Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Urmărirea silită mobiliară în lumina noului Cod de procedură civilă
12.12.2019 | Carmen ANDRONE

Carmen Androne

Carmen Androne

Lucrarea cu tema „Urmărirea silită mobiliară în lumina noului Cod de procedură civilă”, urmărește să analizeze în conținutul său reglementările legislative cu privire la executarea silită de la origini până în prezent în general și în special dispozițiile cu privire la urmărirea silită mobiliară în special.

Executarea silită este o procedură care a fost pusă în practică încă din cele mai vechi timpuri, chiar de pe vremea romanilor. Aceștia desfășurau o practică în care, la început, creditorul își executa singur dreptul său, iar până spre sfârșitul perioadei clasice nu era încă cunoscută instituția executării silite mediate de un organ al statului.

Executarea silită, în dreptul roman, avea un caracter penal și cu totul extrajudiciar, fiind cunoscută și sub denumirea de „legis actiones”. Astfel, debitorul care nu plătea era considerat un delicvent și răspundea cu propria persoană de plata datoriilor, iar creditorul îl putea ucide ori vinde și dacă exista o pluralitate de creditori, aceștia divizau între ei corpul debitorului, alături de bunurile acestuia.

În prezent, procedura de executare silită este una dominată de principiul protecției debitorului și de caracterul umanismului, mijloacele procedurale execuționale urmărind realizarea unui echilibru între interesul creditorului și cel al debitorului, iar doctrina consideră că, urmărirea silită mobiliară reprezintă cea mai importantă formă a acestei proceduri.

Garanția unei proceduri eficiente și uniforme de executare silită este asigurată de către stat, a cărui răspundere poate fi antrenată pentru nesocotirea dreptului la un proces echitabil, executorul judecătoresc constituind elementul esențial al statului de drept în materie de executare silită, în vreme ce autoritățile au obligația să ia toate măsurile necesare pentru ca acesta să poată media eficient și cu celeritate procedura de executare silită.

Conform doctrinei în materie, executarea silită reprezintă una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului civil și o importantă componentă a justiției într-un stat de drept.

Elemente precum încrederea cetățenilor în actul de justiție depind într-o mare măsură și de eficacitatea executării dispozițiilor actului de justitie, fiind imperios necesar ca o hotărâre judecătorească obținută în urma unui demers judiciar care de cele mai multe ori este de durată și implică eforturi financiare susținute din partea justițiabilului, să aibă o finalitate practică concretă, astfel încât justițiabilul să se bucure de beneficiile ce izvorăsc din obținerea unui rezultat pozitiv în cadrul procesului.

În caz contrar, în lipsa unor mijloace procedurale coerente și rapide care să garanteze ducerea la îndeplinirea efectivă a titlului executoriu, partea ar fi în imposibilitate de a se bucura de câștigarea procesului, titlul executoriu conferind creditorului doar un drept teoretic și abstract.

Importanța executării silite rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța europeană statutând în repetate rânduri că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia, considerând că executarea silită face parte integrantă din noțiunea de proces, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[1].

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ

1. Conceptul de executare silită. Definiție și scurtă prezentare istorică

Executarea silită poate fi definită ca fiind procedura prin intermediul căreia titularul unui drept, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente ale statului, pe debitorul său, care nu își execută de bunăvoie obligația corelativă, de a o aduce la îndeplinire în mod silit.[2]

Ca drept comun, procedura de executare silită este reglementată în Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, prin dispozițiile de la art. 622 la art. 914.

În mod ideal, executarea obligațiilor rezultate dintr-o hotărâre judecătorească sau dintr-un alt titlu executoriu ar trebui să se facă, în principiu, în mod voluntar de către debitor și numai în caz contrar să se recurgă la procedura de executare silită.

Acest principiu este exprimat de dispozițiile art. 622 NCPC. Astfel, la alin. 1 al art. 622 se prevede în mod expres că „obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie”, iar la alin. 2 că „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită(..)” potrivit dispozițiilor Cărții a V-a, NCPC, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Executarea silită are loc, potrivit art. 622 alin. 3 NCPC, în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum și a cheltuielilor de executare.

Legea recunoaște și garantează atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice drepturi subiective și interese legitime. În aceeași măsură, aceasta trebuie să le pună la dispoziție și mijlocul legal pentru realizarea lor efectivă în cazul în care nu sunt respectate. Acest mijloc legal este procesul civil, prin intermediul căruia, cu ajutorul forței coercitive a statului, se înfăptuiește constângerea debitorului la îndeplinirea efectivă a obligației care îi revine, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, corespunzător dreptului subiectiv civil al creditorului.[3]

Astfel, cel care pornește un proces civil nu se judecă numai pentru a obține o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască dreptul său și să se stabilească obligația corespunzătoare a pârâtului, ci urmărește realizarea efectivă a dreptului pretins, în sensul de a obține de la pârât predarea unui bun determinat, efectuarea unei lucrări, plata unei sume de bani etc.

Prin urmare, judecând după principiile civile, instanțele judecătorești, prin hotărârile pronunțate, nu numai constată încălcarea unui drept sau interes civil, ci, dacă este cazul, stabilesc și ca, partea care a căzut în pretenții trebuie să fie obligată la executarea a ceea ce s-a hotărât.

În situația în care cel ce a fost obligat prin titlu executoriu își îndeplinește de bunăvoie obligațiile stabilite în sarcina sa de către instanță, se realizează o executare voluntară și orice altă procedură pentru finalizare a constrângerii judiciare care se realizează prin intermediul procesului civil devine zadarnică. Însă, dacă partea obligată prin hotarăre nu execută de bunăvoie dispozițiile acesteia, partea care a obținut câștig de cauză va putea cere executarea silită a ceea ce s-a acordat.

Cu alte cuvinte, regula generală, este ca în situația încălcării drepturilor subiective civile și a altor interese legitime de natură civilă, constrângerea judiciară, ca formă a forței coercitive a statului, să se realizeze pe cale procesuală, fiind necesar să se obțină în prealabil recunoașterea existenței dreptului (interesului legitim) valorificat prin acțiune și apoi să se treacă la executarea obligației pârâtului, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate.

În concluzie, se poate afirmă că executarea silită este o fază a procesului civil prin care se asigură realizarea efectivă a dreptului recunoscut prin titlul executoriu.[4]

Instituţia juridică a executării silite, este cunoscută din cele mai vechi timpuri ale primelor forme de organizare modernă a umanităţii, fiind percepută ca o sancţiune severă şi defăimătoare asupra persoanei debitorului.

După cum ştim, executarea silită[5] reprezintă o procedură reglementată de lege care de-a lungul evoluţiei sociale a cunoscut o percepţie etiologică diferită. Aceasta deoarece, încă de la apariţiile primare ale formelor statale, a fost exercitată de către persoane cu denumiri și statute neuniforme. Mai mult decât atât, obiectul primitiv al executării silite a constat o bună perioadă de timp în constrângerea corporală a persoanei debitorului (in personam) și nu a bunurilor deţinute de acesta în patrimoniul propriu (in rem).

Metoda executării silite prin constrângerea corporală a debitorului (in personam) a fost utilizată o bună perioadă de timp, la început ca o sancţiune principală și mai târziu, ca o sancţiune complementară atunci când se constata faptul că, debitorul avea datorii la mai mulţi creditori, ori dacă nu deţinea bunuri urmăribile în patrimoniul său.

Astfel, în perioada romană, caracterul primar al executării silite era de ordin penal și întru totul extrajudiciar fiind cunoscut ca legis actiones. Prin aplicarea acestor legi, debitorul care nu plătea era considerat un delincvent și răspundea cu persoana sa (in personam) [6] de plata datoriilor.

Odată cu apariţia procedurii manus injectio iudicati, prin Legea celor XII Table[7], datornicul era atribuit de către judecător, creditorului său. Creditorul îl putea ţine prizonierul său (in carcere privato) pe o durată de 60 de zile timp în care, debitorul era prezentat de trei ori succesiv în piaţă, în speranţa că un apropiat (vindex), îi va plăti datoria în locul său. În cazul în care acest lucru nu se întâmpla, debitorul putea fi omorât sau cel mai probabil, vândut ca sclav în afara Romei.

Mai târziu prin apariţia Legii Poetelia Papiria,[8] a fost limitat dreptul excesiv al creditorului asupra persoanei debitorului[9], dar care totuşi avea incidenţă numai în situaţii excepţionale. Astfel, în momentul contractării, debitorul dădea creditorului in mancipio (o formă scrisă a unui acord de a răspunde cu persoana sa, în caz de neexecutare a datoriei), acesta din urmă obligându-se a-l emancipa (elibera) după plata datoriei. La scadenţă, în caz de neplată, creditorul trebuia să-l cheme în judecată pe debitor și după ce obţinea o hotărâre de condamnare, era obligat să mai aştepte 30 de zile să i se facă plata voluntară. Totuși, dacă plata nu era făcută, după expirarea acestui termen, debitorul era luat de creditor și dus în faţa magistratului şi prin legis actio permanus iniectiorum, îi era adjudecat (addictus). În acest fel, creditorul dobândea dreptul să îl ia pe datornic și să-l închidă în temniţa sa particulară (in carcere privato). Abia după parcurgerea aceste etape, se putea aplica procedura similară manus injectio iudicati, procedură conform căreia, dacă în intervalul de 60 de zile de la declanşarea acestei proceduri, timp în care debitorul era prezentat de trei ori succesiv în piaţă, nu apărea un apropiat (vindex), care să poată plăti datoria în locul său, creditorul era îndreptăţit a-l vinde sau chiar ucide pe debitor, iar averea sa era confiscată şi vândută. Preţul obţinut era împărţit între creditori dacă erau mai mulţi, ca urmare a aplicării capitis deminutio.

Documentele istorice din acea perioadă atestă că grădinile patricienilor erau pline de debitori ţinuţi în lanţuri, ceea ce ulterior, a determinat o reacţie dură împotriva stăpânirii.

Aproape de sfârşitul Republicii romane, o procedură autonomă de executare silită apare ca fiind o creaţie pretoriană. Procedura venditio bonorum[10], reprezenta o procedură colectivă de executare, ce înlocuia procedura manus injectio şi care reunea toţi creditorii ce urmăreau același debitor, iar aceștia vindeau toată averea debitorului în bloc, iar suma obţinută era împărţită în mod egal între ei.

Mai târziu, Legile Iuliane au atenuat situaţia debitorului întrucât s-a oferit posibilitatea creditorului prin intermediul procedurii cessio bonorum să vândă personal toată averea debitorului pentru orice creanţă neînsemnată.

Progresul procedurii de executare silită, în epoca romană mai face un pas important prin distractio bonorum[11]. În acest sistem, deşi era sechestrată întreaga avere a debitorului nu se mai vindea în totalitatea ei, ci numai bunurile determinate care erau necesare până la acoperirea creanţei.

Această procedură nu era îndeplinită de creditor, ci de un curator bonis distrahendis, care era un organ public[12] de executare asemănător executorului judecătoresc de astăzi. Acesta era autorizat să sechestreze și să vândă bunurile debitorului până la acoperirea creanţei datorate şi totodată era îndreptăţit să distribuie preţul între creditori.

Importanţa acestei transformări constă în faptul că executarea silită şi-a pierdut caracterul extrajudiciar de afacere privată, îndeplinită de creditor și a devenit o activitate îndeplinită de un organ de stat.

În dreptul romano-german, sunt identificate aceleaşi aspecte ca și în dreptul roman în ceea ce priveşte evoluţia executării silite. La început, executarea silită avea caracterul unei acţiuni individuale cu caracter extrajudiciar, care permitea creditorului să-şi realizeze singur drepturile, recunoscute în temeiul principiilor de drept primitiv, din acea perioadă. Mai târziu au devenit obligatorii îndeplinirea unor formalităţi precum: apelul la reprezentanţii comunităţii sociale, ceea ce a determinat crearea unei proceduri de executare silită (mannire). Constrângerea fizică asupra debitorului s-a transformat în timp într-o amendă care era fixată prin lex salica şi lex ripvaria[13].

A doua procedură legală de urmărire a unor pretenţii ce iau naștere din ex fide pacta urmărea mai mult novaţiunea unei obligaţii pentru a-i da un caracter mai solid şi o forţă executorie mai autentică, deoarece în acea perioadă istorică, schimburile între triburile germane nu erau stabile, iar monedele care circulau aveau variaţii diferite. Această obligaţie era întărită şi prin procedura triplei testări. Dacă debitorul nu era prezent, nu putea să facă opoziţie, el trebuind să prezinte personal probele în faţa contelui judecător.

Procedura de executare silită a bunurilor debitorului, cunoscută sub numele „Anefang” era o procedură asemănătoare cu vindicatio din dreptul roman. Debitorul putea să răspundă creditorului printr-o contravindicatio. După ce se fixa cadrul procesual, urma judecata şi apoi executarea silită.

În timp, tribunalul a preluat rolul de a efectua executarea silită, iar după apariţia „Edictum Chilperici”, statul a organizat şi efectuat executarea silită.

