Secţiuni » Selected
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members

Flagelul motivării kilometrice a hotărârii judecătorești
16.12.2019 | Ion POPA

JURIDICE - In Law We Trust

Ion Popa

Ion Popa

Rezumat: Prezentele considerații vizează în mod critic anumite derapaje semnalate în jurisprudența instanțelor de judecată din România, în materia motivării hotărârilor judecătorești. Aspectele analizate nu se referă la cazuri individuale de judecători ori hotărâri, ci la situații care, prin frecvența lor, au devenit sau sunt în curs să devină reguli în activitatea cotidiană a judecătorilor în materia analizată. Articolul de față și-a propus să evidențieze negativ aceste noi reguli, apreciate pe bază de argumente de către autor ca fiind derapaje de la norma legală, cu potențial real de decredibilizare a actului de justiție și a instituției judecătorului român. Cuvinte cheie: hotărâri judecătorești, motivări hotărâri, scanare, întinderea considerentelor, incapacitate de sinteză.

Abstract: These considerations critically target certain deviations reported in the jurisprudence of the Romanian courts, in the matter of reasonings of the judgments. The analyzed aspects do not refer to individual cases of judges or judgments, but to situations that, by their frequency, have become or are becoming rules in the daily activity of judges in the analyzed matter. The present article aims to critically highlight these new rules, considered by the author, on the basis of arguments given, as deviations from the legal norm, with a real potential for discredit the act of justice and the institution of the Romanian judge. Keywords: court decisions, decision reasoning, scanning, lenght of judgement reasonings, inability to synthesize.

Introducere

Prezentele consideraţii referitoare la motivarea/redactarea hotărârii judecătoreşti se adresează în principal oamenilor de drept, familiarizaţi cu procedurile judiciare, celor ce se ocupă prin profesia lor fie de redactarea unei hotărâri judecătoreşti, judecătorii, fie celor care, într-o formă sau alta sunt obligaţi, tot prin profesia lor, sau doar interesaţi, să analizeze, să evalueze, să critice ori să invoce o hotărâre judecătorească(avocaţi, procurori, consilieri juridici, cadre didactice din domeniul juridic etc.).  De aceea chestiunile privind anumite noţiuni juridice uzuale nu vor fi prezentate didactic în sensul citării lor detaliate, ci numai identificate prin textul legal incident, evitând astfel o expunere studenţească a temei în favoarea unei abordări consistent profesionale, abordare care însă nu constituie un impediment în calea celor ce doar ocazional au tangenţă cu sistemul judiciar, să parcurgă şi să pătrundă prezentele consideraţii.

Vom avea în vedere în analiza noastră două direcţii principale privind pe de o parte procesul de reglementare normativă a temei cercetate aici, aflat în responsabilitatea Parlamentului şi a Guvernului, iar pe de altă parte procesul efectiv de construcţie argumentativă a unei hotărâri judecătoreşti şi care se află în responsabilitatea exclusivă a judecătorului.

1. Legiferarea

Hotărârea judecătorească în înţelesul dat de codurile de procedură a fost clar definită prin acestea şi nu a ridicat în timp probleme de interpretare, normele amintite prevăzând expres cuprinsul hotărârii judecătoreşti[1], din care se poate deduce implicit structura acesteia şi conţinutul fiecărei părţi componente[2].

Chiar şi în contextul acestei liniarităţi normative acceptate și necontestate, se impune totuși să amintim pe scurt că în timp au existat excepții de la acest tip de normare trinomică a hotărârii judecătorești, cel mai elocvent și la îndemână exemplu  constituindu-l Ordonanţa Guvernului României nr. 13/1998[3] care a consfinţit eliminarea în anumite cazuri a unei părţi din hotărâre, respectiv a motivării în fapt și în drept. S-a stabilit ca partea din hotărâre referitoare la considerente(motivarea în fapt şi în drept) să fie redactată de judecător doar în acele situaţii în care hotărârea era atacată cu apel sau recurs, scutind astfel pe judecător de a mai redacta considerentele hotărârii în acele cazuri în care împotriva hotărârii pronunţate nu se declara cale de atac.

