Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Prescripția răspunderii pentru executarea nelegală de lucrări de construcții
12.12.2019 | Andreea-Cristina SECU

Andreea Secu

Andreea-Cristina Secu

În cazul în care se execută lucrări de construcţii fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, atât executantul, cât și investitorul (inclusiv reprezentantul lor legal, dacă aceștia sunt persoane juridice) sunt pasibili de răspundere contravențională, sau chiar de răspundere penală în acele cazuri în care este instituit un regim special de protecție pentru zona sau construcția unde se execută respectivele lucrări.

De exemplu, riscul răspunderii penale survine atunci când se execută nelegal lucrări la monumente istorice, în zona de protecție a unor monumente istorice, în zone construite protejate, lucrări la căile de comunicație de orice fel (inclusiv la drumuri forestiere), racorduri la rețele de utilități, lucrări de exploatare de suprafață, subterane sau acvatice, organizarea de tabere de corturi, căsuțe sau rulote.

1. Măsura desființării lucrărilor de construcție și cea a încadrării lor în prevederile autorizației de construire. Natura juridică

În cazul răspunderii contravenționale, sancțiunea principală aplicabilă este amenda, care poate varia între 1.000 și 100.000 RON. Suplimentar acesteia se poate dispune și luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau, după caz, luarea măsurilor de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie sau cu încălcarea autorizaţiei.

Deși Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii („Legea nr. 50/1991”) nu le reglementează în mod expres drept sancțiuni sau măsuri complementare, considerăm că această calificare rezultă în primul rând din natura lor, aplicabilitatea lor fiind condiționată, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, de aplicarea în prealabil a sancțiunii amenzii („Odată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) se dispune […], după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor […]”), dar și din dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. g) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor („Ordonanța nr. 2/2001„) care, deși se referă doar la scenariul în care se construiesc clădiri întregi fără autorizație ori cu încălcarea autorizației, califică expres măsura desființării lucrărilor și aducerii terenului la starea inițială drept sancțiune contravențională complementară.

Coroborând astfel dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. g) din Ordonanța nr. 2/2001 cu cele ale alineatului următor („[p]rin legi speciale se pot stabili şi alte sancțiuni principale sau complementare.”) și cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, concluzia firească este că atât măsura desființării lucrărilor neautorizate, cât și cea a încadrării lucrărilor în prevederile autorizației sunt sancțiuni contravenționale complementare.

Opinia de mai sus nu este totuși unanim împărtășită în practică, existând instanțe care consideră (în ciuda dispozițiilor exprese ale art. 5 alin. (3) lit. g) din Ordonanța nr. 2/2001) că „[o]bligaţia desfiinţării lucrărilor efectuate fără autorizaţie nu este o sancţiune complementară, ci o măsură administrativă pe care autoritatea locală o dispune în cazul constatării lipsei autorizaţiei.” (Sentința Civilă nr. 14193 pronunțată de Judecătoria Constanța la data de 18.12.2017 menținută în apel prin Decizia nr. 1465/2018 din 26-sep-2018 pronunțată de Tribunalul Constanța).

În cazul în care fapta se califică drept infracțiune, sancțiunea principală aplicabilă este fie închisoarea de la 3 luni la 1 an, fie amenda penală care, potrivit Codului penal, se stabilește prin sistemul zilelor-amendă și poate varia în acest caz între 120 și 240 zile amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind cuprinsă între 10 lei şi 500 lei. Prin urmare, minimul amenzii penale este de 1.200 RON, iar maximul – de 120.000 RON.

Față de dispozițiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, și instanța penală, prin hotărârea prin care soluționează fondul cauzei, poate dispune aplicarea unor pedepse complementare – aceleași ca și sancțiunile contravenționale complementare (i.e. luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizației sau de desființare a lucrărilor executate fără autorizație sau cu încălcarea autorizației).

Așa cum am arătat și cu alte ocazii[1], spre deosebire de măsura desființării lucrărilor și de cea a încadrării acestora în prevederile autorizației, care au un evident caracter punitiv, fiind, din punct de vedere al naturii lor juridice, măsuri complementare sancțiunii principale a amenzii respectiv pedepsei principale a închisorii sau amenzii, menținerea lucrărilor executate nelegal reprezintă un act de clemență din partea autorității, prin care se asigură ocrotirea interesului privat al contravenientului, însă doar în subsidiar, în măsura în care prin aceasta nu se aduce atingere interesului public.

