Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Despre violența domestică – în ”limbaj simplificat”
26.11.2019 | Corina VOICU

Corina Voicu

Corina Voicu

La începutul acestui an am avut o discuție cu un filozof care spunea că violența domestică e o formă de violență și atât, că nu are nimic diferit de violența împotriva cuiva de pe stradă, a unui necunoscut. Am încercat atunci să-i spun care mi se par mie diferențele semnificative. Dacă ne gândim la o situație în care o persoană este bătută pe stradă de un necunoscut și la o situație în care o victimă este bătută în casă de către un membru al familiei, sunt multiple diferențe, începând de la cauze, până la reacțiile celor implicați în conflictul fizic, ale martorilor și apropiaților, dar, de multe ori, chiar și ale organelor judiciare.

Din perspectivă juridică, în România s-a scris destul de puțin despre violența domestică, iar problemele dezbătute se referă mai degrabă la încadrări juridice diferențiate și la aspecte procedurale. Din perspectivă psihologică există câteva lucrări consistente care ar fi utile juriștilor, lucrări care se referă fie la violența împotriva copiilor, fie la violență și traumă, în general, în care se regăsesc și capitole dedicate violenței domestice. Dar numărul redus de lucrări în domeniu, precum și faptul că ele nu sunt ușor accesibile (unele cărți nefiind disponibile pentru vânzare, cele mai multe nefiind accesibile în biblioteci virtuale) pot fi eventuale justificări pentru dificultățile în a recunoaște violența domestică (dacă ea nu îmbracă forma unor infracțiuni probate), la peste 15 ani de la reglementarea acesteia[1]?

Am încercat un exercițiu cu peste o sută de oameni. I-am rugat, pentru început, să se gândească la o victimă a violenței domestice pe care o cunosc – dintre rude, chiar și mai îndepărtate, prieteni din prezent sau din copilărie, actuali sau foști colegi, vecini etc. Unii au identificat imediat o victimă pe care o știau, alții au reușit după câteva momente, iar alții au declarat și după insistențele mele, că nu cunosc nicio victimă a violenței domestice. Poate că acești oameni trăiesc într-o părticică de lume frumoasă în care violența nu există, mi-am zis, însă aceasta face parte din lumea reală, în care, conform datelor oficiale, la noi, în România, violența domestică din partea partenerului de viață afectează una din patru femei[2].

Sau poate că acești oameni nu recunosc violența domestică ori o ignoră, considerând-o o problemă a altora, o chestiune privată, ce nu ar trebui să-i intereseze? Psihologii[3] spun că ”un grup social care tolerează bine violența, în care relațiile violente sunt curente sau cotidiene, face, în mod inevitabil, o lectură distorsionată a exprimărilor verbale sau gestuale ale violenței”.

M-am gândit cum aș putea contribui, cât de puțin, la o mai bună recunoaștere a violenței domestice. Fără a reda niște definiții pe care legea[4] le oferă generos și doctrina a început să le explice mai detaliat în ultima vreme[5]. Fără a-mi propune să mă lupt, aici, cu prejudecățile – de la cele exprimate, până la cele profunde. Un text fără prea multă terminologie de specialitate, care să ne facă să înțelegem că, și în lipsa țipetelor, a scenelor violente în stradă, în fața blocului, în curte, chiar în lipsa reclamațiilor și a dosarelor (care pot să apară mult mai târziu sau niciodată) violența domestică poate exista și poate că este un mod de viață pentru unele dintre rudele noastre, prietenii, colegii sau vecinii noștri. Sau pentru victima din fața noastră.

Ca să fie mai ușor de reținut o serie de caracteristici ale unui concept printr-o enumerare care să devină familiară, am constatat că se recurge și în prezent[6] la utilizarea unor formule care pun accent pe multiplicarea inițialei unor cuvinte. Cifre și litere care să creeze un tip de schemă mentală atașată de o anume problematică. Să spunem: cei 7 ”P” ai violenței domestice (pot fi mai mulți).

