Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [18-22 noiembrie 2019]. Raporturile între dreptul național, internațional, european în cadrul controlului de constituționalitate (I). Interpretarea art. 20 din Constituție – Tratatele internaţionale privind drepturile omului. Interpretarea art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană. Condițiile cumulative în ceea ce privește folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință
25.11.2019 | Marieta SAFTA

Marieta Safta

Marieta Safta

I. În săptămâna de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:

– Soluționarea excepțiilor de neconstituțonalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];

– Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f) din Constituţie].

Față de deciziile publicate în perioada de referință, ne vom referi în prezenta Notă la invocarea, în motivarea excepțiilor de neconstituționalitate, a dispozițiilor art. 20 și art. 148 din Constituție[1], respectiv la aspecte specifice controlului de constituționalitate cu raportare la aceste norme. Avem în vedere Decizia nr. 499 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 19 noiembrie 2019 și Decizia nr. 348 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 940 din 22 noiembrie 2019.

II. Dispozițiile art. 20 din Constituție –Tratatele internaţionale privind drepturile omului

Prin Decizia nr. 499/2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 18 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate. De asemenea, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2011.

În motivarea excepției a fost invocat, între altele, art. 20 din Constituție, având următorul cuprins: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”, cu raportare la ”Convenția Organizației de Cooperare și Dezvoltarea Economică”.

În considerentele deciziei pronunțate, Curtea a reținut în această privinț următoarele: ”Referitor la criticile vizând încălcarea prin dispozițiile legale criticate a Convenției Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, invocată prin prisma art. 20 din Constituție, Curtea observă că norma din Legea fundamentală evocată reglementează tratatele internaționale privind drepturile omului. Or, Convenția Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, la care fac referire autorii excepției, nu face parte din această categorie. Actul juridic internațional evocat nu este un tratat ratificat de Parlament, nu face parte din ordinea juridică internă, ci reprezintă un act care reglementează scopul, organizarea și funcționarea acestei organizații internaționale. Pe cale de consecință, dispozițiile art. 20 din Constituție nu au incidență în cauză. De altfel, în prezent, statul român nu este membru al acestei asociații internaționale, având statutul de stat candidat.” (par. 26)

Față de considerentele Deciziei nr. 499/2019, rezultă că, pentru a se reține incidența art. 20 din Constituție în controlul de constituționalitate, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
– actul internațional invocat prin prisma textului constituțional de referință trebuie să se încadreze în sfera ”tratatelor internaționale privind drepturile omului”;
– tratatul internațional în materia drepturilor omului invocat să facă parte din ”ordinea juridică internă”.

Având în vedere invocarea, în susținerea aceleiași excepții de neconstituționalitate, a unor considerente din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) referitoare la principiul securității juridice (spre exemplu, Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza De Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, și Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României), potrivit cărora „odată ce a fost adoptată o soluție de către Stat ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții; în această privință trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita Statului” (par. 9), menționăm și faptul că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, art. 20 din Constituţie apare invocat cel mai frecvent cu referire la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi interpretarea dată acesteia în jurisprudenţa CEDO. Amintim în această privință una dintre primele decizii ale Curții Constituționale în care a fost valorificată jurisprudența CEDO, și în care Curtea a reținut că ”atât timp cât Romania nu a fost membră a Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretarea art. 8 din Convenţie, prin deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nicio relevanţă pentru legislaţia şi jurisprudenţa română; după intrarea României în Consiliul Europei şi după aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994), datele problemei s‑au schimbat fundamental. La această schimbare obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1) precizează că dispoziţiile sale, în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, or, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat. [2] În același sens, Curtea a mai reținut că ”România a devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în urma ratificării ei prin Legea nr. 30/1994, asumându‑şi obligaţia de a‑i respecta prevederile, precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenţiei, în limitele prevăzute de aceasta. În caz contrar, România ar fi în situaţia unei părţi la Convenţie care nu îşi respectă obligaţiile asumate pe planul dreptului internaţional public şi al dreptului intern, contrar prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie.”[3]

III. Dispozițiile art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană

Condițiile cumulative în ceea ce privește folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință, prin prisma art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

Prin Decizia nr. 348/2019, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 9 lit. a) și ale art. 24 alin. (2) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În motivarea excepției a fost invocat, între altele, art. 148 din Constituție, având următorul cuprins: ”(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2). (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene.”

În considerentele decziei pronunțate, Curtea a reținut următoarele: ”În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 148, Curtea constată faptul că autorii excepției de neconstituționalitate nu își motivează criticile.(…) O simplă enumerare a prevederilor constituționale și a actelor internaționale pretins încălcate prin ordonanța de urgență a Guvernului criticată nu respectă exigențele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992”.

Ce ar presupune motivare criticii cu raportare la art. 148 din Constituție? Am prezentat deja, într-o Notă de jurisprudență[4], ce înseamnă, în general, motivarea unei excepții de neconstituționalitate, respectiv existența a trei elemente: textul contestat, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte. Cu referire la invocarea art. 148 din Constituție însă, Curtea Constituțională a construit și o veritabilă ”doctrină” a incidenței/utilizării normelor de drept european în controlul de constituționalitate, necesar a fi avută în vedere în motivarea excepțiilor de neconstituționalitate în care se invocă acest text constituțional. Am dezvoltat această temă cu alte prilejuri[5], când am arătat că aderarea la Uniunea Europeană a determinat ca normele dreptului Uniunii Europene să devină instrument de referință pentru controlului de constituționalitate, prin mjlocirea și cu distincțiile prevăzute de textul art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, în raport de care s-a dezvoltat bogată jurisprudență a Curții Constituționale.

Așadar, din perspectiva deciziilor instanței constituționale, care sunt condițiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință, prin prisma art. 148din Constituție? Printr-o jurisprudență dezvoltată cu precădere din anul anul 2011[6], Curtea a statuat că aceste condiții, care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt următoarele:

– norma respectivă de drept european să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

– norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate.

Așadar, numai în situația îndeplinirii condițiilor cumulative mai sus menționate ”demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.” [7] Curtea a distins în acest sens între competența sa și a instanțelor judecătorești în privința aplicării art. 148 din Constituție, reținând, de exemplu, că ”nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituție. Această competență aparține instanței de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă și legală, din oficiu sau la cererea părții, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratat la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Curtea a mai arătat că toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor dreptului european obligatorii în raport cu prevederile legislației naționale revine instanței de judecată, fiind o chestiune de aplicare a legii, și nu de constituționalitate[8].


[1] Pentru caracterizarea acestor texte constituționale, cu precădere în contextul problematicii pluralismului legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale, a se vedea M. Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol I, Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Ed. Hamangiu, 2019.
[2] Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, M. Of. nr. 14 din 25 ianuarie 1995.
[3] Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 17 mai 2011; pentru alte exemple de jurisprudență, a se vedea și Constituția României, decizii CCR, hotărâri CEDO, hotărri CJUE, legislație conexă, ed. a 3-a îngrijită și adnotată de T. Toader și M. Safta, Ed. Hamagiu, 2019.
[4] Disponibil aici.
[5] M. Safta, disponibil aici.
[6] Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011.
[7] A se vedea Decizia nr. 137 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 17 aprilie 2019, Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, precitate, sau Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018.
[8] A se vedea Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 11 ianuarie 2015, rezumat în M. Safta, disponibil aici; a se vedea și M. Safta, disponibil aici.


Conf. univ. dr. Marieta Safta


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.