La vremea respectivă, noua reglementare a fost primită cu nedisimulată şi egoistă satisfacţie, mai ales de către judecători [4], scutiţi prin chiar efectul legii de o parte consistentă a muncii lor cotidiene, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii. Această reglementare a scos însă în evidenţă două aspecte, care, deşi diferite pe fondul lor, au în comun o conotaţie negativă.

Un prim aspect priveşte modul în care judecătorul se raportează la activitatea sa de motivare a hotărârii pe care o pronunţă. S-a vădit şi atunci şi este valabil şi în prezent că judecătorul priveşte, ca regulă, activitatea sa de motivare a hotărârii pe care o pronunţă ca fiind o obligaţie. Sigur că motivarea hotărârii este prevăzută de lege şi din această perspectivă este obligatorie includerea sa în hotărârea pronunţată, dar nu la acest tip de obligaţie ne referim. Sigur că motivarea în sine a hotărârii judecătorești presupune un efort suplimentar pentru judecător, iar efortul prin definiție este privit ca obligație și nu ca drept. În pofida acestui fapt de necontestat, în opinia noastră, motivarea unei hotărâri judecătoreşti constituie totuși un privilegiu pentru judecător, o oportunitate pe care legiuitorul i-o pune la dispoziţie pentru a demonstra argumentativ justeţea judecăţii sale, maturitatea raţionamentului său, puterea logicii sale, capacitatea de a corobora probele administrate, nivelul acumulărilor profesionale, toate la un loc având menirea să convingă nu doar părţile litigiului şi apărătorii acestora, ci şi orice altă persoană care ar citi acea hotărâre, asupra legalității şi temeiniciei hotărârii, a capacității profesionale, maturității intelectuale şi echilibrului de personalitate ale judecătorului cauzei, garanții ale unui act de justiție profesionist și imparțial. Iată de ce apreciem că motivarea hotărârii judecătoreşti, deşi formal reprezintă un efort în plus pentru judecător în activitatea sa cotidiană, nu trebuie privită ca o obligaţie, ci ca o oportunitate şi un drept.

Sub un al doilea aspect, modificarea legislativă amintită a scos în evidenţă că satisfacţia judecătorilor a fost nu doar egoistă, ci şi naivă şi lipsită de viziune, prin apariţia ulterior în timp a unor insurmontabile consecinţe negative. Astfel, lipsa considerentelor din hotărârile judecătoreşti neatacate a făcut imposibilă aprecierea în cazul unor litigii ulterioare a incidenţei mai multor instituţii procesuale privind întreruperea sau suspendarea prescripţiei dreptului la acţiune ori a executării silite, autoritatea de lucru judecat, formularea în termen a unor demersuri administrative etc., la fel cum a devenit imposibilă aprecierea unor situaţii de fapt privind buna sau reaua credinţă a părţilor, acceptarea tacită a unei moşteniri ş.a.

Pentru toate aceste motive apreciem acum, la peste 20 ani de la promovarea Ordonanţei nr. 13/1998, că decizia de adoptare a acesteia, deși justificată de anumite considerente conjuncturale de ordin practic/factual[5], a fost una neinspirată și prejudiciantă din perspectiva unui act de justiție coerent și responsabil[6],  înscriindu-se într-un șir mai lung de acte normative pripite de tip pansament, adoptate în timp de guvernele și/sau de parlamentele României[7].

2. Jurisprudența

Arătam mai sus că, bine sau rău, judecătorii privesc de regulă activitatea de motivare a hotărârilor pronunțate ca o obligație, nu ca pe un drept. Este probabil ca aceasta să constituie una dintre explicațiile apariției în procesul de redactare a hotărârilor judecătorești a destul de numeroase derapaje de la litera și spiritul legii procedurale, acolo unde aceasta reglementează motivarea în fapt și în drept a unei hotărâri judecătorești, notoriu fiind că, nu doar în cazul judecătorilor, preocuparea pentru îndeplinirea unei obligații se află mult sub nivelul satisfacției exercitării unui drept.