1. PUTEREA ȘI CONTROLUL.

Există un acord al psihologilor cu privire la faptul că în violența domestică agresorul și victima se găsesc într-o relație de putere/supunere. Or, rolurile complexe ale membrilor familiei presupun colaborare, sprijin și respect reciproc între parteneri. Partenerii și, mai ales, părinții trebuie să conlucreze, să-și împartă echitabil sarcinile și să le poată schimba între ei în scopul atingerii obiectivelor comune, al îngrijirii pentru dezvoltarea biologică, educațională, spirituală, morală și culturală a copiilor lor. Partenerii ar trebui să contribuie împreună la stabilirea scopurilor familiei lor și la împlinirea planurilor pe care le-au făcut împreună, la efortul de a-și satisface reciproc nevoile emoționale și de comunicare (ca reflectare a lumii și ca socializare).

În fapt, violența domestică este caracterizantă pentru o relație în care acest echilibru nu există, în care agresorul impune scopurile ”familiei” și metodele de atingere a acestora, el stabilește reguli rigide după care sunt crescuți copiii (chiar și atunci când sunt neglijați), decretează care sunt nevoile acestora, nu-l interesează adevăratele nevoi ale celorlalți membri ai familiei. Respectarea regulilor, supunerea victimelor, ”nederanjarea” agresorului, satisfacerea nevoilor lui sunt tot ce contează. Fie că ne gândim la cazul partenerului care îl lovește ori îl amenință, îl izolează, îl hărțuiește sau îl umilește pe celălalt, clamând gelozia ca manifestare a iubirii; la cazul părintelui care își lasă copiii flămânzi alegând să dea banii pe băutură, sau țigări, sau jocuri de noroc; fie că ne gândim la părintele care impune copilului tot felul de activități extrașcolare care nu-i plac și care îi depășesc aptitudinile, solicitându-i obținerea unor performanțe nerealiste și îl pedepsește în caz de eșec – tot despre satisfacerea ego-ului agresorului vorbim și despre ignorarea nevoilor victimei.

2. PARADOXUL ATAȘAMENTULUI victimei față de agresor. Psihologia victimei.

Atașamentul reprezintă o relație afectivă dintre cele mai puternice cu anumiți oameni și presupune angajarea unor emoții multiple și intense. Atașamentul persistă, de cele mai multe ori, o mare parte dintr-un ciclu de viață sau chiar toată viața. Conceptul este atât de complex încât atât despre patern-urile pozitive, cât și despre cele deficitare sau chiar patologice s-au scris și se vor scrie mii de pagini.

Pentru a exemplifica mai ușor ideea de atașament al victimei violenței domestice față de agresor[7] eu îi spun ”mai mult decât Sindromul Stockholm”, încercând să arăt cum acesta, cumulat cu o serie de alte circumstanțe ce țin de psihologia victimei, de neîncrederea în propria persoană, în alții și în autorități; de prejudecăți; de situația economică și de șansele reale la o viață independentă – explică de ce victima nu pleacă, deși îi este rău în relația cu agresorul.

Multă lume a auzit despre Sindromul Stockholm și despre efectele pe care le-a avut luarea ca ostatici, sechestrarea și ținerea victimelor în tensiune maximă cu privire la viața lor, cu reducerea tuturor nevoilor acestora la bază (nevoi fiziologice). Teama pentru viața proprie, violența sau moartea ca certitudine pentru orice încercare de împotrivire sau evadare, încercarea de anticipare a mișcărilor teroriștilor au declanșat mecanisme de supraviețuire care au condus, în mod paradoxal, la atașarea victimelor de agresori. Am întrebat mai multe persoane cât timp cred că a durat sechestrarea persoanelor în evenimentul care a dat numele sindromului menționat, iar cei mai mulți s-au referit la durate semnificative de timp: luni și chiar ani. Puțină lume mai știe că perioada în care victimele au fost sechestrate în cadrul incidentului care a condus la definirea sindromului Stockholm a fost de 131 de ore, adică mai puțin de 6 zile. Agresorii erau necunoscuți victimelor înainte de atac, victimele erau integrate social și profesional, fiind angajații unei bănci, au beneficiat de suport psihologic și juridic după incident. Cu toate acestea, atașamentul față de agresori a continuat să se manifeste, în forme diverse, și după încetarea sechestrării…

