Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Efectuarea procedeului probatoriu al cercetării la fața locului într-un domiciliu
06.12.2019 | Remus BUDĂI

Remus Budăi

Remus Budăi

Cercetarea la fața locului, ca procedeu probatoriu al procesului penal, este realizată de cele mai multe ori în etapele incipiente ale acestuia, imediat după începerea urmăririi penale cu privire la faptă. În dosarele penale privind infracțiuni contra vieții, contra integrității corporale sau sănătății, contra libertății și integrității sexuale, contra patrimoniului, contra siguranței publice va exista, invariabil, și un proces-verbal de cercetare la fața locului, act procedural în care sunt consemnate activitățile desfășurate în aplicarea articolului 192 din Codul de procedură penală. Investigațiile tehnico-științifice ale locului unde a fost săvârșită infracțiunea sau unor zone aferente stau la baza efectuării ulterioare a tuturor constatărilor sau expertizelor, adică a așa-numitului probatoriu științific dintr-un dosar penal.

Potrivit articolului 157 alineatul 2 din Codul de procedură penală, prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică. Pentru înțelegerea cât mai exactă și mai concretă a problematicii efectuării cercetării la fața locului într-un domiciliu voi expune, la început, trei situații de fapt care se pot ivi în activitatea organelor judiciare. Situațiile care urmează, deși rar întâlnite în practică, nu sunt pur teoretice, ci pornesc de la niște întâmplări reale.

Situația 1. Să presupunem că organele de urmărire penală sunt sesizate cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de tentativă de omor și a unei infracțiuni de viol. Victima a fost găsită pe spațiul public, la baza unui bloc, parțial dezbrăcată și cu multiple leziuni pe corp. Înainte de a fi transportată la spital, reușește să povestească că a fost dusă cu forța într-un apartament din acel bloc unde a fost lovită cu o bâtă, forțată să întrețină raporturi sexuale și apoi aruncată de autor de la balconul apartamentului, căzând astfel în spațiul unde a fost descoperită. În apartament există pete de sânge, bâta cu care a fost produsă agresiunea și o parte din hainele victimei, pe care se află urmele seminale ale autorului. Evident, organele de urmărire penală vor dori să ridice urmele infracțiunii pentru a le supune ulterior unor expertize. Însă proprietarul apartamentului, presupusul autor al infracțiunilor, refuză pătrunderea echipei de cercetare la fața locului în apartament. Cum vor proceda organele de urmărire penală? Vor putea intra în mod forțat sau e necesar un mandat de percheziție domiciliară?

Situația 2. Să presupunem că o victimă a unei tâlhării sesizează organele de urmărire penală susținând că a fost atacată în apartamentul său de mai multe persoane mascate și înarmate cu pistoale, care i-au sustras bijuteriile și o sumă importantă de bani. Organele de urmărire penală se deplasează la locul săvârșirii infracțiunii și cu acordul persoanei vătămate încep cercetarea la fața locului, efectuând fotografii judiciare și încercând să descopere urme papilare cu ajutorul unor substanțe aflate în trusa criminalistică. Însă, la un moment dat, persoana vătămată comunică membrilor echipei de cercetare că nu le dă dreptul să realizeze fotografii în spațiul unde locuiește și menționează că nu este de acord cu continuarea a cercetării întrucât a observat că îi este murdărită mobila în timpul efectuării activităților criminalistice, solicitându-le să părăsească imediat domiciliul său. Vor continua organele de urmărire penală cercetarea la fața locului?