Vom enumera în continuare câteva dintre minusurile, în opinia noastră, constatate în activitatea de motivare a unei hotărâri judecătorești  și ne referim aici nu la aspecte individuale, de speță, ci la aspecte repetate frecvent ce tind chiar să devină regulă în materia amintită[8].

Întinderea considerentelor

La o primă evaluare, s-ar putea aprecia că acest parametru, al întinderii considerentelor pe un anumit număr de pagini, nu este elocvent, el fiind generat în fiecare caz în parte, de complexitatea speței[9], de numărul părților, al martorilor, de numărul capetelor de cerere ale acțiunii, de existența sau nu a unei cereri reconvenționale, etc. Sigur că așa este, dar, din nefericire, jurisprudența ultimilor 10-15 ani cu precădere, ne-a demonstrat altceva, scoțând în evidență o tendință vădit eronată și anume de a pune semnul egalității între numărul cât mai mare de pagini ale unei hotărâri, pe de o parte și calitatea hotărârii, pe de altă parte, indiferent de complexitatea speței, numărul părților ș.a.

Modalitățile prin care judecătorii dospesc artificial până la dimensiuni aiuritoare conținutul unei hotărâri sunt diverse și vom analiza în continuare doar câteva dintre ele.
a. Principala cale de multiplicare inutilă a numărului de pagini o constituie scanarea.

Aportul tehnologiei informatice în activitatea instanțelor de judecată este de necontestat[10] și este suficient să amintim aici nu doar evidența informatizată[11], arhivarea, repartizarea aleatorie a cauzelor, tehnoredactarea încheierilor și a hotărârilor, ci și accesul nelimitat la internet și programele de evidență legislativă, poșta electronică etc., puse la dispoziția fiecărui judecător.

Printre facilitățile oferite de noua tehnologie informatică se află și scanarea, instanțele fiind dotate în acest sens cu logistica necesară.

Combinând optica lor cantitativă în materia considerentelor hotărârii judecătorești, cu facilitățile oferite de scaner, foarte mulți judecători, mult prea mulți, au constatat că expunerea în sinteză(rezumat) a tuturor cererilor aflate la dosarul cauzei (cererea principală,  întâmpinarea, cererea reconvențională, hotărârea instanței de fond, unde era cazul, motivele de apel/recurs) presupune un efort suplimentar de gândire față de varianta în care acestea sunt preluate integral, prin scanare, ajungându-se astfel la situația absurdă în care documentele scanate să reprezinte circa 90-95% din totalul considerentelor hotărârii judecătorești[12], raționamentul judecătorului și amprenta sa logică în soluționarea speței fiind comprimate în diferența de doar 5-10% din considerente.

Acest mod de abordare a condus la apariția unui număr impresionant de hotărâri judecătorești, îndrăznim să spunem chiar majoritar în jurisprudență, hotărâri cu peste 20-30 pagini, ajungând frecvent către 50, 60 sau, mai rar, peste sută, hotărâri în care raționamentul judecătorului era cuprins la final doar în ½, 1-2 pagini sau mai puțin. Repetăm, există spețe complexe care chiar necesită spațiu de exprimare, dar hotărârile despre care vorbim aici nu au nicio legătură cu așa ceva, fiind spețe obișnuite ce nu ies în evidență din tiparul specific al fiecărei instanțe, hotărâri care devin de-a dreptul penibile, unele, atrăgând acest stigmat evident și asupra redactorului[13].

Nu am intenționat să exemplificăm nici cu nume și nici prin număr de identificare atari hotărâri, pentru că intenția noastră nu este de a blama un anumit judecător pentru o anumită hotărâre, ci de a evidenția un anume tip de abordare contemporană în activitatea curentă a judecătorului de a redacta considerentele hotărârii pronunțate[14], abordare pe care o apreciem a fi nepotrivită[15].