În cazul victimelor violenței domestice, acestea au un istoric de afecțiune față de agresor și a agresorului față de victimă, o mulțime de planuri pe care le-au construit împreună, o relaționare îndelungată. Disonanța cognitivă presupune o relație de solidaritate cu agresorul, încercarea de a-i câștiga simpatia și bunăvoința fiind, de fapt, o strategie de supraviețuire. Atașarea emoțională este explicată prin încercarea subconștientă de apărare împotriva riscului la care poate fi supus ostaticul, victimele amplificând orice semn de bunătate din partea răpitorului; își neglijează nevoile personale și acceptă starea de captivitate deoarece li se pare că simplul fapt de a trăi este suficient. Ulterior apare dificultatea de a părăsi agresorul, chiar dacă anterior întâlnirii traumatizante nu a existat o relație afectivă, așa cum se întâmplă în cazul violenței domestice. Acest atașament traumatic este responsabil pentru rămânerea victimei în relația abuzivă. Studiile psihologice spun chiar că în cazul copiilor aceștia se atașează de părinți indiferent de felul în care sunt tratați sau îngrijiți, dezvoltând un atașament puternic și nesigur din punct de vedere emoțional (trăind în același timp anxietăți, frică, durere, dar și teama de abandon).

În viața victimei violenței domestice amenințarea, lovirea, umilirea, nu sunt evenimente singulare. Caracterul ciclic al violenței domestice poate fi schematizat, în esență, la trei timpi: prima perioadă – aceea a creșterii tensiunii, cu incidente verbale sau violență fizică minoră, cu un abuzator tot mai nervos, posesiv, nemulțumit. Apoi apare actul de violență fizică/psihologică/ sexuală de gravitate mai mare decât cea din perioada de creștere a tensiunii, care este, de obicei, asociată cu o ”corijare a victimei”, când victima, deși surprinsă de agresiune, consideră că are o parte din vină (chiar și atunci când nu i se spune explicit de ce este lovită/jignită, crede că ceva din ceea ce a făcut sau nu a făcut, a fost greșit); se consideră norocoasă că nu a fost mai rău, neagă caracterul grav al leziunilor și, de obicei, în cazul în care nu a suferit fracturi sau alte consecințe similare, nu apelează la medic sau chiar refuză asistența medicală ori disimulează adevăratul mecanism de producere a leziunilor. După această descărcare de tensiune urmează perioada blândă (așa zisa a doua lună sau a doua săptămână ”de miere”), în care agresorul încearcă să șteargă consecințele violenței, este afectuos, în funcție de posibilitățile materiale îi face favoruri victimei sau chiar îi aduce cadouri, pare că regretă, își cere scuze. Victima violenței domestice este vulnerabilă după fiecare atac, deschisă la remușcările agresorului și la manifestările lui de afecțiune, are nevoia de a fi tratată pozitiv.

Acest ciclu se reia, descărcarea tensiunii acumulate se va realiza prin acte de violență tot mai grave, cu manifestări diversificate, fazele sunt accelerate, se schimbă mai rapid, iar etapa blândă devine tot mai scurtă. Victima este captivă într-o stare de paralizie emoțională și acțională, are gânduri negre despre sine și despre alții, crede că nu poate face nimic pentru a schimba acea stare de lucruri și că nimeni nu o poate ajuta. Controlul agresorului asupra relațiilor victimei cu părinții și frații ei, reducerea contactelor cu prietenii acesteia, tăcerea impusă victimei, rușinea, pasivitatea celor din jur, lipsa de informații privind serviciile de suport pentru victime sau neîncrederea în capacitatea autorităților de a-i garanta siguranța în cazul unui demers concret, îndoiala cu privire la faptul că soluțiile juridice ar putea oferi măsuri concrete și eficiente privind situația proprie – toate acestea și încă multe altele – împiedică victima să reclame agresiunea și să-și susțină demersul judiciar, dacă l-a declanșat.

