la acțiune expres reglementat prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu și în privința altor acțiuni ce nu intră în domeniul de aplicare al normei menționate, precum cererile din litigiile pendinte pe rolul instanțelor de trimitere, potrivit chestiunii de drept tranșate în prima sesizare din cauza de față.

181. Mai mult decât atât, acceptarea unei concluzii contrare ar deschide calea unei interpretări în sensul suprimării prin lege a dreptului titularului de a sesiza instanța pentru constrângerea debitorului la executarea obligației.

182. Or, dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu exclud promovarea unei alte cereri în justiție decât cea expres reglementată, prevăzând doar „posibilitatea” persoanei care se consideră îndreptățită de a se adresa instanței judecătorești pentru a obține constatarea existenței și a întinderii dreptului de proprietate și acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

183. De asemenea, nici nu s-ar putea considera că acțiunile de tipul celor din litigiile pendinte tind la eludarea normei din art. 35 alin. (2) al Legii nr. 165/2013, atunci când sunt formulate după expirarea termenului imperativ de 6 luni.

184. Legea nr. 165/2013 are ca scop nu numai accelerarea, dar și finalizarea procedurilor începute prin formularea cererii în baza Legii nr. 10/2001, iar de emiterea deciziei/dispoziției motivate a entității învestite de lege este legată întreaga procedură ulterioară, reglementată, după caz, prin Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 165/2013 și care se încheie cu restituirea în natură sau, după caz, cu plata despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite.

185. Cât timp notificarea nu a fost soluționată și nu a intervenit o cauză de stingere a obligației soluționării notificării, nu poate fi infirmată îndreptățirea titularului notificării de a pretinde îndeplinirea obligației, pentru valorificarea dreptului subiectiv la măsurile reparatorii prevăzute de lege.

186. Titularul notificării nesoluționate în termenul legal suportă doar riscul temporizării și al finalizării cu întârziere a procedurii, în condițiile în care nu recurge în termenul de 6 luni la calea procesuală deschisă prin dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, deoarece nu va mai putea sesiza ulterior instanța pe acest temei de drept, chiar dacă entitatea învestită de lege va persista în refuzul de emitere a deciziei/dispoziției motivate și după obținerea titlului executoriu vizând constrângerea sa la executarea obligației.

187. Cât privește stingerea obligației debitorului de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este de reținut că prin Decizia nr. 5/2015 s-a considerat că este prematură cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ.

188. Această dezlegare s-a fundamentat inter alia pe considerentul că, în contextul Legii nr. 165/2013, obligația entității învestite de lege de soluționare a „cererilor” – în sensul art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 – este exigibilă la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 și 34 din acest act normativ.

189. În consecință, legea privind modurile de stingere a obligației este cea de la data exigibilității acesteia.

190. Potrivit art. 1.615 din Codul civil, „obligațiile se sting prin plată, prin compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.”

191. Pe acest temei, doar stingerea prin plată poate fi luată în considerare în contextul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în ipoteza în care s-a pronunțat o hotărâre prin care instanța a soluționat pe fond notificarea, în substituirea entității învestite de lege. În acest caz, obligația se consideră a fi fost executată, iar executarea oricărei prestații care constituie obiectul însuși al obligației reprezintă o plată, în conformitate cu dispozițiile art. 1.469 alin. (2) din Codul civil.

192. Pe cale de consecință, cât timp legiuitorul, printr-o prevedere expresă, nu a legat stingerea obligației în discuție de nesesizarea instanței de judecată în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu se poate ajunge la concluzia stingerii obligației entității învestite de lege în această ipoteză.

193. În consecință, se impune a se răspunde la cea de-a doua întrebare în sensul următor: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, obligația entității învestite conform legii de soluționare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menține chiar în condițiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizările conexate formulate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Secția a IV-a civilă, în dosarele nr. 45.709/3/2017 și nr. 8.316/3/2018, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, stabilește următoarele:

Termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităților învestite de lege de soluționare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Obligația entității învestite conform legii de soluționare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menține chiar în condițiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2019.”

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

 


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.