Legea austriacă de la 1896, cu privire la procedura execuţională, a fost inspirată din dreptul germanic. Această lege reglementa, între altele, şi măsuri de constrângere personală a debitorului.

În cazul în care era o obligaţie care nu putea fi îndeplinită decât de către debitor, acesta putea fi condamnat la închisoare, pentru a fi determinat să-şi îndeplinească obligaţia. Încarcerarea debitorului era realizată de către executorii judecătoreşti în baza unui mandat de arestare emis de instanţa de executare la cererea creditorului. Debitorul putea fi închis timp de cel mult două luni, iar întreaga procedură, putându-se repeta după anumite intervale de timp, însă nu putea ca detenţia totală să depăşească 6 luni. Cheltuielile cu încarcerarea debitorului erau în sarcina creditorului, care trebuia să le achite săptămânal.

În dreptul francez, cu privire la executarea silită, alături de dreptul canonic vom întâlni şi dispoziţii din vechiul drept franc care sunt cutume inspirate din „Lex Salica”[14].

În Franţa Evului Mediu, procedura de constrângere corporală reprezenta o procedură obişnuită de executare silită a debitorului.

În Evul Mediu, odată cu înmulţirea autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, s-a constatat necesitatea creării unor agenţi care să dispună de o autoritate de necontestat în vederea executării hotărârilor pronunţate de către acestea. Aceşti agenţi erau de două categorii: sergenţii şi executorii. Ordonanţele[15] emise în anul 1302 şi, respectiv 1309, reglementau în mod oficial, calitatea de sergenţi (Sergents), dar şi cea de executori (Huissiers au Chatlet de Paris). În această perioadă funcţionau cu puţin peste o sută de astfel de agenţi.

Sergenţii (les sergents), aveau ca atribuţii redactarea cererilor reclamanţilor, dar și executarea hotărârilor pronunţate de către judecători.

Executorii (les huissiers; denumirea provine de la l’huis – poartă), aveau ca sarcină supravegherea bunei desfăşurări a serviciului interior de audienţe al instanţei, dar și poliţia şedinţelor de judecată.

În anul 1561 apar primele norme de procedură civilă, concretizate un secol mai târziu, în anul 1667, în Marea Ordonanţă asupra procedurii civile, la iniţiativa lui Jean-Baptiste Colbert[16] (Code Luis), norme care mai târziu au fost sursă de inspiraţie pentru multe legislaţii procesuale civile moderne.

Prin Ordonanţă, executarea silită asupra persoanei a devenit o procedură excepţională în materie civilă, putând fi aplicată numai în cazurile în care aceasta nu deţinea niciun bun în patrimoniul său. În materie comercială, dar şi împotriva străinilor, executarea silită asupra persoanei a continuat să rămână o procedură de drept comun[17].

Celebrul jurist francez Robert Joseph Pothier, în Tratatul său de procedură civilă, a efectuat un rezumat foarte complet şi precis al statului de drept şi al procedurii de executare silită[18] care a existat între anii 1667-1772.

În primul Cod de procedură civilă francez din 1806, pe lângă cele trei forme de executare silită cunoscute în legislaţia procesuală din acea vreme a Franţei, respectiv executarea mobiliară, poprirea şi executarea imobiliară, s-au introdus pentru prima dată măsurile conservatorii, precum şi ordinea, în materie imobiliară şi contribuţia, în materia mobiliară.

Începuturile moderne ale executorului cu statut independent pornesc odată cu emiterea Decretului[19] din 14 iunie 1813, semnat de către Napoleon Bonaparte. Acesta este impus imediat în Franţa, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Cantonul Geneva, Germania şi chiar în Suedia.

Prin intermediul acestui act normativ este creată funcţia de executor audenţiar și cea de executor ordinar. Executorul audienţiar îşi desfăşura activitatea numai în cadrul instanţelor de judecată (primea cererile reclamanţilor, efectua poliţia şedinţelor de judecată), iar executorul ordinar avea competenţe legate de comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare, precum și de executarea hotărârilor judecătoreşti.

Una dintre inovaţiile notabile aduse de dispoziţiile acestui Decret, a fost crearea de comunităţi profesionale ale executorilor la nivelul Imperiului francez, organizate în Camere de disciplină. Executorii îşi desfăşurau activitatea sub autoritatea judecătorilor de pace (Les Juges de Paix). Judecătorii de pace erau obligaţi anual, să transmită Procurorului General, note şi observaţii referitoare la activitatea executorilor aflaţi sub autoritatea lor.

De asemenea, în anul 1813, apare prima revistă de specialitate a executorilor francezi, „La jurisprudence des huissiers”.

În anul 1816, după abdicarea lui Napoleon, regele de atunci al Franţei, Ludovic al XVIII-lea a adoptat Legea finanţelor din 28 aprilie, care, prin dispoziţiile art. 91, a restabilit procedura prin intermediul căreia calitatea de executor, dar şi biroul acestuia puteau fi transmise unei alte persoane care avea exerciţiul acestei funcţii şi pe cale de consecinţă, dreptul executorilor de a prezenta Regelui, pe continuatorul activităţii sale. Pentru a fi numit în funcţia de executor, o persoană trebuia să aibă studii juridice, o bună reputaţie morală şi să plătească o cauţiune în valoare de minimum 100.000 de franci. Această sumă reprezenta valoarea patrimonială a biroului în care executorul îşi desfăşura activitatea. Totodată, prin dispoziţiile acestui act, este recunoscut statutul profesiei ca fiind cel al unui ofiţer public şi ministerial, calitate pe care o au şi în prezent, executorii judecătoreşti din Franţa.

Revenind la evoluţia istorică a profesiei de executor în Franţa, tot Ludovic al XVIII-lea emite un nou act normativ (Ordonanţa regală din octombrie 1820), prin care se întăresc condiţiile de numire şi, respectiv de menţinere în funcţie a executorilor. Astfel, nicio numire nu a mai fost posibilă, până când în mod imperativ nu au fost prezentate două demisii în favoarea sa. În plus, era decăzut din dreptul de a profesa, executorul care nu-şi suplimenta cauţiunea de exercitare a activităţii (de la 100.000 de franci, la 200.000 de franci).

Mai târziu, prin Legea din 22 iulie 1867 s-a restrâns şi mai mult domeniul de aplicare a acestor modalităţi de executare, fiind menţinute numai pentru plata amenzilor și a despăgubirilor civile. Apoi, prin Legea din 30 decembrie 1928 a fost suprimată posibilitatea executării asupra persoanei în cazurile de infracţiuni politice, iar constrângerea corporală s-a îmbunătăţit prin reducerea duratei de executare.

Procedura în astfel de cazuri era următoarea: debitorul era somat să plătească, iar în caz de neplată, Procurorul Republicii, la cererea creditorului, ordona agenţilor de ordine publică sau altor organe care aveau atribuţii de executare silită să efectueze constrângerea corporală. Debitorul era încarcerat în închisoarea datornicilor, iar dacă nu exista o astfel de închisoare, într-o anumită parte a unei închisori comune. Cheltuielile erau suportate de către creditor, debitorul putând să fie eliberat în situaţiile:
– dacă plătea întreaga creanţă împreună cu accesoriile sale;
– dacă creditorul era de acord cu eliberarea acestuia;
– dacă nu erau plătite de către creditor, cheltuielile de întreţinere pentru debitorul încarcerat;
– dacă debitorul a împlinit vârsta de 70 de ani;
– dacă cesiona bunurile sale creditorului;
– dacă expira termenul de încarcerare[20].

În Franţa[21], statutul executorilor judecătoreşti a cunoscut o evoluţie deosebit de interesantă atât pentru statul francez, cât și pentru alte state care și-au dorit crearea în cadrul sistemului judiciar intern, a unei proceduri asemănătoare.

Toate aceste măsuri, au condus în timp la scăderea numărului[22] de executori care vor funcţiona în Franţa.

În dreptul englez, executarea silită a fost influenţată de dreptul roman, influenţă simţită pe toată perioada medievală a dreptului european, din care s-a inspirat dreptul canonic, care la rândul său a servit ca bază dreptului francez, dar mai ales vechiului drept englez.

Înainte de a fi cucerită de către normanzi, conduşi de către Giullaume Cuceritorul, în anul 1066, în Anglia era implementat un sistem de drept primar, pe care îl putem califica ca drept anglo-saxon.

De la această dată, francezii se impun atât în ceea ce priveşte limba vorbită la curte, în diplomaţie precum și în mediul juriştilor. Această tradiţie se menţine până aproape de secolul al XV-lea.

Acest lucru a permis dezvoltarea unui sistem de drept împărţit în tot Regatul Angliei, purtând denumirea de common law, ce funcţionează și în sistemul actual.

Dar, la sfârşitul secolului al XV-lea, sistemul common law, profund implementat în dreptul englez, a fost criticat[23] şi concurat de un alt sistem mai puţin formalist, mult mai apropiat de preocupările cotidiene ale persoanei şi în primul rând ale justiţiabililor, sistem ce poartă denumirea de equity.

Astfel, în dreptul englez s-a ajuns la o procedură generală numită „equity procedure” care cuprindea o procedură specială numită „specific performance” împotriva celui care trebuia să execute obligaţiile de a da, a face sau a preda, și o procedură specială numită „injuction” împotriva celui care trebuia să execute o obligaţie de a nu face. Sancţiunea, în aceste cazuri, împotriva debitorului era condamnarea chiar şi la o pedeapsă corporală, întrucât acesta „este lipsit de respect faţă de judecător”, care a constatat neîndeplinirea obligaţiilor sale (contempt of court – dispreţ faţă de judecată) prin aceea că continua să refuze plata unei creanţe definitive constatate printr-o hotărâre judecătorească[24].

De-a lungul timpului, s-a încercat fuziunea acestor două mari familii ale dreptului englez, dar în realitate reformele aplicate au produs doar o apropiere a acestora, fiecare păstrându-şi din prerogative și particularităţi. Aceste reforme s-au produs odată cu intrarea în vigoare a legilor judiciare din 1873 și 1875 (Judicature Acts).

În prezent, ambele proceduri, atât common law cât și equity, pot fi invocate şi puse în aplicare într-o acţiune unică şi în faţa unei jurisdicţii unice – Curtea Supremă de Justiţie (Supreme Court of Judicature), atât în sistemul de drept englez cât și în cel american. Executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti obţinute prin intermediul acestor proceduri era materializată ca și în cadrul sistemului actual de către un organ[25] de executare denumit sherif, bailif sau messenger at arms.

Pe continentul american, procedura de executare silită cunoaşte o evoluţie istorică, aproximativ asemănătoare cu cea europeană, doar în Canada.

În Evul Mediu, Regiunea Quebec era considerată o provincie[26] a Franţei, sens în care Regele Ludovic al XIV-lea, cu ocazia atribuirii calităţii de colonie a acestui teritoriu, în luna aprilie 1663 a celebrat înfiinţarea Consiliului Suveran din Quebec.

Acest Consiliu Suveran al Regiunii Quebec, era format dintr-un guvernator, un evec, un intendent, cinci consilieri, un procuror general și avea ca atribuţii emiterea de ordonanţe, pronunţarea de hotărâri, numirea de grefieri, notari, sergenţi și alţi ofiţeri de justiţie. La primul recensământ[27], în anul 1666, au fost identificaţi un număr de patru executori judecătoreşti, la o populaţie de 3.418 locuitori.

Odată cu dezvoltarea omenirii, Regiunea Quebec a cunoscut modificări[28] legislative în materia executării silite inspirate din reformele din Franţa şi aproape asemănătoare, care au durat până în epoca modernă.

Singurul stat al S.U.A., în care sunt aplicabile reguli de executare silită, asemănătoare celor ce au stat la baza reformelor din Franţa, este Louisiana. Chiar și în acest moment, legislaţia acestui stat se bucură de aplicarea unui Cod de procedură civilă, în conţinutul căruia există dispoziţii referitoare la executarea silită a titlurilor executorii (Cartea IV, de la art. 2251 la rt. 2541). Pentru aducerea la îndeplinire a acestor dispoziţii, organul învestit este un sheriff, care în cadrul procedurii, îndeplineşte fieri facias (acte de executare).

În dreptul român, izvoarele executării silite sunt relativ necunoscute, procedura de executare fiind stabilită în general, după regulile prevăzute de autorităţile domneşti ale vremii.

Într-un document al anului 1461, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, se aminteşte despre instituţia numită Hierâie sau Fierâie prin care se obţinea indirect autoritatea de lucru judecat asupra unei hotărâri domneşti, deci executarea unei sentinţe rămase definitivă[29].

În vechiul drept românesc, problemele de executare silită au fost lăsate la dispoziţia persoanelor interesate, Porunca Domnului fiind cea care declanşa procedura de executare silită şi se rezuma la „strânsoarea de avere” sau la închisoare pentru debitorul recalcitrant.

O altă formă de executare cunoscută în vechiul drept românesc era cea privitoare la stabilirea de hotare. În această situaţie copiii mici erau „traşi de chică” pe hotarele stabilite judecătoreşte pentru ca mai târziu să-şi aducă aminte de locul unde s-a stabilit linia de hotar[30].