Dacă o persoană pe care o cunoașteți, fără vreo explicație obiectivă, își schimbă modul de a fi pe care vi-l amintiți, este mereu în gardă să nu spună sau să nu facă ceva neconvenabil în fața partenerului sau a altui membru de familie care ar putea fi agresorul, îi pândește sosirea în cameră sau acasă și vă închide telefonul la intrarea lui sau schimbă brusc discuția, devine tristă sau apatică, micșorează ritmul vizitelor sau al contactelor telefonice pe care le aveați în mod obișnuit, evită discuțiile despre ce i se întâmplă, nu mai are contacte cu prietenii și rudele – s-ar putea să fie victima violenței domestice. Iar mărturisirea acestui lucru va fi dificilă.

3. PROXIMITATEA – membrii familiei se află în mare parte a timpului în apropierea noastră. Pentru majoritatea familiilor aceasta este normalitatea: apropierea, distanța fizică mică între membrii familiei, care locuiesc în aceeași casă și au destule activități pe care le desfășoară în același spațiu. Apropierea facilitează îndeplinirea multiplelor funcții ale familiei: psihologice, morale, educaționale, emoționale. Această distanță fizică mică devine, însă, un factor favorizant al violenței domestice, deoarece victima se află adesea la ”distanță de un braț” de agresor, astfel încât palma, pumnul, piciorul își găsesc ușor ținta. Când autocontrolul nu este exersat, iar valorizarea vieții și drepturilor celuilalt este slab reprezentată, este la îndemână să descarci furia asupra celui din apropierea ta, despre care știi că nu va reacționa, nu va reclama, nu va pleca.

4. PREJUDECĂȚI. N-o să fac teoria lor aici – cum se nasc, cum se perpetuează, ce efecte au asupra felului în care gândim, cum le putem conștientiza și cum putem acționa neinfluențați de ele. Prefer câteva exemple din care sper să rezulte faptul că preconcepțiile noastre, modelele culturale moștenite în cadrul familial, experiențele personale influențează nu doar felul în care ne raportăm la violența domestică săvârșită de noi sau asupra noastră, dar și felul în care percepem violența asupra celorlalți. Nu ne batem propriii copii, dar nu ne interesează că alții și-i ”disciplinează” pe-ai lor bătându-i. Câte glumițe și bancuri circulă în mediul on-line despre lipsa de vinovăție a celui care își ”suprimă” soacra sau nevasta pentru că-l stresează, în care cititorul se solidarizează ghiduș cu autorul crimei! Și share-uim public sau în grupuri restrânse. Când fratele, prietenul, colegul, vecinul nostru își bate nevasta, chiar dacă nu-i ținem partea și nu căutăm „greșelile” ei pentru a-l scuza, continuăm să cultivăm în același fel relația cu agresorul, ca și cum ar fi un om care poate fi ”validat” social. Nu afirmăm explicit că nu ne pasă, poate doar gândim că nouă nu ni se poate întâmpla. De câte ori am sunat la poliție când am auzit ceartă, plânsete și bufnituri în apartamentul alăturat, pentru a cere ajutor în favoarea victimei, ci nu pentru că ne-au deranjat fonic. Și de câte ori ne-am exprimat dezacordul explicit față de agresor în legătură cu ceea ce face, de câte ori am încurajat victima, i-am promis că vom declara ca martor, dacă decide să facă vreun demers judiciar și ne-am asumat ”disconfortul” de a fi audiați într-un proces?

5. PRIVAT – de cele mai multe ori violențele exercitate de către agresor asupra membrilor familiei lui sunt puse în practică în spațiul casnic. Este un loc pe care îl știe foarte bine, unde nu pot apărea surprize, unde nu există persoane puternice care să intervină în favoarea victimei, unde nu poate fi întrerupt, unde efectele pot fi ascunse. În cele mai multe cazuri, chiar și când leziunile produse victimei sunt grave, tot agresorul este cel care decide dacă e nevoie ca victima să primească asistență medicală, dacă se poate duce la spital, arareori este chemată salvarea (deoarece ar presupune pătrunderea în casă a personalului medical), iar în cazul în care victima ajunge la spital, agresorul îi impune un scenariu fals ce va fi prezentat personalului medical, pentru a ascunde mecanismul real al producerii leziunilor.

