Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Prestaţia compensatorie în procesul de divorţ
29.11.2019 | Andreea MIHEȘ

Andreea Miheș

Andreea Miheș

Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) a introdus, pentru prima oară în legislaţia noastră, prestaţia compensatorie, ca instrument juridic pus la îndemâna soţului nevinovat, alături de despăgubirile reglementate de art. 388 Cod civil, în vederea compensării dezechilibrului semnificativ pe care desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unuia dintre soţi îl determină în condiţiile de viaţă ale celuilalt soţ.

Sursa de inspiraţie pentru reglementarea prestaţiei compensatorii, a constituit-o cel mai probabil, la fel ca şi în cazul despăgubirilor prevazute de art. 388 Cod civil, Codul civil francez, care la art. 270 (introdus încă din anul 1975) dispune că prestaţia compensatorie este destinată a compensa, atât cât este posibil, dezechilibrul pe care desfacerea căsătoriei îl crează asupra condiţiilor de viaţă ale soţului solicitant[1]. În mod similar, art. 390 prevede că prestaţia compensatorie este menită a compensa, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită. Totuşi, deşi scopul prestaţiei compensatorii este similar, în reglementarea franceză şi romană, condiţiile de acordare şi modul de stabilire sunt parţial diferite. Vom aborda, şi sub aspect comparativ cu reglementarea Codului civil francez, în rândurile ce urmează, condiţiile prestaţiei compensatorii.

Menţionăm, ab initio, că este posibilă acordarea cumulativă a despăgubirilor prevăzute de art. 388 Cod civil şi a prestaţiei compensatorii, cele două instrumente juridice de dezdăunare a soţului nevinovat, având condiţii de acordare semnificativ diferite. Ca atare, după cum vom detalia şi în rândurile ce urmează, se pot acorda atât despăgubiri pentru prejudiciile materiale sau morale, în condiţiile art. 388, cât şi o compensaţie sub forma prestaţiei compensatorii, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 390 Cod civil.

Art. 390 Cod civil reglementează condiţiile prestaţiei compensatorii[2]. Astfel, prestaţia compensatorie poate fi acordată numai în cazul în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a soţului pârât. Cu alte cuvinte, numai soţul căruia nu i s-a reţinut nicio culpă comună sau exclusivă în desfacerea căsăstoriei poate solicita prestaţia compensatorie de la soţul vinovat. Scopul prestaţiei compensatorii este, așa cum prevede expressis verbis art. 390 Cod civil, acela de a compensa, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită. Ca atare, ca o condiţie sine qua non a acordării prestaţiei compensatorii, se impune existenţa unui dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale soţului nevinovat, ca urmare a divorţului.

În plus, căsătoria trebuie să fi avut o durată de cel puţin 20 de ani. Ultimele două condiţii sunt corelate, căci este lesne de înţeles că divorţul poate afecta într-o măsură semnificativă condiţiile de viaţă ale soţului nevinovat, numai în contextul în care căsătoria a avut o durată mare de timp. Legiuitorul a urmărit să instituie o limitare a cazurilor în care se poate cere şi obţine prestaţia compensatorie, la situaţiile în care durata căsătoriei a determinat un anumit stil de viaţă, pe care soţul nevinovat, prin ipoteză dedicat familiei, fără vreo vină în destrămarea relaţiilor de familie, se vede nevoit să îl schimbe. Probabil că legiutorul a apreciat că încheierea prin divorţ unui mariaj mai scurt nu determină o schimbare atât de radicală în condiţiile de viaţă ale soţului nevinovat, încât să se impună compensarea acestuia cu ajutorul acestui instrument juridic. În Codul civil francez, sursă de inspiraţie pentru cel român, nu s-a instituit o astfel de limitare, menţionându-se doar că judecătorul va ţine seama de durata căsătoriei soţilor. Considerăm că o astfel de soluţie era de preferat, având în vedere multitudinea situaţiilor care se pot ivi în practică. Desfacerea unei căsătorii care a durat, de pildă, mai puţin de 20 de ani, dar totuşi un timp îndelungat, peste 10 ani, ar trebui să dea dreptul soţului nevinovat să solicite acordarea prestaţiei compensatorii, râmânând la aprecierea judecătorului dacă durata căsătoriei este suficientă şi desfacerea ei a produs un dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită, în funcţie de ansamblul împrejurărilor concrete ale cauzei.

Pentru cazurile în care soţul nevinovat suferă un prejudiciu, moral sau material, care se poate manifesta şi printr-o schimbare semnficativă a condiţiilor de viaţă (ceea ce îl poate afecta atât psihic – de exemplu, prin îndepărtarea sau excluderea din grupul de prieteni sau cunoştinţe comune, pierderea statutului social, cât şi material – imposibilitatea procurării unei locuinţe similare, a menţinerii aceluiaşi stil de viaţă), acesta din urmă are la dispoziţie posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul art. 388 Cod civil, dacă nu îndeplineşte condiţia privitoare la durata căsătoriei. De asemenea, după cum am arătat, va putea obţine atât despăgubiri, cât şi prestaţia compensatorie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ambele instrumente juridice. Este posibil, de exemplu, ca soţul nevinovat să sufere un prejudiciu moral din cauza infidelităţii celuilalt soţ, în condiţiile în care căsătoria a avut o durată mare de timp, peste 20 de ani, perioadă în care acesta s-a dedicat familiei, iar desfacerea căsătoriei, determină o suferinţă psihică importantă, în contextul sentimentelor de singurătate, izolare şi stigmat social survenite ca urmare a divorţului. O astfel de situaţie poate atrage însă şi obligarea soţului vinovat la plata unei compensaţii, date fiind consecinţele asupra condiţiilor de viaţă ale soţului nevinovat. De pildă, acesta este obligat să se mute din locuinţa proprietate exclusivă a soţului vinovat, fiindu-i imposibil să îşi procure altă locuinţă sau nu îşi mai poate asigura nici măcar mijloace apropiate de cele avute în timpul căsătoriei, pentru susţinerea traiului zilnic.

