Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Rezumatul ședinței de pe rolul Marii Camere în cauza Comisia/România (Lutte contre le blanchiment de capitaux)
12.12.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL

Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

În data de 10 decembrie 2019 a avut loc ședința publică de pledoarii pe rolul Marii Camere a Curții de Justiție în cauza Comisia/România (Lutte contre le blanchiment de capitaux). Urmează să redau mai întâi conținutul acțiunii precum acesta a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (1), pentru ca apoi să reproduc cele afirmate de părți pe rolul Curții de Justiție (2), precum și întrebările adresate și răspunsurile astfel oferite (3). Finalul va fi dat de scurtele replici (4).

Mai menționez că alături de România a venit să pledeze doar Letonia, deși în scris au intervenit mai multe state de partea României (din păcate nu a existat un raport de ședință pus la dispoziția celor ce au venit să asiste la pledoarii – sau cel puțin nu l-am găsit eu la intrare – astfel că informația cu privire la faptul că ar fi intervenit mai multe state o am doar de la fostul Agent guvernamental: a se vedea aici).

Întreaga ședință a durat mai puțin de o oră și a fost cea mai scurtă ședință de Marea Cameră la care am asistat în ultimii trei ani. Avocatul general a declarat că va oferi concluziile sale în data de 5 martie 2020. In fine, reiterez faptul că găsesc extrem de regretabil lipsa înregistrării video a ședințelor de Marea Cameră de pe rolul Curții de Justiție sau – cel puțin –  lipsa punerii la dispoziția tuturor celor interesați a înregistrării audio a ședinței, înregistrare ce se realizează.

1. Cauza C-549/18 (2018/C 381/18)

Prin acțiunea introdusă în data de 27 august 2018, Comisia a solicitat următoarele:

— să constate că prin neadoptarea, până la data de 26 iunie 2017, a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma Directivei 2015/849/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei (1), sau, în orice caz, pentru că nu a comunicat aceste măsuri Comisiei, România şi-a încălcat obligaţiile care-i revin în temeiul articolului 67 din această directivă;
— să oblige România, în conformitate cu prevederile articolului 260 alineatul (3) din TFUE, la plata unor penalităţi pe zi de întârziere pentru încălcarea obligaţiei de comunicare a măsurilor de transpunere a Directivei 2015/849/UE în cuantum de 21 974,40 euro pe zi de la data pronunţării hotărârii în prezenta cauză;
— să oblige România, în conformitate cu prevederile articolului 260 alineatul (3) din TFUE, la plata unei sume forfetare, bazate pe un cuantum zilnic de 6 016,80 euro, înmulţit cu numărul zilelor care s-au scurs începând din ziua următoare expirării termenului de transpunere stabilit în directiva în cauză până la data îndeplinirii obligaţiilor de către România, sau, în lipsa îndeplinirii obligaţiilor, până la data pronunţării hotărârii de către Curte, sub rezerva depăşirii sumei forfetare minime de 1 887 000 euro;
— să oblige România la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele și argumentele principale:
1. Statele membre aveau obligaţia, în baza articolului 67 din Directiva 2015/849/UE să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma directivei până la 26 iunie 2017. În absenţa comunicării masurilor de transpunere de către România, Comisia a decis să sesizeze Curtea de Justiţie.
2. În cererea sa, Comisia solicită Curții condamnarea României la plata unei sume forfetare şi a unor penalităţi cu titlu cominatoriu în baza articolului 260 alineatul (3) din TFUE.

II. Urmează să redau cele susținute de Comisia Europeană, apoi de România prin Agentul guvernamental pentru noiembrie și decembrie 2019, doamna Emilia Gane și, la final, de către Estonia.

2.1. Comisia Europeană

Comisia subliniază că România nu și-a îndeplinit obligația de a notifica măsurile de transpunere a celei de-a patra directive referitoare la spălare. Se arată că nu este disputat că nu s-a notificat vreo măsură și că doar prin Legea nr. 129/2019, adică din data de 23 iulie 2019 România s-a conformat obligației de transpunere.

Se subliniază că discuția cu privire la necesitatea de a afla dacă măsurile comunicate în noiembrie 2018 sunt măsuri de transpunere parțială, este o discuție care nu schimbă totuși fondul cauzei deoarece momentul expirării termenului în care directiva ar fi trebuit transpusă este data de 8 februarie 2018.