Prin urmare, în opinia noastră, împlinirea termenului de prescripție a răspunderii contravenționale sau penale, nu aduce atingere nici dreptului titularului unui drept real asupra construcției nelegale de a obține intrarea în legalitate printr-o autorizație de construire emisă post factum și nici prerogativei autorității de a aplica această măsură independent de amenda contravențională, respectiv prerogativei instanței penale de a o aplica independent de pedeapsa închisorii sau amenzii penale, sub condiția ca cerințele prevăzute de Norma Metodologică a aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobată prin Ordinul Ministrului Dezvoltării şi Locuinţei nr. 839/2009.

2. Prescripția aplicării măsurilor complementare reglementate de Legea nr. 50/1991

În ambele cazuri de răspundere – atât contravențională, cât și penală – termenul de prescripție a răspunderii este de 3 ani, conform art. 31 din Legea nr. 50/1991 („Dreptul de a constata contravențiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei„) și respectiv art. 154 alin. (1) lit. e) din Codul penal („Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: […] e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.”).

În materie contravențională, nici legea specială (i.e. Legea nr. 50/1991) și nici reglementarea-cadru în materie contravenţională (i.e. Ordonanța nr. 2/2001) nu stabilesc vreun termen expres în care se prescrie aplicarea unei sancţiuni complementare, Legea nr. 50/1991 vorbind de prescripția dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica amenda contravențională, însă omițând să se refere expres și la prescripția dreptului de a aplica sancțiunile complementare.

În ciuda ambiguității textului din Legea nr. 50/1991 și pornind de la dispozițiile art. 5 alin. (7) din Ordonanța 2/2001(„[p]entru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare”), în literatura de specialitate s-a arătat că, atât timp cât o sancțiune complementară nu poate fi aplicată decât pe lângă una principală, prescripția aplicării sancțiunii principale va atrage automat și imposibilitatea aplicării sancțiunii complementare[2].

În același sens s-au pronunțat și unele instanțe judecătorești, reținând că „prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale invocată de petent este un viciu ce afectează în întregime legalitatea procesului-verbal atacat” sens în care petentul a fost exonerat atât de plata amenzii contravenționale cât și de executarea măsurii complementare a aducerii terenului la starea iniţială sau a obţinerii autorizaţiei de construcţie în termen de 90 de zile[3].

În ce privește răspunderea penală, aceasta este înlăturată cu totul în cazul în care survine prescripția, potrivit art. 153 alin. (1) din Codul Penal („Prescripţia înlătură răspunderea penală„), nemaiputând fi aplicate, prin urmare, nici pedepsele principale și nici cele complementare.

În concluzie, atât în materie contravențională, cât și în materie penală, împlinirea termenului de prescripție pentru aplicarea sancțiunii principale a amenzii, respectiv a pedepsei principale a amenzii sau închisorii, atrage și imposibilitatea aplicării măsurii complementare a desființării construcțiilor sau, după caz, a încadrării acestora în prevederile autorizației de construire.

3. Începutul termenului de prescripție a răspunderii în reglementarea Legii nr. 50/1991

Pentru că fapta de a executa nelegal lucrări de construcție nu se consumă printr-un singur act de executare, ci este continuă, termenul de prescripție curge de la data încetării săvârșii faptei, așa cum rezultă, pe de o parte din art. 13 alin. (2) din Ordonanța nr. 2/2001 în ce privește răspunderea contravențională, și pe de altă parte din art. 154 alin. (2) din Codul penal, în ce privește răspunderea penală.

Referitor la prescripția răspunderii contravenționale pentru executarea de lucrări de construire cu încălcarea prevederilor Legii nr. 50/1991, în practica instanțelor judecătorești nu există unanimitate în legătură cu momentul de la care termenul de prescripție începe să curgă.

Deși există și o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2000 (i.e. Decizia nr. VII/20.11.2000) pe calea recursului în interesul legii într-o problemă adiacentă, în care instanța supremă a statuat că „[î]n cazul constructiilor în curs de executare data săvârșirii faptei este data constatării contravenției, iar în cazul construcțiilor finalizate, fapta se consideră savârșită la data terminării construcției”, aceasta nu a reușit să pună punct controverselor născute în practică, rămânând neclar sensul sintagmei „terminarea construcției„.

