Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Judecătorul de instrucție ca soluție alternativă pentru reformarea instrucției penale privind răspunderea penală a magistraților
28.11.2019 | Silviu Gabriel BARBU

Silviu-Gabriel Barbu

Silviu-Gabriel Barbu

In randurile de mai jos propun introducerea judecatorului de instructie pentru a exercita functia de instructie penala/ in faza de urmarire penala/ a dosarele penale referitoare la fapte ale judecatorilor si procurorilor, pentru a se accentua mecanismele de protectie a principiului independentei justitiei, a independentei procurorilor si o mai eficienta protectie a principiului general al legalitatii, a statului de drept si a democratiei constitutionale in Romania.

De ceva vreme se tot rostogoleste o emotie publica referitoare la controversata – in egala masura laudata si hulita – Sectie de Investigare a Infractiunilor din Justitie – SIIJ. Ce reprezinta aceasta pentru sistemul judiciar din Romania?

Mai multe organisme internationale si regionale, inclusiv entitati din aparatul Uniunii Europene au transmis Romaniei critici (inclusive MCV recent noiembrie 2019) cu privire la aceasta sectie speciala de ancheta din cadrul MPR, apreciind in esenta ca modul de organizare a SIIJ nu corespunde cu exigentele statului de drept, ca este de natura sa incalce independenta Justitiei, adica a judecatorilor, dar si a procurorilor, motivand cu exclusivitatea competentelor acesteia, faptul ca este oarecum deasupra tuturor celorlalte structuri judiciare din Autoritatea Judecatoreasca, poate sa genereze deschiderea de dosare penale pe aprecieri subiective si discretionare, eventual excesive ale procurorilor din structura, ca nu are niciun control institutional deasupra, respectiv este nepermis controlul ierarhic pe verticala institutionala la indemana procurorului general al PICCJ, respectiv pare ca procurorii SIIJ beneficiaza de un fel de imunitate din moment ce nimeni altcineva nu are competenta de a le verifica in materie penala activitatea inainte de sesizarea unei instante de judecata si respectiv de a-l cerceta pentru faptele ce le sunt imputate.

De asemenea, si alte critici s-au mai adus in spatiul public in circa un an si o luna de la operationalizarea acesteia. Sigur ca se pune o intrebare simplista, banala: serviciul similar care exista in cadrul DNA inainte de infiintarea SIIJ avea o putere asemanatoare sau mai mica sau mai mare?!? Timpul a demonstrat ca acel Serviciu de anchete in Justitie din DNA avea o putere egala, daca nu cumva mai mare (in fapt, in cazuri concrete) decat SIIJ, prin urmare in aceasta a privinta, a regulilor statului de drept, prin prisma regulii „check and balance” intre cele doua nu este nicio diferenta si niciuna nu pare ca ar putea fi ferita de tendinta de a efectua anchete pornite din motivatii de subiectivism accentuat si cu diverse scopuri mascate, prin care sa genereze timorarea artificiala a unor judecatori si procurori supusi anchetelor penale. O analiza in oglinda, in paralel, este absolut necesara, obligatorie.

Sunt, insa, unele diferente pe criterii obiective care vin in favoarea SIIJ: procurorii sunt selectionati de CSM (autoritatea publica desemnata constitutional sa vegheze asupra carierei magistratilor, cu observatia ca este discutabil daca nu se incalca separatia carierelor prin formula concreta din lege[1]), selectia are cel putin aparenta de echidistanta si impartialitate necesara pentru acest nivel atat de sensibil si delicat, conditiile de vechime si de grad profesional cerute pentru SIIJ sunt mult mai credibile si inspira mai multa incredere, oriunde in lumea civilizata vechimea vasta (peste 15 ani in profesie, de regula si provenit de la un organ judiciar de grad mai inalt de jurisdictie) fiind o mai serioasa garantie de profesionalism si de maturitate, respectiv apta sa genereze o prezumtie foarte credibila de pregatire profesionala si existentiala/social ampla, ipoteza capabila sa construiasca un magistrat obiectiv si impartial, ferit de patimi si de ura, ferit de „targetari de impact”, ferit de optiunea pentru tinte de palmares si jocuri straine de rolul constitutional si legal al organelor judiciare.