Oricum, se subliniază că măsurile notificate în toamna lui 2018 sunt măsuri de transpunere a celei de-a treia directive, și deci nu cu privire la cea de-a patra directivă referitoare la spălare, iar directiva a patra este substanțial diferită de directiva a treia. Ca atare, măsurile din octombrie 2018 nu pot fi considerate ipso facto a reprezenta o transpunere a directivei a patra.

În plus, Comisia arată că România nu a transmis niciun document explicativ atunci când a notificat modificarea din octombrie 2018, care să arate corelarea dintre dispozițiile prevăzute în măsurile adoptate și articolele din directivă. Mai mult, Comisia arată că abia prin Anexa B7 din Memoriu în apărare România a adus aceste precizări, dar această anexă nu poate reprezenta o notificare în sensul articolului 67 din Directiva 2015/849/UE, ci doar un act cu caracter probatoriu în acest litigiu.

Apoi, Comisia dorește să arate că în legătură cu sumele forfetare impuse de Comisie, măsurile din octombrie 2018 nu sunt relevante pentru calculul cuantumului acestei sume forfetare. Totodată, se arată că spre deosebire de Curte și de situația din C-543/17, Comisia se află într-o altă poziție și de aceea relevant ar trebui să fie nu termenul prevăzut în avizul motivat, ci termenul în care expiră perioada oferită pentru transpunerea directivei.

În continuare, Comisia arată, în ceea ce privește faptul că România consideră că nu ar trebui să se aplice în mod sistematic o sumă forfetară deoarece Comisia ar trebui să beneficieze, de la caz la caz, de o anume putere discreționară – Comisia dorește să sublinieze faptul că doar pentru că a adoptat o politică generală aceasta nu înseamnă că nu-și exercită discreția. De aceea, Comisia nu a exclus existența unor situații excepționale. Cu toate acestea, și trimițând la punctul 26 din Memoriul în replică, Comisia arată că pe baza acelor date se demonstrează faptul că experiența a arătat că atunci când avem impuse doar penalități cominatorii nu există eficiență deoarece statele membre se folosesc de procedura de pe rolul Curții de Justiție pentru a trage de timp.

În concluzie, Comisia consideră că și-a exercitat în mod corect puterea discreționară și că a respectat cele stabilite în Comunicările din 2011 și 2017.

2.2. România

România solicită ca cererea referitoarea la aplicarea unor sancțiuni pecuniare să fie respinsă de Curte sau, în subsidiar, ca măcar cuantumul să fie redus.

Apoi, România subliniază mai întâi faptul că nici Comisia nu dispută că Legea nr. 129/2019 reprezintă o transpunere completă a Directivei 2015/849/UE. Cu privire la această directivă, România subliniază că din tabelul din anexa directivei se poate observa că 70% din prevederile directivei a patra se regăseau și în prevederile directivei a treia. Cu privire la toate aceste directive, România subliniază că încă din 2009 a comunicat ce măsuri a adoptat în materie.

Acum, România nu contestă că nu a comunicat măsurile în ceea ce privește directiva a patra, dar încă de la expirarea termenului de transpunere existau măsuri legislative care reprezentau o transpunere. Se subliniază că faptul că nu avem o trimitere expresă la directivă aceasta poate înseamnă cel mult doar o împlinire deficientă a obligației prevăzute la articolul 67, dar asta nu face ca acele măsuri să nu fie considerate o transpunere atunci când trebuie să se calculeze gravitatea încălcării.

Totodată, se arată că în octombrie 2018 s-a trimis o notificare și de aceea eronat Comisia susține că nu s-a comunicat niciun document din care să rezulte relevanța măsurilor din 2018. Astfel, avem un refuz al Comisiei de a lua în considerare existența unei transpuneri parțiale anterior anului 2019.

În ceea ce privește suma forfetară, România subliniază că impunerea de sancțiuni este doar o opțiune și că o astfel de impunere necesită o analiză in concreto, analiză ce lipsește cu desăvârșire în prezenta cauză.