Ne facem datoria să atenționăm că acest tip otova de abordare a construcției unei hotărâri judecătorești are tot felul de consecințe negative, cu impact nu numai asupra reputației profesionale a judecătorului în cauză[16], ci și asupra eficienței activității întregii instanțe.

Din prima perspectivă, cea a reputației profesionale, este rezonabilă suspiciunea că un asemenea judecător nu are capacitatea de a sintetiza documentele ce i se supun analizei și că apelează la soluția comodă și derobatoare pentru el de a scana întregul document tocmai pentru că este incapabil să producă o expunere în sinteză[17]. Aparent nu ar fi foarte grav că un judecător nu are capacitate de sinteză. Ba chiar este. În primul rând, lipsa capacității de a expune în rezumat, într-o succesiune logică necesară, dar și suficientă, o anumită situație, creează, repetăm, sau ar trebui să creeze suspiciuni cu privire la capacitatea judecătorului de a emite raționamente logice pe chiar fondul cauzei ce îi este dedusă judecății. În al doilea rând, dovadă că susținerea de mai sus nu este una subiectivă ce ne aparține, capacitatea de sinteză a unui judecător face parte dintre criteriile de evaluare a activității sale profesionale, potrivit Regulamentului de evaluare a activității profesionale a judecătorilor și procurorilor și a fișelor de evaluare aprobate prin regulamentul amintit[18].

Sub acest ultim aspect al evaluării am constatat în ultimii ani două tendințe, una negativă, iar cealaltă pozitivă.

Negativ este faptul că la nivelul comisiilor de evaluare periodică din cadrul instanțelor, această incapacitate de a sintetiza a fost trecută cu vederea, judecătorii fiind notați cu calificativ maxim și implicit încurajați în convingerea lor de judecători scanatori că așa este bine.

Pozitiv remarcăm practica neechivocă și constantă a comisiilor de evaluare constituite pentru promovarea judecătorilor la instanța supremă de a sancționa prin depunctare toate acele hotărâri redactate pe bază de scaner. Vom menționa în acest context un fapt particular, dar elocvent prin implicații, petrecut în cursul unui proces de evaluare a hotărârilor redactate de judecătorii candidați la funcția de judecător al instanței supreme. Unul dintre candidați a fost depunctat de evaluatori pentru folosirea constantă în motivarea hotărârilor sale a metodei scaner. Candidatul a contestat depunctarea, dar nu în sensul că ar fi susținut justețea și viabilitatea metodei scaner folosite de el, ci pentru că depunctarea ar fi fost prea severă. În esență a recunoscut justețea depunctării, dar nu și cuantumul acesteia. Reiese de aici o situație și mai gravă și anume că judecătorul era conștient că o hotărâre judecătorească nu se poate redacta prin metoda scaner, dar cu toate acestea nu a avut o problemă în a o folosi curent[19].

Nu lipsită de importanță la acest punct este și perspectiva administrativă și de eficiență a activității în cadrul instanței de judecată. Cei familiarizați minim cu activitatea instanțelor de judecată cunosc că redactarea hotărârii judecătorești se poate realiza în mai multe modalități: fie judecătorul dictează direct grefierului dactilograf considerentele hotărârii, fie judecătorul întocmește ciorne pe care grefierul dactilograf le tehnoredactează, fie judecătorul, mai rar, își tehnoredactează chiar el motivarea hotărârii. Pentru activitatea de tehnoredactare a motivării hotărârilor, conducerea instanței/secției alocă săptămânal fiecărui judecător un timp limitat de lucru cu grefierul dactilograf(de regulă o zi sau o jumătate de zi), în funcție de numărul judecătorilor și al grefierilor dactilografi. În oricare dintre modalitățile de mai sus este vădit că operațiunea de scanare a zeci/sute de pagini, fie că este realizată de judecător sau de către grefier, produce inevitabil și o reducere substanțială a numărului de hotărâri ce pot fi motivate într-un timp limitat dat, fapt care la rândul său conduce inevitabil la depășiri frecvente și consistente ale termenului legal de redactare a hotărârilor(30 zile), uneori cu perioade aiuritoare de peste 1 an de zile. Este adevărat că, destul de rar, sunt promovate acțiuni disciplinare împotriva judecătorilor ce redactează constant cu întârziere hotărârile, dar, cel puțin surprinzător, reacția justificativă a celor vizați se cantonează în zona unui volum de muncă excesiv și a lipsei unui timp suficient alocat lor de conducerea instanței/secției pentru redactarea hotărârilor, fără nicio referire la incapacitatea lor de a sintetiza un document și la comoda practică a scanării generatoare nu de considerente judecătorești, ci de împovărătoare și inutile maculaturi expozitive de zeci și sute de pagini[20].

