Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Despre cum aleg statele să răspundă în fața crizelor. Co-Managing International Crises – Judgments and Justifications de Markus Kornprobst
26.11.2019 | Alexandra-Denisa MOTICA

JURIDICE - In Law We Trust
Alexandra-Denisa Motica

Alexandra-Denisa Motica

Ceea ce face Markus Kornprobst în acest studiu empiric[1] este să exploreze (și să combată) opinia majoritară că, în general, statele tind să răspundă în mod individual în fața crizelor, mai degrabă decât împreună, deși de multe ori, strategia dominantă ar putea părea cea din urmă. Încă de la început, autorul ne dă un spoiler: răspunsurile pur unilaterale au devenit excepția, iar în prezent, regula este nu numai că statele vor conlucra, dar vor implica și alți actori internaționali, precum organizațiile internaționale.

Întrebarea pe care și-o pune Kornprobst este cum și ce rezultat ating actorii internaționali atunci când sunt puși în fața unei crize (creată tot de către ei sau pur exterioară) și aleg să o gestioneze împreună? Argumentul lui principal este că rezultatul unei eventuale acțiuni comune este dependent de faptul că actorii lucrează pe baza unui set de idei luate de bune, fapte universale, care, la rândul lor, formează un „bagaj” de prejudecăți, în baza căruia vor lua decizii. Astfel, două sau mai multe state vor fi cu atât mai înclinate spre cooperare, cu cât aria în care prejudecățile lor (ale liderilor lor) se suprapun este mai mare.

Totodată, acest rezultat nu poate fi doar succesul sau eșecul – ca lipsă a succesului, ci și eșecul – ca alimentare a crizei pe care actorii încercau să o aplaneze (grăitoare fiind războiul din Siria sau conflictul privind bazinul carbonifer Donețk). Cu toate că aceste exemple au caracter conflictual, autorul susține că același model poate fi aplicat tuturor tipurilor de crize, de la economice la militare și de la ecologice la sanitare.

Practicile diplomatice au evoluat în așa fel încât au fost create, uneori ad-hoc, instrumente care să faciliteze conlucrarea pe plan internațional, cum sunt clauzele de solidaritate la care au apelat Statele Unite[2] în urma atentatelor din 11 septembrie 2001 sau Franța[3] în urma atentatelor teroriste de la Paris din 13 noiembrie 2015. Kornprobst critică literatura contemporană de specialitate ca fiind desuetă pentru că nu conștientizează aceste schimbări și nu ia în calcul procesul prin care actorii iau decizii și modul în care aceștia și le comunică. Este și motivul pentru care el împrumută conceptul de co-managing din alte ramuri de studiu, o astfel de noțiune lipsind cu desăvârșire în teoriile moderne privind crizele internaționale.

Kornprobst este de părere că actorii se folosesc de bagajul lor pentru a-și exprima poziția cu privire la o anume situație (de criză). Urmează un proces de replici și contrareplici care au ca finalitate nu primatul unei poziții față de alta, ci o recalibrare a tuturor pozițiilor, fapt care va determina dacă și în ce măsură actorii vor putea coopera, aflându-se în aceste noi poziții. Astfel, procesul decizional al statelor depinde în mare măsură de felul în care acestea comunică și, în cele din urmă, de însăși psihologia liderilor lor. Modelul propus de acest studiu nu se opune neapărat celor anterioare, dar se diferențiază de acestea prin noutate: nu mai privim actori individuali relaționând pe rând pe scena internațională, ci avem în față niște personaje colective ale căror roluri se întrepătrund până la contopire.

Pentru a-și dovedi teza, profesorul analizează strategia comună a trei actori – Franța, Germania și Marea Britanie – în fața a patru crize internaționale – Bosnia, Kosovo, Afganistan și Irak – și modul în care acești actori au cooperat nu doar unul cu celălalt, ci și cu o vastă rețea de organizații internaționale, ca NATO, Uniunea Europeană și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Argumentul interesant pentru care pledează Kornprobst este că această cooperare a fost posibilă, printre altele, datorită a două puncte în care poziția inițială a acestor state s-a suprapus: toate aveau o relație bună cu Statele Unite (deci un motiv comun) și toate se considerau pe sine ca fiind mari puteri, fapt care le-a determinat să acționeze conform dictonului with great power comes great responsability (deci un obiectiv comun). Așadar, accentul este pus mai degrabă pe ceea ce statele au cu adevărat în comun decât pe o abordare de tipul „inamicul inamicului meu este prietenul meu”.

În cele ce urmează, voi descrie pe scurt una dinte cele patru crize la care această carte face referire, în speranța că voi trezi suficient interesul cititorilor de a cunoaște mai multe detalii atât despre procesul prin care actorii au elaborat diverse strategii, cât și despre celelalte crize.

Criza bosniacă a culminat cu încercarea de eliminare rasială a bosniacilor de către armata republicii Srpska în Bosnia și Herțegovina, masacru declarat de către Curtea Internațională de Justiție ca fiind genocid.[4] Vis-a-vis de această criză, autorul identifică trei faze ale cooperării internaționale: medierea, diplomația coercitivă și impunerea păcii. În timp ce prima fază a eșuat, a doua a reușit să pună capăt doar acelei părți a conflictului care îi privea pe bosniacii croați, iar doar ultima fază a avut cu adevărat succes, în urma implicării forțelor NATO.

Ceea ce este interesant este că procesul, așa cum este el descris de către Kornprobst, nu funcționează într-o singură direcție: faptele universale recunoscute de către părțile angajate în cooperare reprezintă motivul pentru care această cooperare ia naștere, dar apoi criza aplanată este absorbită, la rândul ei, în bagajul actorilor, urmând să reprezinte fapte universale pentru viitoare acțiuni comune. Cu alte cuvinte, atunci când statele se vor afla din nou în poziția de a aplana o criză, acestea vor lua în calcul nu numai ceea ce știau deja, ci și ceea ce au învățat între timp.

Îmi voi încheia povestea întocmai cu fraza cu care se încheie și cartea povestită: „a studia crizele internaționale reprezintă, printre altele, a studia în permanență facerea, refacerea și desfacerea ordinilor politice”.


[1] Markus Kornprobst, Co-Managing International Crises – Judgments and Justifications, editura Cambridge University Press, 2019. Disponibilă aici și aici.
[2] Articolul 5 din Carta Atlanticului din 14.08.1941.
[3] Articolul 42 (7) din Tratatul privind Uniunea Europeană, 7.02.1992.
[4] Aplicarea conventiei pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid (cazul Bosnia și Herțegovina v. Yugoslavia), hotărârea Curții Internaționale de Justiție, ICJ Reports 2007, p. 43.


Alexandra-Denisa Motica


Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.