Se subliniază că în prezenta situație etapa pre-contencioasă a fost extrem de scurtă, doar 5 luni. Se arată și că în total avem doar un an până când România și-a îndeplinit obligația în mod complet. Totodată, se arată că de la Aderare și până în prezent au existat peste 650 de proceduri în care România a cooperat eficient cu Comisia în etapa pre-contencioasă. În plus, potrivit ultimului Scoreboard, România este țara cu etapa pre-contencioasă cea mai scurtă. In fine, nu trebuie pierdut cu vederea nici faptul că termenul de transpunere a fost depășit de 20 de state membre iar transpunerea acestei directive a necesitat un proces laborios mai ales atunci când se dorește o transpunere nu numai completă, ci și una corectă.

În subsidiar, dacă CJUE admite aplicarea unei sume forfetare, România subliniază că CJUE are o largă marjă de apreciere atunci când analizează gravitatea încălcării. În acest sens, se arată că atunci când a stabilit coeficientul, Comisia nu a ținut cont de măsurile de transpunere anterioare și nici de atitudinea constant cooperantă a României. În ceea ce privește termenul la care trebuie să ne raportăm atunci când calculăm aceste sume, România face trimitere la punctul 88 din C-543/17.

România, în final, subliniază că printr-o atare sancționare s-ar încălca principiul securității juridice alături de alte principii pe care nu am mai apucat să mi le notez. Se și arată că suma forfetară, dacă ar fi să se aplice coeficientul stabilit de Comisie, ar fi cu 21% mai mică decât cea stabilită, adică ar fi de 1.651.000 de euro.

2.3. Estonia

Estonia subliniază că în prezent toate părțile sunt de acord că ne aflăm în prezența unei transpuneri complete, și că problema e dacă o sumă forfetară mai poate totuși să fie impusă.

Estonia consideră că o astfel de practică a Comisiei de impunere a unei sume forfetare este contrară jurisprudenței CJUE.

Estonia arată că suma nu ar trebui să se impună de o manieră automată.

Estonia, de asemenea, consideră că nu există abuz atunci când se folosește o procedură pe rolul Curții de Justiție și că Comisia Europeană ar trebui să aducă mai multe dovezi cu privire la o astfel de acuză.

În plus, Estonia consideră că impunerea sumei forfetare este o măsură ce nu e proporțională și că ar trebui să se țină cont, de fiecare dată, de situația concretă.

3. Întrebările adresate

3.1. Întrebările adresate de către judecătorul-raportor României

– Directiva în cauză nu este o directivă tehnică, ci una foarte importantă. Considerați că în temeiul articolului 260 (3) TFUE Comisia ar fi trebuit să motiveze specific cererea de sancțiuni financiare? Considerați că e o diferență între 260 (2) și 260 (3)? La 260 (2) avem a priori o hotărâre CJUE. La 260 (3) avem un termen fixat de legiuitor de transpunere. Nu există un paralelism?

Răspuns România: Nu, nu există un paralelism, deoarece în cazul lui 260 (3) avem o marjă, avem o posibilitate. Având o posibilitate, Comisia ar trebui să-și justifice alegerea mai ales când e vorba să se determine gravitatea lipsei, adică prin raportare la ce există în realitate în legislația din România și deci uitându-ne la impactul real, și nu la unul ipotetic. România avea anterior legii din iulie 2019 o transpunere parțială a celor stabilite în directivă. De exemplu, a trebuit doar să mai introducem și persoanele expuse politic.

Replică judecătorul raportor: Considerați că trebuia transpusă directiva în termen sau înainte de ședința de pe rolul CJUE?

Răspuns România: Transpunere în termen, da. Dar aici am avut o situație în care a fost și vacanță, și Comisia a fost în vacanță, și am avut nevoie de legiuitor (notă MMB – am redat un rezumat al răspunsului, nu răspunsul cuvânt cu cuvânt)

– Referitor la paragraful 82 din C-543/17, considerați că termenul de la care se calculează ar trebui să fie termenul limită pentru transpunere? Adică termenul de la care se calculează suma forfetară.

Răspuns România: Doar când expiră termenul referitor la avizul motivat. Nu putem considera că de la momentul expirării termenului limită pentru transpunere deoarece astfel s-ar lipsi de conținut faza pre-contencioasă.