Controversele legate de sensul noțiunii pornesc de la dispozițiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 potrivit cărora [c]onstrucțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate”.

Problematica a făcut obiectul unei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Deși sesizarea a fost respinsă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 36/2019 (Publicată în M. Of. Partea I nr. 742 din 11.09.2019) pentru lipsa caracterului de noutate, decizia este extrem de utilă pentru practicieni întrucât sumarizează orientările contradictorii (și argumentele care le însoțesc) ale instanțelor noastre: (i) una minoritară în sensul că acesta nu curge în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și (ii) una majoritară în sensul în care acesta curge de la data încetării efective a lucrărilor de construire, indiferent dacă există sau nu recepție la terminarea lucrărilor.

Pentru identitate de rațiune, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ar trebui să fi același atât în cazul răspunderii penale cât și în cazul răspunderii contravenționale, respectiv, așa cum vom arăta – data finalizării efective a lucrărilor. Prin urmare, concluziile analizei de mai jos, grefate pe soluții ale instanțelor de contencios administrativ, își mențin, din punctul nostru de vedere, aplicabilitatea și atunci când fapta se califică drept infracțiune.

(i) Opinia 1: termenul nu curge fără recepție

Orientarea minoritară a instanțelor, sumarizată în corpul Deciziei ÎCCJ nr. 36/2019 este în sensul că, atât timp cât finalizarea construcției nu a fost constatată printr-un proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, termenul de prescripție a dreptului de a constata contravențiile și de a aplica amenzile începe să curgă abia de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea faptei, chiar dacă faptic, lucrările de construire au fost finalizate cu mai mult de 3 ani înainte.

Aceste instanţe[4] consideră că, în lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale nu ar începe să curgă, întrucât Legea nr. 50/1991 prevede că acesta curge de la „data săvârşirii faptei”, respectiv – în opinia acestor instanţe – data terminării lucrărilor de construcţie, „situaţie însă ce nu se reduce la faptul material al încetării actelor de construire, ci presupune şi recepţia lucrărilor de construire”.

Această concluzie (criticabilă din punctul nostru de vedere) rezultă din coroborarea art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991:

„Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate”

cu prevederile art. 31 din Legea nr. 50/1991:

„Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”

și cu prevederile art. 13 alin. (2) din Ordonanța 2/2001:

„În cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârşirii faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.”

Cu alte cuvinte, în această opinie se pune un semn de egalitate între finalizarea construcției, în sensul de bun imobil, şi finalizarea activității de construire, în ciuda faptului că cele două momente sunt distincte: pot exista situații în care recepția la terminarea lucrărilor, care marchează finalizarea construcției, are loc deşi nu toate lucrările de construire au fost executate (d.e. se mai pot executa lucrări de importanță redusă care nu împiedică recepția), la fel cum în alte cazuri este posibil ca recepția să aibă loc ulterior finalizării efective a lucrărilor de construire.

În realitate, scopul art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 invocat ca argument principal în susținerea acestei opinii este cu totul altul decât acela de a marca momentul finalizării construcției.

Scopul articolului este mai degrabă unul sancționatoriu întrucât, calificând construcția drept nefinalizată, este împiedicată înscrierea acesteia în cartea funciară, excluzând-o astfel din circuitul civil, ceea ce ar lăsa art. 31 din Legea nr. 50/1991 fără efect.

(ii) Opinia 2: termenul curge de la data finalizării efective a lucrărilor de construire

Orientarea majoritară a instanțelor, la a căror opinie ne raliem, este în sensul că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data terminării faptice a lucrării sau de la data la care autoritatea competentă trebuia să cunoască edificarea construcției fără autorizație de construire (potrivit dispozițiilor legale privind disciplina în construcții), indiferent dacă nu există recepție la terminarea lucrărilor.

Aceste instanţe[5], apreciază că termenul de prescripție începe să curgă de la data finalizării activității de construire, interpretare care, din punctul nostru de vedere, este compatibilă atât cu art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 cât şi cu art. 13 alin. (2) din Ordonanța 2/2001 citate mai sus.

A admite contrariul ar însemna a transforma răspunderea contravențională, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, într-o instituție imprescriptibilă pentru că, în lipsa autorizației de construire, nu se poate încheia procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, deci nici lucrările nu se vor considera finalizate, astfel încât termenul de prescripție nu poate începe să curgă.