Cu privire la executarea străinilor, în documentele vremii s-a arătat că orice creditor român îl putea executa silit pe orice conaţional al străinului debitor. Această procedură a dat naştere la proteste din partea străinilor stabiliţi în Ţările Române și astfel Domnitorul a stabilit ca străinul executat silit să fie despăgubit de un alt străin de aceiaşi naţionalitate[31].

Prima reglementare mai precisă în materia executării silite o găsim în Pravelniceasca Condică a lui Ipsilante din 1780 în Ţara Românească și în Sobornicescul Hristov a lui Alexandru Mavrocordat în Moldova din anul 1875, care făceau referiri la condiţiile executării silite şi posibilitatea vânzării bunurilor la licitaţie publică.

De asemenea, despre executarea silită se vorbeşte în Codul lui Adronache Donici, Legiuirea Caragea, Codul Calimach și Regulamentele Organice[32].

Ca o caracteristică a vechiului drept românesc trebuie semnalată instabilitatea care exista în procesul de judecată, şi în consecinţă instabilitatea în neexecutarea hotărârii. Astfel, au fost cunoscute anumite instituţii: Zavesca – cel care pierdea procesul se obliga să-i plătească Domnului o sumă de bani pentru a se relua judecata și Hierâia, care a apărut mai târziu și consta în faptul că cei care au câştigat procesul plăteau o sumă de bani pentru a li se asigura dreptul câştigat prin hotărâre[33].

În prezent în România, profesia de executor judecătoresc este organizată și funcționează în temeiul Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

2. Condițiile generale pentru declanșarea executării silite

Deoarece executarea silită este o parte a acțiunii civile, pentru a fi parte în această fază a procesului civil, o persoană trebuie să satisfacă condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, desigur, cu particularitățile ce rezultă din existența titlului executoriu.

Așadar, condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi parte în faza de executare silită sunt următoarele:
– Existența unei creanțe certe, lichide și exigibile;
– Această creanță trebuie să fie constatată printr-un titlu executoriu existent;
– Justificarea unui interes;
– Capacitatea procesuală;
– Calitatea procesuală.

Ce este specific executării silite este faptul că dreptul creditorului urmăritor trebuie sa fie recunoscut printr-un titlu executoriu (o hotărâre judecătorească sau un alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu), iar creanța pusă în executare trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă.

Pentru debitor, este necesar ca prin titlul executoriu să fie stabilită obligația sa de a face sau de a nu face ceva corespunzător dreptului subiectiv al creditorului, pentru ca acesta dintâi să poată fi parte în faza de executare silită.

Cu privire la prima condiție mai sus menționată, dintre cele necesare spre îndeplinire pentru a fi parte în faza executării silite, respectiv existența unei creanțe certe lichide și exigibile, aceasta (creanța) este certă când existența ei rezultă neîndoielnic din însuși titlul executoriu, lichidă atunci când are obiect determinat, ori când elementele care permit stabilirea lui sunt cuprinse în însuși titlul executoriu, iar în sfârșit, exigibilă, atunci când este ajunsă la scadență obligația debitorului, ori când acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Referitor la interesul ce trebuie justificat, asemeni acțiunii civile, acesta trebuie să fie legitim, născut și actual (trebuie să existe în momentul în care se solicită începerea executării silite), personal și direct (de natură să îl vizeze pe cel care solicită începerea executării silite, iar nu pe altă persoană). Mai mult decât atât, în faza executării silite, de regulă, interesul este material, deoarece în majoritatea cazurilor creditorul urmărește obținerea unui bun, a unei sume de bani ori a altui folos material din partea debitorului, însă nu este exclus ca și în această a doua fază a procesului civil, respectiv executarea silită, să se urmărească satisfacerea unui interes moral, ca și în cazul art. 253 NCPC, pe care îl menționez cu titlu de exemplu, unde este prevăzut că „persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate, ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă”, precum și „să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinsească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat”.

2.1. Capacitatea și calitatea părților executării silite

Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziții speciale privind capacitatea de folosință, respectiv cea de exercițiu a părților în faza de executare silită. Astfel se aplică regulile de drept comun în materie prevăzute de art. 56 și urm. NCPC, inclusiv în ceea ce privește sancțiunile care intervin în cazul efectuării actelor de executare sau împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosință sau de exercițiu.

Capacitatea procesuală de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Aceasta este o condiție absolută, astfel încât orice act de procedură îndeplinit de către o persoană care nu satisface această condiție este lovit de nulitate absolută, invocabilă în orice stare a procesului.

Capacitate procesuală de exerciţiu este o aptitudine a persoanei care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l putea apăra în proces, personal sau printr-un mandatar ales.

Menționez faptul că lipsa capacității de exercițiu sau capacitatea de exercițiu restrânsă a debitorului nu constituie un impediment la executare. Altfel spus, pot fi urmărite silit și bunurile unui minor sau ale unei persoane puse sub interdicție. Cu toate acestea, bunurile imobile ale unui minor sau ale unei persoane puse sub interdicție nu pot fi urmărite silit înaintea bunurilor mobile ale sale, cu excepția cazului în care urmărirea silită poartă asupra unui imobil aflat în proprietatea comună a minorului sau a persoanei puse sub interdicție judecatorească și a unei persoane cu capacitate deplină de exercițiu, dacă obligația prevăzută în titlul executoriu este comună (art. 816 NCPC).[34]

Valorificarea condițiilor de exercițiu al dreptului de a solicita executarea silită, inclusiv daca creanța este certă, lichidă și exigibilă și dacă există titlul executoriu, se face de către executorul judecatoresc în cadrul soluționării cererii de încuviințare a executării silite, dar se poate face și pe calea contestației la executare.

În faza de executare silită, calitatea procesuală presupune existența identitații dintre creditorul urmăritor și titularul creanței stabilite prin titlul executoriu (calitate procesuală activă) și dintre debitorul urmărit și cel ținut la îndeplinirea obligației prin titlul executoriu (calitate procesuală pasivă).

Față de faza de judecată, în faza de executare silită, legitimarea procesuală, atât activă, cât și pasivă, nu ridică probleme deosebite, acestea fiind simplificate prin existența titlului executoriu, care determină în mod precis cine este creditorul îndreptățit să ceară punerea în executare a titlului, precum și care este debitorul împotriva căruia poate fi începută executarea.[35]

Potrivit dispozițiilor art. 645 alin. 2 NCPC, calitatea de creditor, cât și cea de debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calitații procesuale produc efecte, în condițiile legii, față de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz. Astfel, în cursul executării silite poate opera o transmisiune a calității procesuale, atât pe latura activă, cât și pe cea pasivă.

2.1. Obiectul executării silite. Bunurile exceptate de la executarea silită sau urmărite în condiții speciale

Sunt obligații susceptibile de executare silită, potrivit art. 628 alin. 1 NCPC, obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun, ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, a unei plantații ori a altei lucrări, încredințarea minorului, stabilirea locuinței și vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul executoriu.

În conformitate cu alin. 2 al aceluiași articol, în situația în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii.

Pe de altă parte, conform alin. 3 al art. 628 NCPC, dacă prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit alin. 2, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizare în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecatorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.

Pentru sumele stabilite potrivit art. 628 NCPC, încheierea executorului judecătoresc este titlu executoriu.

În Noul Cod de procedură civilă, art. 629 dispune că veniturile și bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile și numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorului. Bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Nu pot fi urmărite, fiind afectate de o insesizabilitate absolută (indiferent de creanță) și necondiționată (indiferent dacă debitorul mai are ori nu alte bunuri), conform art. 727 al NCPC, după cum urmează:

„a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului și familiei sale și obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de același fel;
b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap și cele destinate îngrijirii bolnavilor;
c) alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obținerii mijloacelor de subzistență și furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului și familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) scrisorile, fotografiile și tablourile personale sau de familie și altele asemenea;
f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile și condițiile prevăzute de lege.”

La acestea mai adăugăm și bunurile prevăzute în Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe – utilajele, schițele, machetele, manuscrisele și orice alte bunuri care servesc direct la realizarea unei opere ce dă naștere unui drept de autor – care nu pot face obiectul unei urmăriri silite art.

Potrivit reglementărilor art. 728 NCPC, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective.

În cazul în care bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupației sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile și numai pentru obligații de întreținere sau alte creanțe privilegiate asupra mobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu pot fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale și semințele pentru cultura pământului, în afara cazului în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanție sau un privilegiu pentru garantarea creanței.

Reglementările art. 729 din Noul cod de procedură civilă dispun că salariile și alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi urmărite: a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii; b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.

Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiași sume, urmărirea nu poate depăși jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanțelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.

În cazul în care veniturile sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părții ce depășește jumătate din acest cuantum.

Sunt supuse unei insesizabilități relative și parțiale ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensația acordată salariaților în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziții legale, precum și sumele cuvenite șomerilor, potrivit legii. Acestea nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligație de întreținere și despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel. Urmărirea se poate face în limita unei jumătați din cuantumul acestora.

Sunt supuse unei insesizabilități totale și absolute alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială, stabilite potrivit legii, acestea neputând fi urmărite pentru niciun fel de datorii.[36]

2.3. Titlurile executorii

Dispozițiile art. 632 alin. 1 NCPC, stabilesc în general faptul că, executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu. Așadar, titlul executoriu este singurul temei care permite executarea silită.

Ca noțiune, titlul executoriu este înscrisul întocmit de organul competent și în condițiile prevăzute de lege, în baza căruia se poate efectua executarea silită.

Existența creanței și a faptului că aceasta îndeplinește cerințele legii spre a putea fi pusă în executare silită sunt confirmate prin titlul executoriu.

Întrucât executarea silită se realizează prin luarea unor măsuri de constrângere patrimonială, implicit împotriva voinței debitorului, măsuri care, uneori, pot avea repercusiuni și față de terți, este necesară existența titlului executoriu.

Noul cod de proedură civilă nu definește în mod concret titlul executoriu, însă dispozițiile art. 632 alin. 2 enumeră limitativ categoriile de titluri executorii, și anume: hotărârile executorii prevăzute de art. 633 NCPC, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.

Astfel, din interpretarea textului de lege mai sus menționat rezultă că, pe de o parte, hotărârile judecătorești sunt o categorie de titluri executorii, iar, pe de altă parte, că un înscris poate constitui titlu executoriu numai dacă legea prevede în mod expres aceasta. Sunt hotărâri executorii hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel, și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. 2 .

În conformitate cu dispozițiile art. 634 sunt hotărâri definitive următoarele:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Potrivit art. 637 alin. 1 NCPC – punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu poate fi realizată numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat, ori desființat, creditorul va fi obligat, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

Conform alin. 2 al art. 637, aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul unei hotărâri arbitrale.

Sunt considerate titluri executorii și hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu acțiunea în anulare și alte hotărâri ale organelor cu atribuții jurisdicționale rămase definitive, ca urmare a neatacării lor în fața instanței judecătorești competente, conform art. 635 NCPC, precum și titlurile executorii europene cu privire la care dreptul Uniunii Europene nu cere recunoașterea prealabilă în statul membru în care se face executarea, încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești, înscrisurile autentice notariale, titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie (art. 636, art. 638, art. 639, art. 640 NCPC).

Este important de menționat că, după cum prevedeau dispozitiile art. 641 NCPC, titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătorești, puteau fi puse în executare numai dacă erau învestite cu formulă executorie. Pentru aceasta trebuia făcută o cerere de învestire cu formulă executorie, care se soluționează de judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului, ori al debitorului, după caz, în camera de consiliu, fără citarea părților. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire și la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul său ales.

Instanța verifică dacă înscrisul întrunește toate condițiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum și alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege.

Încheierea prin care se respingea cererea de învestire cu formulă executorie putea fi atacată numai cu apel de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Încheierea prin care se admitea cererea de învestire cu formulă executorie nu era supusă niciunei căi de atac, dar legalitatea acesteia poate face obiectul contestației la executare.

Formula executorie avea următorul cuprins:

„Noi, Președintele României,

Dăm împuternicire și ordonăm executorilor judecătorești să pună în executare titlul pentru care s-a pronunțat prezenta încheiere de învestire cu formulă executorie. Ordonăm agenților forței publice să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condițiile legii”.

Procedura „Învestirii cu formulă executorie” a fost abrogată, prin prevederile O.U.G. nr. 1/2016, pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe. După această abrogare, toate titlurile executorii trebuie sa fie încuviințate, iar legiuitorul nu a stabilit nicio exceptie a vreunui act cu caracter executoriu, care să facă obiectul vreunui demers procedural prealabil.

De asemenea, cu privire la titlul executoriu, dacă se refuză eliberarea acestuia de către alte organe competente potrivit legii și dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripția căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoștință de refuz (art. 642 NCPC).