Din pacate, mai apare mereu si obsesiv in cultura romaneasca contemporana si intrebarea daca nu cumva, in realitate, se pune problema de a facilita cuiva anume (un grup restrans de persoane de obicei) accesul la “butoanele puterii judiciare” (cum spune spumos presa) pentru a institui mecanisme eficiente de control asupra judecatorilor, asupra procurorilor – ca masa definitorie pentru emulatia si pulsul sistemului judiciar, un gen de control eficient asupra unor importante mecanisme ale societatii, mai ales cand este vorba despre domeniul penal?!

De la ce anume a pornit emotia initiala (in anii 2015-2016) care a determinat lupta pentru delimitarea atributiilor de urmarire penala asupra faptelor magistratilor?

Se pare ca de la ipoteza anterioara a exercitarii atributiilor anumitor procurori specializati care instrumentau dosare penale “grele” pe diferite paliere de competenta speciala, cu precadere cele instrumentate de institutia care gestiona nu mai putin ”celebrul” abuz in serviciu, iar acestia (sau cel putin unii dintre ei) aveau tendinta (lucru lamurit in anumite situatii, dupa cum rezulta din documentul de control al Inspectiei Judiciare din anul 2019 aprobat de CSM, precum si din unele motivari ale unor hotarari pronuntate de ICCJ si chiar din decizii recente ale Curtii Constitutionale) de a manipula uneori „mintile si vointele” magistratilor cercetati in anumite dosare, in scopul (logic) de a le induce reactii controlate. Aceasta ipoteza, chiar daca este una involuntar creata de actorii judiciari respectivi, ea a fost de natura sa conduca uneori (nu este clar cat de frecvent) la afectarea independentei si mai ales a aparentei de impartialitate a judecatorilor (in special) care in acelasi timp aveau de solutionat dosare penale fiind sesizati prin rechizitoriu de aceeasi unitate de parchet care ii si cerceta penal intre timp. Aceasta ipoteza este in mod evident una toxica si de natura sa creeze o grava afectare a aparentei de impartialitate si echidistanta a judecatorilor cercetati, dar in egala masura si a procurorilor anchetatori (dublu anchetatori in concret), pentru ca este limpede ca ambele categorii aveau niste interese personale directe de promovat in derularea activitatii profesionale respective, procurorii din dorinta de „performanta profesionala si evolutie in cariera, pentru palmares si notorietate”, in timp ce judecatorii astfel cercetati erau interesati sa „isi scape pielea” si sa obtina clasarea dosarelor care ii priveau.

Sigur ca deseori aceste categorii de dosare au pornit de la plangeri ale partilor din diverse dosare de pe rolul instantelor si parchetelor. Este o „hemoragie a reclamatiilor” in societatea romaneasca, foarte dificil de gestionat cantitativ, greu de temperat, mai ales ca mesajele publice sunt in mare masura agresive si orientate spre forme de extremism si violenta de orice fel, alimentata inclusiv de cei care ar trebui, prin pozitiile ocupate, sa dea semnale de armonie, echilibru si moderatie, de intelepciune si cursivitate a aplicarii legii in orice forma de manifestare a cetatenilor.