Situația 3. Să presupunem că un procuror, la un moment dat, spre sfârșitul urmăririi penale și nu la începutul acesteia, ar dori să observe în mod direct locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, constând într-o vătămare corporală. Astfel, dispune prin ordonanță o cercetare la fața locului în sediul profesional al unei societăți private. Nu-și propune să caute sau ridice obiecte, înscrisuri, sau orice altfel de urme, ci doar contactul nemijlocit cu locul săvârșirii infracțiunii în scopul de a-l observa și de a se lămuri asupra unor chestiuni de fapt neclarificate suficient prin luarea anterioară a unor declarații, aspecte ce vor putea cântări în decizia sa de a-l trimite sau nu în judecată pe inculpat. Atunci când încearcă să efectueze activitatea pe care a dispus-o, se izbește de refuzul reprezentanților societății de a-l lăsa să intre în imobil. Cum va proceda procurorul în această situație? Va putea solicita un mandat de percheziție?

Deși este indiscutabilă importanța cercetării la fața locului într-o cauză penală, în mod surprinzător, legiuitorul nu a dezvoltat suficient reglementarea acestui procedeu probatoriu. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că reglementarea este mai degrabă lacunară. În articolul 192 din Codul de procedură penală se menționează că poate fi dispus de organul de urmărire penală (în timpul urmăririi penale) sau de instanța de judecată (în cursul judecății) în vederea constatării directe necesară determinării ori clarificării unor împrejurări de fapt, precum și atunci când există suspiciuni privind decesul unei persoane. Abia în articolul 195, care face referire la conținutul procesului-verbal, se menționează despre descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate.

Legiuitorul nu a făcut nicio distincție referitoare la locul realizării procedeului probatoriu. Or, cea mai simplă clasificare a activității în raport cu locul unde se desfășoară, pornind chiar de la prevederile articolului 27 din Constituție referitoare la inviolabilitatea domiciliului, privește cercetarea la fața locului efectuată într-un domiciliu și cercetarea la fața locului efectuată în afara unui domiciliu. Neexistând nicio normă care să facă această diferență, în practică se pot ivi opinii divergente în raport cu modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale. Problemele țin nu neapărat de conținutul activităților ce pot fi întreprinse (cu privire la acest aspect ar putea exista discuții atunci când se are în vedere delimitarea de o percheziție domiciliară), ci de posibilitatea organelor judiciare de a pătrunde într-un spațiu privat pentru a efectua cercetarea la fața locului și, implicit, de procedura care trebuie urmată.

Trebuie subliniat faptul că legiuitorul nu interzice efectuarea cercetării la fața locului într-un domiciliu. Dacă ar fi avut această intenție, ar fi prevăzut-o expres în Codul de procedură penală. De altfel, în practică, în numeroase cazuri, activitatea are loc în spații private, fără ca în jurisprudența camerei preliminare să existe situații frecvente de excludere mijloacelor de probă ridicate. Totuși, ar fi fost de dorit să fie reglementate în mod neechivoc condițiile de desfășurare, mai ales în situațiile când persoana care folosește spațiul este necooperantă, pentru a nu lăsa loc la controverse sau confuzii în raport cu percheziția domiciliară.

Sigur că, cel puțin la prima vedere, răspunsul cel mai simplu, mai rapid, mai la îndemână și mai ”acoperitor” pentru organele de urmărire penală referitor la dilemele provocate de cele trei situații de fapt expuse anterior ar fi acela că în caz de existență a unui refuz al persoanei care folosește un spațiu privat cu privire la efectuarea cercetării la fața locului ar fi necesar un mandat de percheziție emis de un judecător. Codul de procedură penală nu prevede expres faptul că organele judiciare pot intra într-un domiciliu fără acordul proprietarului pentru efectuarea cercetării locului faptei și astfel ar putea fi trasă concluzia că singura cale este dispunerea unei percheziții domiciliare de către judecător (judecătorul de drepturi și libertăți în faza de urmărire penală sau judecătorul cauzei în faza de judecată).

