Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Mediu
CărţiProfesionişti
 

Impactul accidentelor nucleare asupra mediului
04.12.2019 | Carmen ANDRONE

JURIDICE - In Law We Trust
Carmen Androne

Carmen Androne

Introducere

Articolul urmărește să analizeze în conținutul său efectele unei explozii nucleare și progresul măsurilor de reducere a impactului elementelor radioactive asupra mediului.

Importanța protecției mediului este în ultimele decenii o temă din ce în ce mai dezbătută. Atât la nivel european, cât și la nivel mondial și astfel, se poate vorbi în prezent de dreptul mediului ca domeniu distinct, concretizat prin apariția legislației în domeniu, cu caracter național și internațional.

Noțiunea de mediu a apărut în documente începând cu secolul al XIX-lea, reprezentând „ambianța naturală a viețuitoarelor”.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „mediu” provine din englezescul „environment”, care ulterior a fost preluat și în alte limbi ca de exemplu „l’environnement” în franceză, „medio ambiente” în spaniolă, „meio ambiente” în portugheză, „umwelt” în limba germană, etc., și era definit ca fiind spațiul din jurul omului[1].

Doctrina de specialitate definește mediul ca fiind „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.”[2]

Dreptul la un mediu de viață sănătos este un drept recunoscut ca fiind „un drept uman fundamental”, cu origini în Declarația de la Stockholm din 1972 privind mediul uman.

Raportul dintre om și un mediu de viață sănătos a fost, de asemenea, consacrat și în textul „Convenției privind biodiversitatea”, „Convenției privind schimbările climatice”, „Declarației de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă” din 2002, dar și în alte Convenții.

De asemenea și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a considerat dreptul la un mediu de viață sănătos ca fiind un drept fundamental individual, care face parte din categoria „drepturilor civile”.

Protecția mediului reprezintă o condiție esențială a dezvoltării durabile[3] și a stabilității politice și economice pe termen lung.

Preocuparea pentru protecția mediului reprezintă una dintre problemele de actualitate ale omenirii, datorită dimensiunilor prejudiciilor aduse mediului de către poluare[4].

Cuvântul „poluare” provine din latină de la „polluero, polluere” și reprezintă a murdări, a profana, însemnând o acțiune prin care omul își degradează propriul său mediu de viață[5].

În conformitate cu Regulile de la Montreal din 1982 privind poluarea transfrontalieră, art. 1 definește poluarea ca fiind: „introducerea de către om în mediu, direct sau indirect a unor substanțe sau energii cu efecte vătămătoare de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele și proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului.”

Având în vedere dezvoltarea continuă a societății, omenirea are nevoie de cantități tot mai mari de energie și de aceea sunt state care au recurs la utilizarea energiei nucleare, aceasta fiind energia care se produce aproape continuu și nu depinde de fenomene precum vântul sau lumina solară.

Deși, literalmente este instrumentul principal cu care au fost realizate cele mai mari atrocități din istorie, atacurile nucleare de la Hiroshima și Nagasaki din anul 1945, energia nucleară a fost de asemenea un ajutor semnificativ pentru umanitate.

Energia nucleară este necesară în multiple proceduri medicale, de exemplu în tehnologia nucleară de rezonanță magnetică.

De asemenea energia nucleară produsă în centrale nucleare, oferă electricitate mai multor state, în același timp reducând nevoia de combustibili fosili care afectează stratul de ozon.

Deși la prima vedere nu pare a avea efecte negative, analizând procesul de producție al energiei nucleare deducem că aceasta are dezavantaje multiple, care în anumite condiții pot avea urmări foarte grave.

Importanța consecințelor unor posibile incidente nucleare a fost principalul motiv pentru care activitatea nucleară a atras atenția atât la nivel internațional, cât și la nivelul statelor, astfel impunându-se o reglementare riguroasă a acesteia.

Poluarea radioactivă este o poluarea fizică a mediului. Biosfera poate fi afectată sau distrusă prin intermediul elementelor din ecosistemele care au fost supuse radiațiilor alfa, beta și gamma.

Din păcate, în cazul unui accident nuclear, efectele acestuia sunt dezastruoase, cauzând prejudicii majore mediului, calității vieții, dar și economiei statelor afectate de urmările accidentului.

Poluarea radioactivă și protecția împotriva radiațiilor

I.1. Principiile și condițiile desfășurării activității nucleare

Energia nucleară, denumită și energia atomică, este energia eliberată în cantități semnificative în procesele ce afectează nucleii atomici. Este distinctă de energia altor fenomene atomice precum reacțiile chimice normale, care implică doar electronii dintr-un atom.

O metodă de eliberare a energiei atomice este prin reacția de fisiune nucleară controlată în interiorul unor dispozitive numite reactoare. O altă metodă de obținere a energiei nucleare o reprezintă fuziunea nucleară care nu a fost perfecționată până la sfârșitul anilor 1980[6].

Unul dintre cele mai importante tratate internaționale, care reglementează condițiile desfășurării activității nucleare, este Tratatul privind Neproliferarea Armelor Nucleare ale cărui obiective sunt:
1. dezarmarea nucleară și dezarmarea completă în general;
2. prevenirea răspândirii armelor nucleare și a tehnologiei acestora;
3. promovarea cooperării pentru utilizarea în pace a energiei nucleare.

Acesta a fost propus de Irlanda și deschis spre semnare la data de 1 iulie 1968. A intrat în vigoare începând cu 5 martie 1970, Finlanda fiind prima țară care l-a semnat, iar la data de 11 mai 1995 a fost extins pe termen nelimitat. Din cele opt puteri nucleare confirmate de către specialiști, India și Pakistan nu au semnat și nici nu au ratificat Tratatul, iar Coreea de Nord s-a retras din Tratat în anul 2003.

În prezent, un total de 191 de state au aderat la tratat.

Tratatul reprezintă unicul angajament ce are ca scop dezarmarea statelor care dețin arme nucleare.

Tratatul inițiază un sistem de măsuri de siguranță aflat sub responsabilitatea Agenției Internaționale a Energiei Atomice. Măsurile de siguranță sunt folosite pentru a verifica conformitatea cu tratatul prin inspecții conduse de Agenția Internațională a Energiei Atomice.

Tratatul promovează cooperarea în domeniul tehnologiei nucleare pașnice și asigură acces la această tehnologie pentru statele semnatare, în timp ce măsurile de siguranță previn răspândirea materialului radioactiv pentru folosirea în arme.

Principalele prevederi ale acestui tratat sunt:
– art. 1 „Fiecare stat parte al acestui tratat, care deține arme nucleare se obligă să nu transfere arme nucleare, alte dispozitive nucleare explozive sau dispozitive de control al acestor arme direct sau indirect și în nici un mod să nu asiste sau să nu încurajeze nici un stat ce nu deține arme nucleare să construiască sau să achiziționeze prin orice modalitate arme nucleare, alte dispozitive nucleare explozive sau dispozitive de control al acestor arme”;
– art. 2 „Fiecare stat care nu deține arme nucleare și este parte a tratatului se angajează să nu primească nici un transfer de arme nucleare, alte dispozitive nucleare explozive sau dispozitive de control al acestor arme”;
– art. 5 „Fiecare parte a tratatului se angajează să ia măsurile necesare pentru a se asigura că în concordanță cu acest tratat, sub observație internațională și prin procedurile internaționale adecvate, beneficiile potențiale de la orice aplicație pașnică a exploziilor nucleare va fi pusă la dispoziția statelor non-nucleare parte la tratat într-un mod nedescriminatoriu și că prețul acestor dispozitive explozive va fi cât mai mic, excluzând orice cost pentru cercetare și dezvoltare.” [7]

De asemenea tratatul mai prevede și reglementări precum:

– statele trebuiau să demonstreze capabilitatea de a derula proiecte în domeniul nuclear, în conformitate cu standardele internaționale, prin calitatea și conținutul strategiilor guvernamentale din sectorul nuclear, prin planurile de implementare ritmică a acestora, dar și prin existența unui cadru legislativ adecvat și a unui organism puternic și independent pentru reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare;

– statele trebuie să manifeste o puternică aderență la acțiunile inițiate pe plan internațional pentru întărirea securității nucleare, pentru asigurarea protecției împotriva radiațiilor, pentru managerierea în siguranță a deșeurilor radioactive și a combustibilului uzat, pentru eliminarea pericolului proliferării nucleare, dar și pentru prevenirea și combaterea terorismului nuclear și radiologic;

Activitatea nucleară mai este reglementată și de următoarele convenții și acorduri privind activitatea nucleară:
1. Convenția de la Paris din 1960 asupra răspunderii în domeniul energiei Nucleare, care a intrat în vigoare la data de 01 aprilie 1968, Convenția de la Viena din anul 1963 privind răspunderea civilă în caz de accident nuclear pentru o terță parte, care a intrat în vigoare la 12 noiembrie 1977 și Protocolul comun privind aplicarea celor două convenții, intrat în vigoare la data de 12 septembrie 1997;
2. Tratatul din 1962 de la Moscova referitor la interzicerea testării armelor nucleare în atmosferă, în spațiul cosmic sau în apă;
3. Tratatul din 11 februarie 1971 de la Londra, Moscova și Washinghton referitor la interzicerea amplasării armelor nucleare sau a altor arme de distrugere în masă pe fundul mării, oceanului sau în subsol;
4. Convenția din 26 octombrie 1979 de laViena referitoare la protecția fizică a materialului nuclear și a instalațiilor nucleare[8], modificată prin Amendamentul de la Viena din 2004;
5. Convenția din 26 septembrie 1986 de la Viena referitoare la notificarea rapidă a unui accident nuclear.
6. Convenția privind acordarea de asistență în caz de accident nuclear și de urgență radiologică din 26 septembrie 1986 de la Viena, care a intrat în vigoare la 26 februarie 1987;
7. Convenția privind securitatea nucleară din 1994 de la Viena, care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1996;
8. Convenţia din 5 septembrie 1997 de la Viena privind gestionarea în condiţii de siguranţă a deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat;
9. Convenţia din 12 septembrie 1997 de la Viena privind finanţarea suplimentară a daunelor nucleare.