Pe de altă parte, în cazul prestaţiei compensatorii, solicitantul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, aşa cum este ţinut pentru a obţine despăgubiri în temeiul art. 388 Cod civil, ci doar să dovedească dezechilibrul semnificativ în condiţiile de viaţă, survenit ca urmare a divorţului (deci nu ca urmare a faptelor soţului culpabil de desfacerea căsătoriei). În practica judiciară s-a decis că, în cauza dedusă judecăţii, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de 390 aliniatele 1 şi 2 Cod civil şi cum veniturile reclamantului au fost din totdeauna net superioare faţă de cele ale pârâtei, ceea ce le permitea ca aceştia să aibă o viaţă confortabilă, lipsită de griji, iar prin desfacerea căsătoriei viaţa pârâtei – reclamante cel puţin din punct de vedere material, suferă o modificare majoră fiind nevoită să aplice alte standarde potrivit cu veniturile sale, instanţa va obliga intimatul – pârât la plata unei prestaţii compensatorii sub forma rentei viagere, în cuantum de 10 %, din venitul net permanent realizat de reclamant pe o perioadă de 5 (cinci) ani, începând cu data pronunţării hotărârii[3].

În practica judiciară[4] s-a decis că atunci când nu se poate dovedi existenţa unui dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale solicitantului ca urmare a divorţului, nu se va acorda prestaţia compensatorie. Ca atare, instanţa a arătat că din declaraţiile martorilor audiaţi se constată că la părăsirea de către reclamant a domiciliului comun pârâta a rămas cu toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei, aceasta beneficiind şi de o pensie care îi poate acoperi nevoile uzuale, astfel că nu s-au putut identifica un dezechilibru semnificativ pe care divorţul urmează a-l determina în condiţiile de viaţă ale pârâtei. În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a desăgubirilor în temeiul art. 388, instanţa de judecată a arătat că prejudiciul a cărui reparare se solicită pe această cale, nu se confundă cu diferența de nivel de trai intervenita prin divorț, care poate genera dreptul la prestația compensatorie şi nu are relevanţă nivelul de trai al soților sau durata căsătoriei, iar prejudiciul trebuie sa fie, în toate situațiile, dovedit[5]. Vizavi de acest aspect s-a reţinut că după o căsătorie care a durat 28 de ani şi în care cel puţin din exterior părțile au părut a fi un exemplu pentru comunitate şi o familie de gospodari cu o conduită demnă de urmat, reclamantul a părăsit domiciliul comun fără nicio explicaţie, lăsând-o pe pârâtă singură, cu o gospodărie de întreţinut, fără sprijinul material şi mai ales emoţional şi moral de care pârâta reclamantă ar fi sperat să beneficieze după atâţia ani de gospodărie, acesta fiind de fapt şi scopul încheierii unei căsătorii (aceasta a dovedit că suferă de depresie şi tulburări anxioase, cauzate de faptul că fost părăsită de către soţ). Instanţa de fond a decis astfel că prejudiciul moral suferit de pârâta reclamantă este dovedit, iar culpa reclamantului este reţinută având în vedere temeiul de drept în temeiul căruia a fost admisă cererea de divorţ, fiind admisă cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la despăgubiri şi apreciindu-se că suma de 5.000 lei poate acoperi prejudiciul astfel creat.

Dificultatea pe care o creează pe tărâm probatoriu varietatea şi dinamica relaţiilor de familie şi a împrejurărilor de fapt avute în vederea la acordarea compensaţiilor la divorţ este lesne de observat în soluţiile diferite pronunţate de instanţele de control judiciar faţă de instanţele de fond. În cauza citatată instanţa de apel a invalidat interpretarea instanţei de fond. Nu numai că motivele de divorţ s-au ivit înainte de intararea în vigoare a noului Cod civil, astfel cu nu se poate face aplicarea art. 388, dar despăgubirile pentru daunele morale nu pot fi acordate nici în temeiul principiilor generale de drept. În acest sens, s-a arătat că solicitanta a locuit singură în ultimii 6 ani ca urmare a faptul că soţul său părăsise domiciliul comun şi s-a gospodărit singură, soţul reclamant lăsând la plecare toate bunurile pe care cei doi soţi le dobândiseră în timpul căsătoriei. În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că cele două părţi ar fi avut o căsătorie de 28 de ani în care din exterior părţile au părut a fi un exemplu pentru comunitate aceasta nu corespunde realităţii deoarece, după cum rezultă din recunoaşterile părţilor, acestea sunt despărţite în fapt din anul 2008, după o convieţuire de 21 de ani şi după ce copii rezultaţi din căsătorie au devenit majori, iar aparenţa unei relaţii nu este de natură a genera dreptul la despăgubiri. Tribunalul apreciază astfel că în cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu suferit de apelanta pârâtă prin desfacerea căsătoriei, deoarece de mai bine de 6 ani aceasta se află în aceeaşi situaţie, iar tulburarea depresivă menţionată în adeverinţa emisă în anul 2013 emisă de medicul de familie, în condiţiile în care nu a fost însoţită de acte provenite de la medicul de specialitate, nu apare ca fiind un argument suficient pentru acordarea acestor despăgubiri.[6]