Deși la prima vedere o asemenea soluție ar părea a fi cea mai corectă, în mod evident, pe lângă discuțiile teoretice care pot interveni, ea are și numeroase inconveniente practice. Pe de o parte, există, totuși, și diferențe semnificative între conținutul celor două procedee probatorii. Pe de altă parte, în cele mai multe cazuri, efectuarea cercetării la fața locului nu poate fi suplinită printr-o percheziție, având în vedere caracterul urgent al primei activități. Or, prin modalitatea de reglementare a percheziției domiciliare în dreptul nostru, posibilitatea de a obține în regim de urgență a unui mandat de percheziție domiciliară este puțin probabilă, aș spune că în anumite cazuri este chiar iluzorie. În acest sens, trebuie avute în vedere obligativitatea unei cereri cu conținut obligatoriu întocmite de procuror (articolul 158 alineatele 1 și 2 din Codul de procedură penală), desfășurarea unei ședințe în camera de consiliu, termenul de 24 de ore în care judecătorul trebuie să soluționeze cererea (articolul 158 alineatul 5 din Codul de procedură penală), întocmirea unei încheieri și a mandatelor de percheziție (articolul 158 alineatele 6 și 7 din Codul de procedură penală), la care se adaugă deplasarea organului judiciar de la sediul instanței la fața locului. De aceea, pot exista reale dificultăți practice în ceea ce privește o administrare coerentă a probatoriului în situația în care organele de urmărire penală s-ar lovi de refuzul celui care folosește spațiul unde are loc cercetarea. Procedura de obținere a unui mandat de percheziție nu este deloc simplă, iar orice întârziere va conduce, între timp, la distrugerea sau deteriorarea unor probe de către persoane care, în mod interesat, pot acționa cu rea-credință. Finalmente, rezultatul cel mai concret va fi acela al imposibilității tragerii la răspundere penală a celor care au contribuit la săvârșirea infracțiunii, din cauza insuficienței probatoriului. În lipsa unor activități imediate de ridicare a probelor urmărirea penală și, pe cale de consecință, întregul proces penal, vor fi în cea mai mare măsură compromise. Tocmai de aceea este menționat în mod constant în literatura de specialitate principiul efectuării cu maximă urgență a cercetării la fața locului. Așa cum s-a arătat, ”locul săvârșirii faptei penale este cel mai bogat în urme sau în date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, așa că, de modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, vor depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului , a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.” De asemenea, s-a menționat că ”prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acțiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci și de acțiunea unor factori neutri, cum sunt condițiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme , în special cele biologice, precum și intervenția unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat” (Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, 2004, p. 317 și 321).

Recent, fost publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 28 octombrie 2019, Legea 192/2019 (care va intra în vigoare la data de 26 ianuarie 2020), pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice, fiind modificată substanțial Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. În aparență, prevederile acestui act normativ par a dezlega măcar parțial una din laturile problemei. Rezolvarea este însă doar paliativă, lăsând loc în continuare unor interpretări divergente. În acest sens, în anumite cazuri, strict prevăzute de articolul 38 al Legii 218/2002, organele de poliție (nu doar cele de poliție judiciară) vor avea posibilitatea de a pătrunde într-un spațiu aparținând unei persoane chiar și fără consimțământul acesteia. Cu toate acestea, prevederile nu fac referire directă la o cercetare la fața locului.

Astfel, potrivit articolului 38 alineatul 2, polițistul are dreptul să pătrundă, în orice mod, într-o locuință sau într-un spațiu delimitat ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică, fără consimțământul acesteia sau al reprezentatului legal, pentru: a) a salva viața sau integritatea corporală a unei persoane, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană aflată în pericol; b) a preveni răspândirea unei epidemii, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană decedată; c) a prinde autorul unei infracțiuni flagrante, comisă prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante, prin violență, ori de către o persoană mascată, deghizată sau travestită, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu; d) a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu.

În conformitate cu articolul 38 alineatul 3, acest drept de a intra într-un domiciliu sau sediu fără consimțământul persoanei care îl folosește se exercită inclusiv prin folosirea forței: a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor; b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările polițistului de a pătrunde în acel spațiu.