Desfășurarea actelor de violență în spațiul privat afectează, în fapt, și probatoriul ce poate fi administrat în cazurile în care victima depune plângere sau organele judiciare se sesizează din oficiu. Căci, da, legea[8] permite ca organele de urmărire penală să se sesizeze din oficiu în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe și a vătămării corporale din culpă săvârșite asupra unui membru de familie. Cum să te sesizezi din oficiu pentru vătămare corporală din culpă, m-au întrebat unii colegi? Dacă ne uităm la felul în care legea specială a definit violența fizică, remarcăm că s-au avut în vedere atât acțiunile pe care le identificăm ca intenționate (lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare), dar și vătămarea corporală ori a sănătății ”mascată” ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acțiuni cu efect similar, dar și acele fapte de violență atipice, precum supunerea victimei la eforturi fizice epuizante sau la activități cu grad mare de risc pentru viață sau sănătate şi integritate corporală.

De multe ori în antecedența unui pacient care este supus unei intervenții medicale de urgență ca urmare a unui act de mare violență există un istoric de ”căderi, alunecări și autoaccidentări”. Copiii abuzați în familie, ajunși la spital ca urmare a unui eveniment agresiv recent, au adeseori urme de fracturi vechi, cicatrici și alte urme de violență anterioară, anemii, distrofii și alte probleme medicale cauzate de carențele alimentare de lungă durată, degerături sau infecții ca urmare a neglijării lor.

6. PROBLEMĂ DE SĂNĂTATE PUBLICĂ. Deși se realizează în spațiul privat al locuinței familiei, violența domestică este o problemă de sănătate publică[9]. Costurile medicale și sociale ale violenței domestice sunt mai mari decât ni le putem imagina. Din ce în ce mai mult în ultima vreme se încearcă să se stabilească impactul real al violenței domestice asupra bugetelor publice, dar mai ales asupra persoanelor care au suportat violența[10].

În studiile de lungă durată desfășurate în SUA s-a ajuns la concluzia că incidența unor boli cronice precum diabetul și bolile cardiovasculare sunt de peste zece ori mai frecvente la adulții care au fost victime ale violenței în copilărie, comparativ cu restul populației. Există, evident, un ”cost personal” pe care victimele violenței domestice îl plătesc. Se afirmă chiar că victimele care în copilărie au fost supuse violenței domestice trăiesc, în medie, cu 20 de ani mai puțin decât restul populației din aceeași arie geografică.

Îmbolnăvirile dezvoltate au rădăcini de necontestat în traumele suferite. Durerea e însoțită transpirație și de o mulțime de alte reacții vegetative; locurile în care pielea și carnea au fost strivite presupun tumefacții, excoriații, răni, hematoame, deci procese complexe de absorbție ulterioară a acestora, de reparare, cărora celulele din acele țesuturi și din sânge trebuie să le facă față în mod repetat; frica și reacția de înghețare în fața violenței presupun schimbarea ritmului cardiac, paloare – vasoconstricție, modificarea respirației; vigilența: suprasolicitarea organelor de simț în așteptarea agresorului, în a-i urmări mișcările, în a-i anticipa reacțiile, dublată de contractura mușchilor posturali, încordarea în poziții de evitare/fugă; tremurul (dinților, al corpului) – toate implică un complex de reacții ale organismului (mediatori chimici, hormoni de stress etc.) și un consum supradimensionat de resurse – deci o funcționare în parametri anormali a organelor și a organismului, în general, pentru perioade lungi de timp.

În Analiza de situație publicată anul trecut cu prilejul zilei internaționale de luptă împotriva violenței domestice (25 noiembrie) se regăsește următoarea concluzie: ”este un fenomen grav, o problemă comunitară, socială şi de sănătate publică ce afectează în principal femeile (95% din totalul victimelor violenței în familie sunt femei). La nivel mondial, între 40% şi 70% dintre femeile ucise sunt victime ale violenței în familie[11]

7. PASIVITATEA. Victima, supusă umilințelor repetate și îngrădirilor diverse, nu se valorizează pe sine. Nu crede că merită altceva sau că va găsi un mod de viață mai bun. La această demotivare și incapacitate de a acționa a victimei se adaugă pasivitatea celor din jur. Din punct de vedere social victimele sunt izolate treptat şi, în cele din urmă, total, de familia de origine, de grupul de prieteni, de colegii de serviciu sau de serviciile de asistență socială. Izolarea socială a victimei reprezintă unul dintre cei mai severi factori de eșec în încercarea acesteia de ieșire din această dependență[12].