Sub aspectul cumulării mai multor tipuri de compensaţii în cadrul procesului de divorţ, soţul care solicită pensie de întreţinere, în temeiul art. 389 alin. 2 Cod civil, nu o va putea cumula cu prestaţia compensatorie[7]. Acordarea pensiei de întreţinere are loc numai dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii specifice. Deşi condiţiile ce se impun a fi întrunite pentru acordarea celor două tipuri de compensaţii sunt diferite, legiuitorul a apreciat că scopul lor este acelaşi, fiind ambele menite să compenseze un dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale soţului solicitant. Se subînţelege faptul că şi în cazul pensiei de întreţinere, soţul aflat în incapacitate de muncă survenită în timpul căsătoriei sau înainte de căsătorie, ori în decurs de un an de la desfacerea acestei (dacă inacapacitatea este cauzată de o împrejurare în legatură cu căsăstoria), suferă ca urmare a divorţului un dezechilibru important sub aspectul condiţiilor de viaţă. Ca atare, pensia de întreţinere este menită să compenseze acest dezechilibru, determinat în mod primordial de incapacitatea de muncă a soţului solicitant, starea de nevoie apărând însă ca urmare a deasfacerii căsătoriei. Când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru ambele instrumente juridice, soţul solicitant poate opta pentru una dintre ele: prestaţie compensatorie sau pensie de întreţinere, neavând, aşadar posibilitatea de a le obţine cumulat.

În jurisprudenţă, au survenit deja interpretări distincte ale instanţelor de diferite grade de jurisdicţie ale incidenţei art. 392 Cod civil în cauzele deduse judecăţii. Astfel, dacă în primă instanţă cererea pârâtei de acordare a prestaţiei compensatorii a fost respinsă (pe motiv că ambii soţi se fac vinovaţi de desfacerea căsătoriei, iar aceasta primeşte o pensie de invaliditate ca urmare a unei boli ce a survenit în timpul căsătoriei şi îşi suplimentează veniturile prin prestarea unor activităţi în străinătate, încât nu se poate aprecia că se află în stare de nevoie, nefiind date condiţiile prevăzute de art. 389 Cod procedură civilă[8]), instanţa de apel a stabilit că solicitarea apelantei – pârâte de stabilire a unei prestaţii compensatorii, în temeiul dispoziţiilor art. 392 aliniat 1 Cod civil, este întemeiată, întrucât aceasta, cu înscrisurile medicale depuse la dosar, a dovedit afecţiunile grave de sănătate pe care le-a contactat în timpul căsătoriei, faptul că reclamantul a avut un comportament infidel şi conflictual, inacceptabil vieţii de familie, cu repercusiuni negative asupra sănătăţii sale, precum şi faptul că nu poate să-şi găsească un loc de muncă, aflându-se în incapacitate parţială de a munci, cu o pensie de invaliditate de 300 lei, pe care este nevoită să o cheltuie pentru a-şi procura medicamentele necesare tratamentului afecţiunilor grave de care suferă[9]. Martora din proces a declarat că de la introducerea acţiunii de divorţ pârâta plânge mereu, nu poate să doarmă şi a slăbit foarte mult. Toate aceste aspecte justifică, a apreciat instanţa, cel puţin pentru o perioadă de timp, o compensaţie bănească (o rentă lunară, în cuantum de 150 de lei, pe o perioadă de 20 de luni) pentru traumele provocate de divorţ şi un ajutor material pentru susţinerea cheltuielilor pentru tratarea afecţiunilor de sănătate care au survenit în timpul căsătoriei[10].

În speţă, cum s-a arătat, prima instanţă a respins cererea pârâtei de acordare a pensiei de întreţinere, cu motivarea că aceasta nu se află în stare de nevoie, în sensul disp. art. 389 Cod civil, iar instanţa de apel a invalidat această soluţie. În recurs s-a decis din nou în sens contrar celor reţinute în apel, arătându-se că în atare situaţie, considerentele avute în vedere la acordarea prestaţiei compensatorii, privind incapacitatea parţială de muncă a pârâtei şi cuantumul redus al pensiei lunare de invaliditate nu pot fi primite, fiind contrare celor avute în vedere la soluţionarea cererii de acordare a pensiei de întreţinere. Tot astfel, nu pot fi primite nici considerentele instanţei de apel privind suferinţa provocată pârâtei prin introducerea acţiunii de divorţ de către reclamant, aceste argumente fiind aduse de pârâta însăşi în susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor, cerere de asemenea respinsă ca nefondată de prima instanţă, soluţie menţinută de Tribunal prin decizia atacată[11].