După înlăturarea pericolului ori prinderea autorului infracțiunii sau actelor de terorism, polițistul are obligația de a părăsi spațiul respectiv, cu excepția situației în care obține consimțământul de a rămâne din partea persoanei îndreptățite (articolul 38 alineatul 5). În acest sens, legiuitorul a ținut să prevadă în mod expres, probabil pentru a fi delimitată clar această activitate de procedeul probatoriu al percheziției domiciliare (care poate fi efectuată, în conformitate cu articolul 157 alineatul 1 din Codul de procedură penală, inclusiv pentru căutarea suspectului sau inculpatului), că în această împrejurare nu se efectuează acte specifice percheziției domiciliare, aspect, de altfel, evident, deoarece o percheziție domiciliară presupune emiterea unui mandat de către un judecător. Totuși, trebuie observat că legiuitorul nu a făcut referire la o interdicție de desfășurare a cercetării la fața locului.

În situația în care este necesară luarea unor măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă, polițistul este îndreptățit să îndepărteze temporar persoanele din spațiul respectiv sau să solicite acestora să rămână pe loc până la identificarea lor (articolul 38 alineatul 6). Cu privire la pătrunderea în spațiul privat și măsurile adoptate, polițistul întocmește un proces-verbal. O copie a procesului-verbal se predă persoanelor cărora le aparține sau care folosesc spațiul în care a pătruns polițistul (articolul 38 alineatul 7).

Cu alte cuvinte, într-o situație similară aceleia din speța numărul 1, polițistul va putea pătrunde în imobil pentru a-l prinde pe presupusul autor al infracțiunii și va putea conserva urmele infracțiunii. Va putea fi efectuată apoi cercetarea la fața locului de organele de urmărire penală competente? Apreciez că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât pozitiv. Cât timp pătrunderea în domiciliu a fost legală organele penale nu au doar dreptul, dar au chiar obligația de a efectua cercetarea locului faptei în scopul descoperirii mijloacelor de probă pentru aflarea adevărului în cauză. Inclusiv, legiuitorul ne specifică că pentru conservarea sau ridicarea unor mijloace de probă polițistul poate îndepărta temporar persoanele din spațiul respectiv. Chiar dacă aceste dispoziții legale au fost redactate cu destulă stângăcie, iar reglementarea a avut, în principiu, un alt scop decât acela al realizării unor activități ce țin de procesul penal, totuși folosirea termenilor de conservare, ridicare sau mijloace de probă, ne conduce spre ideea posibilității efectuării cercetării la fața locului ca procedeu probatoriu în procesul penal. O eventuală opunere a unei persoane la desfășurarea activității de cercetare la fața locului ar putea fi sancționată cu amendă judiciară (articolul 283 alineatul 4 litera a din Codul de procedură penală – împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor ce revin organelor judiciare) sau ar putea întruni elementele constitutive ale infracțiunii de obstrucționarea justiției atunci când, fiind avertizată asupra consecințelor faptei sale, împiedică fără drept organele judiciare să efectueze, în condițiile legii, un act procedural. Singura problemă care rămâne nerezolvată însă este aceea de a stabili cu exactitate care sunt activitățile specifice cercetării la fața locului, cu alte cuvinte până unde și în ce mod s-ar putea desfășura acest procedeu probatoriu pentru a nu atinge granițele unei percheziții, care ar necesita emiterea unui mandat de la un judecător. În lipsa unor prevederi clare, care să facă o delimitare neechivocă între cercetare la fața locului și percheziție, vor exista întotdeauna controverse între practicieni în raport cu acest aspect.

Pe de altă parte, articolul 38 al Legii 218/2002 care pare să rezolve într-o oarecare măsură o chestiune nelegiferată până în prezent, nu acoperă toate situațiile care se pot ivi în practică, întrucât sfera lui de aplicare este limitată doar la anumite infracțiuni flagrante și numai atunci când există indicii că în domiciliu se află autorul infracțiunii. Inclusiv exprimarea legiuitorului este deficitară. S-ar putea trage concluzia că dacă în locuință s-ar afla instigatorul sau un complice dreptul polițistului de a intra fără consimțământ nu ar mai exista. În realitate, intenția legiuitorului a fost probabil aceea de a se referi la orice participant la săvârșirea infracțiunii.