b. O altă modalitate de „lungire” artificială a considerentelor unei hotărâri judecătorești, dar și de diluare a esenței acesteia, o constituie citarea excesivă a unor texte legale sau a unor puncte de vedere din doctrină. Îngrijorător este faptul că întâlnim astfel hotărâri în care judecătorul nu se limitează la a invoca sau chiar de a cita pe scurt un text legal incident în cauză, ci la redarea câte unei întregi secțiuni de 10-15 articole din respectivul act normativ, ori la redarea copy-paste a unor nesfârșite pasaje din tot felul de cursuri universitare, nu numai la nivelul judecătorilor aflați la început de carieră, ci și la instanțele superioare ale căilor de atac[21].

Ca și în prima situație, efectele negative nu vizează doar aspectul cantitativ al încărcării nejustificate a unei hotărâri judecătorești cu o mulțime de texte legale nerelevante ori cu aspecte de dispută doctrinară asimilate în timpul studenției, dar ridică și suspiciunea că respectivul judecător este incapabil să indice temeiul de drept concret al soluției sale și că se ascunde argumentativ derobator în spatele unor opinii teoretice exprimate în publicistica juridică[22] de autori respectați și respectabili[23], fapt care în opinia noastră ar trebui să constituie obiect de preocupare pentru comisiile de evaluare.

c. În strânsă legătură cu punctul b, amintim practica multor judecători de a include în cuprinsul considerentelor hotărârii, fără nicio legătură cu fondul litigiului soluționat, a unor ample citate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori din hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului sau ale Curții de Justiție a Uniunii Europene. Sigur că în anumite situații limitative(lipsa unor reglementări interne, contradicția reglementării interne cu cea europeană, disputa interpretativă dintre părțile litigiului în legătură cu aplicabilitatea unei norme europene, ori a jurisprudenței instanțelor europene[24]), judecătorul este dator să se exprime și să lămurească aceste aspecte. În situațiile la care ne referim aici critic, nu se pune problema niciunei particularități dintre cele enumerate, ci este vorba despre litigii derulate sub puterea legilor naționale necontestat conforme legislației europene, unde niciuna dintre părți nu are obiecțiuni cu privire la incidența sau eficacitatea normei naționale, dar unde totuși judecătorul se simte dator fără nicio justificare să enumere o sumedenie de hotărâri ale instanțelor europene care i se par lui a-i susține punctul de vedere pe care l-a adoptat prin hotărâre și, culmea, nu doar că se simte și foarte mândru că a procedat în acest fel, dar privește și cu nedisimulată compasiune pe cel ce nu procedează în acest fel[25].

Și această practică, pe lângă faptul că extinde consistent și nejustificat cantitativ cuprinsul unei hotărâri judecătorești, prin citarea unor ample și inutile pasaje din hotărâri europene nerelevante speței judecate, în condițiile în care, repetăm, nici părțile și nici configurația legislației naționale nu presupuneau o referire ajutătoare sau lămuritoare de nivel european, scoate în evidență nesiguranța judecătorului cu privire la justețea propriei sale decizii judecătorești și a raționamentului logico-juridic aferent[26].

d. O ultimă remarcă asupra domeniului analizat o constituie acuratețea exprimării în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești și ne referim aici la conciziunea propozițiilor, frazelor, a termenilor folosiți, dar și la acuratețea gramaticală.