Ca atare, soluţia instanţei de apel, a fost invalidată în recurs. Aceasta deoarece considerentele reţinute de instanţă au fost eronate. După cum am arătat, scopul pensiei de întreţinere şi cel al prestaţiei compensatorii este acelaşi, anume de a compensa dezechilibrul creat prin desfacerea căsătoriei în condiţiile de viaţă ale celui care le solicită, motiv pentru care nici nu pot fi acordate cumulat. În speţă, dacă nu s-a putut reţine acest dezechilibru pentru acordarea pensiei de întreţinere (nefiind dovedită incapacitatea de muncă parţială şi nici imposibilitatea obţinerii de venituri), este evident că el nu poate fi reţinut pentru acordarea prestaţiei compensatorii.

Dacă în reglementarea Codului nostru civil, soţul solicitant trebuie să fie total inocent, adică să nu i se poată reţine vreo culpă în desfacerea căsătoriei, legiuitorul francez a optat pentru o reglementare mai puţin restrictivă, stabilind că judecătorul poate refuza să acorde prestaţia compensatorie dacă soţul solicitant are o culpă exclusivă în desfacerea căsătoriei.[12] Ca atare, cazurile în care se poate acorda prestaţia compensatorie sub imperiul legii franceze sunt mult mai numeroase decât în reglementarea Codului civil francez. Judecătorul francez are libertatea de a decide acordarea prestaţiei compensatorii indiferent daca desfacerea căsătoriei a avut loc din culp exclusivă a soţului a cărui obligare se solicită sau din culpă comună a celor doi soţi. El poate refuza acordarea prestaţiei atunci când reţine culpa exclusivă a soţului solicitant, dar nici în acest caz nu este exclusă acordarea acesteia, dacă împrejurările cauzei o impun.

Observăm că legiuitorul român a adoptat o reglementare mult mai restrictivă, care nu corespunde neapărat necesităţilor parctice, în opinia noastră. În general, în cadrul relaţiilor dintre soţi, este destul de dificil, în cele mai multe cazuri, a se stabili culpa exclusivă a unuia dintre soţi, dată fiind dinamica şi varietatea acestor relaţii de-a lungul timpului. De pildă, este posibil ca infidelitatea unuia dintre soţi să conducă în mod nemijlocit la desfacerea căsătoriei. Însă nu este exclus ca relaţiile dintre soţi să se fi deteriorat anterior acestui moment, iar pentru aceasta să i se poată reţine o culpă şi soţului solicitant al prestaţiei compensatorii. În acest caz, dacă divorţul se pronunţă din culpă comună, soţul înşelat de pildă, nu va avea dreptul la prestaţie compensatorie, deşi împrejurările de fapt ar conduce către o astfel de soluţie, care s-ar dovedi echitabilă. De exemplu, soţii au fost căsătoriţi o lungă perioadă de timp, fiind îndeplinită condiţia referitoare la durata mariajului, soţul solicitant al prestaţiei s-a dedicat familiei, astfel încât nu a evoluat profesional şi nu poate obţine venituri care să îi asigure condiţii similare de viaţă. Chiar dacă este posibil să i se reţină o culpă în desfacerea căsătoriei (de exemplu, atitudine distantă faţă de soţ, reproşuri frecvente vizavi de timpul limitat petrecut cu familia), considerăm că în contextul în care motivul nemijlocit al divorţului îl constituie infidelitatea soţului, dublat de îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru prestaţia compensatorie, s-ar impune ca şi în astfel de cazuri, judecătorul să aibă posibilitatea, după o analiză riguroasă a împrejurărilor de fapt, să acorde prestaţia compensatorie soţului ale cărui condiţii de viaţă se modifică substanţial şi a cărui culpă în desfacerea căsătoriei, deşi existentă, a determinat într-o măsură mai mică sau doar în mod indirect degradarea reaţiilor de familie. Codul civil francez se referă în mod expres la echitate, ca şi criteriu, în funcţie de care judecătorul poate refuza acordarea prestaţiei compensatorii. Per a contrario, echitatea poate fi invocată şi în vederea acordării prestaţiei compensatorii, atunci când împrejurările cauzei conduc spre o astfel de soluţie. Considerăm că o putere mai largă de apreciere a judecătorului ar fi fost benefică şi în reglementarea românească şi ar fi condus la o aplicare pe scară mai largă a prestaţiei compensatorii, răspunzând astfel mai bine necesităţilor practice.

De menţionat că în reglementarea Codului civil francez, soţii au posibilitatea ca şi în cazul unui divorţ prin acord să stabilească cuantumul şi modalitatea de executare a prestaţiei compensatorii, printr-un act sub semnătură privată, contrasemnat de un avocat, sau prin convenţie omologată de judecător.[13] Acesta din urmă poate refuza omologarea convenţiei dacă aceasta fixează în mod inechitabil drepturile şi obligaţiile părţilor. Convenţia ratificată de judecător are aceeaşi forţă ca a unei decizii judecătoreşti şi nu poate fi modificată decât printr-o convenţie similară, supusă omologării. Se poate remarca faptul că reglementarea franceză acordă posibilităţi mai largi de aplicare a prestaţiei compensatorii, scopul său nefiind acela de a constitui o sancţiune pecuniară a soţului vinovat pentru desfacerea căsătoriei, ci mai degrabă un remediu pentru dezechilibrul pe care unul dintre soţi, fie el şi culpabil de desfacerea căsătoriei, va fi obligat să îl suporte ca urmare a divorţului. Credem că o atare abordare răspunde mai bine specificului raporturilor de familie, a căror evoluţie în timp poate da naştere unor situaţii complexe, în care nevoia de a restabili echilibrul în viaţa unuia dintre soţi poate să existe, cel puţin pe considerente de echitate, chiar daca s-a reţinut o culpă comună a soţilor în destrămarea relaţiilor de familie.