Familia agresorului va exercita o presiune asupra victimei ori de câte ori aceasta va încerca să facă un demers de separare, învinovățind-o de destrămarea relației și că încearcă să „distrugă viitorul” agresorului prin atragerea de consecințe penale sau denigrarea lui în societate. Familia victimei, în cazul în care, în ciuda încercării agresorului de a o izola, menține relația cu aceasta, o face sporadic. Uneori chiar propria familie extinsă exercită presiune asupra victimei pentru a mai ”rezista”, pentru a nu face publică problema ei, pentru menținerea statutului formal în comunitate. Tributare prejudecăților, rudele îi reproșează că nu suportă destul, că nu i se întâmplă ceva de netolerat, că vrea să-ți expună viața imperfectă, că face cunoscută mizeria, că îi umple de rușine. În mod surprinzător, în zilele noastre încă este ”rușinos” să fii victimă. De aceea devoalarea acestui statut este adesea însoțită de un stigmat social. Martorii obiectivi, care ar putea fundamenta o decizie judecătorească – vecinii, colegii și prietenii – evită să se implice în aceste ”afaceri de familie”.

Durata mare a procedurilor și lipsa unei reacții imediate sunt componente ale pasivității autorităților. Autoritățile sunt nemulțumite că victimele nu reclamă; că nu reclamă ”la timp”; că nu pot ”dovedi” violența; că nu au certificat medico-legal; că nu-și mențin plângerea; că se împacă, că nu vor ordin de protecție judecătoresc; că nu divorțează; că nu pleacă… În fapt, toate acestea sunt noi motive de descurajare pentru continuarea unui demers sau pentru demararea unuia ulterior. Contactul victimei cu persoane ce au comportament neprofesionist și neprietenos, deși ar trebui să-i apere drepturile, durata mare a procedurilor, imprevizibilitatea cu privire la derularea acestora și neinformarea victimei cu privire la etapele viitoare, necunoașterea drepturilor și neasigurarea asistenței juridice gratuite adecvate, neasigurarea unei compensații financiare din partea statului pentru daune morale, neaplicarea unor pedepse descurajante pentru agresori și neluarea unor măsuri preventive imediate, care să dea sentimentul victimei că este în siguranță, sunt doar câteva obstacole privind accesul victimei la o reparație efectivă pentru suferința suportată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat această pasivitate a autorităților române constatând, într-o cauză, că, deși reclamanta a făcut uz de cadrul juridic care îi permitea să se plângă de violența în familie și să solicite protecția autorităților, acestea nu aplicaseră dispozițiile legale relevante în cazul său[13], ajungând până la a constata că reclamanta provocase actele de violență îndreptate împotriva sa și considerând că nu erau suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare a dreptului penal. O astfel de abordare, spune Curtea, privase cadrul juridic național de scopul său și era incompatibilă cu standardele internaționale referitoare la violența împotriva femeilor. ”Într-adevăr, pasivitatea autorităților în cauza de față reflectase o atitudine discriminatorie față de reclamantă ca femeie și demonstrase o lipsă de implicare în abordarea violenței în familie, în general, în România”. Într-o altă cauză[14], CEDO a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Convenție, constatând că maniera în care a fost efectuată investigația nu i-a permis reclamantei să beneficieze de protecția eficientă. Deși cadrul legislativ prevedea cooperarea între diferitele autorități, precum și măsuri extra-judiciare care să identifice și să asigure urmărirea actelor de violență în familie și deși certificatul medical a oferit prima facie probe în sprijinul afirmațiilor reclamantei, din dosar nu a reieșit că s-au urmat pași în acest scop.