Cu certitudine, nu suntem singurii care au întâlnit hotărâri din care nu înțelegi nimic deși le citești de 3-4 ori, datorită modului confuz de exprimare[27], folosirii unor cuvinte sau expresii echivoce din care poți presupune/reține/deduce mai multe sensuri interpretative, ori hotărâri, de regulă la nivelul instanțelor de fond, în care motivarea juridică este înlocuită cu tot felul de impresii/trăiri/frustrări/complexe ale redactorului judecător[28], câmp de exprimare al unor personalități cel puțin îngrijorătoare. Din fericire acest ultim tip de motivare este destul de rar întâlnit, iar acolo unde a fost semnalat, de regulă, entitățile competente ale sistemului judiciar au acționat în sensul de a nu se repeta.

Am lăsat la sfârșit un aspect care, deși rar întâlnit, este stânjenitor nu numai pentru cel vizat, ci și pentru funcția de judecător în general și ne referim la greșelile gramaticale. Nu vom insista, dar credem că dacă în mod repetat[29] un judecător scrie miau ca pisica, în loc de mi-au, sau dacă are dificultăți în a acorda subiectul cu predicatul, ori în conjugarea unui verb, ori cacofoniile sunt la ele acasă, atunci problema este la fel de gravă ca și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare în materia necorespunderii profesionale[30].

Concluzii

Trei principale motive au stat la baza conturării prezentelor considerații dedicate argumentării în fapt și în drept a hotărârilor judecătorești.

Primul, deși nu sunt menite să conteste individual persoane sau hotărâri, considerațiile de față urmăresc neechivoc să dezaprobe practici pe care le apreciem drept neprofesionale și contraproductive, manifestate în activitatea judecătorilor, devenite sau în curs de a deveni nu doar regulă, ci și flagel, cu efect lent, dar sigur de decredibilizare a actului de justiție.

Al doilea motiv, imperativul urgent pentru responsabilii sistemului judiciar de a-i conștientiza pe judecătorii scanatori că:
– niciodată în actul de justiție cantitatea nu a putut, nu poate și nici nu va putea suplini calitatea.
– motivarea hotărârii judecătorești nu are decât o singură menire, aceea de a convinge pe toți ceilalți că judecata s-a desfășurat și finalizat conform legii și pe baza probelor administrate, într-o expunere argumentativă echilibrată între necesar și suficient[31].
– nevoia de a epata științific nu poate fi împlinită prin motivarea unei hotărâri judecătorești[32], ci prin participarea directă în arena publicisticii de specialitate[33].

Al treilea motiv, prezentele considerente au menirea unui semnal de alarmă instituțională adresat celor interesați, în sensul că peste 90% dintre judecătorii în funcție în prezent au fost formați la Institutul Național al Magistraturii[34].