Deși preferabilă în raport cu prima, nici această opinie nu este la adăpost de critici, mai ales din perspectiva dificultăților de stabilire/ probare de către autoritatea de control care aplică sancțiunea contravențională a datei la care s-au finalizat lucrările de construire, atunci când lucrările de construire nelegale se execută la adăpost de ochii autorităților.

Luând exemplul frecvent întâlnit în practică al proprietarului unei construcții care execută lucrări de amenajare în interior fără autorizație de construire, în cheia acestei a doua interpretări, concluzia la care se ajunge în mod inevitabil este că, cu puțină discreție la momentul executării lucrărilor, executantul și/ sau beneficiarul lucrării poate eluda relativ ușor sancțiunile prevăzute de Legea 50/1991. Aceasta întrucât autorității de control îi va fi dificil să determine data la care a fost săvârșit ultimul act de executare a lucrărilor, în lipsa unor probe concludente, cum ar putea fi reclamații ale vecinilor, înregistrări video, constatări personale ale agentului constatator etc.

Dacă data ultimului act de executare a lucrărilor de construcție nu poate fi determinată, prezumția de nevinovăție aplicabilă și în domeniul dreptului administrativ ar trebui să îl salveze pe executant și/ sau beneficiar de la aplicarea sancțiunilor contravenționale, respectiv atât a sancțiunii principale a amenzii, cât și a măsurilor complementare care se dispun doar împreună cu amenda (i.e. încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației sau, după caz, desființarea lucrărilor executate fără autorizație de construire sau cu încălcarea autorizației de construire).

4. Termenul limită în care poate fi invocată prescripția răspunderii contravenționale prevăzute de Legea nr. 50/1991

Limitându-ne analiza din prezenta secțiune la sfera răspunderii contravenționale, practica majoritară a instanțelor noastre legată de invocarea prescripției răspunderii este în sensul că aceasta se poate face numai într-un cadru procedural bine definit, respectiv pe calea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei formulată conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia:

„Împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Plângerea suspendă executarea sancţiunii amenzii, dar nu suspendă măsura de oprire a executării lucrărilor, dispusă o dată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale în condiţiile art. 28 alin. (1) şi ale art. 29 alin. (2). De asemenea, plângerea nu suspendă măsura desfiinţării în condiţiile art. 33 alin. (1) a lucrărilor de construcţii executate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor sau comunelor ori a construcţiilor, lucrărilor şi amenajărilor cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor al căror termen prevăzut prin autorizaţie este expirat, dispusă în condiţiile art. 28 alin. (1).”

Ca regulă, se consideră că viciile de legalitate ale procesului-verbal de contravenție, inclusiv cele legate de împlinirea termenului de prescripție, nu pot fi invocate în lipsa unei plângeri contravenționale contra procesului-verbal, formulată în termen, procesul-verbal bucurându-se de prezumția de validitate şi veridicitate[6].

Prescripția răspunderii contravenționale nu poate fi, prin urmare, invocată direct în cadrul litigiilor inițiate de autoritățile locale pentru încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau pentru desfiinţarea construcţiilor nelegale, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991:

„În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.”

În practică însă, prescripția răspunderii contravenționale se invocă de foarte multe ori tardiv, ca apărare în astfel de acțiuni formulate de autoritățile locale.

În multe din aceste situații, neatacarea de către contravenient a procesului verbal de contravenție este chiar deliberată. Mai precis, atunci când, prin procesul-verbal, se dispune (complementar amenzii) măsura intrării în legalitate, pe care contravenientul nu are interesul să o conteste, acesta cade în capcana acestei clemențe și, în tot efortul de a se conforma cerinței de a obține autorizația pentru a intra în legalitate, omite să invoce prescripția răspunderii contravenționale în termenul de 15 zile prevăzut de lege.

Ceea ce contravenienții pierd din vedere în astfel de situații este că decizia de menţinere a lucrărilor nelegal executate dispusă prin procesul-verbal de contravenție are doar caracter provizoriu, condiţionată, prima facie, de încadrarea aparentă a lucrărilor în parametrii urbanistici, în conformitate cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991:

”Decizia menţinerii sau a desfiinţării construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea administraţiei publice competente, pe baza planurilor urbanistice şi a regulamentelor aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, sau, după caz, de instanţă. Pentru lucrări ce se execută la clădirile prevăzute la art. 3 lit. b) este necesar avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.”