Statistica a relevant ca majoritatea dosarelor penale deschise magistratilor au fost finalizate prin clasari (unele dupa multi ani, eventual cu acte de supraveghere tehnica inutila si aparent tendentioasa – de vazut unele constatari grave ale Inspectiei Judiciare in aceasta privinta, care par sa vizeze comportamente deviante cel putin inexplicabile ale unor actori judiciari), iar altele, mult mai putine sub aspect statistic, au fost trimise cu rechizitoriu in instantele de judecata (firesc din punct de vedere statistic), unde solutiile cele mai frecvente din ultimii trei ani, in principal la ICCJ, sunt de achitare, unele mai rasunatoare, iar altele ramase oarecum in anonimat pentru ca persoanele achitate nu erau… ”personaje de larg interes public”. Aceste dosare finalizate, dupa mult tam-tam mediatic, fie cu clasare, fie cu achitari, prin numarul lor semnificativ de mare, adesea prin modul in care au fost pornite si instrumentate unele dintre ele, au determinat o emotie publica ampla, pe extreme de regula, dar si o timorare a multor judecatori si procurori anchetati si care „se simteau incomozi”, determinand un sentiment general de teama, dar si o atitudine de obedienta disuasiva fata de „lumea aceea nevazuta care poate lovi crunt si poate distruge destine”. Magistratii stiu bine ca poti fi scos din orice ecuatie privind evolutia profesionala cu un dosar penal „miscat” cu agresivitate procesuala, cu o impactare publica prin media „hiperactiva” si apoi cert ca personajul astfel cercetat penal, eventual plimbat o zi sau cateva zile in catuse prin fata camerelor de luat vederi, nu mai are niciun viitor, este scos din joc complet. Extrem de rare sunt exemplele in care magistratii terfeliti in acest mod au reusit sa isi revina si sa isi continue cariera inclusiv, printr-o evolutie semnificativa. Marea majoritate au preferat sa se retraga definitiv din orice formula profesionala active, preferand fie sa plece din sistem, fie sa se pensioneze urgent (daca erau indeplinite conditiile legale), fie sa isi linga ranile nemeritate in tacere, in anonimat. Nu vreau sa spun ca nu sunt si situatii cu vinovatii dovedite si sanctiuni penale applicate pana la nivele punitive drastice, dar acelea au validarile instantelor de judecata si nu sunt de comentat aici. Adica evident exista situatii unde anchetele au fost efectuate profesionist si adecvat, faptele au fost dovedite corespunzator si convingator, astfel ca instantele de judecata competente au pronuntat hotarari de condamnare, in urma unor procese derulate conform cerintelor procesuale, conventionale si constitutionale contemporane. Aprecierile mele sunt exclusiv de ordin statistic, vazand datele vehiculate in special de Inspectia Judiciara, precum si solutiile de achitare ale instantelor de judecata si care au ramas definitive.

Insa se pune intrebarea daca este totusi necesar ca acest imens glob de sticla al anchetelor penale asupra judecatorilor si procurorilor, aceasta piatra de moara de fapt, ar trebui sa stea atarnata numai de gatul Ministerului Public, al unei institutii anume din structura MPR?! De remarcat prin analogie faptul ca pentru o forma de rasoundere inferioara ca gravitate/duritate, anume raspunderea disciplinara, Constitutia Romaniei a statuat, prin art. 133 si 134, competenta Consiliului Superior al Magistraturii, iar legiuitorul, tot la presiuni din exteriorul Romaniei (rapoartele MCV) plus presiuni ale unor reprezentanti ai judecatorilor si procurorilor din tara, a inventat o institutie independent (mai degraba autonoma) denumita Inspectia Judiciara, cu rolul de a face anchetele disciplinare in mod unitary, procedurizat cu mare atentie si multa rigoare, separate pentru judecatori si, respectiv, pentru procurori.

Sub acest aspect, se poate observa ca infiintarea SIIJ pare sa fi copiat logica infiintarii Inspectiei Judiciare, dar pentru alt nivel de raspundere juridica, anume raspunderea penala, adica forma cea mai grava.

Pe langa criticile expuse mai sus, oare ce ii mai lipseste totusi mecanismului institutional reprezentat de SIIJ pentru a fi cat mai aproape de litera si spiritul Constitutiei? Vizibil ii lipseste o corelare de tipul interconditionarii cu CSM – pe Sectii, adica trimiterea in judecata sa fie cumva filtrate de CSM, care are expres rolul constitutional de garant al independentei justitiei (cu extensia de garant al independentei procurorilor), fiind deplin aplicabila regula de interpretare logica „a minori, ad majus” in ce priveste rolul si modul de interventie a Consilului Superior al Magistraturii in scopul asigurarii independentei justitiei, a magistratilor in general, dupa cum am precizat imediat mai sus.

Pe de alta parte, cred ca, prin prisma principiului consacrat „check and balance”, aceste prerogative de a face ancheta penala si de a trimite in judecata, respectiv de a sustine acuzarea in fata instantelor de judecata, in ce priveste faptele judecatorilor (rationamentul este valabil si in privinta categoriei „procurori” din cadrul magistraturii, pentru ca principiul independentei ii priveste in egala masura, fiind mentionat expres in Constitutie), ar trebui partajate intre procurori si o functie judiciara renascuta, anume judecatorul de instructie. Mai exact, propun a se privi o dihotomie judiciara: judecatorul de instructie realizeaza instructia penala, iar procurorul finalizeaza urmarirea penala prin clasare sau trimitere in judecata prin rechizitoriu, apoi sustine rechizitoriul in fata instantei de judecata. In acest scenariu, aparenta de impartialitate a anchetatorului care instrumenteaza dosarul penal ce il priveste pe un judecator (valabil si cand este vorba despre un procuror) este amplu sustinuta, pentru ca rolurile procesuale ale celor doi actori din etapa urmarii/instructiei penale nu interfereaza pe criterii subiective cu judecatorul sau procurorul cercetat penal, masurile procesuale sunt privite de judecatorul de instructie in cu totul alt unghi decat acela care impune strategii de ancheta unui procuror care are gestiunea, impreuna cu intregul aparat de parchet din care face parte, asupra dosarului de urmarire penala. Daca filtrele impuse de legea procesuala, de legea de organizare judiciara sunt mai clar delimitate intre functia de ancheta (exercitata de un judecator de instructie evident independent si, in plus, inamovibil) si functia de acuzare pe care o pastreaza Ministerul Public in portofoliul competentelor sale, plus functia de a solutiona toate cauzele in cursul urmaririi penale care ramane tot la procuror.