3.2. Întrebările adresate de către Avocatul general

3.2.1. Pentru Comisie

– M-ar interesa să aflu cum a calculat Comisia proporționalitatea sumei forfetare prin raportare la articolul 260 (3) TFUE?

Răspuns: Comisia s-a gândit în mod aprofundat. Comisia a considerat că este necesară o schimbare a politicii sale deoarece simpla aplicare a unei penalități cu titlu cominatoriu nu era suficient pentru accelerarea transpunerii deși Comisia a aplicat penalități cominatorii doar într-o singură cauză (notă MMB: știu că poate parea lipsit de sens ce a afirmat Comisia, și chiar contradictoriu, dar astfel s-a exprimat). Avem și o politică generală asemnătoare cu 260 (2). Subliniem că este vorba de o directivă foarte importantă. Considerăm că am prezentat argumentele în scris. Subliniem că măsuri există din 1991 și că fiecare directivă a adus modificări substanțiale. Dacă nu s-ar transpune nu s-ar atinge obiectivele urmărite.

3.2.2. Pentru toate părțile

– M-ar interesa să aflu dacă părțile consideră că jurisprudența CJUE pe 260 (2) ar trebui să se aplice și în legătură cu 260 (3) când e vorba de o sumă forfetară și penalități? Și dacă Curtea de. Justiție ar avea puterea discreționară de a impune o sancțiune financiară ce nu a fost sugerată de Comisie?

– Intervenția Președintelui CJUE: Părțile ar putea răspunde la această întrebare atunci când vor avea cuvântul în replică.

3.3. Întrebările adresate de Președintele CJUE pentru România

Dacă am înțeles eu bine, obiectivul articolului 260 (3) e punerea în aplicare a directivei și în prezent directiva a fost transpusă. Întrebarea mea e dacă e important ca directiva să fie transpusă pentru viitor sau să fie transpusă în termenul menționat în directivă?

Dacă am urma ideea că un calcul ar trebui să se facă de la termenul prevăzut în avizul motivat, nu avem cumva un sens pervers? Adică dacă Comisia nu se activează timp de 5, 7 ani? Statele membre pot astfel scăpa deoarece Comisia nu s-a sesizat și nu a acționat. Nu este acest lucru contrar obiectivului lui 260 (3)?

Răspunsul României: Termenul de la care se calculează e desigur termenul de transpunere dacă statul membru nu și-a îndeplinit obligația. Pe de altă parte, eu nu mai văd finalitatea fazei pre-contencioase dacă am avea sancțiune anterior expirării termenului avizului.

Replica Președintelui CJUE: Dar lipsa transpunerii există deja la expirarea termenului avizului motivat.

A mai urmat un schimb de replici pe care nu am apucat să mi le notez. În mare, România a subliniat că în teorie este de acord cu cele susținute de Președintele CJUE, dar în practică se poate observa cum Comisia nu a realizat o analiză din această perspectivă.

4. Replicile în cadrul cărora s-a răspuns și la a doua întrebare a avocatului general fără ca avocatul general să mai aibă posibilitatea să mai adauge întrebări adiacente ca urmare a răspunsului astfel oferit – posibilitate ce ar fi existat dacă părțile ar fi răspuns în cadrul sesiunii de întrebări

4.1. Comisia Europeană

În ceea ce privește întrebarea cu privire la diferența dintre 260(2) și 260(3), Comisia și-a exprimat deja punctul de vedere în ședința cauzei pendinte Comisia împotriva Spaniei.

Apoi, dacă s-ar solicita doar aplicarea unei sume forfetare, nu s-ar mai putea aplica și penalități.

4.2. România

Din jurisprudența Curții reiese că CJUE nu mai poate adăuga dacă Comisia cere forfetar.

Apoi, această cauză pare că a dorit să ajungă cât mai repede pe rolul CJUE și să conducă la impunerea de sancțiuni. Subliniem că CJUE ar trebui să asigure egalitatea între statele membre și în acest sens menționăm că în Comisia/Belgia Curtea a impus doar penalități deși trecuseră mai bine de doi ani de când procedura fusese inițiată.

4.3. Estonia

CJUE nu poate decide sancțiunea dacă Comisia nu a cerut-o.

dr. Mihaela Mazilu-Babel


Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.