Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

The Irishman… sau destinația finală
06.12.2019 | Lavinia TEC

Lavinia Tec

Lavinia Tec

”Religia este încă utilă în rândul turmei, pentru că ajută la buna conduită așa cum nimic altceva ar putea să o facă. Animalul uman crud este superstițios și există toate motivele biologice pentru care ar trebui să fie așa. Ia-i pe Dumnezeul său creștin și pe sfinți și se va închina la altceva.” H.P. Lovecraft

„A pus în inima oamenilor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Ecleziastul 3:11

Potrivit criticilor de film, The Irishman se înscrie pe lista scurtă a celor mai bune filme ale anului 2019, alături de Jocker (în regia lui T. Phillips), Parasite (în regia lui Bong Joon Ho), Once upon a time in Hollywood (în regia lui Q. Tarantino).

Martin Scorsese a reușit să aducă laolaltă trei mari actori – îndrăgiți de public – prieteni foarte apropiați în viața lor reală, toți în vârstă acum, familiarizați cu rolurile personajelor din lumea gangsterilor: Robert de Niro, Joe Pesci și Al Pacino.

Filmul, cu o durată de trei ore și treizeci de minute, este ecarnizarea cărții ”I Heard You Paint Houses”, scrisă de avocatul Charles Brandt, ce cuprinde biografia lui Frank Sheeran (1920-2003), interpretat magistral de Robert de Niro. Frank Sheeran este un șofer de camion irlandez–american, care, o dată acceptat în cercul mafiei locale, condusă de Russel Buffalo (interpretat excepțional de Joe Pesci), este transformat mai întâi în bodygardul lui Jimmy Hoffa (excelent interpretat de Al Pacino), controlat de mafie, apoi în funcționar la Teamster (ajungând la un moment dat chiar liderul unei filiale a Uniunii Internaționale a Transportatorilor). O bună parte din viață și-a petrecut-o “zugrăvind pereții” cu sângele victimelor, executate la ordinele șefului grupului mafiot în care s-a integrat.

Este un film despre condiția umană, corupția umană, violență, despre vinovăție fără remușcări, despre moarte. Un film care nu se simte cu inima, ci se percepe cu mintea. Un film din care nu lipsește ironia fină, care îi dă un farmec aparte. Un film care nu provoacă nicio emoție, dar provoacă la reflecție. Nu atinge inima, dar atinge profunzimea minții. Cred că asta și-a propus Scorsese și a reușit cu succes. Un act curajos, îndrăzneț, de sfidare a vremii în care realitatea este modelată de emoție, în special emoția provocată de mulțimi, de tot felul de grupuri și de tot felul de tehnologii. Alte dovezi de curaj pe care le întâlnim la Scorsese: este un film aproape exclusiv cu actori albi, în care sunt foarte puține femei, cu roluri mici, replici scurte, câteva tipologii – femeia care seduce, femeie care conduce sau manipulează, femeia-fiică, femeia-soție (cu toate acestea, nimeni nu a cerut interzicerea difuzării lui); este un film profund creștin (catolic); este un film în care se înregistrează o premieră: utilizarea tehnologiei digitale pentru întinerirea și îmbătrânirea personajelor.

Este un film despre gangsteri, timp, familie, prietenie, loialități, politică, justiție și religie.

Timpul, a cărui curgere nu poate fi înțeleasă cu ajutorul logicii. ”Orice lucru își are vremea lui”, spune Ecleziastul: nașterea, moartea, uciderea, plânsul, râsul, îmbrățișarea si depărtarea de îmbrățișări, căutarea și pierderea, păstrarea și lepădarea, tăcerea și vorbirea, iubirea și ura. În timpul vieții sale, Frank se confruntă cu toate acestea.