In alta ordine de idei, se poate constata ca, in esenta, o ciudata istorie a urii si a neincrederii, a manifestarilor de putere si a “pisicii aratate celor care nu au asteptat cuminti in banca lor”… asa am vazut ca spun unii, in timp ce altii afirma ca frica este un sentiment firesc, necesar, util pentru a regla comportamentele si pentru ca toti romanii cunosc o vorba veche din batrani: “frica pazeste pepenii!”… prin parafrazare putem sa deduce ca se vrea sau cel putin s-a dorit sa fie indusa frica judecatorilor de masuri de retinere sau arestare arbitrara dispuse de detinatorii acelor atributii judiciare discretionare care puteau face ORICE FEL DE ANCHETA prin care acestia poate ca pretindeau ca “ajuta la procesul de educare moral-civica” si ca “poate fi utila societatii”!

Aceste metode de lucru sunt contrare democratiei si contrare statului de drept, ele depasesc mult linia oricaror principii care diriguiesc procesul penal, nu au nicio legatura cu democratia autentica. In democratia autentica nu se poate folosi teoria „scopul scuza mijloacele”, indiferent cat de nobile sunt scopurile. Practica CEDO, a Curtii Constitutionale, mai nou si practica CJUE subliniaza ca exista limite si proportii in interventia statului in materiile de extrema invaziva, cum prin excelenta este cel penal. Masurile penale, cu tot ce inseamna ele, trebuie, in situatia concreta a judecatorilor si procurorilor ca subiecte ale urmaririi penale, sa asigure atat o ferma prezumtie de nevinovatie, dar si o proportionalitate atenta cu independenta justitiei, independenta si echidistanta magistratilor si a intregului sistem judiciar, deoarece o timorare apriorica a judecatorilor determina o imbolnavire certa a justitiei, un cancer pe care societatea il va duce in spate, sustinand un organism institutional ce pare sanatos si functional, dar care in profunzimea sa intima este compromis de sentimentul de frica.

De fapt, incerc sa cred ca nimeni nu vrea sa fie organizate lucrurile in vreun sens negativ, ci cred ca toti actorii institutionali incearca sa dezvolte componentele profunde si importante ale statului de Drept, sa instituie un real „rule of law” si sa apere democratia constitutionala, aceea clasica si consacrata, democratia stabila asa cum o intalnim in Europa de vest.

Sunt dileme la care probabil ca mai repede ar trebui sociologii sau filosofii (aceia priceputi in mecanismele democratiei, nicidecum cei exaltati si imbatati tot timpul de “propria inteligenta evoluata si genialitatea remarcabila proprie”) sa dea niste raspunsuri calificate.

Juristii, vazand discursurile din spectrul juridic recente, unele mai “curajoase si mai categorice” decat altele, ar parea ca nu au nici expertiza si nici deschiderea conceptual filosofica sa faca astfel de aprecieri de nuanta metafizica ori sociologica, pentru ca probabil juristii au tendinta de a gandi cartesian si simplist-matriceal, prin prisma unor norme preexistente pe care aceiasi juristi, din automatisme de “gandire de specialitate in care acestia cred foarte sincer”, le considera imuabile si mereu valabile, adica intr-o logica reductionista si vizibil autosuficienta.