Art. 391 Cod civil reglementează modul de stabilire a prestaţiei compensatorii[14]. Astfel, sub aspect procedural, prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsăoriei, fiind o cerere accesorie cererii de divorţ. Ca atare, cererea de acordare a prestaţiei compensatorii nu poate fi formulată înainte sau după desfacerea căsătoriei, ci numai odată cu cererea de divorţ. În vederea stabilirii prestaţiei compensatorii, art. 391 Cod civil instituie o serie de criterii specifice de apreciere, în funcţie de situaţia de fapt, a căror aplicabilitate se analizează de la caz la caz, enumerarea nefiind limitativă, rămânând judecătorului a stabili dacă sunt incidente şi alte criterii relevante sub aspectul stabilirii prestaţiei compensatorii.

Astfel, se va ţine seama de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea. Toate aceste aspecte se apreciază în concret, în funcţie de situaţia de fapt, fiind luate în considerare toate împrejurările relevante pentru determinarea dezechilibrului semnficativ pe care divorţul îl determină în condiţiile de viaţă ale soţului solicitant. Se va ţine seama şi de evoluţia previzibilă a unor împrejurări, care va determina o afectare semnificativă a traiului soţului solicitant. De exemplu, chiar dacă la momentul divorţului soţul nevinovat are resurse financiare suficiente pentru a-şi asigura condiţii de viaţă similare celor din timpul căsătoriei, ca urmare a desfacerii căsătoriei starea de sănătate i se deteriorează în mod semnificativ, astfel încât nu mai poate desfăşura o activitate producătoare de venit sau acestea se diminuează semnificativ, ca urmare a stării de sănătate deteriorate ori ca urmare a pensionării de boală sau pentru limită de vârstă.

Considerăm că în practică vor apărea frecvent situaţii în care soţul solicitant (în genere soţia) şi-a neglijat pregătirea profesională sau cariera pentru a se dedica familiei şi creşterii şi educării copiilor, în vreme ce celălalt soţ s-a ocupat de obţinerea resurselor financiare pentru întreţinerea familiei, având totodată posibilitatea, în acest context, să evolueze din punct de vedere profesional, asigurându-şi mijloace superioare de trai. Această situaţie este una consimţită de soţi pentru o lungă perioadă de timp (prin ipoteză ne aflăm în prezenţa unei căsnicii de cel puţin 20 de ani). Între timp, soţul care asigură resursele financiare ale familiei, determină prin comportamentul său desfacerea căsătoriei (de exemplu, prin abuzuri fizice şi psihice, infidelitate etc.). În acest context, este evident că soţul nevinovat va avea de suportat un dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă, neavând posibilitatea de a obţine resurse materiale similare, astfel că va putea beneficia de prestaţia compensatorie, al cărei scop este tocmai acela de a remedia acest dezechilibru, pe care soţul nevinovat de desfacerea căsătoriei este forţat să îl suporte în mod injust şi inechitabil. Codul civil francez se referă în mod expres la această situaţie, foarte frecventă în practică, incluzând-o în categoria criteriilor avute în vedere de judecător la stabilirea prestaţiei compensatorii (art. 271 Cod civil francez). Astfel, judecătorul va lua în considerare consecinţele prezente şi viitoare ale alegerilor profesionale pe care unul dintre soţi le-a făcut în considerarea familiei şi a sprijinului acordat celuilalt soţ în dezvoltarea pregatirii profesionale şi a carierei, în detrimentul celor proprii.

În acest sens, în practica judiciară[15] s-a decis că fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea prestaţiei compensatorii (durata căsătoriei, de peste 20 de ani, culpa exclusivă a pârâtului în desfacerea căsătoriei, dezechilibrul survenit în condiţiile de viaţă ale solicitantei), soţia reclamantă are dreptul la o compensaţie sub forma unei rente viagere lunare de 1/6 din venitul său net, începând cu data pronunțării hotărârii. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că solicitanta s-a preocupat exclusiv de creșterea și îngrijirea celor patru copii născuți în timpul căsătoriei (2 dintre ei cu afecţiuni medicale), sursele de venit ale familiei constând aproape exclusiv în veniturile salariale și de altă natură ale pârâtului, astfel că desfacerea căsătoriei, din culpa soţului (care nu a manifestat interes pentru căsătorie, fiind violent cu reclamanta) determină un dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale acesteia.

Este însă absolut necesară dovada dezechilibrului semnificativ suferit de soţul solicitant în privinţa condiţiilor de viaţă ca urmare a divorţului. Sub acest aspect, în practica judiciară s-a stabilit că reclamanta nu a motivat în ce constă acest dezechilibru, mai precis să menționeze că în timpul căsătoriei îi erau asigurate condiţii de viaţă care prespuneau cheltuieli în cuantum de X lei, iar ea are un venit într-un cuantum mult mai mic. Nu s-a administrat din partea reclamantei nicio proba care să dovedească veniturile și cheltuielile părților în timpul căsniciei, cuantumul acestora, precum și veniturile pe care le va avea după desfacerea căsătoriei. Reclamanta a făcut o simplă afirmație în sensul căa în acest moment nu mai este aptă să desfășoare activități lucrative[16]. Astfel, cererea de acordare a prestaţiei compensatorii a fost respinsă ca neîntemeiată, dată fiind imposibilitatea instanţei de a verifica condiţia dezechilibrului semnificativ.