[1] A se vedea în acest sens art. 261 din vechiul cod de procedură civilă, art. 425 din noul cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, art. 354-art. 357 din vechiul cod de procedură penală, precum şi art. 401-art. 404 din noul cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010.
[2] Potrivit textelor de mai sus, hotărârea judecătorească este structurată în trei părţi: o parte introductivă(practica), ce cuprinde elemente de identificare a instanţei şi a părţilor, obiectul pricinii, susţinerile părţilor; o parte argumentativ explicativă ce conţine motivele de fapt şi de drept care au condus la formarea opiniei  judecătorilor cauzei; o parte finală, dispozitivul, care cuprinde soluţia pronunţată de judecători, calea de atac şi termenul de exercitare, precum şi menţiunea pronunţării în şedinţă publică a soluţiei.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 30 ianuarie 1998.
[4] Ca tânăr judecător de judecătorie, m-am numărat printre cei ce s-au bucurat naiv şi egoist.
[5] Unul dintre principalele argumente ale adoptării ordonanței a fost acela că va contribui la celeritatea actului de justiție. Transformarea radicală a tipului de societate în România în anul 1989 a condus la o adevărată explozie normativă în toate domeniile de activitate, ceea ce a avut drept consecinţă firească o explozie a litigiilor de toate tipurile înregistrate pe rolul instanţelor de judecată, confruntate oricum cu o lipsă acută de personal. În lipsa oricăror posibilităţi financiare de suplimentare a resursei umane şi în condiţiile întârzierii consistente a finalizării unui litigiu, mult peste ceea ce ulterior aveam să numim termen rezonabil, a apărut ca soluţie provizorie iniţiativa degrevării judecătorilor de o parte consistentă a muncii lor, cea de motivare a hotărârilor, fapt materializat prin adoptarea Ordonanţei nr. 13/1998.
[6] Dovada în acest sens o constituie faptul că Ordonanţa nr. 13/1998 a fost abrogată expres prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.290/2000, şi respinsă în procedura parlamentară prin Legea nr. 787/2001.
[7] Un prim exemplu îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.58/2003, aprobată prin Legea nr.195/2004, act normativ prin care s-a modificat codul de procedură civilă în scopul unificării practicii judiciare, în sensul ca recursurile să nu mai fie judecate de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea, ci să fie judecate, toate, de instanţa supremă. Deşi fundamentată pe bunele intenţii ale unificării jurisprudențiale şi beneficiind chiar de susținere europeană, această Ordonanţă nu a fost însoţită şi de măsuri administrative de suplimentare a spaţiului destinat instanţei supreme şi de suplimentare consistentă a resursei umane, astfel încât, logic, a avut ca efect pe termen mediu blocarea nu doar a activităţii profesionale la instanţa supremă, ci şi blocarea fizică a locaţiei acesteia prin miile de dosare sosite din întreaga ţară pentru judecarea recursurilor, dosare care nu numai că nu puteau fi şi nici nu au fost judecate vreodată acolo, dar nici măcar nu mai aveau unde să fie depozitate. În mod necesar şi firesc faţă de consecinţele produse, prevederea de unificare a fost ulterior înlăturată prin Legea nr. 219/2005.
Un al doilea exemplu îl constituie procesul de adoptare a noilor coduri. Într-un timp record, Codurile au fost promovate fără dezbatere parlamentară, de către decidenţii români prin angajarea răspunderii guvernamentale, consecințele consistent negative neîntârziind să apară, constând în principal fie prin desființarea a zeci/sute de articole prin decizii constituționale, fie prin desfiinţarea în drept a tuturor instanţelor şi secţiilor specializate în materie comercială şi implicit anularea în bună parte a eforturilor logistice, financiare şi de resurse umane ale  Statului Român în procesul de înfiinţare a unor atari instanţe, dar şi de specializare profesională a judecătorilor destinaţi acestora.
[8] A se vedea în același sens, Radu Dimiu, Stilul judiciar, publicat în anul 1939, republicată la editura Rosetti, 2004, ediție îngrijită de jud. dr. Dan Lupașcu și av. Nicolae Crăciun, în coordonarea dr. Mircea Dan Bocșan, p. 216-218: „În paginile anterioare au fost semnalate câteva din greșelile stilului judiciar în hotărârile judecătorești, dintre cele mai obișnuite sunt lungimile inutile, întrebuințarea unor expresii comune și citațiile din autori sau jurisprudență. Ele se datoresc unor multiple circumstanțe de ordin subiectiv acelui ce judecă” Lucrarea citată constituie pe de o parte o remarcabilă incursiune în istoricul a ceea ce numim considerente ale hotărârii judecătorești încă din vremea în care judecător nu era decât domnul țării, iar pe de altă parte constituie o dovadă a faptului cumulat că interesul cercetării critice a domeniului exista și în anul 1939 și că lacunele de atunci par a fi aproape identice celor prezente.