Oricum jurisprudenta ICCJ ajuta la dezlegarea unor mistere de acest gen, ilustrand multe false probleme care au fost fetisizate si umflate artificial… nu se stie din ce fel de ratiuni, dar sigur au fost motive necunoscute “muritorilor de rand” plasate sub umbrela unor cuvinte cheie putine de tot si “grele”, de mare impact, ca in filmele din seria Marvel (“succesul garantat prin simpla rostire a formulelor magice”).

Despre SIIJ, pro si contra au fost scrise in ultimul an (ultimele minim 12 luni) multe idei, analize, critici, laude, evaluari, teorii alarmiste, teorii de sustinere, sub toate formele de exprimare posibile. Despre SIIJ s-au exprimat, cum am aratat mai sus, si entitati, organizatii si institutii supranationale, Comisia de la Venetia, GRECO, Parlamentul European, Comisia Europeana, in sens critic, fapt care nu poate fi ignorat, ci trebuie privit cu responsabilitate si multa maturitate, prin prisma regulilor care deriva din dreptul European si din dreptul international aplicabile la aceste situatii.

Asa cum am spus, exista multe similitudini intre forma de organizare si de competenta a fostului Serviciu de Anchete in Justitie (sau cum se numea acesta cu exactitate) care exista in cadrul Directiei Nationale Anticoruptie, respectiv institutia actuala SIIJ din cadrul PICCJ; astfel, si unii si altii erau deasupra tuturor magistratilor din Romania (sigur, la DNA excludem aparatul de conducere al insusi DNA, dar nu pe acela al PICCJ, dupa cum unele anchete judiciare au dovedit recent[2])

Astfel de exemple exista, pentru ca exista solutii definitive de achitare sau clasari “batatorite” care dovedesc acest lucru cu prisosinta. Candva, intr-o democratie reala si autentica, aceste erori/abuzuri sau ce sunt acestea in substanta lor, vor fi asumate de institutiile care le contabilizeaza in propria gradina si atunci societatea le digera mai usor si mai repede… si din erori se invata, se trag niste concluzii si se schimba eventuale reguli de lucru, se mai tempereaza nervii incordati ai unor anchetatori zelosi care nu au reusit sa vada correct realitatea de fapt si nici realitatea judiciara. Se echilibreaza lucrurile si se instaureaza normalitatea… Erare humanum est

Pentru criticii care ridica spranceana, le amintesc faptul ca umbla in lumea civilizata, in democratiile autentice si consolidate o vorba: “prezumtia de nevinovatie este miezul/esenta democratiei si a statului de drept”. Si cine are curiozitatea sa lectureze un curs de drept constitutional recent, va vedea ca o caracteristica a constitutiilor comuniste a fost aceea a “acordarii de puteri sporite procurorilor, in dauna judecatorilor, procurorii fiind cei care vegheau la urmarirea si pedepsirea faptelor savarsite impotriva ordinii si libertatii democratice, a intereselor economice, a independentei nationale si a suveranitatii Statului Roman” (St. D. – Drept constitutional, Edit. CH Beck, ed. 3, 2017), opinie larg imbratisata in doctrina recenta.

Justitia se infaptuieste de ICCJ (instanta suprema) si celelalte instante de judecata prevazute de lege, potrivit art. 126 alin. 1 din Constitutie. Articolul 1 alineatul (4) din Constituie se refera expres la separatia celor trei puteri clasice in stat, anume Legislativul, Executivul si Puterea Judecatoreasca cunoscuta in prevederile constitutionale si cu terminologia de “justitie”. Terminologia “justitie” se mai regaseste reglementata in art. 21 privind “Accesul liber la justitie”, text care in mod evident se coroboreaza cu art. 1 alin. (4) din Constitutie, precum si cu intregul Capitol VI – “Autoritatea Judecatoreasca” din cuprinsul Titlului III referitor la Autoritatile Publice. Astfel, Sectiunea 1 privind “Instantele judecatoresti” este dedicata exclusiv pentru principiile privind infaptuirea justitiei (art. 124: independenta, unica, impartiala, egala, respectarea principiului general al legalitatii, pentru statutul judecatorilor (art. 125: inamovibilitatea, incompatibilitatile, rolul Consiliului Superior al Magistraturii in cariera judecatorilor), precum si instantele judecatoresti (art. 126: organizare, competenta, nivelul de reglementare dus la categoria de lege organica, interzicerea infiintarii instantelor extraordinare, posibilitatea infiintarii instantelor specializate pe materii, controlul judecatoresc al actelor administrative si limitele acestuia). Aceasta sectiune mai reglementeaza unele reguli procedurale cu valoare de principii constitutionale, pe care legile organice din legislatia care dezvolta aceste norme constitutionale trebuie sa le respecte, anume publicitatea sedintelor de judecata (art. 127) , folosirea limbii materne si a interpretului (art. 128), folosirea cailor de atac (art. 129) , politia instantelor pusa in serviciul acestora (art. 130).