Dacă se desființeaza titlul executoriu, în art. 643 NCPC erau prevăzute dispoziții potrivit cărora, toate actele de executare efectuate în baza acestui act erau desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz sunt incidente dispozițiile art. 723-726 (NCPC) privitoare la întoarcerea executării.

În îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor sale legate de punerea în executare a titlurilor executorii, executorul judecătoresc va întocmi încheieri, procese-verbale și alte acte de procedură cu formele și în termenele prevăzute de lege (art. 655 NCPC).

2.4. Competența materială și teritorială pentru declanșarea executării silite

Competența materială a executorilor judecătorești este stabilită de art. 7 din Legea nr. 188/2000[37] privind executorii judecătorești, care prevede că executorul judecătoresc are următoarele atribuții:
a) punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii;
b) notificarea actelor judiciare și extrajudiciare;
c) comunicarea actelor de procedură;
d) recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanțe;
e) aplicarea măsurilor asiguratorii dispuse de instanta judecătorească;
f) constatarea unor stari de fapt în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă;
g) întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă;
h) întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin și a cecurilor, după caz;
i) orice alte acte sau operațiuni date de lege în competența lui.

Din punct de vedere al competenței teritoriale, executorii judecătorești își îndeplinesc atribuțiile în circumscripția Curții de Apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcționează, dacă prin lege nu se dispune altfel[38].

În situația unui conflict de competență între mai multe birouri de executori judecătorești, acesta se soluționează în condițiile art. 11 din Legea nr. 188/2000, astfel:
1. Conflictele de competență între birourile executorilor judecătorești situate în aceeași circumscripție a unei judecătorii se soluționează judecătoria respectivă, la sesizarea părții interesate.
2. Atunci când conflictul intervine între birouri de executori judecătorești situate în circumscripții diferite, competența aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc sesizat prima dată.
3. Conflictele de competență se solutionează de urgență și cu precădere.
4. Instanța se pronunță în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.

Din interpretarea dispozițiilor prevăzute la art. 9 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești concluzionăm următoarele:
– punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii este de competența executorului judecătoresc din circumscripția Curții de Apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul, sau după caz, sediul, debitorul;
– în cazul urmăririi silite a bunurilor este competent executorul judecătoresc din circumscripția Curții de Apel în a cărei rază teritorială sunt situate sau se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, competența aparține oricăruia dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea;
– în cazul aplicării măsurilor asiguratorii dispuse de instanța judecătorească este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde sunt situate sau se afla bunurile în privința cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri.
– în cazul prevăzut la art. 7 lit. f) este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în a cărei rază teritorială se va face constatarea;
– în celelalte cazuri prevazute la art. 7 este competent orice executor judecătoresc învestit de partea interesată.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 188/2000 „executorii judecătorești pot fi recuzați în cazul în care se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 42 NCPC.

Executorul judecătoresc pentru care este cerută recuzarea poate declara că se abține.

Partea interesată poate cere instanței de executare recuzarea executorului judecătoresc imediat ce a aflat despre una dintre situațiile prevăzute la art. 42 NCPC, dar numai până la încheierea executării silite. Încheierea instanței prin care s-a încuviințat ori s-a respins abținerea, precum și cea prin care s-a încuviințat recuzarea nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de executorul judecătoresc recuzat vor fi păstrate”.

3. Participanții la executarea silită

Executarea silită, asemeni judecății, reprezintă o activitate complexă, pentru realizarea căreia este necesară o activitate concurentă a mai multor participanți, a căror enumerare este făcută chiar de Noul Cod de procedură civilă.

3.1. Părțile

În conformitate cu dispozițiile art. 644 alin. 1 sunt participanți la executarea silită, după cum urmează: 1. părțile; 2. terții garanți; 3. creditorii intervenienți; 4. instanța de executare; 5. executorul judecătoresc; 6. Ministerul Public; 7. agenții forței publice; 8. martorii asistenți, experții, interpreții și alți participanți, în condițiile anume prevăzute de lege. Participanților de la pct. 4-8 li se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 41 NCPC și următoarele referitoare la incompatibilitate.

În fază executării silite, părțile poartă denumirea de creditor și debitor. Acestea au aceleași drepturi și obligații ca și în faza judecății, dar și altele specifice, astfel:
– creditorul are dreptul de a porni sau nu executarea silită, sau de a renunța la executarea începută și de a alege forma de executare sau debitorul pe care îl urmărește, în cazul obligațiilor solidare, dar are și obligația de a acorda executorului judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin și să avanseze cheltuielile necesare pentru îndeplinirea actelor de executare;
– debitorul are dreptul de a cere executorului să aplice compensația legală, dacă are și el o creanță constatată prin titlul executoriu, împotriva creditorului, dar și obligația de a acorda executorului judecătoresc acces liber la bunurile sale, de a nu se opune executării, de a nu înstrăina bunurile în frauda intereselor legale ale creditorilor, de a suporta cheltuielile de executare. Dacă bunurile debitorului au fost sechestrate și de către un alt executor, debitorul are obligația să informeze despre acest aspect.

Calitatea de creditor sau debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, în conformitate cu reglementările prevăzute de art. 644-646 NCPC.

3.2. Terții garanți

Terții garanți reprezintă o categorie specială de persoane, care au calitate de participant în cadrul procedurii de executare silită sunt și terții garanți.

Terții garanți sunt acele persoane care şi-au asumat în scris obligaţia de a garanta datorii ale debitorului şi care ar putea răspunde în totalitate sau parţial cu patrimoniul lor, în locul debitorului. În cadrul procedurii de executare silită, garantul devine debitor, subrogându-se în drepturile și obligaţiile pe care le-ar fi avut în această fază a procesului civil persoana pentru care a garantat.

De aceea, dispozițiile art. 648 din NCPC stabilesc că pot avea calitatea de terți garanți, terțul fideiusor, ori garantul ipotecar, care pot fi urmăriți alături de debitorul principal.

Specific acestei faze este și faptul că poate exista o coparticipare procesuală activă, respectiv mai mulți creditori, întrucât executarea este de natură unipatrimonială și formele de executare trebuie îndeplinite față de fiecare debitor în parte. Creditorul, în condițiile legii, poate urmări, în limita creanței și a accesoriilor acesteia, concomitent sau, după caz, separat, și bunurile aparținând terților care au garantat pentru plata datoriilor debitorului, drepturile și obligațiile acestuia aplicându-se în mod corespunzător și terților garanți, dacă nu este dispus altfel prin lege. Debitorul principal, va fi introdus din oficiu în procedura de urmărire silită și toate actele de executare îi vor fi comunicate dacă se urmărește numai terțul fideiusor ori garant ipotecar (conform art. 648 NCPC).

3.3. Creditorii intervenienți

În cazul declanșării procedurii executării silite la cererea unui creditor, acesta va dobândi calitatea de creditor urmăritor. Cu toate acestea, odată declanșată executarea silită la cererea creditorului urmăritor, legislația execuțională permite și altor persoane ce îndeplinesc anumite condiții, să intervină în cadrul acestei proceduri.

În cadrul urmăririi pornite de un creditor, orice creditor al debitorului poate, în conformitate cu dispozițiile art. 690 și urm. NCPC, interveni în procedura de executare silită aflată în curs până la data fixării de către executor a termenului pentru valorificarea bunurilor urmăribile, iar după depunerea sau consemnarea sumelor realizate din urmărire, poate să participe la distribuirea acestora, după cum este dispus în art. 864 și urm. NCPC (art. 649).

3.4. Instanța de executare

În această fază participă și instanța judecătorească, deoarece, după cum este stabilit în art. 651 alin. 1 NCPC, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Prin alin. 2 se prevede că instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, exceptându-le pe cele date prin lege în competența altor instanțe sau organe. Hotărârile pronunțate de instanța de executare sunt executorii și pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 651 alin. 2 și 3 NCPC).

3.5. Executorul judecătoresc

În conformitate cu art. 623 din NCPC, executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului de stat consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunitații Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Au fost desființate prin acest fel corpurile de executori proprii care funcționau pe lângă instituții financiare bancare ori nebancare sau alte organisme, ori autorități, rămânând doar executorii fiscali alături de executorii judecătorești.

Organul de executare (executorul judecătoresc) este organul învestit cu autoritatea forței publice pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor terțe persoane care dețin bunurile acestuia obligația de a executa dispozițiile din titlul executoriu.

Potrivit art. 627 din NCPC, în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate.

3.6. Ministerul Public

Ministerul Public sprijină, în condițiile legii, executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, iar în cazurile anume prevăzute de lege, este obligat să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătorești (art. 658 NCPC). Mai mult decât atât, art. 92 alin. 5 din NCPC prevede că procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la art.92 alin. 1, respectiv minori, persoanele puse sub interdicție și dispăruți.

3.7. Agenții forței publice

Prevederile art. 659 din NCPC ne vorbesc despre rolul agențiilor forței publice în cadrul executării silite, aceștia îndeplinind următoarele funcții, după cum urmează:
1. În cazurile prevăzute de lege, precum și când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliție, jandarmerie sau alți agenți ai forței publice, după caz, sunt obligați să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, fără a condiționa îndeplinirea acestei obligații de plata unor sume de bani sau de efectuarea unei alte contra prestații.
2. În acest scop, executorul se va adresa autorității competente pentru a asigura concursul forței publice, care va trebui să ia măsuri de urgență pentru a se evita tergiversarea sau împiedicarea executării.
3. Agenții forței publice nu pot refuza să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că există impedimente, de orice natură, la executare, singurul răspunzător pentru nesocotirea acestora fiind executorul judecătoresc, în condițiile legii.
4. În caz de refuz, dispozițiile art. 188 alin. 2 și ale art. 189-191 NCPC sunt aplicabile în mod corespunzător.

3.8. Alți participanți la procedura de executare silită

Martorii asistenți participă, în toate cazurile și condițiile prevăzute de lege, la pătrunderea executorului judecătoresc într-o locuință, în localuri, depozite sau alte încăperi, în vederea sechestrării și ridicării bunurilor debitorului. Ei pot fi invitați și în alte cazuri, dacă apreciază executorul judecătoresc, sau la cererea părților. Daca prin lege nu se dispune altfel, numărul martorilor asistenți trebuie să fie de minim doi (art. 661 NCPC).

Experții sunt persoane specializate într-un anumit domeniu de activitate, care în mod obligatoriu trebuie să posede și o serie de cunoștințe juridice. Prezența acestor specialiști în cadrul procedurii de executare silită poate fi necesară în mai multe ipoteze. Cu titlu de exemplu, experții pot interveni numai la solicitarea executorului judecătoresc, pentru a se determina lichiditatea unei creanțe atunci când titlul executoriu permite acest fapt, ori în cazul în care este necesară fixarea prețului de vânzare a bunurilor sechestrate (art. 758 alin. 4 NCPC), sau a imobilelor urmărite (art. 836 alin. 3 NCPC).

Interpreții. Având în vedere faptul că, potrivit art.128 alin. 1 din Constituția României, procedura judiciară se desfășoară în limba română, și a art.18 din NCPC, care de asemenea prevede că procesul civil se desfășoară în limba română, este de la sine înțeles motivul pentru care comunicarea cetățenilor străini sau apatriziilor cu autoritățiile și organele procesuale române trebuie mediată de un traducător autorizat.

Capitolul II. GENERALITĂȚI PRIVIND NATURA JURIDICĂ, MODALITĂȚILE ȘI FORMELE EXECUTĂRII SILITE

1. Natura juridică a executării silite în noile reglementări procedurale

În doctrină, problema naturii juridice a executării silite a fost şi este și în prezent controversată, constituind obiect de preocupare pentru toţi proceduriştii români, atât din perioada interbelică, cât şi postbelică.

Astfel, într-o opinie din perioada interbelică, s-a susţinut că executarea silită are un caracter administrativ, deoarece, odată pronunţată hotărârea de către instanţa de judecată, aceasta s-a dezînvestit[39].

De asemenea, literatura de specialitate susţine că executarea silită, aşa cum este ea reglementată în Noul Cod de procedură civilă, reprezintă o serie de operaţiuni şi proceduri care sunt realizate numai de către executorul judecătoresc, în timp ce instanţa de judecată are rolul de a controla activitatea organelor de executare, atunci când este sesizată de cei interesaţi, astfel că poate fi caracterizată ca o activitate administrativă, şi nu ca una jurisdicţională[40].

Într-o altă opinie, se susţine că executarea silită este o activitate de judecată şi, de regulă, ea reprezintă cea de-a doua fază a procesului civil, întrucât actele și faptele de executare silită sunt supuse controlului judecătoresc[41]. În urmă cu patru decenii, se arăta că executarea silită nu constituie o instituţie diferită de acţiunea civilă, ci ea apare ca o fază succesivă a procesului civil pentru obţinerea realizării hotărârii definitive. A considera executarea silită ca o instituţie distinctă de acţiunea civilă înseamnă a goli conţinutul acţiunii civile de mijlocul concret de realizare efectivă a drepturilor recunoscute[42].