Măsura se definitivează abia ulterior, sub condiţia (rezolutorie) a îndeplinirii tuturor cerinţelor legale pentru eliberarea autorizaţiei pentru intrarea în legalitate, dar acesta nu va fi un demers automat, autoritatea locală competentă să emită autorizaţia având în continuare o marjă de apreciere legată de îndeplinirea cerinţelor legale pentru autorizare.

Principala explicație este că abia la momentul depunerii documentaţiei pentru autorizare, autoritatea poate stabili în deplină cunoştinţă de cauză dacă lucrările sunt întru totul compatibile cu planurile de urbanism şi cu regulamentele aferente şi dacă respectă cerinţele de calitate şi siguranţă în construcţii, respectiv dacă sunt îndeplinite atât cerințele prevăzute de art. 7 alin. (9) din Legea nr. 50/1991 cât şi cerinţele suplimentare prevăzute de Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 pentru eliberarea autorizaţiei pentru intrarea în legalitate[7].

Concluzia rezultă inclusiv din interpretarea gramaticală a alin. (3) al art. 59 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991:

„În situaţia în care construcţia realizată fără autorizaţie de construire întruneşte condiţiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea administraţiei publice locale competente poate proceda la emiterea unei autorizaţii de construire în vederea intrării în legalitate.”

Indiferent de eventuala dispunere, odată cu amenda contravențională, a intrării în legalitate prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, cel sancționat după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii va avea un serios interes să conteste procesul-verbal în termenul de 15 zile prevăzut de lege.

Dacă nu o va face și emiterea autorizației pentru intrarea în legalitate va fi ulterior refuzată de autoritatea locală competentă, în etapa litigioasă care va urma conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, cel sancționat nu va mai putea invoca prescripția răspunderii contravenționale, instanța putând astfel dispune desființarea lucrărilor executate nelegal sau, după caz, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației.

În acest sens, prin Decizia nr. 829 din 2 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă, s-a reținut că:

„Textul art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, invocat de recurent în justificarea prescripţiei dreptului la acţiune, este inaplicabil în speţă, deoarece el reglementează prescripţia de 2 ani pentru dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile contravenţionale, deci pentru o altă situaţie juridică decât cea dedusă judecăţii în prezentul litigiu.

Prescripţia de 2 ani prevăzută de art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, nu are nici o relevanţă în acţiunea de demolare a construcţiilor realizate nelegal, ea având relevanţă şi fiind, de altfel, valorificată de recurent în cadrul plângerii contravenţionale, ca motiv de nelegalitate a constatării contravenţiei şi a măsurilor accesorii acesteia, numai că o asemenea apărare nu a fost primită de instanţa legal sesizată cu soluţionarea plângerii.”

În același sens, prin Decizia nr. 1060A din 05.11.2009, Tribunalul București a reținut următoarele:

„Toate susţinerile apelantului de la motivul unu de apel, în sensul că dreptul de a se constata contravenţie era prescris la data încheierii procesului verbal şi pe cale de consecinţă este prescris şi dreptul de a se cere desfiinţarea lucrărilor executate sunt neîntemeiate şi irelevante în speţa dedusă judecăţii, întrucât pârâtul putea invoca prescripţia dreptului de a se constata contravenţia numai în cadrul procedurii plângerii împotriva procesului verbal de contravenţie şi nicidecum în cadrul prezentei acţiuni care are un alt obiect.

Aşadar, prescripţia dreptului d e a se constata contravenţia este o chestiune care ţine de legalitatea procesului verbal d e contravenţie şi care se poate invoca numai prin procedura plângerii împotriva procesului verbal de contravenţie, procedură pe care pârâtul nu a exercitat-o, astfel încât procesul verbal de contravenţie se bucură de prezumţia de validitate şi de adevăr.

În cadrul prezentei acţiuni, tribunalul nu are nici o posibilitate de a verifica legalitatea procesului verbal de contravenţie pentru că nu acesta este obiectul acţiunii, ci trebuie să verifice doar legalitatea măsurii de desfiinţare a lucrărilor executate, deci legalitatea aplicării dispoziţiilor art.32 din Legea nr.50/1991 şi nicidecum a dispoziţiilor referitoare la prescripţia dreptului de a constata contravenţia.”