Şi în Codul civil francez sunt prevăzute mai multe criterii de apreciere, în funcţie de care judecătorul este în drept sa acorde sau să respingă cererea având ca obiect prestaţia compensatorie, ele fiind mai detaliate decât în Codul civil român: durata căsătoriei (de remarcat că nu se instituie o durată minimă, ca în Codul civil român, aspect benefic în opinia noastră), vârsta şi starea sănătăţii celor doi soţi, calificarea şi pregătirea lor profesională, consecinţele alegerilor profesionale făcute de unul dintre soţi în timpul vieţii comune pentru creşterea şi educarea copiilor, timpul alocat dezvoltării carierei soţului, în detrimentul celei proprii, patrimoniul estimat sau previzibil al soţilor, sub forma capitalului şi a veniturilor, după lichidarea regimului matrimonial, drepturile lor existente şi previzibile, situaţia soţiilor sub aspectul drepturilor de pensie, diminuare acestor drepturi de retragerea anticipata a soţulu solicitant, ca efect al desfacerii căsătoriei.

Sub aspectul momentului la care poate fi solicitată prestaţia compensatorie, şi în legislaţia franceză aceasta se acordă odată cu divorţul, fiind lasată la aprecierea suverană a judecătorului, la momentul pronunţării divorţului[17], când acesta va proceda la un examen global al situaţiei patrimoniale a soţilor din trecut, precum a consecinţelor previzibile.[18]

Art. 392 Cod civil reglementează forma în care poate fi acordată prestaţia compensatorie. Astfel, aceasta poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ. Observăm că prestaţia compensatorie poate îmbraca diverse forme, lăsate la aprecierea judecătorului, astfel încât să răspundă cât mai bine nevoii de restabilire a dezechilibrului în condiţiile de viaţă, suferit de soţul solicitant.

De exemplu, probabil frecventă în practică, va fi situaţia în care soţul solicitant va beneficia cu titlu de prestaţie compensatorie de un drept de uzufruct asupra imobilului proprietatea soţului debitor al prestaţiei sau asupra cotei sale părţi din deptul de proprietate asupra imobilului, în care a locuit familia până la divorţ. Este posibil ca acest imobil să fie proprietate comună devălmaşă a celor doi soţi, dar ca urmare a partajului să se stabileasca o cotă de contribuţie mai mare a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei. În acest caz, soţul nevinovat se va găsi în imposibilitatea de a-şi procura o locuinţă similară, astfel că formă potrivită de reparaţie a prejudiciului suferit va fi tocmai acordarea unui drept de uzufruct asupra cotei de proprietate a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei.

În cazul prestaţiilor periodice (renta viageră sau uzufructul), prin hotărârea judecătorească se va stabili și durata acestora, putând fi limitate în timp sau întinzându-se pe întreaga durată a vieţii soţului beneficiar. În cazul prestaţiilor limitate în timp, acestea vor înceta la data stabilită prin hotărârea de divorţ sau la momentul producerii evenimentului care determină stingerea lor. De exemplu, renta viageră se acordă până la încetarea incapacităţii de muncă a soţului beneficiar, astfel că acesta îţi poate găsi un loc de muncă corespunzător. Desigur că astfel de împrejurări ridică unele dificultăţi în practică, dat fiind că soţul beneficiar ar putea să întârzie momentul găsirii unui loc de muncă adecvat pregătirii sale profesionale, pentru a beneficia în continuare de prestaţia compensatorie (considerăm că această atitudine poate fi calificată şi ca abuz de drept). Soţul debitor se va putea adresa însă instanţei de judecată pentru sistarea prestaţiei periodice, daca apreciază că s-a produs evenimentul care determină stingerea ei (de exemplu, starea sănătăţii soţului beneficiar s-a ameliorat, astfel că poate obţine venituri îndestulătoare).

În reglementarea Codului civil francez, prestaţia compensatorie poate fi acordată ca regulă generală, sub forma unei sume de bani. Cu toate acestea poate lua si forma unui drept (uzufruct, abitaţie sau folosinţă) sau a unui bun oferit în compensaţie.[19] Atunci când se stabileşte sub forma unei sume de bani, despăgubirea se va plăti într-o singură etapă, şi numai dacă debitorului îi este imposibil, judecătorul va putea stabili mai multe tranşe în care se va face plata (de obicei lunar) pentru o perioadă care nu va putea depăşi opt ani[20] (în cazuri excepţionale se poate depăşi această durată). Numai în mod excepţional se va putea stabili prestaţia compensatorie sub forma unei rente viagere, în cazul în care starea de sănătate nu îi permite solicitantului să îşi asigure mijloacele necesare traiului zilnic. De asemenea, în cazul bunurilor primite de debitor cu titlul de donaţie sau prin succesiune, este necesar acordul acestuia pentru constituirea unor drepturi în favoarea soţului creditor[21].