I.2. Utilizarea energiei nucleare

Totalul capacității de generare a energiei nucleare pe glob este de 345 Gigawatt(GW). Această cifră a coborât în prezent de la 378 Gigawatt în anul 2005, în mare parte ca rezultat al opririi unor reactoare după accidentul nuclear de la Fukushima.

De-a lungul timpului au fost construite sau se află în construcție pe glob, un număr de 667 de reactoare, încă de când mica Centrală Rusească Obninsk a devenit prima centrală nucleară din lume în anul 1954, care a alimentat o rețea de energie electrică.

Pentru unele dintre țări, utilizarea acestui tip de energie nu mai este o prioritate, astfel că, Lituania și Italia și-au oprit toate reactoarele, iar Germania a început operațiunea de oprire a lor în 2011, intenționând închiderea totală până în 2022.

În urma tsunami-ului din 11 martie 2011 și a accidentului nuclear care a urmat, Japonia și-a închis toate reactoarele mai puțin trei.

Pentru alte țări, energia nucleară oferă energie cu o amprentă de Carbon scăzută și reduce dependența de combustibili fosili importați și murdari.

În prezent sunt în construcție 66 de reactoare în 16 țări, dintre care 24 doar în China.

În anul 2018 sunt în funcțiune aproximativ 450 de reactoare, în 31 de țări, majoritatea fiind construite în cele două decade de după anul 1970, astfel că vârsta medie a reactoarelor este de 29 de ani[9].

Energia nucleară este utilizată în domenii precum:

1. Producerea de energie electrică și termică – Centralele nucleare sparg atomi de Uraniu-235 într-un proces numit fisiune. Reactorul nuclear este special conceput pentru a menține o reacție în lanț, astfel încât atunci când un atom de Uraniu este spart, el eliberează neutroni și căldură, neutronii lovesc mai departe alți atomi de uraniu, care se sparg și procesul continuă tot așa. Căldura generată transformă apa în abur, care este direcționat spre turbine, care rotesc generatoarele electrice și astfel, se produce energia electrică. La ieșirea aburului din turbine, acesta încă mai conține energie termică care poate fi folosită pentru a încălzi un oraș[10].

2. Armele nucleare – în centrul fiecărui atom este un nucleu, iar spărgând acel nucleu sau combinând două nuclee se eliberează o cantitate mare de energie. Armele nucleare folosesc acea energie pentru a crea o explozie. Armele nucleare moderne funcționează prin combinarea exploziei chimice, fiziunii nucleare și fuziunii nucleare. Explozibilul comprimă materialul nuclear cauzând fiziunea, care eliberează cantități imense de energie sub formă de raze X, care la rândul lor creează temperaturile înalte și presiunea necesară pentru a porni fuziunea. Prima armă nucleară a fost detonată de Statele Unite ale Americii în 1945, la data de 16 iulie, în deșertul New Mexico, în cadrul proiectului Manhattan, iar primele arme nucleare folosite împotriva omenirii au fost detonate la 06 august 1945, asupra orașului Hiroshima și la data de 09 august 1945, asupra orașului Nagasaki, omorând aproximativ 200.000 de oameni.[11]

3. Transporturi

– Nave nucleare – energia nucleară este folosită în general pentru navele care au nevoie să fie pe mare pentru perioade lungi de timp fără realimentare sau pentru propulsia submarinelor. Dintre cele 140 de nave alimentate de reactoare nucleare, majoritatea sunt submarine, dar ele variază de la spărgătoare de gheață până la portavioane.

– Reactoare nucleare în spațiu – generatoarele termice radioizotopice sunt folosite în misiunile spațiale. Căldura generată de descompunerea unei surse radioactive de obicei Plutoniu-238 este folosită pentru a genera electricitate (Misiunile Voyager, Cassini, Galileo, New Horizons).

4. Agricultură

– iradierea produselor alimentare – între 25 și 30% din produsele alimentare sunt pierdute ca rezultat al alterării înainte de a fi consumate. Această problemă este mai des întâlnită în țările cu climă umedă și foarte călduroasă. Iradierea produselor alimentare este procesul de expunere al alimentelor la raze gamma, care ucid bacteriile ce pot cauza boli transmise prin alimente și crește termenul de valabilitate. De asemenea, iradierea poate întârzia coacerea fructelor și legumelor pentru a le mări perioada de valabilitate (Tabelul 1.1);

Tabelul 1.1

Aplicații ale iradierii asupra alimentelor

Doză mică

(până la 1kGy[12])

Inhibă germinarea – cartofi, ceapă, usturoi, ghimbir
Deparazitează – cereale, fructe proaspete
Întârzie coacerea – fructe proaspete și legume
Doză medie

(1-10kGy)

Extinde perioada de valabilitate – pește, căpșuni, ciuperci
Încetinește alterarea

Omoară germenii patogeni

– fructe de mare, carne de pasăre, alte cărnuri
Doză mare

(10-50 kGy)

Sterilizare industrială – carne, fructe de mare, alimente semipreparate
Decontaminare – condimente

– îngrășăminte – îngrășămintele, la modul general, sunt scumpe, iar utilizate greșit pot polua apele. Utilizarea eficientă a îngrășămintelor este o preocupare atât pentru țările dezvoltate, cât și pentru cele în curs de dezvoltare. Pentru a se minimiza pierderile de îngrășământ se folosesc îngrășăminte cu conținut de izotopi precum Nitrogen-15 sau Fosfor-32, care au rolul de a ajuta la determinarea cantității de îngrășământ absorbit de plante;

– controlul insectelor – radiația este utilizată pentru a controla înmulțirea insectelor, prin Tehnica insectei sterile. Aceasta implică introducerea în ecosistem a unei mari populații de insecte care au fost sterilizate prin iradiere (raze gamma sau raze X) [13].

5. Industrie
– inspecție și instrumentație – materialele radioactive sunt utilizate pentru a inspecta componente metalice și pentru a verifica integritatea sudurilor (ex. Industria automobilelor, industria aerospațială, industria construcțiilor etc.). Aparatele de masură ce conțin surse radioactive sunt folosite în toate industriile unde nivelul de gaze, lichide sau solide trebuie măsurat (detectorul de fum);
– producerea de hidrogen pentru autovehiculele nepoluante.

6. Cercetarea științifică
– datarea cu carbon – analiza anumitor radioizotopi care au apărut în mod natural este vitală pentru determinarea vârstei rocilor și a altor materiale care sunt importante în geologie, antropologie, hidrologie, arheologie, etc.

7. Medicină
– Diagnostic tehnicile de diagnoză din medicina nucleară folosesc radiofarmaceutice care emit raze gamma din interiorul corpului. Radiofarmaceuticele au în general, în compoziție, izotopi cu durata de înjumătățire scurtă și care sunt legați cu anumite componente chimice care permit verificarea anumitor procese fiziologice. Radiofarmaceuticele sunt folosite pentru analize făcute cu un computer tomograf sau într-un aparat de rezonanță magnetică. O altă metodă de diagnoză este radiografia, care utilizează raze X.
– Terapie – medicina nucleară este de asemenea, folosită și în procesul terapeutic. În general se folosește Iod radioactiv (I-131) în cantități mici, pentru a trata cancerul sau alte afecțiuni ale glandei tiroide[14].

Deși energiile regenerabile sunt pe un trend ascendent, energia nucleară continuă să fie utilizată de unele state precum:
– Franța – ¾ din energia totală utilizată, este obținută din energia nucleară;
– Ungaria, Slovacia și Ucraina obțin mai mult de jumătate din energia folosită, din energia nucleară;
– Belgia, Republica Cehă, Finlanda, Suedia, Elveția și Slovenia obțin 1/3 sau mai mult din totalul energiei consumate, din energia nucleară;
– Coreea de Sud și Bulgaria obțin în mod normal mai mult de 30% din consumul total de energie, din energia nucleară;
– Statele Unite, Marea Britanie, Spania, România și Rusia obțin doar 1/5 din consumul total de energie cu ajutorul energiei nucleare;
– Japonia se baza până la momentul accidentului de la Fukushima pe energia nucleară pentru mai mult de ¼ din electricitate și se consideră că se va întoarce la acel nivel[15].