Familia este primul grup în care, de regulă, se învață, se creează și se dezvoltă iubirea, afecțiunea, loialitatea și fidelitatea: în relația dintre copii și părinți; în relația dintre soți; în relația dintre frați sau surori; în relația dintre verișori; în relația dintre nepoți și bunici. Legea semănatului și culesului este evidentă în cadrul relațiilor de familie. Părinții vor culege întotdeauna ceea ce au semănat în copiii lor. Iar semănatul și culesul au vremea lor. Frank culege la bătrânețe ceea ce a semănat în fetele sale. Copiii sunt oglinda părinților. Dacă nu ne place ce vedem când ne privim copiii, atunci ar trebui să ne îndreptăm atent privirea înspre noi înșine. Frank nu este capabil să înțeleagă că se oglindește atât de bine în fiicele sale și că în el se oglindește tatăl său. Sunt câteva cadre excepțional realizate cu Robert de Niro și Anna Paquin (care interpretează rolul uneia dintre fiicele lui Frank), în care focusul cade asupra ”privirii”, privirea tatei și privirea fiicei. Privirea este aici o formă de limbaj: întreabă, acuză, disprețuiește, respinge, ucide, imploră, cere ajutor. Ochii sunt ferestre spre sufletul tatei și al fiicei.

Mai târziu, loialitatea și fidelitatea se dezvoltă în relații din afara familiei, în cadrul grupului de prieteni. Uneori, loialitatea față de o cauză poate sacrifica fidelitatea necesară unei relații de prietenie. Frank își execută unul dintre cei mai buni prieteni (pe Hoffa, care îl considera pe Frank cel mai de încredere om al său) fără nicio remușcare, atunci când cauza grupului mafiot o cere. Violența este limba prin care se comunică în cadrul mafiei.

Politica nu poate rămâne deoparte. Cetățenii își exercită dreptul de vot la urne, dar rezultatul alegerilor este decis de mafie. Câștigă candidatul loial și fidel grupului. Neloialitatea este întotdeauna pedepsită cu moartea. Mafia controlează sindicatul, care îi împrumută fonduri, în mod ilegal. Mafia creează și distruge lideri.

Justiția este influențată de politică și mafie. Procurorul general are ”puterea să închidă pe oricine” și să controleze viața oricui, prin interceptare și supraveghere. Nu scapă nici măcar cei care i-au facilitat accesul la funcție. Parchetul lucrează mână în mână cu FBI și cu Fiscul. În procesele penale, verdictul poate fi ușor manipulat atunci când jurații sunt vulnerabili. Trebuie doar să scotocești în lada trecutului și vei găsi cel puțin un lucru mizerabil cu care îi vei decredibiliza în ochii publicului. Percepția contează, pentru că stârnește emoții. Deși Frank comite zeci de crime, acestea nu fac obiectul anchetelor penale. Deși Frank livrează un camion de arme CIA-ului, pentru conflictul cu Cuba, nu e anchetat. Iar când va fi anchetat, este acuzat de alte fapte decât crimă și trafic cu arme. Procesul lui Hoffa și ale celorlalte personaje reflectă o justiție bolnavă, handicapată.

Religia este ”cireașa de pe tort”. După cum bine știm, Martin Scorsese este prin excelență un regizor creștin, conservator. The Irishman este cel de-al treilea film cu teme religioase, după Ultima ispită a lui Isus (1988) și Tăcerea (2016). În toate cele trei filme, ecranizări ale unor cărți, ne întânim cu întrebări fundamentale, pe care orice om le are, la un moment dat, în viață, mai cu seamă atunci când este deja sau o apucă pe calea credinței. De-a lungul vieții, omul se luptă cu tot felul de ispite. Uneori le învinge el, alteori îl inving ele. Oare Mântuitorul s-a confruntat cu aceleași ispite, ca să mă poată înțelege? (a se vedea Ultima ispită a lui Isus). De mai mult de 2000 de ani, creștinii sunt prigoniți în diverse moduri (azi, prin restrângerea libertății religioase, a libertății de gândire și exprimare) și uciși, dar creștinismul nu a murit. Întotdeauna a existat o rămășiță de credincioși care a semănat credința în generațiile următoare. Unii au făcut-o cu multe lacrimi și mult sânge. Unde este Dumnezeu atunci când creștinii sunt torturați și uciși în numele Lui? Ce putere are credința în Dumnezeu? se vedea Tăcerea). În fine, întrebările finale care se nasc în mintea omului, mai cu seamă în apropeierea morții: există viață după moarte? există Înviere? Omul are nevoie de iertarea oamenilor și a lui Dumnezeu înainte de muri? (a se vedea The Irishman). Sunt întrebări care apar în diverse stadii ale maturității spirituale. Întrebările lui Scorsese au o anumită ordine logică: mai întâi întrebarea despre ispite, apoi despre prezența sau absența lui Dumnezeu în mijlocul suferinței credincioșilor în numele Lui, iar în final despre moarte.