Art. 393 prevede, cu titlul de garanţii, că instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei. În cazul în care prestaţia compensatorie se stabileşte sub forma unei rente, soţul debitor va putea fi obligat, la cererea soţului creditor să dea garanţii pentru executarea acesteia, sub forma unei garanţii reale sau a unei cauţiuni. Reglementarea privitoare la garanţii se regaseşte în mod similar şi în Codul civil francez.[22]

Art. 394 Cod civil reglementează condiţiile în care poate avea loc modificarea prestaţiei compensatorii. Astfel, instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului. În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei. Cu alte cuvinte, prestaţia compensatorie va suferi modificări în funcţie de evoluţia resurselor materiale ale debitorului sau ale creditorului. Trebuie să fie însă vorba de o modificare semnificativă a acestora, iar nu de fluctuaţii normale, nesemnificative, în veniturile acestora. Dacă de exemplu, soţul debitor obţine venituri semnificativ mai mici decât cele avute în vedere în hotarârea de divorţ, prestaţia compensatorie se va modifica în mod corespunzător. Sau dacă, pe de altă parte, soţul beneficiar realizează venituri considerabil mai mari decât cele de care dispunea la momentul desfacerii căsătoriei, prestaţia compensatorie se va micşora în mod corespunzător (în ipoteza în care dezechilibrul în condiţiile de viaţă s-a atenuat, dar subzistă, astfel că nu se impune încetarea prestaţiei compensatorii, ci doar diminuarea ei). Pentru cazul în care prestaţia compensatorie nu s-a stabilit sub forma unei cote procentuale din veniturile debitorului (când orice modificare a acestora atrage modificarea cuantumului prestaţiei), ci într-o sumă determinată de bani, indexarea acesteia se face de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Art. 395 Cod civil reglementează cazurile în care încetează prestaţia compensatorie. Conform art. 395 Cod civil, prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei. Ca atare, prestaţia compensatorie încetează când unul dintre soţi, fie el creditor sau debitor al acesteia încetează din viaţă, dat fiind caracterul strict personal al acesteia. De asemenea, daca soţul beneficiar al prestaţiei se recăsătoreşte, el nu va mai avea dreptul la prestaţie compensatorie, dat fiind faptul, că prin refacerea vieţii de familie, este de presupus că a dispărut şi dezechilibrul semnificativ pe are desfacerea căsătoriei l-a produs în condiţiile de viaţă ale acestuia. Pe de altă parte, ar fi de asemenea, de neconceput ca soţul debitor, chiar dacă i s-a stabilit culpa exclusivă în desfacerea căsătoriei, să fie obligat să îl susţină în continuare financiar pe celălalt soţ, în condiţiile în care acesta şi-a întemeiat o nouă familie. Prestaţia compensatorie încetează şi în cazul în care soţul solicitant obţine resurse financiare care îi permit sa îşi asigure condiţii de viaţă similare celor din timpul căsătoriei, astfel că obligarea soţului vinovat de desfacerea căsătoriei la executarea prestaţiei compensatorii nu se mai impune.

Sub aspectul încetării prestaţiei compensatorii în practica judiciară s-a decis că diminuarea veniturilor obţinute de debitor ca urmare a pensionării anticipate nu constituie motiv pentru încetarea sau reducerea prestaţiei compensatorii, fiind rezultatul manifestării de voinţă a acestuia, celelalte împrejurări de fapt avute în vedere în momentul acordării compensaţiei rămânând neschimbate.[23]

Sub aspectul dreptului comparat, menţionăm că în Codul civil francez[24] este reglementată în mod expres situaţia morţii debitorului pensiei de întreţinere. Astfel, în cazul morţii soţului debitor, prestaţia compensatorie, indiferent de forma sa, se impută asupra moştenirii defunctului debitor. Aceasta va fi suportată de către toţi moştenitorii universali, în limita activului succesoral, şi în cazul în care acesta este insuficient, de toţi legatarii cu titlu particular, proporţional cu drepturile dobândite, sub rezerva aplicării art. 927 Cod civil. Dacă prestaţia compensatorie a fost stabilită sub forma unei sume de bani, ce urma a fi plătită în mai multe tranşe, indexate conform regulilor de la pensia alimentară, soldul acestui capital indexat devine imediat exigibil la moartea soţului debitor. Şi în ipoteza în care prestaţia compensatorie a fost fixată sub forma unei rente viagere, aceasta este substiuită de un capital imediat exigibil, la moartea debitorului. Prin derogare de la aceste prevederi, moştenitiorii pot decide de comun acord să menţină forma în care a fost acordată prestaţia compensatorie, obligându-se astfel să execute personal această obligaţie. Sub sancţiunea nulităţii, acordul trebuie încheiat în formă autentică, notarială, fiind opozabil terţilor sub condiţia notificării către soţul creditor, chiar dacă acesta din urmă nu este parte în convenţie.