Energia nucleară prezintă de asemenea o serie de avantaje, dar și de dezavantaje, precum:

1. Avantaje:
– Generarea electricității cu ajutorul energiei nucleare, reduce cantitatea de energie ce trebuie generată folosind combustibili fosili (cărbune și petrol), ceea ce duce la scăderea poluării;
– Utilizează o cantitate mică de combustibil, dar oferă o cantitate mare de energie, ceeea ce duce la o reducere a costurilor cu transportul, manipularea și extragerea combustibilului nuclear. Costul combustibilului nuclear reprezintă 20% din costul energiei generate;
– Producția de energie electrică este continuă. O centrală nucleară produce electricitate timp de mai mult de 90% dintr-un an, reducând astfel volatilitatea prețului energiei electrice.
– Această continuitate este benefică și pentru planificarea electricității. Energia nucleară nu depinde de aspecte naturale precum vântul sau soarele.

2. Dezavantaje:
– Cu toate că nivelul de sofisticare al sistemelor de siguranță este unul ridicat, elementul uman are întotdeauna un impact. În fața unui eveniment neprevăzut nu există garanția că deciziile luate sunt întotdeauna cele corecte.
– Dificultatea de eliminare a deșeurilor nucleare. Durata până când se elimină radioactivitatea și riscurile acesteia este foarte mare.
– Ractoarele nucleare au o dată de expirare, după care trebuie demontate și construite altele.
– Centralele nucleare au o durată de funcționare limitată. Investiția în construcția unei centrale nucleare este foarte mare și trebuie recuperată cât mai repede posibil, ceea ce duce la creșterea costului energiei electrice generate. Altfel spus, energia generată este ieftină, raportată la costul combustibilului, dar amortizarea contrucției este mult mai dificilă.
– Centralele nucleare sunt obiective ale organizațiilor teroriste.
– Centralele nucleare generează dependență externă, deoarece nu multe țări au mine de Uraniu și tehnologie nucleară.
– În cazul unei defecțiuni la sistemele de răcire, reacția în lanț necontrolată poate duce la o explozie radioactivă care este imposibil de oprit.

I.3. Protecția mediului în caz de calamități și dezastre

În ultimii ani, expunerea la calamități și dezastre a crescut în mod semnificativ ca urmare a schimbărilor climatice, urbanizării rapide și necontrolate corespunzător, presiunii demografice, construcțiilor și exploatărilor mai intensive a solului în zonele predispuse la pericol, pierderii biodiversității[16] și degradării ecosistemelor.

Dezastrele și calamitățile au un impact major atât asupra economiei, cât și asupra securității și bunăstării populației.

Calamitățile pot fi rezultatul unui dezastru natural (cutremure, inundații, fenomene meteorologice extreme, alunecări și prăbușiri de teren, epidemii și epizotii), dar pot fi și rezultate ale incidentelor provocate de oameni, precum o scurgere de petrol sau un dezastru nuclear.

Dezastrul natural reprezintă un incident care apare ca rezultat al unui eveniment natural sau al unui dezastru cauzat de om, care are un impact negativ sau „dezastruos” asupra mediului natural.

„Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de stări de urgență, trebuie să se întreprindă o serie de acțiuni și măsuri precum:
– măsuri de prevenire şi de pregătire pentru intervenţie;
– măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu urmări deosebit de grave;
– măsuri de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.

Etapele protecţiei împotriva dezastrelor sunt:
– pregătirea pentru limitarea efectelor dezastrelor;
– alarmarea;
– intervenţia;
– reabilitarea facilităţilor economico-sociale afectate;
– dezvoltarea societăţii.

Principalele măsuri de prevenire a dezastrelor:
– includerea problematicii privind apărarea împotriva dezastrelor în strategiilede dezvoltare ale societăţii;
– realizarea lucrărilor de apărare specifice fiecărui tip de hazard;
– optimizarea activităţii structurilor care asigură coordonarea şi conducerea acţiunilor de prevenire;
– dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu.

Principalele măsuri de protecţie împotriva dezastrelor:
– instruirea populaţiei privind normele de comportament în caz de dezastru;
– exerciţii şi aplicaţii cu forţele şi mijloacele destinate intervenţiei;
– pregătirea operativă a factorilor cu drept de decizie;
– realizarea unor acorduri internaţionale privind asistenţa umanitară în caz de dezastre.

Principalele măsuri de intervenţie în caz de dezastre:
– cercetarea zonei afectate;
– coordonarea acţiunilor de căutare-salvare (deblocare-salvare în caz de război), acordarea asistenţei medicale de urgenţă, etc.;
– evacuarea populaţiei şi a valorilor de patrimoniu;
– crearea şi administrarea taberelor de sinistraţi;
– distribuirea ajutoarelor umanitare” [17].

O mare parte din dezastre conduc la poluarea mediului prin: poluarea aerului, poluarea marină, poluarea apei potabile, creșterea temperaturii globale, distrugerea stratului de ozon.

Poluarea mediului are efecte precum: afectarea agriculturii, infestarea produselor alimentare, distrugeri materiale, înrăutățirea stării de sănătate a populației etc.

Măsurile ce se impun a fi luate în cazul dezastrelor sunt:
– impunerea și respectarea unor standarde de calitate a mediului;
– promovarea unor politici de protecție a mediului;
– elaborarea unui plan de protecție a mediului atât la nivel internațional, cât și la nivelul statelor;
– includerea problemelor de mediu în programele guvernamentale de dezvoltare la nivelul statelor;
– Implementarea unor sisteme de supraveghere a implementării programelor de protecție etc.

II. Accidentul nuclear

II.1. Cauzele producerii accidentelor nucleare

Un accident nuclear[18] este definit de Agenția Internațională a Energiei Atomice ca fiind: „evenimentul care a dus la afectarea instalației nucleare a unei centrale nucleare sau a unui reactor nuclear și a produs iradierea sau contaminarea populației și mediului înconjurător peste limitele maxime admise”.

Ponderea cea mai importantă în iradierea organismului uman este deținută de iradierea naturală în proporție de 66%, fiind urmată de iradierea medicală în proporție de 23% și cu valori de 20% iradierea profesională și cea suplimentară.

Doza maximă admisă de radiație este de 5mSv/an[19].

Accidentele nucleare pot fi produse de:

1. Cauze interne sau tehnice precum:
– cedarea, blocarea sau defectarea sistemului de răcire;
– supraîncălzirea elementelor combustibile;
– ambalarea termică a unui reactor spre starea de criticitate, care atrage după sine o intensă eliberare de materiale radioactive în atmosferă și care, în situații extreme poate duce la topirea zonei active a reactorului nuclear;
– lipsa agentului de răcire a combustibilului – dacă agentul de răcire este pierdut, reactorul nuclear poate continua să genereze căldură până când temperatura ajunge în punctul de distrugere a reactorului;
– incediu de grafit;
– avarii la sistemul de canalizare, din punct de vedere al colectării deșeurilor radioactive;
– pierderea sursei radioactive;
– accidente de tranport;
– greșeli de manipulare a deșeurilor radioactive;
– defectarea echipamentelor;
– neexecutarea la timp a reviziilor tehnice sau a unor operațiuni;
– eroarea umană.

2. Cauze externe:
– dezastre naturale (cutremure, alunecări de teren, inundații, tsunami);
– scte de sabotaj;
– impactul cu obiecte cosmice, rachete, avioane sau proiectile de calibru mare.

II.2. Managementul accidentelor nucleare

Sistemele de siguranță ale centralelor nucleare sunt concepute pentru a diminua efectul unei game largi de condiții anormale de operare. În cazul producerii unui accident sever, operatorii centralei utilizează instrucțiuni dezvoltate special pentru acest scop.

Principalul obiectiv al acestor ghiduri este de a concepe programe care utilizează orice echipament disponibil pentru a elimina daunele produse la reactor, pentru a menține integritatea zonei de izolare și a minimiza eliberarea de substanțe radioactive[20].

Conform legislației internaționale, nicio centrală nucleară nu poate fi autorizată să funcționeze, dacă nu are un plan de urgență adecvat și cu toate măsurile ce trebuie aplicate în caz de accident nuclear[21].

Autoritățile competente au obligația să elaboreze un set de documente care conține:
1. planul de urgență radiologică pe amplasament;
2. proceduri de urgență radiologică pe amplasament;
3. plan de urgență radiologică în afara amplasamentului;
4. proceduri de urgență radiologică în afara amplasamentului.

Aceste documente cuprind în principal:
– clasificarea incidentelor radiologice;
– activități de răspuns la urgență;
– resurse materiale și umane pentru răspunsul la urgență;
– organizare și responsabilități în cazul unui accident nuclear;
– evoluția răspunsului la urgență;
– măsuri de prevenire, protecție și intervenție.