Dintre aceste reguli constitutionale, pana acum, dupa aproape 30 de ani de la adoptarea Constitutiei Romaniei, art. 130 privind politia instantelor a ramas o norma juridica strict teoretica, se regaseste copiata in codurile de procedura numai ca atributii ale completului de judecata, insa nu si din punct de vedere institutional, organizatoric, adica sa existe si sa functioneze efectiv formal aceasta institutie dedicate Puterii Judecatoresti, denumita Politia Instantelor. Poate ca politicienii vor analiza acest subiect si isi vor da seama ca este momentul sa puna in practica aceste prevederi constitutionale (o prima propunere de acest gen exista la Ministerul Justitiei din anul 2010, transformata intr-un proiect de lege in anul 2012, dar ramas in stadiul de proiect din cauza opozitiei unor ministere si institutii centrale care asigura in present aceasta functiune constitutional, desi norma constitutionala are un cu totul alt sens).

Am amintit dispozitiile constitutionale de mai sus pentru ca este trist sa asistam zilnic la o batjocorire iresponsabila a Constitutiei si a regulilor statului de drept in ce priveste sensul dat cuvantului “justitie” si referitor la terminologia utilizata in domeniul judiciar. O analiza rezumativa asupra Capitolului VI din Titlul III al Constitutiei, denumire marginala “Autoritatea Judecatoreasca”, indica fara dubiu faptul ca in conceptul constitutional de autoritate judecatoreasca intra trei autoritati publice distincte, cu rol constitutional separat: instantele de judecata, adica Puterea Judecatoreasca (Sectiunea 1), Ministerul Public – Sectiunea 2 (textul vizeaza expres si procurorii, prin intermediul carora functioneaza Ministerul Public, sub forma de organizare a parchetelor), respectiv Consiliul Superior al Magistraturii (Sectiunea 3), compus din doua sectii, una pentru judectori si alta pentru procurori, Consiliul avand ca principal rol acela de “garant al independentei justitiei” – art. 133 alin.(1) din Constitutie.

Dintr-o interpretare combinata a prevederilor art. 125 alin.(2) si art. 133art. 134 din Constitutie putem obtine tabloul complet al rolului si atributiilor constitutionale ale CSM cu privire la Puterea Judecatoreasca, cu privire la gestiunea statutului si carierei judecatorilor, respectiv cu privire la prezervarea impartialitatii si echidistantei Puterii Judecatoresti, ca elemente definitorii ale statului de Drept si ale caracterului functional al Puterii Judecatoresti din acel stat.

In orice societate, spun numeroasele monografii, tratate si manuale de psihologie, psihanaliza, psihiatrie, frica de masuri punitive determina reactii, creeaza tipare comportamentale diverse, impune ca trasaturile de personalitate, caracterul, educatia, forta interioara (sau opusul acesteia) sa se adapteze la factorii generatori ai fricii, sa induca comportamente, sa induca finalmente actiuni sau inactiuni.

O intrebare fireasca incepe cu emotiile pe care le genereaza existenta unei anchete si efectele acesteia asupra psihicului si VIETII celui cercetat. Procedurile de instrumentare a dosarelor penale, precis si riguros/drastic reglementate de legile procedurale, genereaza mutatii psihoemotionale semnificative, mai ales cand “actorul judiciar anchetator” pluseaza cu masuri procesuale (nu discut aici daca ele sunt potrivite sau exagerate, fortate, “pe motiv ca anchetatorul are dreptul dat de lege sa le dispuna”[3]), finalmente determinand la “subiectul anchetei/vectorul investigatiilor” reactii de autoaparare pe extreme sau neuter, de adeziune la „cerintele anchetatorului” sau de respingere si negare deplina a oricarui fapt, respectiv de adaptare la etapele anchetei, la hartuirea judiciara in sine (repet, chiar daca este una justificata, efectul de hartuire este unul automat, inevitabil), deseori culminand cu “extremele judiciare” – adica retinerea sau arestarea pe care in limbajul din spatele usilor judiciare multi anchetatori le numesc “fezandarea vectorului”, determinarea “vectorului sa se sparga”… sa spuna “tot ce are in gusa”, “sa ia fapta”, adica in traducere sa isi recunoasca vinovatia, sa faca denunturi si sa dea indicii noi pentru eventuale alte dosare. Cu parere de rau am auzit ca unii procurori se bucurau de eficienta unor asemenea metode, cel putin judecand dupa povestile care circula pe retelele media in ultimii minim 15 ani.