Legiuitorul român nu a preluat reglementarea franceză incidentă în cazul decesului soţului debitor. Astfel, art. 395 din Codul civil român se mărgineşte a enumera între cazurile de încetare ale prestaţiei compensatorii decesului soţului debitor sau al soţului creditor. Decesul soţului creditor nu ridică probleme, fiind evident că odată cu decesul beneficiarului prestaţiei compensatorii, se stinge şi obligaţia născută în considerarea persoanei acestuia. În lipsa unor prevederi speciale, se aplică regulile generale din materia succesiunilor. Astfel, prin moştenire nu se transmit drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului. Este vorba de acele obligaţii cu caracter viager (în cazul de faţă, prestaţia poate fi stabilită sub forma unei rente viagere, care se stinge, desigur, fie la moartea debiturului, fie la cea a creditorului) sau care sunt forma căruia poate fi acordată prestaţia compensatorie este o obligaţie strict personală născută în temeiul legii). De asemenea, sunt intransmisibile pe care succesorală obligaţiile legate de calităţile personale ale defunctului şi cele contractate intuitu personae.

Ori, în cazul prestaţiei compensatorii este evident că suntem în prezenţa unei obligaţii legate de calitatea de soţ a debitorului şi a creditorului. Astfel, în cazul în care prestaţia compensatorie a fost stabilită sub forma unei rente viagere sau a unei sume de bani plătită periodic până la data stabilită de instanţă sau până la momentul producerii unui eveniment, dacă survine decesul soţului debitor aceste plăţi periodice vor înceta, moştenitorii neputând fi obligaţi în continuare, după cum nici moştenitorii beneficiarului prestaţiei nu vor putea solicita plata de la soţul debitor, obligaţia stingându-se la data decesului acestuia. În mod similar, dacă prestaţia compensatorie a fost acordată sub forma unui drept de uzufruct acesta va înceta la data decesului soţului debitor, bunul intrând în patrimoniul succesoral liber de această sarcină. De asemenea, aceste drepturi vor înceta şi la data decesului soţului beneficiar, astfel că moştenitorii acestuia nu vor putea cere executarea din partea soţului debitor. În ipoteza în care prestaţia compensatorie a fost stabilită sub forma unei sume de bani, plătibilă într-o singura tranşă, considerăm că dacă aceasta nu a fost achitată până la data decesului soţulului debitor sau a soţului creditor, ea se va stinge la acest moment, nemaifiind posibilă executarea ei. Aceasta deoarece este vorba de o obligaţie strict personală, legată de calităţile personale ale beneficiarului şi ale debitorului, astfel încât ea nu se transmite moştenitorilor acestora, neintrând în patrimoniul succesoral, nici ca activ, nici ca pasiv.

Ca o concluzie, putem afirma că introducerea prestaţiei compensatorii în Codul nostru civil este benefică şi, în timp, va creşte şi incidenţa practică a acestui instrument juridic. În momentul de faţă, deşi a trecut o bună perioadă de timp de la reglemenarea ei, jurisprudenţa în materie este relativ săracă. O posibilă explicaţie este şi faptul că pentru acordarea ei este necesar ca motivele de divorţ să se fi ivit înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. Dinamica relaţiilor de familie şi specificul acestora reclamă cel mai adesea un timp mai îndelungat de decizie şi acţiune. Astfel că probabil va mai creşte de-a lungul timpului numărul proceselor de divorţ în care se va solicita şi prestaţia compensatorie. O limitare a cauzelor de acest tip va fi însă permanent incidentă, datorită opţiunii legiuitorului pentru condiţionarea acordării prestaţiei compensatorii, ca şi în cazul despăgubirilor de la art. 388 Cod civil, de culpa exclusivă a soţului a cărui obligare se solicită. După cum arătat, dată fiind specificitatea şi permanenta evoluţiei a relaţiilor de familie şi a cadrului în care acestea se desfăşoară, o abordare mai largă (similară lgislaţiei franceze) ar fi răspuns mai bine necesităţilor practice, lăsând judecătorului o putere mai mare de apreciere a cazurilor în care se impune acordarea prestaţiei, în funcţie de ansamblul împrejurărilor de fapt.


[1] Codul Civil francez, disponibil aici.
[2] (1) În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită. (2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani. (3) Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.
[3] Tribunalul Botoșani, Decizia civilă nr. 161A/2013, portal.just.ro.
[4] Tribunalul Gorj, Decizia nr. 834/2014, portal.just.ro.
[5] Idem.
[6] Idem.
[7] (2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
[8] Judecătoria Dorohoi, sentinţa civilă nr. 490 din 06 martie 2012, portal.just.ro.
[9] Decizia nr. 13 A din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Botoşani, portal.just.ro.
[10] Idem.
[11] Decizia 993 din 18.09.2013, Curtea de apel Suceava, portal.just.ro.
[12] Codul Civil francez,disponibil aici.
[13] Art. 278 Cod Civil francez, disponibil aici.
[14] (1) Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei. (2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.
[15] Judecătoria Constanţa, sentinţa civilă nr. 5369 din 16.05.2018, pe portal.just.ro.
[16] Judecătoria Constanţa, sentinţa civilă nr. 4145 din 08.04.2015, pe portal.just.ro.
[17] Juliette Daudé, PRESTATION COMPENSATOIRE & DOMMAGES ET INTÉRÊTS : QUELLES DIFFÉRENCES ?, disponible aici.
[18] Idem.
[19] Ibidem.
[20] Idem.
[21] Codul Civil francez, disponibil aici.
[22] Art. 277, Cod Civil francez.
[23] Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentință civilă nr. 8363/21.06.2016, pe portal.just.ro
[24] Art. 280, modificat prin Legea 439 din 26 mai 2004, disponibil aici.


Av. Andreea Miheș


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.