Măsuri de prevenire:
1. modul de înștiințare și alarmare – acesta se execută în localitățile din perimetrul de contaminare, dar și pe direcția de deplasare a norului radioactiv;
2. folosirea de mijloace de protecție speciale sau improvizate – se utilizează cu scopul împidicării pătrunderii prafului radioactiv în corp sau pentru a împiedica contactul directdintre substanțele radioactive și corp;
3. asigurarea asistenței medicale de urgență a persoanelor iradiate;
4. cunoașterea și amenajarea spațiilor de adăpostire ermetizate;
5. cunoașterea posibilelor căi de contaminare și iradiere;
6. cunoașterea riscului nuclear în zonă de către populație.

Măsuri de protecție și intervenție:
1. înștiințarea și alarmarea corespunzătoare a angajaților unei unități nucleare, dar și a populației din zonele învecinate despre pericolul nuclear;
2. asigurarea protecției prin adăpostire în spații ermetizate a oamenilor și animalelor;
3. introducerea unor restricții de circulație și a măsurilor de pază și ordine în aria de acțiune a norului nuclear;
4. asigurarea măsurilor de prim ajutor și asistenței medicale a persoanelor afectate de radiații atât din zona accidentului nuclear, cât și din zona de acțiune a norului radioactiv;
5. introducerea de restricții de consum a apei, alimentelor și furajelor suspectate a fi afectate de radiații;
6. asigurarea protecției angajaților și a populației prin evacuare;
7. organizarea cercetării, controlului și supravegherii nivelului de radiații;
8. organizarea și desfășurarea acțiunilor de decontaminare a substanțelor radioactive și de împiedicare a dispersiei norului radioactiv;
9. instruirea populației și angajaților cu privire la modul de aplicare a măsurilor de protecție și intervenție.

II.3. Consecințele accidentelor nucleare

Emisiile radioactive emanate în urma accidentelor nucleare contaminează atmosfera, solul, apa, și mai apoi organismul.

De asemenea, transferul radionuclizilor asupra oamenilor se poate realiza și prin inhalare, datorită expunerii externe la radiații.

Accidentele nucleare pot afecta sănătatea în mai multe feluri. În afara daunelor produse de incendii și explozii, acestea eliberează de asemenea și materiale radioactive care pot cauza boli datorită radiațiilor.

În funcție de doza de radiații efectele variază de la iritații ale pielii, vărsături și indigestie la coma, și în unele cazuri chiar la deces.

Radiațiile afectează ADN-ul în special pe cel care se asamblează în celulele aflate în diviziune și de aceea țesuturile ce conțin multe celule care se reproduc des sunt cele mai afectate (intestinul subțire, pielea și măduva osoasă).

Dozele foarte mari de radiații pot afecta creierul, caz în care decesul apare invariabil[22].

De asemenea, pe lângă populație, mai sunt afectate agricultura, animalele, economia statului în care s-a produs accidentul, dar și statelor afectate de norul radioactiv.

III. Răspunderea civilă în cazul accidentelor nucleare

Accidentele nucleare sunt evaluate conform Scalei Internaționale a Evenimentelor Nucleare (INES). Aceasta reprezintă instrumentul de măsurare al incidentelor și accidentelor nucleare cu pericol de contaminare radioactivă a mediului.

Conform acesteia, primele trei niveluri sunt constituite de incidente, iar următoarele patru sunt constituite din accidente, astfel[23]:

Nivelul 1 – anomalie – Criterii de acordare a Nivelului 1 pe scala INES:
– expunerea personalului peste limitele admise anual;
– probleme minore ale componentelor de siguranță;
– sursele radioactive pierdute sau furate.

Nivelul 2 – incident – Criterii de acordare a Nivelului 2 pe scala INES:
– expunerea lucrătorilor la peste 10mSv;
– nivel de radiații ce depășește 50mSv/oră în zona de operațiuni;
– contaminarea semnificativă a clădirii;
– avarii semnificative ale sistemelor de siguranță, dar fără consecințe grave;
– ambalarea neadecvată a unei surse de mare radioactivitate.

Nivelul 3 – incident serios (major) – Criterii de acordare a Nivelului 3 pe scala INES:
– expunerea lucrătorilor la radiații ce depășesc limita anuală de 10 ori;
– efecte nonletale ale radiațiilor (arsuri);
– rate de expunere de peste 1Sv/oră în zonele de operațiuni;
– contaminare severă a clădirii cu probabilitate mică de expunerea a altor persoane, în afara celor care lucrează în clădirea centralei;
– „aproape accident” la o centrală nucleară fără compromiterea siguranței;
– furtul sau pierderea surselor de înaltă radioactivitate;
– livrarea greșită a surselor de înaltă radioactivitate, fără proceduri adecvate de manipulare.

Nivelul 4 – accident cu consecințe locale – Criterii de acordare a Nivelului 4 pe scala INES:
– eliberarea minoră de material radioactiv fără a fi necesară aplicarea de contramăsuri, altele decât controalele locale ale alimentelor;
– cel puțin un deces care să se datoreze radierii;
– daunele care duc la pierderea a 0,1% din combustibil;
– eliberarea unei cantități semnificative de material radioactiv cu probabilitatea mare de expunere publică semnificativă la radiații.

Nivelul 5 – accident cu consecințe majore – Criterii de acordare a Nivelului 5 pe scala INES:
– eliberarea limitată de material radioactiv care va necesita planificarea unor contramăsuri;
– decese multiple din cauza radiațiilor;
– daune semnificative ale reactorului;
– eliberarea unor mari cantități de material radioactiv dintr-o instalație, cu o mare probabilitate de expunere la public, posibil cauzată de un incendiu sau un accident sever.

Nivelul 6 – accident serios – Criterii de acordare a Nivelului 6 pe scala INES:
– eliberarea semnificativă de material radioactiv care necesită implementarea unui plan de contramăsuri.

Nivelul 7 – accident major – Criterii de acordare a Nivelului 7 pe scala INES:
– eliberarea majoră de material radioactiv cu efecte lărgite asupra sănătății și asupra mediului, care necesită implementarea unui plan de contramăsuri.

Poate totuși exista și un Nivel 0 reprezentat de evenimentele care nu sunt importante din punct de vedere al securității, acestea fiind denumite „deviații”.

Operatorii centralelor nucleare sunt responsabili pentru orice daune cauzate de ei, indiferent din a cui culpa. De aceea sunt încheiate contracte de asigurare pentru responsabilitatea terților, iar în majoritatea țărilor acest lucru este impus prin lege[24].

Încă de când a fost construit primul reactor nuclear au existat îngrijorări cu privire la posibilele efecte ale unui accident nuclear sever și la cine este responsabil pentru consecințele asupra terților.

Consecințele de mari dimensiuni ale accidentelor nucleare au determinat o necesitate a reglementării regimului juridic în domeniul nuclear, atât la nivel internațional, cât și la nivelul statelor.

Astfel, Convenția de la Paris din 1960 asupra răspunderii în domeniul energiei Nucleare, Convenția de la Viena din 1960 privind răspunderea civilă în caz de accident nuclear pentru o terță parte și Protocolul comun privind aplicarea celor două convenții, stabilesc regimul particular al răspunderii civile pentru pagubele nucleare.

Dispozițiile celor două convenții internaționale stabilesc principii în ceea ce privește răspunderea civilă pentru pagubele nucleare precum:
– „responsabilul este operatorul;
– răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă și exclusivă;
– cei care desfășoară activități în domeniul nuclear au obligativitatea de asigurare sau de o altfel de garanție financiară;
– nediscriminarea și unitatea de jurisdicție”[25].

Principiile răspunderii civile în domeniul nuclear

„Operatorul trebuie să răspundă obiectiv de orice fel de daună nucleară survenită de la instalația nucleară deținută, victima fiind lipsită de obligaţia dovedirii culpei, aceasta trebuind doar să identifice persoana răspunzătoare de accidentul nuclear care de obicei, este titularul autorizaţiei prealabile” [26].

„Potrivit legislației în vigoare dauna nucleară este reprezentată de:
– orice deces sau orice rănire;
– orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
– orice pierdere economică produsă de deces, rănire, pierdere sau deteriorare a bunurilor, suferită de o persoană îndreptățită să ceară despăgubiri cu privire la una dintre cauzele enumerate;
– costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear;
– orice pierdere a veniturilor datorată deteriorării semnificative a mediului înconjurător;
– orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de deteriorarea mediului, dar care este prevăzută de dispozițiile legale.

Excepţia de la principiul răspunderii obiective a operatorului este reprezentată de cazul răspunderii solidare a mai multor exploatanţi şi culpa gravă a victimei” [27].

„Un alt principiu al răspunderii pentru pagube nucleare este reprezentat de principiul dirijării răspunderii spre operator, moment în care acesta este cel ţinut să repare în mod exclusiv pagubele cauzate de accidentul nuclear, victima neavând dreptul de a acţiona contra unui terţ. De asemenea, operatorul nu are drept de regres împotriva altor persoane, decât în cazul unei clauze contractuale exprese”[28].

Răspunderea operatorului este reglementată şi de principiul limitării în timp a dreptului de a introduce cererea în reparaţie (10 ani de la data accidentului nuclear[29] sau 3 ani de la data de la care victima a cunoscut dauna nucleară şi identitatea exploatantului), precum şi de principiul limitării cuantumului maxim de acoperire a pagubei.