Într-o altă opinie[43], pe care o împărtăşim, se apreciază că executarea silită are un caracter mixt, administrativ și jurisdicţional, caracterul administrativ fiind preponderent, întrucât executorul judecătoresc este principalul artizan al executării silite, deoarece cererea se depune la executorul judecătoresc, el întocmeşte toate actele de executare silită, el distribuie sumele obţinute din executare și tot el constată încetată executarea silită.

De asemenea, executarea silită are şi un caracter jurisdicţional, întrucât împotriva executării silite şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie la instanţa de judecată, care, în aceleaşi condiţii, poate lămuri înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu[44]. Cu această ocazie, se poate exercita un control judecătoresc asupra actelor de executare.

Fapt pentru care, considerăm util să facem precizarea că între controlul judiciar și cel judecătoresc este o diferență nu numai din punct de vedere fonetic, ci și procedural.

Astfel, controlul judiciar poate fi definit ca acel tip de, control exercitat de instanţele superioare asupra actelor de jurisdicţie ale instanţelor inferioare.

Controlul judecătoresc a fost definit ca acel control ce se exercită de instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă, ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti.

Asemănările dintre aceste două forme de control sunt următoarele:
– ambele forme de control se realizează de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege;
– ambele forme de control au incidenţă asupra legalităţii hotărârilor sau actelor emise de organele respective (instanţe sau alte organe ce nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti), iar uneori şi asupra temeiniciei acestora.

Deosebirile dintre aceste forme de control sunt:
– controlul judiciar are un caracter omogen (deoarece are ca obiect hotărâri pronunţate din acelaşi sistem de autorităţi publice), pe când controlul judecătoresc are un caracter eterogen(sfera actelor supuse controlului, excede autorităţilor judecătoreşti);
– controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac prevăzute de NCPC (apelul şi recursul), pe când controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace procedurale specifice cum sunt, contestaţia, plângerea, iar în unele situaţii acţiunea.

2. Scurte considerații privind modalitățile și formele executării silite, în reglementarea noului Cod de procedură civilă.

În ceea ce privește modalitățile de executare silită, Noul Cod de procedura civilă reglementează două mari modalități de executare silită: executarea directă și executarea indirectă.

Conform art. 624 NCPC, executarea silită se efectuează prin: 1. urmărirea bunurilor mobile și imobile ale debitorului sau aparținând terților ținuți să răspundă, în condițiile legii, pentru obligațiile debitorului, în scopul îndestulării creditorilor; 2. predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt deținute fără drept de debitor; 3. alte măsuri prevăzute de lege.

Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obțină realizarea în natură a prestației care formează obiectul obligației debitorului înscrisă în titlul executoriu, obligație de a face. În acest caz obiectul executării silite îl reprezintă bunul determinat, mobil sau imobil, pe care debitorul trebuie să-l predea creditorului sau altă obligație de a face sau a nu face, înscrisă în titlul executoriu. Tocmai de aceea se disting trei forme de executare directă: predarea silită a bunurilor mobile, predarea silită a bunurilor imobile și executarea silită a altor obligații de a face și a obligațiilor de a nu face.

Executarea silită este indirectă în situația în care creditorul, ce are de realizat o creanță bănească recunoscută prin titlul executoriu, urmărește să-și îndestuleze creanța din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului, ori prin poprirea sumelor pe care debitorul le are de primit de la terțe persoane. În acest caz, prin obiect al executării silite se înțeleg bunurile care sunt urmăribile. În abordarea problemei trebuie pornit de la funcția patrimoniului de a constitui dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Potrivit art. 2324 alin. 1 NCC, cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi. Nu pot face obiectul garanției bunurile insesizabile. Pe de altă parte, creditorii ale căror creanțe s-au născut în legatură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de către creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă, iar ei nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului. În sfârșit, trebuie reținut că art. 2325 NCC stabilește că, împreună, creditorul și debitorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate.

În cazul executării silite indirecte, codul reglementează mai multe forme de executare indirectă: urmărirea silită mobiliară, poprirea, urmărirea fructelor și a veniturilor imobilelor și urmărirea imobiliară. Creditorul alege formă concretă de executare sau poate folosi simultan, ori succesiv mai multe forme de executare, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume acordate potrivit legii pentru titlu, precum și a cheltuielilor de executare .

În tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor bănești sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să se facă în alt mod admis de lege. (art. 630 NCPC).

Executarea silită directă poate fi preschimbată în executare indirectă, atunci când executarea în natură a prestației prevăzută în titlul executoriu nu mai este posibilă. Dacă hotărârea este cu o singură condamnare, creditorul trebuie să obțină un nou titlu executoriu prin care debitorul să fie obligat la plata echivalentului, urmând ca apoi să se treacă la executarea indirectă. Mijlocul procesual prin care se poate obține o nouă hotărâre poate fi și revizuirea, pentru motivul prevăzut la art. 509 alin.2 NCPC (când obiectul procesului nu se află în ființă). Dimpotrivă, dacă hotărârea este cu condamnare alternativă și executorul judecătoresc constată că nu este posibil să se execute în natură condamnarea principală, pe baza aceleiași hotărâri judecătorești se trece la executarea condamnării secundare, valoarea bunului care nu mai poate fi predat în natură.

Capitolul III. URMĂRIREA SILITĂ MOBILIARĂ

Noțiunea de „Urmărire silită mobiliară” și sediul materiei

Așa cum am precizat și în capitolul introductiv, executarea silită este indirectă în situația în care creditorul, care are de realizat o creanță bănească, urmărește să își îndestuleze creanța din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului, ori prin poprirea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale pe care acesta le are de primit de la terțe persoane.

În prezent, executarea silită indirectă constituie procedura de executare silită de drept comun cea mai frecvent utilizată. La ea se recurge în toate situaţiile în care executarea directă nu este posibilă, cum este cazul obligaţiilor de a face constând într-un fapt personal al debitorului, ce presupune îndeplinirea unor calităţi proprii (cum este, de exemplu, obligaţia unui pictor cu bună reputaţie de a picta un tablou, obligaţia unui instrumentist de a susţine un recital etc.), precum și atunci când executarea directă a devenit ulterior imposibilă, pentru că obiectul a pierit sau a fost distrus, în toate cazurile în care executarea în natură (directă) nu este posibilă, dreptul creditorului se transformă într-un drept de dezdăunare, iar hotărârea instanţei referitoare la plata unui echivalent bănesc se va realiza pe calea executării silite indirecte. Această executare este un mijloc de urmărire adecvată, mai ales cu privire la obligaţiile de a plăti sume de bani.

Sunt posibile mai multe forme de executare silită indirectă, corespunzător specificului diferitelor categorii de bunuri ce pot alcătui patrimoniul debitorului, după cum urmează: urmărirea mobiliară, poprirea, urmărirea fructelor și a veniturilor imobilelor, precum și urmărirea imobiliară.

Urmărirea mobiliară este forma de executare indirectă ce intervine în situația în care creditorul urmărește a-și satisface creanța bănească înscrisă în titlul executoriu prin valorificarea bunurilor mobile ale debitorului, aflate la acesta, ori la alte persoane.

În această situație, executorul judecătoresc va proceda spre a face somație, însoțită de încheierea de încuviințare a executării silite și de o copie certificată a titlului executoriu, debitorului și, dacă în termen de o zi acesta nu îi plătește creditorului său suma datorată, se va trece la executarea silită.

Procedura de executare este compusă din trei faze: identificarea și sechestrarea bunurilor; valorificarea acestor bunuri; remiterea către creditor a sumei, ori distribuirea ei, dacă suntem în prezența mai multor creditori.

Urmărirea mobiliară este reglementată de art. 727-780 NCPC.

2. Identificarea și sechestrarea bunurilor mobile urmăribile

Astfel cu este reglementat în art. 731-733 NCPC, executorul judecătoresc va proceda spre a sechestra bunurile mobile urmăribile ale debitorului, în limita firească a realizării drepturilor creditorului, chiar dacă bunurile sunt deținute de un terț, procedura urmăririi mobiliare fiind în mod efectiv declanșată prin identificarea acestor bunuri ale debitorului, asupra cărora urmează să se facă executarea silită.

Creditorul nu este obligat să indice bunurile mobile ale debitorului asupra cărora să se facă executarea, dar el poate face acest lucru, legea acordându-i posibilitatea în acest sens, însă, în virtutea principiului rolului activ al executorului judecătoresc, în măsura în care prin valorificarea bunurilor mobile ale debitorului nu se asigură realizarea drepturilor creditorului, executorul judecătoresc va urmări și alte bunuri, executarea putând avea loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu.[45]

În același timp, executorul judecătoresc îi poate cere debitorului, în condițiile legii, lămuriri în scris în legătură cu bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea. Refuzul debitorului de a da lămuririle necesare, precum și darea cu rea-credință de informații incomplete atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum și aplicarea sancțiunii prevăzute la art. 188 alin. 2 NCPC (amenda judiciară de la 100 la 1.000 lei). În acest context este de menționat că, dacă la data declanșării executării silite, în patrimoniul debitorului nu se mai regăsesc anumite bunuri, acestea fiind înstrăinate anterior, creditorul are posibilitatea de a uza de mijloacele de protecție judiciară, precum acțiunea oblică sau acțiunea revocatorie.[46]

Dacă prima etapă în procedura urmăririi silite mobiliare[47] constă în formularea cererii de executare silită, înregistrarea acesteia și deschiderea dosarului de executare silită, solicitarea de către executorul judecătoresc a încuviințării executării silite și încuviințarea de către instanța de executare a executării silite, a doua etapă în această procedură este reprezentată de aplicarea sechestrului asupra bunurilor debitorului.

După cum este prevăzut în NCPC la articolul 731 alin. 2, în cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului facută în cuprinsul cererii de executare, instanța, prin încheierea de încuviințare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile odată cu comunicarea somației către debitor. În acest caz, se va face mențiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviințare a executării.

Prezența unui agent de poliție, a unui jandarm sau a altor agenți ai forței publice va fi necesară, sub sancțiunea nulității absolute, în cazurile prevăzute de art. 734 alin. 1 ( dacă ușile imobilului debitorului sau al terțului deținător sunt încuiate și acesta refuză să le deschidă, dacă ei refuză să deschidă camerele sau mobilele, dacă debitorul sau terțul deținător lipsește și în imobil nu se găsește nicio persoană majoră sau nimeni nu dă curs solicitării executorului de deschidere a ușilor imobilului;), iar după deschiderea ușilor sau a mobilelor, prezența lor va putea fi suplinită prin 2 martori asistenți.

Dacă executorul judecătoresc apreciază necesar, poate recurge și la serviciile unor specialiști, pentru deschiderea localului, încăperilor, caselor de fier și a oricăror alte mobile în care se află bunurile ce urmează a fi sechestrate, pentru identificarea acestora, ori pentru a asigura transportul lor, după caz. Încăperile și mobilele se vor deschise treptat, pe măsură ce bunurile sechestrate se vor trece în procesul-verbal de sechestru, în care se vor identifica bunurile sechestrate printr-un semn distinctiv, putându-se și fotografia sau filma bunurile sechestrate.[48]

Potrivit art. 742 NCPC, despre aplicarea sechestrului se va face mențiune, la cererea organului de executare, în registrul comerțului, în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, în registrul succesoral ținut de Camera notarilor publici, ori în alte asemenea registre de publicitate, după caz. Din momentul înscrierii, sechestrul devine opozabil tuturor acelora care vor dobândi vreun drept asupra bunului în cauză. De asemenea, debitorul nu mai poate dispune de bunurile sechestrate pe timpul cât durează executarea, din momentul sechestrării acestora, sub sancțiunea prevăzută la art. 745 NCPC (amendă judiciară în cuantum de 2.000 până la 10.000 lei, asta dacă fapta nu constituie infracțiune).

Cu acordul creditorului, bunurile supuse sechestrului se lasă în custodia debitorului sau al terțului deținător ori pot fi luate în custodie de creditor sau pot fi sigilate și ridicate de executor și ele nu vor mai putea fi mutate decât cu consimțământul executorului (art. 746-749 NCPC).

În conformitate cu art. 751 NCPC debitorul va putea împiedica aplicarea sechestrului sau, după caz, va putea obține ridicarea lui, în esență, dacă plătește creanța și accesoriile sau dacă face depunerea cu afectațiune specială.

În orice alte situații, debitorul sau o altă persoană interesată nu poate opri vânzarea bunurilor sechestrate, putând doar contesta executarea, conform art. 752 NCPC.

În ceea ce privește sechestrarea autovehiculelor, legiuitorul a prevăzut o procedură ce prezintă elemente distinctive în opoziție cu procedura de drept comun a sechestrării bunurilor mobile. Așadar, potrivit art. 740 alin. 1 NCPC, în cadrul procedurii de urmărire a unui autovehicul, proprietatea debitorului, executorul judecătoresc poate dispune sechestrarea acelui bun, făcând mențiunea acestei măsuri și pe certificatul de înmatriculare, precum și pe cartea de identitate a autovehiculului respectiv. Dacă această din urmă măsură nu poate fi aplicată din varii considerente, executorul judecătoresc va menționa acest aspect în procesul-verbal de sechestru, precum și cauzele care au dus la crearea acestei situații.