De fapt, acest gen de gandire reductionista “de potentare a efectelor si succesului anchetei” adesea reprezinta metode vechi de cand este lumea, ele au evoluat in istorie de la formele ancestrale de tortura, pe care in prezent le gasim interzise in principalele declaratii international, pacte, conventii internationale sau regionale de drepturi si libertati ale omului, pana la metode “moderne si eficiente” cum frecvent mentioneaza media, dar mai ales (confirmand realitati incredibile si degradante pentru secolul XXI) in jurisprudenta CEDO sau a altor curti/tribunale internationale/tribunale de razboi.

Compatibilitatea dintre independenta si impartialitate pe de o parte si frica pe de alta parte, ca metoda de influenta, cum se poate desprinde din formule eronate de competenta de cercetare/urmarire penala asupra judecatorilor este una dificil de decelat intr-o democratie autentica si functionala pe deplin. Cu atat mai mult aceasta delimitare rationala apriorica se face si mai dificil intr-o democratie tanara si agitata cum este cea din Romania. Sub acest aspect, inclin sa cred ca Ministerul Public, prin oamenii sai reprezentativi (intr-o apreciere atemporala, fara a indica o perioada de timp sau alta, fara a indica o echipa sau alta) are o serioasa preocupare ca extremele si excesele sa nu fie prezente in munca procurorilor din sistemul Ministerului Public, ca teoriile privind manipularea prin frica asupra judecatorilor sau procurorilor sa nu devina niciodata realitate, ca independenta reala a justitiei si a judecatorilor sa fie conservata in parametrii sai specifici statului de drept si democratiei autentice, ca institutiile sa functioneze legal, normal si optim. Timpul a demonstrat ca excesele exista, ca unii oameni uneori isi pierd controlul asupra ratiunii si folosesc gresit sau poate ca rau intentionat mecanismele de putere si decizie pe care le au asupra celorlalti, inducand solutii care nu corespund cu realitatea obiectiva, dar inducand astfel frica de arbitrariul extrem, frica transmisa difuz sau chiar direct… sunt povesti numeroase in planul public care trebuie sa ridice un serios semn de intrebare.

Reglementarea din prezent a SIIJ are mai multe hibe care permit un autoritarism excesiv si necontrolat al acestei institutii speciale din structura MPR de “ancheta dupa calitatea persoanei” (absolut cert ca in niciun caz defunctul Serviciu de Ancheta privind faptele din Justitie din cadrul DNA nu era cu nimic mai “democratica sau mai evoluata”), astfel ca intr-o perspectiva perfectionata a legii, nicio astfel de institutie nu trebuie sa fie unicul decident pe linia de instructie penala contra judecatorilor si procurorilor, mai ales pentru ca in faza de urmarire penala se distruge de regula cariera magistratului “subiect activ de interes intrat in malaxorul activ al anchetatorilor” (se emit comunicate publice de influentare a opiniei publice, se obtine suspendare din functie, se construieste probatoriul cu o indarjire anume accentuate, se cauta denuntatori, inclusiv solutia toxica si inselatoare a denunturilor obtinute din lumea carcerala foarte vulnerabila, urmata de construirea unei imagini mediatice de “vinovat” pe care cu greu o mai poate elimina cineva vreodata, indiferent de solutia finala din dosar).

Poate ca se va estompa semnificativ tendinta unor organe judiciare (oameni din cadrul acestora) de a face anumite excese cu scopul de induce frica asupra judecatorilor care judeca alte dosare trimise in judecata de aceleasi organe judiciare, tendinte pe care sunt convins ca le au foarte putini (cunoscand faptul ca acestea sunt probleme patologice in fond – ura este o boala psihica in sine-, iar magistratura beneficiaza de o buna selectie pe indeplinirea cerintelor medicale complexe), in ipoteza in care mecanismul de ancheta asupra magistratilor, adica in interiorul sistemului magistraturii, va fi exercitata ca atributie judiciara de anumiti judecatori, adica independenti si inamovibili, selectionati dupa criterii de inalt profesionalism si experienta semnificiativa, vechime credibila si multa maturitate – inclusiv teste psihologice de mare anvergura -, judecatori care sa compuna un nou corp professional, anume acela al judecatorilor de instructie.