Principiul limitării cuantumului maxim de acoperire a pagubei, reglementat în art. V din Convenția de la Viena din 1963, prevede că statul pe al cărui teritoriu se află instalația nucleară poate limita răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear astfel:
– „la un cuantum care nu va fi mai mic de 300 de milioane DST[30].;
– la un cuantum care nu va fi mai mic de 150 de milioane DST, cu mențiunea că ceeea ce depășește suma de 150 de milioane DST și până la la 300 de milioane DST, va fi alocat de către stat din fonduri publice;
– la un cuantum tranzitoriu care nu va fi mai mic de 100 de milioane DST, pentru o perioadă de cel mult 15 ani de la data intrării în vigoare a Convenției, cu condiția ca accidentul nuclear să se fi produs în acea perioadă;
– la un cuantum mai mic de 100 de milioane, cu condiția ca diferența de la acea sumă și până la suma de 100 de milioane DST să fie alocate din fondurile publice, de către stat” [31].

Cauze exoneratoare de răspundere civilă pentru daunele nucleare

„Aceste excepții de la raspunderea civilă au caracter restrictiv şi cuprind următoarele ipoteze:
– tulburări politice cu caracter intern, cum sunt: insurecţia armată, războiul civil etc.;
– tulburări politice cu caracter internaţional: conflicte armate, cazuri de terorism etc.;
– cataclism natural excepţional, calamităţi catastrofale”. [32]

IV. Studiu de caz

Accidental nuclear de la Fukushima

IV.1. Considerații introductive privind Centrala Nucleară de la Fukushima Daiichi

Fukushima este capitala Prefecturii Fukushima din Japonia situată la aproximativ 260 km nord de Tokyo, capitala Japoniei.

Centrala nucleară este amplasată în orașele Futaba și Okuma, pe coasta Prefecturii Fukushima, pe insula Honshu.

Centrala Nucleară de la Fukushima Daichii a fost construită în anul 1967, avea suprafață de 3,5 km2, 6 reactoare nucleare operaționale[33] cu capacitatea de a genera 4,7 GWe[34] și a fost cea mai importantă centrală nucleară a Tokyo Electric Power Company.

Aceasta, având șase reactoare nucleare, a fost una dintre cele mai mari centrale nucleare din lume, doar Kashiwazaki-Kariwa aparținând tot Tokyo Electric Power Company are un reactor în plus, iar centrala nucleară Gravelines din Franța are același număr de reactoare ca și Centrala Nucleară de la Fukushima Daichii.

Cele șase reactoare nucleare foloseau ca și combustibil un amestec de Uraniu și Plutoniu[35], iar ca agent de răcire utilizau apă de mare.

Tabelul 4.1.

Tipuri de reactoare ale Centralei Nucleare de la Fukushima Daichii – Fukushima I

Nr.

Crt.

Reactor Tip Data începerii funcționării Puterea instalată Producătorul

Reactorului

1. Fukushima I -1 BWR – 3 26 martie 1971 460 MW General Electric
2. Fukushima I -2 BWR – 4 18 iulie 1974 784 MW General Electric
3. Fukushima I -3 BWR – 4 27 martie 1976 784 MW Toshiba
4. Fukushima I -4 BWR – 4 12 octombrie 1978 784 MW Hitachi
5. Fukushima I -5 BWR – 4 18 aprilie 1978 784 MW Toshiba
6. Fukushima I -6 BWR – 5 24 octombrie 1979 1100 MW General Electric

IV.2. Prezentarea cronologică a accidentului nuclear de la Fukushima

Accidentul nuclear de la Fukushima a fost al doilea cel mai grav incident nuclear, după cel de la Cernobîl, din data de 26 aprilie 1986, dar și cel de al doilea dezastru nuclear care a fost cotat cu Nivelul 7 al Scalei Internaționale a Evenimentelor Nucleare.

Dezastrul a fost declanșat într-o zi de vineri, 11 martie 2011, la ora 14:46, moment în care Japonia a fost lovită de un cutremur cu magnitudinea de 9 grade pe scara Richter. Acesta a fost al patrulea cel mai mare cutremur înregistrat din secolul al XVIII-lea până în prezent și cel mai mare înregistrat vreodată în Japonia.

La momentul detectării cutremurului a fost declanșată procedura de oprire de urgență a reactoarelor nucleare de la toate cele patru Centrale Nucleare de pe Coasta de Est a Japoniei[36]. În camera de control de la Centrala Nucleară Fukushima Daiichi, aflată la aproximativ 180 km de epicentrul cutremurului, operatorii s-au asigurat că Reactoarele 1, 2 și 3, erau oprite corespunzător, cu toate barele de control[37] introduse.

Ulterior, la mai puțin de o oră de la momentul producerii cutremurului, începând cu ora 15:27, Centrala nucleară Fukushima Daiichi a fost lovită de o serie de valuri tsunami, care au scufundat Reactoarele 1-4, aflate la 10 m deasupra nivelului apei. Având în vedere că ușile clădirilor turbinelor nu se închideau etanș, apa a ajuns în subsolurile acestora.

Valurile provocate de tsunami au distrus panourile electrice, iar reactoarele au fost decuplate de la energie și sistemul de răcire al acestora a fost grav afectat.

La data de 12 martie 2011, ora 15:36, în timp ce se încerca răcirea Reactorului 1, acesta a explodat, iar explozia a distrus acoperișul reactorului afectând rezistența clădirii și filtrele de aer, care aveau un rol important în reducerea contaminării.

Operațiunea de răcire a Reactorului 1 a fost întreruptă de explozie, iar resturile radioactive au îngreunat reluarea procesului de răcire. Pentru a se preveni o reacție nucleară în lanț, operatorii au adăugat în agentul de răcire acid boric.

În data de 15 martie 2011, s-a produs o explozie la tancul de condensare al Reactorului 2 , ca urmare a faptului că presiunea internă era mai mare decât presiunea produsă de instalația de răcire auxiliară.

La data de 14 martie 2011, ora 11:01, se produce o topire parțială a reactorului 3, datorită faptului că bateriile care alimentau instrumentele de control ale reactorului s-au terminat, dar și datorită unei erori de comunicare, ce a dus la oprirea simultană a ambelor sisteme de siguranță, care nu au mai putut fi pornite în lipsa energiei.

Încercările de injectare a agentului de răcire (apă de mare) în reactor au fost blocate de presiunea internă prea mare și de valvele de aerisire blocate de sistem, iar creșterea presiunii și a temperaturii a fost cauza exploziei reactorului. Explozia nu a provocat decese, dar mai multe persoane au fost rănite.

La data de 15 martie 2011, ora 09:38, a explodat reactorul 4, care a afectat și mai mult structura reactorului 3. Motivul exploziei a fost un incediu la nivelul bazinului de stocare alimentat de Hidrogenul generat de reactorul 3, care ulterior a ajuns în reactorul 4 prin conductele comune.

În prezent Centrala nucleară de la Fukushima I nu mai este funcțională.

IV.3. Evaluarea accidentului nuclear de la Fukushima

Agenția Japoneză pentru Siguranța Nucleară și Industrială a evaluat inițial, accidentul nuclear de la Fukushima Daiichi la nivelul 5 al Scalei Internaționale a Evenimentelor Nucleare (INES) – „un accident cu consecințe extinse”. Secvența evenimentelor legate de combustibilul de la reactorul 4 a fost evaluată cu nivelul 3 al Scalei Internaționale a Evenimentelor Nucleare – „un incident serios”.

Însă, la o lună după tsunami, Comitetul Științelor Nucleare a ridicat nivelul la 7 pentru reactoarele 1-3, „un accident major”, afirmând că din reevaluarea emisiilor radioactive inițiale au fost eliberate în atmosferă aproximativ 630 PBq[38] de echivalent I-131[39], cu precădere în prima săptămână.

De asemenea, la începutul lunii iunie, Agenția Japoneză pentru Siguranța Nucleară și Industrială a majorat estimările sale de emisii la 770 PBq, de la aproximativ jumătate, deși în luna august, Comitetul Științelor Nucleare a redus această estimare la 570 PBq.

IV.4. Emisiile radioactive în urma accidentului nuclear de la Fukushima

Cu privire la poluarea aerului și apei de la Fukushima principalele elemente radioactive sunt:
– Iod – 131 în formă volatilă, care are o durată de înjumătățire a radioactivității de aproximativ 8 zile;
– Cesiu – 137, care are o durată de înjumătățire a radioactivității de 30 de ani și este un puternic emițător de raze gama pe timpul descompunerii. Este ușor dispersat în atmosferă, iar când ajunge pe sol, acesta este contaminat pentru o lungă perioadă de timp.
– Cesiu – 134, are o durată de înjumătățire a radioactivității de aproximativ 2 ani. Acesta este solubil și poate ajunge în corp, dar nu se concentrează într-un organ anume și are o durată de înjumătățire biologică de aproximativ 70 de zile.

Datorită emisiilor radioactive din zonă, care depășeau nivelul maxim al radiațiilor și anume de 20mSv/an, a foat evacuată în primă fază populația de pe o rază de 20 km față de centrală, apoi s-a extins până la 30 km.