În prezent există un mecanism de intervenție nou – ordinul de protecție provizoriu. Este, din punctul meu de vedere, un tip de reacție imediată eficientă. Polițistul se deplasează acolo unde a fost sesizată violența și îndepărtează agresorul, protejând victima prin cele câteva măsuri pe care le poate lua, pentru a preveni riscul cu privire la viața, integritatea corporală sau libertatea acesteia. Riscul. Este un bun moment pentru procurorul care confirmă ordinul de protecție dat de polițist să verifice dacă s-a săvârșit deja și o faptă de gravitatea unei infracțiuni, caz în care se poate sesiza din oficiu. Dar violența domestică nu presupune numai infracțiuni, ci și fapte mai puțin grave. Sau pot fi probate doar fapte mai puțin grave. Important ar fi să cunoaștem cu toții ce este violența domestică și să o recunoaștem.


[1] Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în M.O. nr. 367/29 mai 2003.
[2] 24% dintre femeile din România au suferit violență din partea partenerului, conform ANALIZEI DE SITUAŢIE publicată exact acum un an (ZIUA INTERNAŢIONALĂ PENTRU ELIMINAREA VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA FEMEILOR – 25 noiembrie 2018) – document publicat aici.
[3] Anca Munteanu, Ana Muntean, Violență, traumă, reziliență, Polirom, 2011, p.78.
[4] Art. 3 și 4 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 174/13.07.2018 conțin definițiile și formele violenței domestice.
[5] Andrei Iacuba, Elena Diaconu, Combaterea violentei domestice, Legea nr. 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei domestice si instrumente europene privind ordinul de protecție. Comentarii si explicații, C.H. Beck, 2019.
[6] Din păcate, un exemplu al unei astfel de codificări îl avem, în istoria recentă (mai puțin de 100 de ani) – într-un regim care avea discriminarea multiplă ca politică de stat. Pentru femei exista faimosul program al celor trei K al naziștilor: Kirche, Kinder, Kuche – Biserica, Copiii, Bucătăria.
[7] Există mai multe teorii psihologice referitoare la explicarea comportamentului victimei.
[8] Art. 199 alin. 2 din Codul penal.
[9] În chiar primul articol, Legea nr. 217/2003 prevede: ”(2) Prevenirea şi combaterea violenţei domestice fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică”.
[10] Medical costs attributable to child maltreatment a systematic review of short- and long-term effects – Brown DS, Fang X, Florence CS; The economic burden of child maltreatment in the United States and implications for prevention – Fang X, Brown DS, Florence CS, Mercy JA; Long-term economic consequences of child maltreatment: a population-based study – Thielen FW, Ten Have M, de Graaf R, Cuijpers P, Beekman A, Evers S, Smit F; Child maltreatment in the United States: prevalence, risk factors, and adolescent health consequences – Hussey JM, Chang JJ, Kotch JB; The legacy of child maltreatment: long-term health consequences for women– Arias I; disponibil aici.
[11] Disponibil aici, p. 7.
[12] Disponibil aici, p. 8.
[13] Cauza Bălşan împotriva României – Hotărârea din 23 mai 2017 – Violențe repetate, numeroase plângeri – soțul nu a fost tras la răspundere. Reclamanta a susținut că tolerarea de către autorități a acestor acte de violență o făcuseră să se simtă înjosită și neajutorată. Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție – autoritățile nu o protejaseră pe reclamantă în mod adecvat împotriva actelor de violență comise de soțul său și încălcarea art. 14 coroborat cu art. 3 – violența se bazase pe criterii de sex. Soțul reclamantei o supusese la acte de violență, iar autoritățile trebuiau să fi fost pe deplin conștiente de aceste abuzuri, având în vedere solicitările acesteia de a primi asistență adresate poliției și instanțelor.
[14] Cauza E.M. împotriva României – Hotărârea din 30 octombrie 2012 – încălcare art. 3. Reclamanta a susținut în special că investigarea plângerii sale penale privind actele de violență în familie, săvârșite în prezența fiicei ei, în vârstă de un an și jumătate, nu a fost eficientă. Instanțele române au respins plângerile reclamantei pe motiv că afirmațiile ei conform cărora fusese supusă unor violențe de către soțul său nu au fost dovedite.


Judecător Corina Voicu
Curtea de Apel Pitești


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.