Si mai cred ca, prin rolul sau constitutional, CSM poate sa primeasca atributia legala de filtru pentru trimiterea in judecata, date fiind prevederile art. 125 alin.(2) si art. 133art. 134 din Constitutie, in asa fel incat sectia corespunzatoare din CSM sa faca o verificare prealabila a actului de trimitere in judecata… mai ales ca astfel de dosare sunt foarte rare, se cunosc de catre membrii CSM pe fondul mai multor etape procesuale aferente instructiei penale cu toate aspectele sale legale (ex. La dispunerea masurii arestarii), deci nu ar insemna o incarcare excesiva a rolului CSM (sectiilor acestora). De fapt, data fiind miza extrem de mare a asigurarii independentei si impartialitatii Justitiei, nu are importanta volumul eventual de asemenea dosare, ci caracterul functional si marea aparenta de impartialitate si echidistanta pe care o poate asigura un asemenea filtru important.

Cred ca judecatorul de instructie asigura un portofoliu mai vast de independenta si mai ales de impartialitate, nu este subordonat nimanui; insa procedura de lucru trebuie sa fie forte bine construita, sa existe filtre in asa fel incat sa nu se repete gravele erori judiciare din trecut si nici erori judiciare precum acelea din state vest-europene care au o lunga traditie cu judecatorul de instructie (Belgia, Franta, Italia, Spania, Portugalia).

In concluzie, sunt convins ca solutia de a construi o institutie juridica noua – incluzand aici judecatorul de instructie – care partajeaza faza de urmarire penala intre mai multi actori – in ipoteza introducerii judecatorului de instructie, ar conduce la atributii partajate intre judecatorul de instructie – adica de efectuare a instructiei penale – si, respectiv, procurer pentru a solution dosarele la nivelul de urmarire penala – fie prin rechizitoriu, fie prin clasare. Ca atare, produsul finit, cum ar fi dosarul trimis in judecata cu rechizitoriu, ar avea in spate o ancheta si un document final (rechizitoriul) mult mai credibile, adica realizate fara conexiuni emotionale cu alte dosare care sa fie in lucru la judecatorul sau procurorul cercetat, fara prezumtive influente de la managementul unei institutii judiciare (speculatiile mereu in limbajul public merg contra unor unitati din Ministerul Public) si in final aparenta de impartialitate este net superioara, iar constructia dosarului penal este mult mai credibila si mai aproape de sensul procesului echitabil din art. 6 din CEDO si din art. 21 din Constitutia Romaniei. Cred ca Executivul si Legislativul, cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii, vor identifica in limitele Constitutiei si ale regulilor europene si internationale privind statul de drept si independenta Puterii Judecatoresti, solutiile legislative optime, echilibrate, rationale, mature, responsabile prin care sa nu genereze o restauratie a unei forme de presiune inacceptabila asupra Puterii Judecatoresti care a existat pana de curand, respective sa nu mai permit nasterea niciunei formule institutionale judiciare cu puteri nelimitate si atributii discretionare care sa permit interferenta nelegitima asupra functionarii independente si impartiale a Justitiei – Puterii Judecatoresti si asupra independentei functionale a procurorilor si a Ministerului Public in ansamblu.


[1] Dat fiind rolul legal al acestei SIIJ, este totusi firesc sa existe un filtru al Plenului CSM, cata vreme SIIJ se ocupa implicit conflictual de intreaga magistratura.
[2] Se cunoaste ca practic a fost determinat sa renunte la mandatul de procuror general al Romaniei un magistrat nevinovat, prin prisma unor mecanisme de “Ancheta impartiala” pornita pe fondul unei emotii publice intretinuta la vremea respectiva. Daca a fost o simpla eroare sau mai mult decat atat, acum nu pare sa mai conteze. Insa este un fapt statistic cert.
[3] … cum am auzit ca spuneau uneori unii anchetatori buclucasi, poate ca altii continua cu acest stil si mai departe.


Conf. univ. dr. Silviu Gabriel Barbu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.