Estimările au arătat că nivelul de radiații la care ar putea fi expusă populația din zonă, în prima lună, reprezenta 1/3 din doza de radiații cumulată pe următoarele 12 luni.

Simulările meteorologice au generat date importante cu privire la modul cum a fost afectat mediul după cum urmează:
– în prima zi norul radioactiv s-a deplasat la nord de Centrala nucleară de la Fukushima înspre Minamisoma, sigurul loc din Japonia unde norul a fost detectat, după care s-a deplasat înspre Oceanul Pacific;
– la data de 15 martie 2011, norul radioactiv s-a deplasat înspre sud, ulterior spre vest, nord-vest;
– la data de 16 martie 2011, norul eliberat pe parcursul nopții a continuat să se deplaseze spre nord-vest, după care, gradual, și-a schimbat traiectoria spre sud-vest, spre interiorul insulei, iar pe parcursul zilei s-a deplasat spre sud;
– la data de 21 martie 2011, norul eliberat s-a deplasat spre sud, sud-vest înspre Tokyo.

Începând cu momentul exploziilor și până la momentul sigilării reactoarelor, în atmosferă au fost eliberate următoarele cantități de elemente radioactive:

Tabelul 4.2.

Nivelul de poluare cu elemente radioactive al atmosferei

Radionuclizi Durată de înjumătățire Radioactivitate totală

Bq

Kripton-83m 1,83 ore 6,37*1014
Kripton-85 10,8 ani 3,26*1016
Xenon-131m 11,8 zile 3,92*1016
Xenon-138 14.1 min 6,26*103
Iod-131 8,02 zile 1,97*1017
Iod-132 2,29 h 1,68*1017
Iod-133 20,8h 4,20*1016
Telur-127m 109 zile 2,14*1015
Telur-129 69,6 min 7,97*1015
Telur-131 25 min 8,36*1014
Cesiu-134 2,06 ani 2,78*1016
Cesiu-136 13,2 zile 9,80*1015
Cesiu-137 30,17 ani 2,06*1016
Lantan-140 1,68 zile 1,66*1013
Bariu-140 12,8 zile 1,12*1015
Stronțiu-90 28,8 ani 3,27*1012
Plutoniu-238 87,8 ani 2,43*109
Plutoniu-239 24.110 ani 4,07*108
Plutoniu-240 6.564 ani 5,08*108
Plutoniu-241 14,4 ani 1,40*1011
Plutoniu-242 375.000 ani 1,65*106

Ca urmare a producerii accidentului nuclear de la Fukushima au fost realizate o serie de măsurători ale activității specifice a radionuclizilor depuși pe stratul superior al solului:

Tabelul 4.3.

Nivelul de poluare la nivelul solului cu materiale radioactive

 

Radionuclizi

Durata de înjumătățire a radioactivității Radioactivitatea la data de 15 martie 2011 – calculate (Bq/kg) Radioactivitatea la data de 31 martie 2011 – măsurate

(Bq/kg)

Iod-131 8 zile 345.345 86.680
Iod-132 2,3 h Aprox. 250.000 7.084
Cesiu-137 30,1 ani 44.407 44.362
Cesiu-134 2,1 ani 46.003 45.343
Cesiu-136 13,2 zile 10.317 4.442
Telur-129m 33,6 zile 47.953 34.472
Telur-129 1,2 h Aprox 30.000 21.692
Telur-132 3,2 zile 253.652 7.961
Bariu-140 12,7 zile 2.057 859
Lantan-140 40,2 ore Aprox. 2.000 1.128
Argint-110 m 249 zile 323 309
Stronțiu-90 29,1 ani 33 33

În urma analizelor de sol din zonele învecinate Prefecturii Fukushima s-a stabilit că acestea au fost afectate într-o mică măsură sau chiar deloc de contaminarea cu Cesiu radioactiv.

Din analiza hărților de la acea vreme s-au conturat următoarele:
– în interiorul zonei de 20 km, ce a fost evacuată imediat după accident, activitatea radioactivă de Cesiu-137 măsurată în probele de sol, variază între 30kBq/mp și 15.000kBq/mp. Cele mai mari activități radioactive au fost observate la vest de Centrala nucleară, în zona imediat apropiată;
– în zona în care s-a planificat evacuarea în data de 22 aprilie 2011, activitatea la suprafață a Cesiu-134 și Cesiu-137 a fost între 60 și 8.000kBq/mp;
– în afara acestor două zone, activitatea cumulată de Cesiu-134 și Cesiu-137 nu a depășit 600kBq/mp, exceptând 20-30 km spre sud-vest de centrală.

IV.5 Consecințe ale accidentului de la Fukushima

Contaminarea mediului marin

Eliminarea apei contaminate din clădirile reactoarelor și ale turbinelor a devenit principala preocupare în a treia săptămână după accident. Această apă era atât de la tsunami, cât și de la scurgeri din reactoare.

Scurgerile de apă de la Centrală nucleară în Ocean transportau radionuclide ce depășeau cu mult nivelul de radioactivitate acceptat.

La sfârșitul lunii martie 2011, toate unitățile de stocare a apei erau pline cu apă contaminată, iar în jur de 1.000 de tancuri de stocare au fost aduse progresiv, incluzând și 350 de tancuri de oțel fiecare cu capacitatea de 1.200 de m3. O parte din acestea au început să aibă scurgeri în anul 2013.

Atât la producerea accidentului nuclear, cât și după, din cauza emisiilor și scurgerilor de substanțe radioactive au fost afectate o serie de organisme marine, precum: arame, hijiki, arici de mare, moluște, somon masu, crabi, etc.

Cu aprobarea Guvernului, TEPCO a deversat în Ocean aproximativ 10.400 m3 de apă ușor contaminată (0,15 TBq în total), pentru a se depozita apa foarte contaminată din Reactorul 2, acesta fiind principala sursă de apă contaminată, iar autoritățile au afirmat că nu s-a schimbat semnificativ nivelul radioactivității din Ocean ca rezultat al deversării.

Ulterior au fost construite și două stații de tratare a apei contaminate ce puteau trata 1.200m3 de apă/zi.

În iulie 2014, TEPCO a început să acopere 18ha din zonă portuară contaminată, cu ciment, pentru a preveni mișcarea sedimentelor contaminate.

Consecințele asupra omului

Nu au fost identificate efecte negative asupra sănătății la cei 195.340 de rezidenți din vecinătatea centralei, care au fost analizați până la sfârșitul lunii mai 2011.

Toți cei 1080 de copii, testați pentru modificări ale glandei tiroide în urma expunerii la radiații, au avut rezultate în limitele de siguranță.

Deși nu a fost o expunere majoră a populației, cu atât mai puțin decese în urma radiațiilor, autoritățile au raportat 761 de decese legate de dezastru.

Trauma psihologică a evacuării a reprezentat un risc asupra sănătății mai mare decât cel al expunerii la radiații.

Consecințele radioactivității asupra agriculturii

Legumele cu frunze, precum salată, spanac, praz, au fost direct afectate de contaminarea cu substanțe radioactive.

Contaminarea frunzelor a fost cea mai mare imediat după ce s-au depus elementele radioactive, dar a scăzut repede, pe măsură ce noile frunze, produse de plantă nu au fost din nou contaminate.

Nivelul de contaminare a depins atât de intensitatea contaminării, cât și de felul acesteia, respectiv umedă sau uscată. Dacă este umedă (sub formă de ploaie), doar o mică parte din contaminare rămâne în frunze, restul se infiltrează în sol[40].

În cazul fructelor, legumelor, cerealelor și lemnului contaminarea a fost absorbită rapid și transportată în rădăcină, care a rămas în continuare sursă de contaminare în lunile și chiar anii următori[41].

Dacă depozitele de radionuclide au pătruns în sol acestea au fost absorbite parțial de rădăcina plantelor. Acest tip de contaminare este specific radionuclidelor cu timp de înjumătățire mai mare precum Cesiu-134 și Cesiu-137.

Culturile de orez din Japonia sunt cele mai expuse riscului la contaminare prin rădăcină. Mai mult, deoarece, orezul este cultivat în lanuri, contaminarea poate apărea direct din contactul cu apa contaminată, iar în anul 2011, după producerea accidentului, autoritățile japoneze au interzis cultivarea solurilor ce depășeau un nivel de 5.000 Bq de Cesiu/ kg de pământ, pentru că produsul finit ar fi atins limita de 500 Bq /kg.

Contaminarea animalelor sau a alimentelor de origine animală a fost cauzată în principal, de ingestia de nutreț contaminat sau în mai puțină măsură de apa de băut.

Animalele hrănite cu nutreț necontaminat, importat sau cules înainte de producerea accidentului și suficient protejat în timpul accidentului, erau surse sigure de hrană.

În Prefectura Fukushima au fost testate și depistate ca fiind contaminate 642 de tipuri de produse alimentare, precum: vegetale cu frunze, vegetale cu floare, rădăcinoase, fructe din pomi fructiferi, frunze de ceai, muguri de bambus, cereale, ciuperci, carne de fermă și de vânat, lapte de vacă, pește de apă dulce și de apă sărată, alge marine, crustacee, etc.