Pe parcursul vieții sale, Frank are tangență cu biserica și cu cuvântul lui Dumnezeu: la botezul fiicei sale, la nunta aranjată a unor copii de mafioți și la înmormântarea soției sale, în preajma Ajunul Crăciunului. În timpul meselor pe care le servește împreună cu bunul său prieten, Russel, cei doi au obiceiul de a frânge o pâine, a o înmuia în vin și a o mânca. Este o imitatio a euharistiei din biserica creștină. Iar în penitenciar, Frank este incapabil să înțeleagă de ce Russel merge la biserică. ”Nu râde, lasă că o să vezi tu”, îi răspunde acesta. Replica lui Frank este memorabilă: ”S-a dus la biserică. Apoi la spitalul închisorii. Apoi la cimitir, în mormânt”. Este un soi de antrenament sau pregătire spirituală pentru suferință și moarte.

Singur, abandonat într-un azil de bătrâni, lăsat în urmă de prietenii săi, care au plecat în veșnicie sau pe care el i-a trimis acolo, Frank pare dezorientat sau mai degrabă surprins de destinația finală spre care se îndreaptă. Nu știe exact încotro va merge. Încearcă să-și găsească o altă religie, după ce atâta vreme s-a închinat unui om. Se pregătește pentru întâlnirea cu moartea într-un mod inedit, amuzant de-a dreptul. Nu se gândește la judecată. Îmi pot imagina că știa că are șansa de a accede la Cer, precum tâlharul de pe cruce care a crezut și s-a temut de Dumnezeu, fiind întâiul intrat în Împărăție o dată cu Isus Hristos: ”Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta?”. Isus i-a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. Frank se gândește la… înviere și, de aceea nu va alege niciodată incinerarea, ”pentru că este prea definitivă”. Apoi se gândește că înhumarea este”așa definitivă”. Însă dacă ”te bagă într-o clădire, clădirea e acolo. Cripta e acolo. Te bagă cu sicriul acolo în cameră, dar nu e chiar definitiv”. Parcă nu vrea sub nicio formă să rateze… învierea. Și mai este ceva ce face pentru a accede la înviere. Învață să se roage. Pare să fie surprins că Dumnezeu nu-i răspunde. Apoi învață să ceară iertare fetelor sale și lui Dumnezeu. Dar face toate aceste acțiuni într-un mod mecanic, fără nicio urmă de remușcare sau regret. Nu poate simți nimic. Este o mașină care a funcționat toată viața sa după anumite programe. Căci, în fond, nu asta este omul ?

Totuși, simte ceva. Atunci când preotul iese din camera lui de la azil, în Ajunul Crăciunului, Frank îl rogă să lase ușa deschisă. Îi este teamă că ușile raiului și pământului i se vor închide. Îi este teamă de spiritele nopții. Filmul se încheie cu coloana sonoră din Dirty Dancing, ”In the still of the night”. Însă aici sugerează dragostea după care tânjește omul în miezul celei mai grele nopți, dragostea care să-l țină strâns, dragostea care să-l îmbrățișeze atunci când va păși pe tărâmul eternității.

Se apropie Crăciunul. Nu doar în filmul lui Scorsese. Mai întâi a fost o Naștere, apoi o Moarte și… o Înviere.

”Mai devreme sau mai târziu, toți cei de aici avem o zi când trebuie să ne ducem. Așa e viața. Și cred că trebuie să fie ceva atunci când te duci… căci, altfel, cum naiba a început totul?” – Frank Sheeran

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.