O reglementare eficientă, al cărei loc firesc este în Codul de procedură penală, ar trebui să confere posibilitatea pătrunderii organelor de constatare sau organelor de urmărire penală într-un spațiu privat, fără consimțământul celui care folosește spațiul respectiv, în temeiul unor indicii că a fost săvârșită o infracțiune, cu scopul conservării mijloacelor de probă, atunci când există riscul ca ele să fie distruse, deteriorate sau mutate. Evident, inițial se are în vedere doar conservarea unor mijloace de probă, urmând ca ulterior să fie luată decizia, inclusiv prin respectarea dispozițiilor procesuale, a procedeului probatoriu care va fi efectuat pentru a fi ridicate. O atare legiferare ar fi cuprins inclusiv situațiile în care, în spațiul respectiv, care nu trebuie să fie neapărat o locuință, ci și poate fi și o curte sau un teren, nu s-ar afla nicio persoană și ar exista riscul ca din cauza unor fenomene meteo (ploaie, ninsoare, vânt) sau alte împrejurări similare, mijloacele de probă să fie distruse, deteriorate sau mutate de la locul inițial, cu consecințe negative în ceea ce privește aflarea adevărului în cauză. Pe de altă parte, consider că articolul 27 din Constituție nu s-ar opune inclusiv unei reglementări prin care să se menționeze explicit dreptul organelor judiciare de a pătrunde fără consimțământul persoanei care folosește un domiciliu în scopul efectuării activității de cercetare la fața locului, plecând de la considerente de apărare a ordinii publice. Efectuarea unui procedeu probatoriu prevăzut în mod expres de Codul de procedură penală nu poate fi lăsată la voința discreționară a unei persoane care are în folosință un spațiu, cu atât mai mult când ar avea un interes în cauză. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, ”inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiției, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcătorilor, nu poate duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieții sau averii unei persoane, apărarea siguranței naționale, ordinii publice” (Elena-Simina Tănăsescu, în Constituția revizuită comentată, editura All Beck, 2004, p.53).

În acest context, în tăcerea legislației actuale, o soluționare dincolo de orice critică a celei de a doua spețe la care am făcut referire pare în prezent imposibilă. Cum ar trebui să procedeze organele de urmărire penală când proprietarul le solicită să părăsească apartamentul în care efectuează deja o cercetare la fața locului? Ar putea avea vreo relevanță faptul că activitatea se desfășoară în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni la care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu? Continuarea activității ar putea constitui infracțiunea de violare de domiciliu? Ar trebui să oprească cercetarea la fața locului și să părăsească locația solicitând ulterior judecătorului de drepturi și libertăți un mandat de percheziție? Dacă am accepta ca valabilă această din urmă variantă nu ar exista un risc prea mare de a nu mai găsi mijloace de probă care să poată fi valorificate? Sunt întrebări care fără o reglementare concretă vor produce tot atâtea controverse. În ceea ce mă privește apreciez că o activitate începută în mod legal de organele judiciare nu poate fi întreruptă prin manifestarea de voință a unui terț, acesta din urmă riscând o amendă judiciară (articolul 283 alineatul 4 litera a din Codul de procedură penală – împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor ce revin organelor judiciare) sau chiar întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de obstrucționarea justiției atunci când, fiind avertizat asupra consecințelor faptei sale, împiedică fără drept organele judiciare să efectueze, în condițiile legii, un act procedural. Rămâne însă aceeași dilemă , aceea a graniței dintre cercetarea la fața locului și percheziția domiciliară în ceea ce privește conținutul activităților ce pot fi desfășurate.