Contaminarea atmosferică în Europa în urma accidentului nuclear de la Fukushima

Au fost realizate simulări la nivel global, utilizând datele furnizate de Météo France, care au arătat că norul radioactiv a trecut peste continentul nord american pe 16 martie 2011, fiind afectate și Țările Scandinave începând cu 19 martie 2011, dar și alte țări europene după data de 23 martie 2011.

În Europa, pe parcursul perioadei monitorizate, valorile maxime variau între mai puțin de 1 mBq/m3 până la 6 mBq/m3. Aceste valori sunt de trei până la patru ori mai mici decât nivelul de radioactivitate înregistrat după accidentul de la Cernobîl din aprilie 1986.

După a doua săptămână din aprilie 2011, contaminarea a scăzut sub nivelul detectabil.

IV.6. Efectele radiațiilor emanate în urma accidentului nuclear de la Fukushima

Un raport preliminar al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) din mai 2012 a estimat dozele de radiații pe care le-au primit locuitorii din Japonia în afara zonelor evacuate în anul care a urmat accidentului.

Concluzia principală a raportului este că majoritatea oamenilor din prefectura Fukushima ar fi primit o doză de radiație de 1 până la 10 mSv în primul an de după accident. Aceasta se compară cu nivelurile de aproximativ 2,4 mSv pe care le-ar fi primit de la surse naturale inevitabile.

În două locuri, dozele au fost mai mari, între 10 și 50 mSv, în continuare sub orice nivel dăunător. Aproape toți locuitorii au fost „sub nivelul de referință convenit la nivel internațional pentru expunerea publicului datorat radonului în locuințe” (aproximativ 10 mSv/an).

Comitetul științific al ONU[42] privind efectele radiației atomice[43], în mai 2012, a raportat că, în ciuda contaminării pielii a mai multor lucrători, nu au fost raportate efecte observabile clinic și nu există dovezi de leziuni radicale acute la nici unul dintre cei 20.115 lucrători care au participat la eforturile depuse de TEPCO pentru atenuarea accidentului la instalație.

Rezultatele studiului UNSCEAR de 12 luni privind amploarea emisiilor radioactive în atmosferă și ocean și gama de doze de radiații primite de către public și muncitori au fost anunțate în mai 2013, iar Raportul final al efectelor radiațiilor a fost lansat în aprilie 2014.

Acesta a concluzionat că ratele de cancer sau de boli ereditare au puține șanse de a arăta creștere vizibilă în zonele afectate, deoarece nivelul de radiații pe care oamenii le-au primit erau prea scăzute.

Oamenii au fost imediat evacuați din vecinătatea centralei nucleare și, mai târziu, dintr-o zonă vecină în care s-au acumulat radionuclizi. Această acțiune a redus expunerea lor la radiații cu un factor de zece, la niveluri care erau „scăzute sau foarte scăzute”.

De asemenea efectele au afectat și economia Japoniei, de exemplu fabrica de pigmenți pentru vopseluri auto, Merck, aflată la 45 km de Centrala nucleară, în Onahama, din cauza riscului de contaminare radioactivă, a evacuat întreg personalul și și-a oprit activitatea pentru o perioadă de aproximativ jumătate de an.

În urma poluării nucleare, au apărut, după aproximativ un an de la accident și primele mutații genetice la fluturi și pești.

IV.7. Măsuri de protecție a populației

Accidentul nuclear de la Fukushima a făcut ca autoritățile japoneze să inițieze acțiuni de protecție a populației în primul rând față de efectele imediate ale expunerii (expunerea la norul radioactiv) și apoi, cu privire la depozitele radioactive formate de dispersia în atmosferă a materialelor emise (expunerea externă la radiațiile emise de aceste depozite și riscul de contaminare internă prin ingerarea de alimente contaminate).

Ca o măsură de protecție imediată s-a decis evacuarea zonei pe o rază de 20 km, afectând aproximativ 78.200 persoane, iar locuitorilor aflați pe o rază de la 20 la 30 km li s-a recomandat să stea la adăpost, aproximativ 62.400 de persoane, dar ulterior și aceștia au părăsit voluntar zona, deoarece nu se mai puteau dezvolta din punct de vedere economic.

Autoritățile locale și guvernamentale japoneze au luat măsuri de reducere a contaminării și de pregătire pentru întoarcerea graduală a persoanelor evacuate.

De asemenea au mai fost luate măsuri precum:
– zona de până la 20 km în jurul Centralei nucleare a fost declarată „Zonă cu acces interzis”;
– zona între 20 și 30 km în jurul Centralei nucleare a fost declarată „Zonă de evacuare de urgență”;
– pescuitul a fost interzis pe coasta estică a Japoniei;
– s-au administrat pastile de Iod pentru a minimiza efectele inhalării izotopilor radioactivi de Iod;
– a început monitorizarea alimentelor, iar cele care depășeau nivelul de contaminare erau interzise de la vânzare (tabelul 4.5.);
– autorizațiile de vânzare erau oferite a priori, restricțiile erau implementate decât dacă teste posteriori evidențiau valori care depășeau standardele;
– au fost construite „sarcofage” care acopereau reactoarele afectate pentru a reduce eliberările de materiale radioactive, a împiedica pătrunderea ploii și pentru a face posibilă măsurarea eliberărilor radioactive din structură;
– barele de combustibil au fost scoase din reactoare și au fost depozitate în bazine de răcire pentru a se împiedica pornirea unei noi reacții (tabel 4.6.);
– pe terenul din jurul Centralei Nucleare a fost împrăștiată o rășină polimerică pentru ca materialele contaminate să nu fie împrăștiate de factori naturali;
– în interiorul centralei a fost îndepărtat molozul cu ajutorul excavatoarelor radiocomandate, ceea ce a dus în unele zone la înjumătățirea nivelului radiațiilor;
– tuturor persoanelor care au lucrat la Centrala nucleară în timpul și după accidentul nuclear le-au fost făcute analize medicale, pentru a se depista nivelul de contaminare și au fost tratați cei care au avut nevoie, iar celor aflați în zonele intens afectate de radiații le-au fost oferite monitoare de radiații, aparate de respirat și echipament de protecție, pentru a-i proteja împotriva radiațiilor Alpha și Beta.

Tabelul 4.4.

Standardele pentru vânzare sau consum instituite în Japonia

în urma accidentului nuclear de la Fukushima

Bq/kg Mâncare pentru bebeluși Lapte și lactate Legume Cereale Carne, ouă, pește
Iod 100 300 2.000
Plutoniu 1 1 1 10 10
Uraniu 20 20 20 100 100
Cesiu 200 200 500 500 500

Tabelul 4.5.

Calendarul decomisionării reactoarelor

Scoaterea barelor de combustibil din bazinele de răcire Înlăturarea resturilor

de combustibil

Reactorul 1 2017 2020-2022
Reactorul 2 2017-2023 2022-2024
Reactorul 3 2015 2021-2023
Reactorul 4 2014 Nu se aplică

În urma accidentului de la Fukushima din martie 2011, guvernul japonez a decis să ia măsuri de decontaminare a zonelor afectate de radiații.

Aceste măsuri au privit atât zonele evacuate, cât și zonele contaminate care nu au fost evacuate.

În zona evacuată, care include 11 municipalități din Prefectura Fukushima, operațiunile de decontaminare a proprietăților publice și private, infrastructurii și fermelor a fost finalizată în șase municipalități la sfârțitul anului 2015.

După acel moment, persoanelor evacuate li s-a permis să se întoarcă, dar cu toate acestea rata de întoarcere a populației este de 9-41%, iar o mare parte din populație nu vor să se întoarcă acasă.

În zonă, diversitatea ecologică a scăzut și au apărut malformații la copaci, insecte, păsări și mamifere.

IV.8. Răspunderea civilă în cazul accidentului nuclear de la Fukushima

Accidentul de la Fukushima, deși a fost declanșat în urma unui tsunami, a avut ca și cauze și erori umane, precum faptul că operatorul de la Tokyo Electric Power Company (TEPCO) nu a îndeplinit cerințele de siguranță de bază, precum pregătirea pentru conservarea daunelor colaterale și elaborarea planurilor de evacuare.

Japonia nu este parte din nicio Convenție Internațională, dar legea internă este în conformitate cu Convențiile de Paris din 1960 și cea de la Viena din 1963.

Garanția depusă de operator pentru acoperirea unor daune nucleare în caz de accident conform legislației japoneze este în sumă de 120 mld Yeni (1,12 mld dolari). Guvernul poate elibera operatorul de această responsabilitate dacă se determină că dauna este rezultatul unui „grav dezastru natural, cu caracter excepțional”.

Având în vedere că accidentul de la Fukushima a fost declanșat de un tsunami, operatorul a fost exonerat de culpă și toate pagubele au fost acoperite de statul japonez, care a plătit până acum aproximativ 6 trilioane de Yeni[44].