Potrivit aceluiași text de lege, la alin. 2, este prevăzut că autovehiculul va fi sechestrat prin aplicarea de sigilii sau dat în depozit unei persoane alese cu precădere de către creditor. În situația în care creditorul nu indică o persoană căreia bunul să-i fie dat în depozit, alegerea acesteia se va face de executorul judecătoresc. Un exemplar al procesului-verbal de urmărire a acelui autovehicul va fi comunicat atât organelor de poliție rutieră, cât și organelor fiscale în raza cărora a fost înmatriculat acel bun, pentru a nota această măsură în evidențele proprii. Dacă indisponibilizarea autovehiculului și a documentelor precizate la alin. 1 nu poate fi realizată la termenul la care executorul judecătoresc a dispus aplicarea măsurii sechestrului, procesul-verbal va fi comunicat serviciului de poliție rutieră, care va putea opri în trafic autovehiculul urmărit, indiferent de locul în care acesta se află.

Despre bunurile afectate unor garanții reale, art. 741 NCPC ne spune că, dacă asupra bunului ce se sechestrează există un drept real de garanție constituit în favoarea unei terțe persoane, executorul judecătoresc, luând cunoștință despre acest drept, va înștiința acea persoană despre aplicarea sechestrului și o va cita la toate termenele fixate pentru vânzarea bunului respectiv. Despre aplicarea sechestrului se va face mențiune în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sau în alte registre de publicitate, după caz.

În cazul în care bunurile ce urmează a fi supuse sechestrului au fost anterior sechestrate, art. 743 NCPC dispune că, executorul judecătoresc care, prezentându-se la domiciliul, ori la sediul debitorului, terțului deținător sau al administratorului-sechestru, va găsi înființată o altă urmărire, după ce va lua o copie de pe procesul-verbal respectiv, aflat în mâna debitorului, terțului deținător sau al administratorului-sechestru, ori la domiciliul sau sediul acestuia, va încheia un proces-verbal în care va arăta numele și calitatea celui care a făcut urmărirea anterioară și va declara aceleași bunuri sechestrate și de el. Executorul va putea, în același timp, să sechestreze și alte bunuri care nu au fost urmărite anterior. O copie certificată a procesului-verbal de sechestru va fi comunicată organului de executare care a început mai întâi urmărirea. În acest caz, urmăririle se socotesc conexate, fiind aplicabile dispozițiile art. 654 NCPC, iar creditorul pentru care s-a înființat sechestrul va putea continua urmărirea chiar dacă primul creditor urmăritor s-a desistat de la urmărire.

3. Valorificarea bunurilor mobile urmărite

După ce s-a procedat la identificarea și sechestrarea bunurilor urmăribile ale debitorului, urmează cea de-a treia etapă a urmăririi silite mobiliare, respectiv valorificarea bunurilor, în scopul obținerii sumei de bani necesară pentru îndestularea creanței creditorului.[49]

În materia valorificării bunurilor, este prevăzut la art. 753 NCPC că, dacă în termen de 15 zile de la aplicarea sechestrului nu au fost plătite suma datorată, toate accesoriile și cheltuielile de executare (este necesar ca plata să poarte asupra întregii sume datorate, cu toate accesoriile și cheltuielile de executare inerente; plata parțială a creanței, ori plata sa integrală, dar fără plata accesoriilor și a cheltuielilor de executare, va determina trecerea la valorificarea bunurilor sechestrate), executorul va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitație publică, vânzare directă sau prin alte modalități prevăzute de lege. Mai mult decât atât, alineatul 2 al aceluiași articol ne spune că vânzarea se poate face de îndată ce bunurile au fost sechestrate, dacă acestea sunt supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii, ori dacă păstrarea lor ar prilejui cheltuieli prea mari; așadar executorului judecătoresc i-a fost recunoscută numai posibilitatea de a restrânge formalitațile de publicitate a bunurilor enumerate mai sus și doar dacă acestea sunt supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii ori dacă păstrarea lor ar prilejui cheltuieli vădit disproporționate în raport cu valoarea lor.

Executorul poate să încuviințeze vânzarea amiabilă, cu acordul creditorului sau al ambelor părți, de către debitor sau vânzarea directă cumpărătorului care oferă cel puțin prețul stabilit potrivit art. 758 NCPC, iar dacă nu, executorul va proceda la vânzarea silită prin licitație publică.

În ceea ce privește vânzarea amiabilă a bunurilor sechestrate, cu acordul creditorului, la solicitarea debitorului, executorul judecătoresc poate încuviința ca debitorul să vândă el însuși bunurile mobile sechestrate, însă, dată fiind această ipoteză, debitorul este obligat să îl informeze în scris pe executorul judecătoresc despre ofertele primite și să indice numele sau denumirea posibilului cumpărător și termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze prețul propus (art. 754 NCPC).

Dacă până la împlinirea termenului menționat mai sus terțul cumpărător nu consemnează prețul oferit la dispoziția executorului judecătoresc, se va proceda spre vânzare la licitație publică.

Valorificarea bunurilor mobile urmărite se poate face și prin vânzare directă (care este reglementată de art. 755 NCPC), cu încuviințarea executorului judecătoresc, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a) să existe acordul părților; b) cumpărătorul să ofere cel puțin prețul stabilit inițial prin procesul-verbal de sechestru sau prin raportul de expertiză dispus în cauză.

Termenul pentru vânzarea directă va fi stabilit prin acordul părților. Debitorul și creditorul vor fi înștiințați despre ziua, ora și locul vânzării, precum și despre oferta de preț depusă de potențialul cumpărător.

În cazul acesta executorul judecătoresc este obligat să încheie un proces-verbal de vânzare directă a bunurilor mobile sechestrate.

Potrivit art. 756 NCPC, care dispune că, în lipsa acordului părților sau dacă vânzarea directă ori amiabilă nu se realizează, executorul judecătoresc va proceda la vânzarea prin licitație publică a bunurilor sechestrate.

Articolul 757 NCPC reglementează vânzarea titlurilor de valoare și a unor bunuri cu regim de circulație special, astfel: titlurile de credit și orice alte valori sau mărfuri negociabile la bursele de valori, bursele de mărfuri ori pe alte piețe se vor putea vinde prin intermediul bursei celei mai apropiate, respectiv prin sistemul alternativ de tranzacționare, cu formele și condițiile prevăzute de legea specială (alin. 1); obiectele din metale prețioase și pietrele prețioase, mijloacele de plată străine și alte titluri de valoare decât cele arătate la alin. 1 vor fi valorificate, în condițiile legii, prin entități autorizate, după caz (alin. 2); obiectele de artă, colecțiile de valoare și obiectele de muzeu vor fi valorificate prin organele și în condițiile preăzvute de lege (alin. 2);

Având în considerare particularitățiile bunurilor supuse urmăririi silite, executorul judecătoresc este cel care coordonează întreaga activitate de executare, astfel încât sumele obținute din vânzare se vor consemna la banca indicată de executor, chiar dacă operațiunile de vânzare a bunurilor prevăzute la art.757 alin. 1 și 2 se realizează prin intermediul bursei de valori sau de mărfuri ori prin intermediul altor entități specializate, autorizate de lege.

Potrivit alin. 3 al articolului mai sus menționat, vânzarea acțiunilor la societățile închise și a părților sociale se face în mod amiabil, iar în lipsă, de către executor, prin licitație publică, dacă legea nu prevede un sistem special privind circulația acestora.

Dacă vânzarea bunurilor prevăzute la alin. 3 art. 757 NCPC se face de către executor sau de către un agent specializat, acesta va întocmi un caiet de sarcini. Dacă lipsește vreun element al caietului de sarcini, din cele enumerate expres de text (de alin. 4), vânzarea este lovită de nulitate și, întrucât aceasta este expres prevăzută de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.[50]

Caietul de sarcini va fi comunicat debitorului, creditorului, societății emitente și celorlalți asociați, pentru a formula eventualele obiecțiuni, în termen de 5 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii. Executorul judecătoresc va soluționa obiecțiunile, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților. Dacă nu se formulează obiecțiuni sau acestea sunt respinse, iar încheierea nu este atacată de către cei interesați, urmărirea va continua, potrivit legii. (art. 757 alin. 5).

Dacă s-a ajuns la vânzarea prin licitație, prețul va fi stabilit de executor singur sau de un expert, bunurile fiind evaluate la valoarea lor de circulație, raportată la prețurile medii de piață din localitatea respectivă, în condițiile art. 758 NCPC Executorul va stabili, prin încheiere, ziua, precum și locul licitației, astfel încât să nu fie, de regulă, mai puțin de 2 săptămâni, nici mai mult de 4 săptămâni de la expirarea termenului prevăzut la art. 759 NCPC, însă termenul se poate scurta sau prelungi la cererea părților.

Așadar, cu prilejul sechestrării bunurilor mobile urmăribile, executorul judecătoresc are obligația de a proceda la identificarea și evaluarea acestora, exceptând cazurile în care aceste operațiuni nu sunt cu putință, toate aceste chestiuni urmând a fi trecute în mod meticulos în procesul-verbal de sechestru.

Vânzarea se face la locul unde se află bunurile sechestrate sau, pentru motive temeinice, în alt loc.

Potrivit art. 761 NCPC, este îndatorirea executorului să anunțe creditorul, debitorul, terțul deținător și pe orice persoană care are un drept în legătură cu bunurile, cu cel puțin 48 de ore înainte de termenul fixat pentru vânzare și va afișa anunțuri și publicații de vânzare cu cel puțin 5 zile înainte, în locurile și în condițiile prevăzute de lege.

Dacă se urmăresc bunurile unui minor sau ale unei persoane puse sub interdicție, un exemplar din publicația de vânzare se comunică și parchetului de pe lângă instanța de executare.[51]

Dacă din orice motive vânzarea se amână, se va face o nouă înștiințare.

Poate participa la licitație, în conformitate cu dispozițiile art. 767 NCPC, orice persoană care are capacitate deplină de exercițiu, precum și capacitatea de a dobândi bunurile scoase la licitație, cu excepția debitorului care nu poate participa nici personal, nici printr-o persoană interpusă. Creditorii nu pot adjudeca, nici personal, nici prin interpuși, bunurile la un preț mai mic de 75% din prețul de pornire. Exceptându-i pe creditori, participanții la licitație trebuie să consemneze o garanție de cel puțin 10% din acest preț (art. 768 NCPC).

Vânzarea la licitație se va face în mod public de către executor, care va oferi bunurile spre vânzare prin 3 strigări succesive. Bunul se adjudecă celui care, după 3 strigări succesive, făcute la intervale de timp ce permit opțiuni și supralicitări, oferă prețul cel mai mare, iar atunci când există un singur concurent, acesta a oferit prețul de începere al licitației. Dacă nu se obține prețul menționat, alin. 8 al art.769 NCPC precizează că, la același termen bunul va fi din nou scos la vânzare, caz în care licitația va începe de la prețul de 75% din cel prevăzut în publicații sau anunțuri, bunul fiind vândut celui care va oferi prețul cel mai mare. Dacă nu se oferă nici prețul minim prevăzut la alin. 8, alin. 9 al aceluiași articol prevede că, licitația se va amâna la un alt termen, pentru care se vor îndeplini din nou formalitățile de publicitate prevăzute la art.762 NCPC. La acest termen, care nu poate fi mai lung de 20 de zile de la data primei licitații, licitația va începe de la 50% din prețul inițial prevăzut în publicații sau anunțuri. Dacă nici acest preț nu se va obține, bunurile vor fi vândute, la același termen, la cel mai mare preț oferit, chiar și atunci când la licitație s-a prezentat un singur ofertant.

Executorul va ține o listă cu bunurile vândute și cu prețul cu care s-au vândut.

După adjudecare, adjudecatarul este obligat să depună de îndată întregul preț sau, cu acceptul creditorului, în termen de cel mult 5 zile de la licitație, per a contrario, se va relua licitația, iar primul adjudecatar va fi răspunzător atât de scăderea prețului obținut la a doua vânzare, cât și de cheltuielile ocazionate de aceasta.

Licitația se va închide de îndată ce din sumele obținute se pot acoperi toate creanțele ce se urmăresc, precum și toate cheltuielile de executare.

Executorul judecătoresc va întocmi procesul-verbal, iar fiecărui adjudecatar îi va elibera un certificat de adjudecare, care conține dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute.

Din interpretarea dispozițiilor art. 775-778 NCPC rezultă că, prin adjudecare, cumpărătorul devine, de la data predării, proprietarul bunului adjudecat, liber de orice sarcini, care se strămută, de regulă, de drept asupra prețului plătit. În cazul vânzării silite la licitație publică nu există garanție contra viciilor ascunse ale bunului vândut. Pe de altă parte, nu este admisibilă nicio cerere de desființare a vânzării împotriva terțului adjudecatar care a plătit prețul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia. Dacă însă adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desființată dacă există temei de nulitate, potrivit dreptului comun. Locațiunile și celelalte acte juridice privitoare la bunul adjudecat rămân în ființă sau, după caz, încetează potrivit legii.