Necesitatea clarificării diferențierii dintre cercetare la fața locului și percheziție reiese cel mai clar în cea de a treia speță expusă. În această situație se observă că organul judiciar nu-și propune căutarea unor probe sau ridicarea unor obiecte, ci o constatare directă pură – adică observarea nemijlocită a locului unde s-a produs infracțiunea. Or, constatarea directă este întotdeauna apanajul cercetării la fața locului, în timp ce percheziția domiciliară, așa cum rezultă și din articolul 157 din Codul de procedură penală, presupune, în principiu, căutarea unor obiecte sau înscrisuri care au legătură cu cauza penală. Rămâne de discutat în acest sens dacă într-o atare situație poate fi emis un mandat de percheziție domiciliară cât timp nu par a fi aplicabile dispozițiile articolului 157. Paradoxal, dacă răspunsul ar fi negativ, ne-am afla în situația în care un procedeu probatoriu nu s-ar putea desfășura prin simpla opunere a unui particular, ceea ce este de neconceput.

Dincolo de definițiile deloc fericite date de legiuitor celor două activități procedurale practicienii știu să le diferențieze, în baza unei jurisprudențe create în timp. Astfel, spre deosebire de percheziție, cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, reclamă urgență, desfășurându-se de cele mai multe ori imediat după sesizarea unei infracțiuni, fiind primul procedeu probatoriu desfășurat în cauză. Aceasta presupune căutarea unor urme ale infracțiunii fără a se cunoaște dinainte care sunt acestea , întrucât cercetările abia au fost declanșate, efectuându-se, în acest sens, o multitudine de activități de sorginte criminalistică. Pe de altă parte, percheziția domiciliară se desfășoară în timp mai degrabă la un moment al urmăririi penale (mai rar, al cercetării judecătorești) în care au fost efectuate deja alte acte de urmărire penală (audieri, interceptări de convorbiri telefonice etc) din care a reieșit necesitatea căutării unor urme sau obiecte stabilite și care pot constitui mijloace de probă. În principiu, acestea trebuie cunoscute de organul judiciar înainte de a solicita emiterea mandatului de percheziție deoarece articolul 158 alineatul 7 litera i din Codul de procedură penală prevede că încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să cuprindă inclusiv indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat. De asemenea, articolul 159 alineatul 8, teza a 2-a, arată că percheziția nu se mai efectuează dacă obiectele indicate în mandat sunt predate. În situația percheziției se efectuează mai degrabă activități de căutare propriu-zisă a urmelor sau obiectelor și mai puține activități care țin de tehnica criminalistică.

Legiuitorul ar fi trebuit să aibă în vedere aceste delimitări realizate de mult timp de practica judiciară și să producă definirea clară a celor două activități în raport cu aspectele susmenționate , fără a se crea confuzii între cele două tipuri de activități. Nu putem să nu constatăm, cu regret, sub acest aspect, că dispozițiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968, așa cum se prezentau la momentul intrării în vigoare a noului cod, erau mai clare decât cele de azi.