Concluzii

Importanța protecției mediului ar trebui să fie o preocupare de zi cu zi, atât la nivel internațional, la nivelul statelor, dar și la nivelul fiecărui individ, și nu doar atunci când se întâmplă evenimente care să afecteze mediul.

Deși în anii 1950-1960 tehnologia nucleară părea tehnologia care va domina viitorul, realitatea a demonstrat că 70 de ani mai târziu, energia nucleară deține doar 10,6% din producția mondială de energie.

Energia nucleară a fost considerată una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului XX, dar timpul a dovedit că a fost nu numai o soluție a producerii unei cantități mari și continue de electricitate, dar și cea mai de temut armă împotriva umanității.

De-a lungul timpului, omul a fost supus radiațiilor precum cele provenite de la razele soarelui, atmosferă și de la apele oceanelor, astfel dovedindu-se că în anumite limite, radiațiile sunt inofensive pentru viață.

Deși omul a fost și este supus unor radiații naturale, radiațiile produse în urma accidentelor nucleare s-au dovedit a avea un efect distructiv asupra a tot ceea ce ating.

Poluarea radioactivă reprezintă un pericol cu caracter universal care contaminează aproape în același timp aerul, solul, subsolul și apa, afectând astfel toate componentele mediului.

Extinderea utilizării energiei nucleare și a izotopilor a produs mărirea numărului potențialelor surse de poluare radioactivă și prin urmare, și a gradului de risc.

Principalele surse de poluare radioactivă sunt: exploziile nucleare, centralele atomonucleare, armele nucleare, navele cu propulsie nucleară, iradierea medicală, extracția, transportul și prelucrarea minereului radioactiv, deșeurile radioactive.

Deși sunt doctrinari în domeniul Dreptului mediului care consideră că poluarea radioactivă se datorează în principal, activităților militare, s-a demonstrat științific că și utilizarea pașnică a energiei nucleare poluează din punct de vedere radioactiv.

Energia nucleară a fost întotdeauna considerată o sursă de energie curată, deoarece centrala nucleară nu emite dioxid de carbon. Acest lucru este adevărat, dar este înșelător, deoarece centralele nucleare nu emit dioxid de carbon în timpul funcționării, dar cantități mari de dioxid de carbon sunt emise în activitățile legate de construcția și funcționarea centralei. Procesul de minare al Uraniului eliberează mari cantități de dioxid de carbon în mediu, de asemenea și transportul deșeurilor radioactive emite dioxid de carbon.

Două dintre principalele probleme ale energiei nucleare sunt reprezentate de depozitarea deșeurilor radioactive și de distrugerea centralelor nucleare la expirarea termenului de funcționare.

Deșeurilor radioactive trebuie manipulate cu o atenție deosebită, deoarece răcirea acestora necesită un timp îndelungat, iar după răcire, unele dintre acestea rămân periculoase chiar și mii de ani.

Deși centralele dețin o tehnologie avansată de funcționare, care permite funcționare centralei nucleare pentru o perioadă lungă de timp, în anumite situații se poate pierde controlul reacției în lanț, ceea ce poate duce la explozia centralei și la poluări masive.

În problematica răspunderii civile cu privire la daunele nucleare aceasta este reglementată în prezent relativ uniform la nivel internațional, statele implementând la nivel național Convențiile de la Paris din anul 1960 și de la Viena din 1963. Pentru a se putea repara unele pagube produse de accidentele nucleare, cele două Convenții au reglementat și dispoziții cu privire la obligativitatea exploatatorului de a depune asigurări sau garanții financiare, care în anumite situații sunt garantate chiar de către stat.

În concluzie, consecințele unui accident nuclear au efecte grave și de lungă durată.

* Materialul reprezintă o lucrare de disertație, coordonată de prof. univ. dr. Florica Brașoveanu 


[1] Duțu Mircea, Duțu Andrei, „Răspunderea în Dreptul Mediului”, Editura Academiei Române, București, 2015, p. 37-39.
[2] Brașoveanu Florica, „Dicționar de Dreptul Mediului”, Editura Sitech, Craiova, 2016, p.75.
[3] „Dezvoltarea durabilă reprezintă acea dezvoltare care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”, Brașoveanu Florica, „Dicționar de Dreptul mediului”, Editura Sitech, Craiova, 2016, p.43.
[4] Brașoveanu Florica, „Dreptul European al Mediului”, Editura Pro Universitaria, București, 2013, p.10.
[5] Drăgan Sorina Lucreția, „Dreptul Mediului. Note de curs”, p. 3
[6] Disponibil aici, accesat la data de 20 iunie 2018.
[7] Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare, intrat în vigoare la 05 martie 1970.
[8] Conform dispozițiilor art. 1, lit. d din Convenția de la Viena din anul 1979, modificată prin Amendamentul de la Viena din 2004, instalația nucleară reprezintă „o instalație, inclusiv clădirile și echipamentele aferente, în care se produce, se prelucrează, se utilizează, se manipulează, se stochează intermediar sau se depozitează definitiv material nuclear și care, dacă este avariată ori dacă se produc intervenții asupra acesteia, poate duce la eliberarea unei cantități semnificative de radiații sau de material radioactiv”.
[9] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[10] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[11] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[12] Gy – Gray – absorbția unui Joule de energie radiantă per kilogram de materie.
[13] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[14] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[15] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[16] Biodiversitatea reprezintă „variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale și complexelor ecologice. Aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică și diversitatea ecosistemelor”, Brașoveanu Florica, Dicționar de Dreptul Mediului, Editura Sitech, Craiova, 2016, p.26.
[17] Marinescu Daniela, Tratat de Dreptul Mediului, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 625
[18] Conform dispozițiilor prevăzute de Convenția de la Viena din 1963, accidentul nuclear este reprezentat de „orice fapt sau orice succesiune de fapte având aceeași origine care cauzează o daună nucleară sau creează o amenințare gravă și iminentă de a produce daune de această natură, dar numai cu privire la măsurile preventive” – Duțu Mircea, „Tratat de Dreptul Mediului”, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 528.
[19] mSv – milisievert – unitate de măsură a dozei echivalente de radiații absorbite.
[20] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[21] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[22] Disponibil aici, accesat la data de 15 iunie 2018.
[23] Disponibil aici, accesat la 15 iunie 2018.
[24] Convenția de la Paris din 1960 asupra răspunderii în domeniul energiei Nucleare, Convenția de la Viena din 1963 privind răspunderea civilă în caz de accident nuclear pentru o terță parte și Protocolul comun privind aplicarea celor două convenții.
[25] Duțu Mircea, Duțu Andrei, „Răspunderea în Dreptul Mediului”, Editura Academiei Române, București, 2015, p. 224-226.
[26] Art. II alin1 lit a al Convenției de la Viena din 1963.
[27] Duțu Mircea, „Tratat de Dreptul Mediului”, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 529-532.
[28] Art. X alin1 lit a al Convenției de la Viena din 1963.
[29] Art. XI din Convenția de la Viena din 1963;
[30] DST – Drepturi Speciale de Tragere – pe plan internațional XDR – moneda Fondului Monetar Internațional, a cărei valoare este calculată în funcție de Euro, Dolar, Liră sterlină și Yen.
[31] Duțu Mircea, „Tratat de Dreptul Mediului”, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 534.
[32] Conform prevederilor Convenției de la Paris din 1960 asupra răspunderii în domeniul energiei Nucleare, Convenției de la Viena din 1963 privind răspunderea civilă în caz de accident nuclear pentru o terță parte și Protocolului comun privind aplicarea celor două convenții;
[33] Reactoarele 1-3 – funcționau la putere maximă, Reactorul 4 – începuse procedura de oprire și răcire pentru realimentare, la data de 30 noiembrie 2010, Reactorul 5 – începuse procedura de oprire și răcire pentru realimentare, la data de 03 ianuarie 2011, iar Reactorul 6 – începuse procedura de oprire și răcire pentru realimentare, la data de 14 august 2010.
[34] GWe – gigawatt de electricitate.
[35] Combustibilul utilizat de reactoare este Plutoniu cu MOX un material fuzionabil care conține Plutoniu amestecat cu Uraniu natural, Uraniu reprocesat sau Uraniu sărăcit).
[36] Centralele Nucleare de pe Coasta de Est a Japoniei – Onagawa, Fukushima I, Fukushima II, Tokal.
[37] Barele de control ale reactoarelor – sunt utilizate la centralele nucleare care utilizează Uraniu și Plutoniu și sunt compuse din elemente chimice ca Bor, Argint, Indiu și Cadniu. Barele absorb neutronii fără a fuziona ele însele.
[38] PBq – pentabequirel, unitate de măsură a radioactivității.
[39] I-131 – izotop al iodului.
[40] De exemplu salata recoltată la 50 de zile după accident, era de 100 de ori mai puțin contaminată decât salata ajunsă la maturitate imediat după accident.
[41] De exemplu în cazul nectarinelor japoneze, mugurilor de bambus și frunzelor de ceai.
[42] ONU – Organizația Națiunilor Unite.
[43] UNSCEAR – United Nations Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiaton – Comitetul științific al ONU privind efectele radiației atomice .
[44] Disponibil aici.


Consilier juridic Carmen Androne

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.