Ținând cont de termenul scurt (i.e. 15 zile) stabilit de lege pentru formularea plângerii contravenționale și de conținutul înșelător pe care îl poate avea uneori procesul-verbal de contravenție atunci când dispune intrarea în legalitate, vom analiza într-un „episod” ulterior în ce măsură este compatibilă abordarea ilustrată prin exemplele de mai sus din practica instanțelor noastre cu cerințele Convenției Europene a Drepturilor Omului din perspectiva protecției proprietății și dreptului la un remediu efectiv.

5. Concluzii:

– Termenul de prescripție în care persoana care a executat lucrări fără autorizație de construire sau cu încălcarea autorizației poate fi trasă la răspundere este de 3 ani, fie că fapta se califică drept contravenție, fie drept infracțiune.

– Sunt supuse prescripției, simultan cu sancțiunea principală a amenzii contravenționale, respectiv a pedepsei închisorii sau amenzii penale, și măsurile complementare prevăzute de Legea 50/1991 – desființarea lucrărilor nelegal executate sau încadrarea lor în prevederile autorizației de construire.

– Intrarea în legalitate, ca măsură de clemență a menținerii lucrărilor executate nelegal, nu are natura juridică a unei sancțiuni/ pedepse complementare, motiv pentru care aceasta nu este supusă prescripției, astfel încât proprietarul construcției nelegale poate obține oricând intrarea în legalitate iar autoritatea o poate dispune oricând, independent de aplicarea amenzii, sub condiția ca cerințele prevăzute de Norma Metodologică a aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobată prin Ordinul Ministrului Dezvoltării şi Locuinţei nr. 839/2009, să fie îndeplinite.

– În practica instanțelor judecătorești nu există unanimitate în legătură cu momentul de la care termenul de prescripție a răspunderii instituite de Legea nr. 50/1991 începe să curgă, conturându-se două opinii divergente: (i) una minoritară în sensul că acesta nu curge în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și (ii) una majoritară în sensul în care acesta curge de la data încetării efective a lucrărilor de construire, indiferent dacă există sau nu recepție la terminarea lucrărilor.

– Ne raliem acestei a doua opinii exprimate în practica instanțelor, deși nici aceasta nu este la adăpost de critici, mai ales din perspectiva dificultăților de stabilire/ probare de către autoritatea de control a datei la care s-au finalizat lucrările de construire.

– Invocarea prescripţiei răspunderii contravenționale prevăzute de Legea nr. 50/1991 se poate face numai prin plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, formulată în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.


[1] A se vedea articolul cu titlul Consideraţii privind intrarea în legalitate a construcţiilor neautorizate sau executate cu încălcarea autorizaţiei de construire. Partea I – Autorizarea intrării în legalitate” publicat pe blog-ul profesional al autoarei și pe JURIDICE.ro și disponibil (i) aici; (ii) aici.
[2] In acest sens – O. Podaru – Dreptul amenajării teritoriului, al urbanismului și al construirii – Vol. IV – Un deznodământ nefericit: desființarea construcțiilor – Ed. Hamangiu 2015, p. 121.
[3] Judecătoria Alexandria – Sentința Civilă nr. 3342/09.09.2013.
[4] Tribunalul Prahova – Decizia nr. 1294 din 29.09.2011. A se vedea și celelalte hotărâri menționate în paragraful 37 al Deciziei ICCJ nr. 36/2019.
[5] Judecătoria Bistriţa, Sentinţa civilă nr. 10184/2014, definitivă prin decizia nr. 746 din 5 noiembrie 2015 a Tribunalului Bistrița Năsăud; Tribunalul București – Decizia nr. 1284/02.03.2016; Curtea de Apel Cluj Napoca – Decizia pronunţată la data de 25.02.2010 în recurs împotriva Deciziei Tribunalului Cluj nr. 644/A din 25.11.2009. A se vedea și celelalte hotărâri menționate în paragraful 30 al Deciziei ICCJ nr. 36/2019.
[6] Decizia Tribunalului București Secția a IV-a Civilă nr. 1060A/05.11.2009; Decizia Tribunalului București Secția a IV-a Civilă nr. 3789 A/16.11.2017; Decizia Tribunalului Vaslui nr. 358 A/29.03.2018; Decizia Tribunalului Constanța nr. 499/14.03.2019; Sentința civilă a Judecătoriei Constanța nr. 14193/18.12.2017.
[7] A se vedea în acest sens Decizia nr. 44/2017 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova – Secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 7.461/63/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.


Av. drd. Andreea-Cristina Secu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.