În cazul în care bunul sechestrat nu s-a putut vinde, orice creditor care, potrivit legii, putea cere executarea silită, îl poate prelua în contul creanței sale la prețul stabilit în publicațiile sau anunțurile de vânzare pentru ultimul termen de licitație. Dacă sunt mai mulți doritori, bunul va fi atribuit potrivit ordinii de preferință stabilite la art. 865 și 867( art. 779 NCPC).

Potrivit art. 780 NCPC, bunurile sechestrate care nu au putut fi valorificate rămân indisponibilizate cel mult un an de la data aplicării sechestrului, timp în care executorul poate încerca din nou valorificarea acestora. Dacă nici după expirarea termenului bunurile nu pot fi valorificate, iar creditorul refuză să le preia în contul creanței, ele se restituie din oficiu debitorului.

În cazul în care, bunurile sechestrate neputând fi valorificate timp de un an, debitorul nu mai poate fi găsit, ele devin proprietatea unității administrativ-teritoriale unde executorul judecătoresc își are sediul, despre această predare fiind încheiat un proces-verbal; acesta urmează a fi semnat atât de către executorul judecătoresc, care l-a și întocmit, cât și de organul căruia i s-a făcut predarea.[52]

4. Remiterea sau distribuirea sumei

Potrivit art. 864 NCPC, dacă există un singur creditor urmăritor, după reținerea cheltuielilor de executare, suma realizată prin urmărire se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului.

În ipoteza în care urmărirea silită a fost pornită de mai mulți creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus și alți creditori titlurile lor, executorul procedează la distribuirea sumei potrivit ordinii de preferință stabilită de art. 865 alin 1 NCPC, după cum urmează:
a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor, precum și creanţele născute împotriva debitorului pentru cheltuielile efectuate cu ocazia îndeplinirii condiţiilor sau formalităţilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat şi înscrierea acestuia în registrul de publicitate;
b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;
c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum și din chirii sau arenzi;
i) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
j) alte creanţe.

În vederea distribuirii sumei obținute din executare, executorul judecătoresc va avea în vedere rangul creanțelor, conform ordinii de preferință prevăzută la art. 864 NPCP, listată mai sus.

Dobânzile, penalitățile sau alte accesorii ale creanței principale vor urma ordinea de preferință a acestei creanțe, conform art. 868.

În cazul creanțelor care au aceeași ordine de preferință, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată se repartizează între creditori proporțional cu creanța fiecăruia. Dacă exista creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferință conservate în condițiile legii, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creanțele lor vor fi plătite înaintea creanțelor prevăzute la art. 865 alin. 1 lit. c, așa dispunându-se la art. 867 NCPC.

După depunerea sau consemnarea sumei rezultate din executarea silită, executorul va stabili de urgență un termen de 10 zile pentru depunerea titlurilor de creanță. Anunțul privind acest termen se afișează la sediul organului de executare și la cel al instanței de executare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru depunerea creanțelor. Nedepunerea creanțelor în acest termen are ca efect pierderea dreptului creditorului de a mai participa la distribuirea sumei obținute din urmărire. Împlinirea termenului prevăzut pentru depunerea creanțelor are ca efect și încetarea curgerii dobânzilor pentru creanțele creditorilor urmăritori trecute în proiectul de distribuire. Acești creditori vor culege dobânzile plătite de instituția de credit la care sunt consemnate sumele. Regimul sumelor consemnate exclude posibilitatea popririi acestora de către creditorii debitorului sau ai adjudecatarului. Poprirea va putea purta numai asupra sumelor ce se atribuie creditorilor sau debitorului prin procesul-verbal de distribuire. Aceste prevederi fiind cuprinse în art. 869, 870, 872 și 873 NCPC.

La art. 870 este dispus că, în ceea ce privește creanțele statului, în termen de 15 zile de la începerea executării silite, orice creditor poate cere statului sau unităților administrativ-teritoriale să declare creanțele lor privilegiate. În termen de 30 de zile de la notificare, statul sau unitatea administrativ-teritorială trebuie să declare și să înscrie valoarea creanței sale, nerespectarea acestei obligații având ca efect pierderea preferinței în raport cu creditorii care au solicitat declarația.

În termen de 5 zile de la expirarea termenului prevăzut pentru depunerea titlurilor de creanță, executorul judecătoresc întocmește un proiect de distribuire a sumei rezultate din executare, prin aceasta stabilind ordinea de preferință a creanțelor. Proiectul de distribuire se comunică debitorului și creditorilor care și-au depus titlurile de creanță, aceștia putând face obiecțiuni în termen de 5 zile de la comunicare. În absența unor obiecțiuni, proiectul devine definitiv, iar executorul poate proceda la repartizarea sumelor. Dacă însă se formulează obiecțiuni, executorul convoacă, în scris, debitorul și toți creditorii, în vederea unei concilieri. Aceasta va avea loc la sediul executorului în termen de cel mult 15 zile de la primirea ultimei contestații. Absența de la conciliere este asimilată renunțării la obiecțiuni și are ca efect implicit pierderea dreptului la contestație împotriva proiectului de distribuire, potrivit art. 876 alin. (4).

Dacă, în urma concilierii, se ajunge la un consens, fie prin renunțarea la obiecțiuni, fie prin existența unui acord privind modul de distribuire, executorul judecătoresc, luând act de aceasta, va proceda la repartizarea sumelor potrivit înțelegerii părților. Dacă nu se ajunge la un acord, executorul încheie un proces-verbal în care consemnează obiecțiunile celor prezenți, iar cei nemulțumiți pot formula contestație în termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal.[53]

Contestația are efectul suspendării de drept a plății creanței sau părții din creanța contestată, cel puțin până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, când instanța se pronunță asupra menținerii sau înlăturării suspendării. Asupra acestui aspect, instanța de executare se pronunță prin încheiere, supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare. În acest caz apelul nu este suspensiv de executare. Asupra contestației, instanța de executare se pronunță, de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților, printr-o hotărâre care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de la comunicare (art.877 alin. 1 NCPC).

Dacă împotriva aceluiași proiect de distribuire s-au formulat mai multe contestații, acesta se soluționează printr-o singură hotărâre. În caz de respingere a contestației, pe lângă cheltuielile de judecată, contestatorul răspunde față de ceilalți creditori pentru dobânzile care curg după expirarea termenului de depunere a creanțelor și care nu sunt acoperite de instituția de credit la care sunt consemnate sumele, precum și pentru orice alte prejudicii determinate de întârzierea plății sumelor cuvenite (art.877 alin. 2 NCPC).

Potrivit art. 878 din NCPC, erorile de calcul, greșelile materiale se pot îndrepta și de executor, din oficiu ori la cerere, făcându-se mențiune în încheierea prin care se dispune eliberarea sau distribuirea sumelor.

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ

INDISPONIBILIZAREA UNOR BUNURI MOBILE ȘI ÎNTOCMIREA UNUI PROCES-VERBAL DE SECHESTRU

La data de 07.04.2016 D.M. a încheiat cu C.I. S.A., contractul de credit pentru nevoi personale nr. XYZ din data de 07.04.2016. În urma acestui contract debitorul D.M. avea de restituit către C.I. S.A., suma de 45.569,17 lei, în rate lunare pe o perioada de X luni. Debitorul a achitat din suma de restituit numai 10.000 lei, iar începând cu luna iunie a anului 2016, nu a mai restituit nicio sumă.

Deși creditoarea C.I. S.A., l-a notificat în repetate rânduri pe debitorul D.M. cu privire la achitarea debitului, acesta nu a procedat la achitarea de bunavoie a debitului.

Deși contractul de credit a fost încheiat între I.C. S.R.L. și D.M, prin contractul de cesiune de creanță dintre C.I. S.A. și I.C. S.R.L., contractul de credit pentru nevoi personale nr. XYZ din data de 07.04.2016 a fost cesionat catre C.I. S.A., care a depus o cerere de executare silită la B.E.J. D.D., executor judecătoresc din circumscrimptia Curții de Apel unde își are domiciliul debitorul D.M.

Prin cererea de executare silită formulata catre B.E.J. D.D., creditorea I.C. S.R.L. a solicitat punerea in executare a titlului executoriu constând în contract de credit pentru nevoi personale nr. XYZ din 07.04.2016, încheiat între C.I. S.A., in calitate de creditor și D.M., în calitate de împrumutat.

Creditorul a recurs la procedura executării silite întrucât debitorul nu și-a executat la timp obligația, și anume nu a achitat la timp ratele lunare aferente împrumutului.

La data de 20.12.2016, B.E.J. D.D. a solicitat instanței de judecătă competente încuviințarea executării silite, iar la data de 28.12.2016 aceasta a încuviințat executarea silită prin încheierea nr. SXZT pronunțată la data de 28.12.2016, în dosarul nr. …../212/2016.

În urma procedurilor mai sus menționate, debitorul a fost somat ca în termen de 1 zi de la comunicarea somației să achite suma de 39.813,67.

Această suma reprezenta:
– 569,17 lei – debit conform titlului executoriu;
– 244,50 lei – cheltuieli de executare – 20 lei taxă de timbru + 4224,50 lei onorariul executorului judecătoresc.

Deoarece debitorul nu a achitat și nici nu s-a prezentat de bună voie la sediul executorului judecătoresc pentru a da lămuriri cu privire la bunurile sale. Menționez că debitorul nu a fomulat contestație la executare, situție în care înțelegem să procedăm la continuarea executării.

Procedura executării silite mobiliară se desfășoară în trei etape, și anume:
1. Identificarea și sechestrarea bunurilor;
2. Valorificarea bunurilor supuse urmăriri;
3. Distribuirea sumei obținute în urma valorificării bunurilor.

În prezentul studiu de caz vom analiza doar prima etapă și anume, cea a identificării și sechestrării bunurilor debitorului.

Deși, această etapă de sechestrare a bunurilor debitorului, este o etapă despre care oamenii au țesut tot felul de povești care mai de care fantasmagorică, specialiștii domeniului executării silite au contrazis aceste vorbe prin dovezi clare, că în general persoanele care nu își achită creanțele nici după repetate notificări și somații, cunosc foarte bine procedura și cooperează în vederea stingerii debitului lor.

Bunurile urmărimile ale debitorului pot fi sechestrate în vederea valorificării lor chiar și cazul în care acestea sunt deținute de o altă persoană, conform dispozițiilor art. 732 alin. 1 NCPC.

Astfel, în cazul în care bunurile mobile se află în locul care se presupune a fi domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul social sau punctul de lucru al debitorului, până la proba contrară, se prezumă că aparţin acestuia. În cazul în care se afirmă că unele bunuri aparţin altei persoane, dar drepturile acesteia nu rezultă din înscrisuri cu dată certă, executorul judecătoresc va sechestra bunurile, dar va menţiona despre drepturile pretinse în procesul-verbal de sechestru.

După ce s-a procedat la identificarea bunurilor se va trece la efectuarea efectivă și concretă a sechestrului. Acesta va fi constatat într-un proces verbal de sechestru ( Anexa 1), care pe lângă datele de identificare și mențiunile obligatorii prevazute de art. 679 alin. 1 NCPC, sub sancțiunea nulității absolute, mai cuprinde și următoarele elemente(art. 744 alin. 1 NCPC):
1. somația de plată facută debitorului, precum și răspunsul acestuia, în cazul în care a fost prezent;
2. enumerarea, descrierea şi evaluarea, după aprecierea executorului, atunci când este posibil, a fiecărui bun mobil sechestrat;
3. indicarea bunurilor care, nu au fost supuse sechestrării, fiind exceptate de la urmărire, în cazul în care bunurile sechestrate nu acoperă creanţa;Â
4. menţionarea drepturilor pretinse de alte persoane asupra bunurilor sechestrate;
5. indicarea bunurilor sechestrate asupra cărora există un drept real de garanţie constituit în favoarea unei alte persoane;
6. indicarea bunurilor sechestrate care au fost sigilate sau ridicate;
7. indicarea persoanei căreia i se lasă în depozit bunurile sechestrate.

În cazul prezentat este vorba de sechestrarea unui autovehicul pentru care sunt aplicabile și dispozițiile art. 740 NCPC.

Astfel, la data de 15 aprilie 2017, ora 14:00, în dosarul de executare …../2016 din adresa nr. 1234/06.04.2017 emisă de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, am identificat urmatorul autoturism:

– VOLKSWAGEN JETTA – serie șasiu WVWZZZ16ZCM027899, serie motor 073299, înmatriculată sub nr. CT 07 BAN.

Având în vedere cele mai sus menționate, potrivit dispozițiilor art. 740 și 744 din Noul Cod de Procedura Civila, s-a procedat la aplicarea sechestrului asupra următorului autoturism:

– VOLKSWAGEN JETTA – serie șasiu WVWZZZ16ZCM027899, serie motor 073299, înmatriculată sub nr. CT 07 BAN.