Nu trebuie uitate în acest context nici deciziile Curții Constituționale care lămuresc modalitatea de interpretare a prevederilor articolului 27 din Constituție referitoare la inviolabilitatea domiciliului, chiar dacă nu au fost pronunțate în materie penală. În jurisprudența sa, Curtea a analizat și a constatat constituționalitatea unor prevederi legale referitoare la dreptul reprezentanților unor autorități sau instituții publice de a pătrunde în spații private. În acest sens, Curtea s-a pronunțat cu privire la dreptul inspectorilor de muncă de a avea acces liber în sediul persoanei juridice și în orice alt loc de muncă organizat de aceasta fără nicio încuviințare și fără nicio avizare (Decizia nr. 296/2005), cu privire la efectuarea cercetării la fața locului de organele fiscale (Decizia nr. 334/2017), cu privire la puterile de control și investigație ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (Decizia nr. 213/2013) sau ale Consiliului Concurenței (Decizia nr. 390/2019). Spre exemplu, s-a decis în ceea ce privește dreptul organelor fiscale de a pătrunde într-un spațiu privat, că ” ingerința în dreptul fundamental referitor la inviolabilitatea domiciliului, prin pătrunderea funcționarilor împuterniciți de organul fiscal pentru a efectua o cercetare la fața locului, precum și a experților folosiți pentru această acțiune și intrarea acestora pe terenuri, în încăperi și în orice alte incinte, este justificată de interesul fiscal, scopul reglementării criticate fiind unul legitim, și anume efectuarea unei cercetări la fața locului pentru a se face constatări în interes fiscal. Măsura ingerinței este adecvată, fiind capabilă să ducă la îndeplinirea scopului protejării interesului general și este necesară pentru îndeplinirea acestui scop. De asemenea, Curtea constată că soluția legislativă criticată este proporțională cu scopul urmărit, sens în care chiar textul de lege prevede că pătrunderea funcționarilor împuterniciți de organul fiscal pentru a efectua o cercetare la fața locului este permisă numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal. Totodată, Curtea nu poate primi susținerile autoarei excepției, potrivit cărora controlul fiscal realizat de organele fiscale trebuie asimilat noțiunii de percheziție prevăzute de Codul de procedură penală și, prin urmare, trebuie dispusă de judecător.”(Decizia nr. 334/2017, paragrafele 24, 25). De asemenea, prin Decizia nr. 470/2011 a fost constatată constituționalitatea articolului 5 din Legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care incriminează infracțiunea de împiedicare, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.

În concluzie, în contextul legislației actuale pot exista, fie din cauza unor reglementări neclare sau lacunare, fie chiar din cauza lipsei de reglementare, interpretări diferite ale modalității prin care poate fi efectuată cercetarea la fața locului într-un domiciliu. Legiuitorul nu a avut aproape nicio preocupare referitor la acest aspect. Situația poate genera, în anumite cazuri, inclusiv riscuri pentru organele de urmărire penală care se pot materializa în excluderea unor probe importante de la dosarul cauzei sau chiar acuze din partea persoanelor care folosesc domiciliul că a fost săvârșită infracțiunea de violare de domiciliu. De aceea, cred că este necesară o intervenție legislativă, realizată pe diverse paliere, care să aibă în vedere:
1. delimitarea clară, neechivocă, a cercetării la fața locului de percheziția domiciliară prin redefinirea noțiunilor în acord cu jurisprudența creată
2. stabilirea clară a cazurilor și momentelor în care se pot desfășura pe parcursul procesului penal cele două procedee probatorii
3. lămurirea conținuturilor celor două procedee probatorii
4. reglementarea posibilității pătrunderii organelor de urmărire penală într-un domiciliu fără consimțământul celui care folosește spațiul respectiv, în temeiul unor indicii că a fost săvârșită o infracțiune, cu scopul conservării mijloacelor de probă atunci când există riscul ca ele să fie distruse, deteriorate sau mutate
5. reglementarea posibilității evacuării temporare a tuturor persoanelor care ocupă un anumit spațiu și a sigilării acestuia în scopul emiterii unei ordonanțe/încheieri de cercetare la fața locului sau obținerii unui mandat de percheziție domiciliară
6. stabilirea faptului că în cazul infracțiunilor flagrante sau în cazuri urgente cercetarea la fața locului se poate desfășura chiar și fără acordul persoanei care folosește spațiul respectiv. Această procedură poate fi completată cu solicitarea ulterioară de către procuror a constatării legalității activității desfășurate, într-un termen foarte scurt prin raportare la momentul efectuării actului, de la judecătorul de drepturi și libertăți
7. crearea unor proceduri mult mai suple de solicitare și emitere a mandatelor de percheziție domiciliară în situații urgente, inclusiv prin intermediul mijloacelor electronice, în scopul reducerii timpului scurs de la momentul constatării unei situații care reclamă efectuarea unei percheziții domiciliare până la emiterea propriu-zisă a mandatului.

Proc. Remus Budăi


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.