Această măsură a fost luată fără a fi menționată în certificatul de inmatriculare și în cartea de identitate deoarece bunul nu a fost identificat fizic.

Pe cale de consecință, la acest termen nu s-a putut proceda la evaluarea bunului mobil potrivit dispozițiilor art. 758 din Noul Cod de Procedură Civilă, dar potrivit reglementărilor art. 740 alin. 3 din Noul Cod de Procedură Civilă, s-a emis o adresă către Serviciul Poliției Rutiere pentru ca autovehiculul cu datele de identificare mai sus menționate sa fie oprit in trafic.

Prezentul proces verbal a fost încheiat în 6 (șase) exemplare din care, unul pentru dosarul de executare, unul pentru creditoare, unul pentru debitor, unul pentru Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, unul pentru Inspectoratul de PoliȚie Județean Constanța, Serviciul Rutier și un exemplar pentru Serviciul Public de Taxe și Impozite Constanța.

În urma verificărilor și a sechestrului propri zis, urmează a fi dusă la îndeplinire întreaga procedură a executării silite mobiliare.

CONCLUZII

Executarea silită nu este însă obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă.

Instituția executării silite a cunoscut de-a lungul timpului diverse forme și metode de ducere la îndeplinire. Aceasta a evoluat odată cu dezvoltarea societății, trecând de la un caracter de ordin penal la o fază a procesului civil. Astfel, dacă la începuturile sale debitorul putea fi vândut, sau chiar ucis, în prezent el se bucură de drepturi și obligații bine stabilite.

Procedura de executare silită poate fi inclusă în prezent, cu usurință în noțiunea de proces echitabil, acest aspect fiind recunoscut chiar și de dispozițiile alin. 2 art. 6 NCPC.

Cu privire la natura juridică a executării silite există o serie de controverse care s-au perpetuat de-a lungul timpului astfel:

– dintr-o opinie preluată din perioada interbelică se susține că executarea silita are caracter administrativ, deoarece odată pronunțată hotărârea de către instanța de judecată, aceasta s-a dezinvestit;

– o altă opinie consideră că executarea silită ar fi o activitate de judecată și de regulă, ea reprezintă faza a doua a procesului civil, întrucât actele și faptele de executare silită sunt supuse controlului judecătoresc;

– o altă opinie consideră că executarea silită are un caract mixt, administrativ și jurisdictional, administrativ – fiind preponderent întrucât executorul judecătoresc este principalul actor al procedurii de executare silită, cererea de executare se depune la acesta, el întocmește toate actele de executare, distribuie sumele obținute din executare și tot el constată încetata procedura de executare.

În cercetarea efecutuată pentru întocmirea prezentei lucrări mi-au atras atenția dispozițiile art. 739 alin. 1 NCPC „Sechestrul asupra bunurilor deja identificate. 1. Dacă animalele sau obiectele sechestrate sunt identificate, potrivit unor dispoziţii legale, prin înscrisuri eliberate ori certificate de o autoritate sau instituţie publică, se va face menţiune despre aplicarea sechestrului pe aceste înscrisuri.”

Mi-a atras atenția faptul că se poate institui sechestru inclusiv pe animale. Consider că utilizarea acestui cuvânt este una generală, deoarece jurisprudența ne-a demonstrat că nu toate animalele pot fi valorificate.

Având în vedere cele mai sus menționate cred că s-ar impune o reglementare mai concisă cu privire la definirea termenului general de „animale”.

De asemenea și reglementarea fazei de identificare și sechestrare a bunurilor mobile, în cadrul procedurii urmăririi mobiliare este mult mai clară și precisă în Noul Cod de procedură civilă, față de vechea reglementare, deoarece urmărirea mobiliară se realiza cu dificultate, datorită faptului că debitorii își ascundeau bunurile ușor deplasabile, precum autoturismele, în afara ariei de cercetare a executorului judecătoresc și de cele multe ori chiar dacă urmărirea silită era începută se puteau face acte translative de proprietate, regula sechestrului fiind aceea de indisponibilizare efectivă a bunurilor mobile, atunci cand existau în mod fizic.

Deși procedura de identificare a debitorului și a bunurilor acestuia a fost simplifică cred că executorul judecătoresc ar trebui să aibă acces la o bază de date cu privire la acestea.

* Lucrarea reprezintă o teză de licență coordonată de prof. univ. dr. Adrian Constantin Stoica, Decanul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea „Ovidius” din Constanța.


[1] Prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în 10 11 măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
[2] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București 2016, p. 915; Pentru o mai amplă cercetare, a se vedea în doctrina internă: D. Negulescu, Execuţiunea silită, Principiile generale, Tipografia Guttenberg, Bucureşti, 1910; V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. A II-a, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1935; E. Heroveanu, Teoria execuţiunii silite, Ed. Cioflec, Bucureşti, 1942; A. Hilsenrad, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957; Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Ed. Ştiinţifică, 1962; Gr. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964; I. Stoienescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic şi practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966; V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, Drept procesual civil, Executarea silită, vol. I şi II, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, Dreptul, nr. 4; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; I. Leş, Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; A. Stoica, Executarea silită imobiliară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009; I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a 12-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; E. Oprina, Executarea silită în procesul civil, ed. a 4-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; I. Gârbulet, A. Stoica, Ghid practic de executare silită, Ed. Hamangiu, ed. a 2-a, Bucureşti, 2010.
[3] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București 2016, p. 915.
[4] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București 2016, p. 916.
[5] Denumirea este folosită şi în alte legislaţii. De ex., în Franţa, vechiul Cod de procedură civilă, consacra Titlul al VI-lea (De l’execution des jugements) din Cartea a V-a, regulilor generale privitoare la executarea silită (Regles generales sur l’execution forcee des jugements et actes). Prin noua reglementare procesuală din Franţa, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993, cunoscută ca Legea nr. 91-650 din 9 iulie 1991, chiar în conţinutul primului articol, arată conceptul de „execution forcee” – executare silită. Codul de procedură civilă al Regiunii Quebec, în dispoziţiile Cărţii a IV-a, este reglementată procedura de executare a hotărârilor (Execution des jugements), unde în primul Titlu al acestei Cărţi este reglementată procedura de executare voluntară (De l’execution volontaire), iar, în continuare Titlul al doilea reglementează procedura de executare silită (De l’execution forcee des jugements). În Codul de procedură civilă Italian, Cartea a III-a, reglementează procedura de executare silită (Del Processo di executione). Codul de procedură civilă din Statul Louisiana, reglementează în dispoziţiile Cărţii IV, „Executarea silită a hotărârilor judecătoreşti” (Execution of judgments).
[6] In personam – expresie latină „cu privire la persoană”, care este utilizată pentru a indica faptul că anumite dispoziţii legale se aplică în considerarea persoanelor, având relevanţă numai în legătură cu acele persoane care îndeplinesc condiţiile impuse de lege, neinfluenţând răspunderea penală a celor care nu se află în situaţia indicată de dispoziţia legală.
[7] J-P. Levy şi A. Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, 1er Edition, Paris, 2002, p. 672.
[8] Este cunoscută de istorici a fi apărut în anul 326 Î.H.
[9] A se vedea V.G. Cădere, op. cit., p. 469.
[10] Procedură atribuită lui Pretor Rutilius în anul 118 Î.H.
[11] J-P. Levy şi A. Castaldo, op. cit., p.686.
[12] Ulterior acest organ a purtat mai multe denumiri ca de exemplu, apparitor, soterim, viatores, officiales, executores.
[13] D.A.P. Florescu, P. Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălaşa, Executarea silită. Reglementare Doctrină – Jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 2.
[14] Reprezintă Codul de legi al francilor, care cuprinde cutume ale acestora. Acest Cod, a fost redactat în ultima perioadă a domniei Regelui franc Clovis, cunoscut în analele istoriei ca şi regele Chlodwig sau Chlodovech. Este de notorietate faptul că, acest rege este considerat întemeietorul Regatului Franc modern, dar şi că a urcat pe tron în anul 482 e.n., imediat după moartea tatălui său, regele Childeric.
[15] Ordonanţele amintite au fost emise în timpul domniei Regelui Filip al IV-lea cel Frumos (1268-1314). Acesta a fost rege al Franţei (1285-1314) şi membru al dinastiei Capeţiene, poreclit şi Regele de fier sau Regele de marmură.
[16] Jean-Baptiste Colbert, este cunoscut în istoria Franţei, ca cel mai important ministru în perioada domniei Regelui Ludovic al XIV-lea. Regele Ludovic al XIV-lea (supranumit şi Regele Soare), a domnit în Franţa, în perioada 14 mai 1643 – 1 septembrie 1715. Acesta a fost încoronat la Catedrala din Reims la 7 iunie 1654. Ludovic al XIV-lea, mai este cunoscut în istorie ca unul dintre cei mai moderni şi reformatori conducători, fiind celebru pentru maxima sa: Statul sunt eu.
[17] D.A.P. Florescu, P. Coman, T. Mrehejeru, M. Safta, G. Bălaşa, Executarea silită. Reglementare Doctrină – Jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 2.
[18] Pentru prima dată cele trei mari forme de executare au fost menţionate şi permiteau procedura vânzării silite a bunurilor debitorului pentru a se obţine banii lichizi necesari plăţii creanţelor: sechestrul execuţional asupra bunurilor mobile corporale (cu varianta sechestrului fructelor şi a recoltelor prinse de rădăcini), poprirea asupra bunurilor mobile incorporale şi sechestrul real asupra imobilelor.
[19] Redactarea Decretului din 14 iunie 1813, a aparţinut baronului Favart de Langlade.
[20] D.A.P. Florescu, P.Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălaşa, op. cit., p. 2.
[21] Disponibil aici – accesat la data de 10 iunie 2017
[22] Dacă în anul 1820, funcţionau un număr de 6.200 executori la nivel naţional, în anul 1884 numărul acestora a scăzut la 5.500. Mai mult decât atât, înaintea primului Război Mondial, în Franţa existau 4.600 de executori, iar curba declinului numeric se va accentua (3.730 în 1945), până în perioada contemporană (2.047 de birouri şi 3.258 de executori în anul 2012). A se vedea, www.huissier-justice.fr.
[23] R.Seroussi, Introduction aux droits anglais et americain, 4e edition, Ed. Dunod, Paris, 2007, p. 9.
[24] V.G. Cădere, op. cit., p. 471.
[25] Acest agent de executare a avut şi are aceleaşi atribuţii cu cele ale unui executor judecătoresc.
[26] În aceea perioadă, Quebec-ul purta denumirea, La Nouvelle France.
[27] M. Dymant şi A. Mathieu, Les huissiers de justice-leurs origines europeennes-leurs racines quebecoises, Ed. Les Editions Info Justice, Montreal, 1984, p. 34.
[28] În Quebec, a fost reglementată şi executarea silită asupra persoanei debitorului, prin dispoziţiile Vechiului Cod de procedură civilă, adoptat la 1867, dispoziţii ce au fost abrogate cu unele excepţii, prin Codul de procedură civilă, din anul 1966. Ultima reformă, adusă Codului de procedură civilă, a avut loc în luna iunie 2002, şi a fost aprobată de către Adunarea Generală din Quebec.
[29] D.A.P. Florescu, P.Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălaşa, op. cit., p. 2.
[30] V.G. Cădere, op. cit., p. 472.
[31] D. Firoiu, Istoria statului şi dreptului român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 99.
[32] V.G. Cădere, op. cit., p. 473.
[33] D. Firoiu, op. cit., p. 99.
[34] G. Boroi, M. Stancu, Op.cit., p.931;
[35] G. Boroi, M. Stancu, Op.cit., p.924;
[36] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil, Editura Național, București, 2013, pag. 524;
[37] Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 738 din 20 octombrie 2011
[38] Art.8 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești.
[39] E. Heroveanu, op. cit., p. 7 şi urm.
[40] D.A.P. Florescu, P. Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălaşa, Executarea silită. Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6.
[41] I. Deleanu, op. cit., p. 123-124.
[42] G. Porumb, op. cit., p. 22.
[43] I. Leş, op. cit p. 1047.
[44] I. Gârbuleţ, Încetarea executării silite, în Revista de executare silită nr. 1/2007, p. 77-78.
[45] Evelina Oprina, Ioan Gârbuleț, Tratat teoretic și practice de executare silită, Vol.I, pag.655, Universul Juridic, București, 2013.
[46] E. Oprina, I. Gârbuleț, op.cit., pag 655.
[47] A se vedea E. Sărăcuțiu, Urmărirea silită mobiliară, Dura Lex, Sed Lex nr.1/2008, p. 45.
[48] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil, editura Național, București, 2013, pag. 539.
[49] Evelina Oprina, Ioan Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, Vol.I, pag.681, Universul Juridic, București, 2013.
[50] E. Oprina, I. Gârbuleț, op.cit., pag 685.
[51] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil, editura Național, București, 2013, pag. 540.
[52] Evelina Oprina, Ioan Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, Vol.I, pag.712-713, Universul Juridic, București, 2013.
[53] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op.cit., pag. 543.


Consilier juridic Carmen Androne


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.