[9] La nivelul instanțelor, fiecare cauză înregistrată este încadrată într-un anumit grad de complexitate.
[10] Cu titlu informativ, primele calculatoare puse la dispoziția instanțelor bucureștene au fost instalate în anul 1995, atunci când Tribunalul București era condus nu doar de un remarcabil judecător, ci și de un foarte bun manager,  Viorel Roș, în prezent prof. univ. dr. și avocat în cadrul Baroului București. Ca să nu existe confuzii, la acea vreme calculatoarele erau la începutul concurenței lor cu mașinile de scris, existau doar câte unul sau două pentru fiecare instanță, iar programul legislativ era actualizat săptămânal de informaticienii tribunalului pe bază de dischete. Nici vorbă pe atunci de poștă electronică, internet și altele asemenea.
[11] Transferarea bazelor de date din evidența scriptică în cea informatizată a constituit un proces anevoios ce a durat mai bine de 10 ani.
[12] Abundența acestui procedeu generează reale dificultăți de parcurgere a motivării(vom detalia mai jos asupra acestui aspect), în sensul că ajuns la pagina 30,40,50, din o sută-două, cititorul nici nu mai știe unde se află, în cererea introductivă, în întâmpinare, în calea de atac, dacă aprecierile sunt ale judecătorului sau ale unor doctrinari sau sunt citate din tot felul de hotârâri ori norme europene, care este problema de drept, dacă au fost sau nu analizate probele sau doar au fost propuse etc.
[13] Pentru ca penibilul să fie desăvârșit, în multe hotărâri redactorul nu se mai preocupă nici măcar de schimbarea persoanei din perspectiva căreia se realizează expunerea, în sensul că judecătorul păstrează în expunerea sa persoana 1 singular folosită de reclamant sau pârât, astfel încât un cititor interesat nu mai știe dacă susținerile prezentate sunt ale părții sau ale judecătorului.
[14] În același timp însă nu putem pierde ocazia de a aminti măcar, exemplificativ, o hotărâre a unei instanțe bucureștene în care apelul declarat în cauză a fost anulat ca netimbrat de judecătorii apelului. Hotărârea din apel cuprindea în considerente nu mai puțin de 24 pagini în care erau scanate acțiunea principală, întâmpinarea, hotărârea de fond, motivele de apel și întâmpinarea din apel. Într-o unică frază de final se menționa că deși s-a pus în vedere părții să timbreze apelul, partea nu s-a conformat, motiv pentru care apelul va fi anulat ca netimbrat. Și atunci, prin prisma soluției de netimbrare care mai era logica acoperirii a 24 pagini cu informații inutile?
[15] Am întâlnit în cenzura căilor de atac, este adevărat cu titlu de excepție, hotărâri în care judecătorul fondului, acaparat fiind de șuvoiul scanărilor, să uite pur și simplu să introducă în considerente propriile sale argumente, oricât de reduse ar fi fost acestea, care să justifice soluția adoptată, considerentele ca atare fiind constituite exclusiv din pasaje scanate.
[16] Trebuie să precizăm aici că anterior apariției scanerului în instanțele de judecată, copierea integrală a cererilor ori a stadiilor anterioare nu era posibilă, nu neapărat dintr-o conștiință profesională superioară a acelor judecători față de scanatorii(scaneriștii?) din prezent, ci dintr-un motiv mult mai simplu și anume că redarea integrală prin intermediul mașinii de scris, prin dactilografiere, ar fi însemnat un efort uriaș pe care nici judecătorul și nici dactilograful nu și-l asumau, astfel încât pentru a-și ușura sarcina, erau nevoiți să sintetizeze cererile dosarului, lucru care nu era deloc rău.
[17] A se vedea în același sens, Radu Dimiu, op.cit., p. 216-218: „este mai ușor a scrie mult, a reproduce o narațiune și susținerile făcute în instanță sau prin scris decât a sintetiza toate acestea, a le reda sub o formă succintă și a le discuta. Prin reproducere nu se mai face vreo nouă elaborare mintală, înlăturându-se procesul de gândire, ceea ce, incontestabil, este mult mai ușor….Discutarea în abstract implică oarecare sforțare intelectuală…”.
[18] A se vedea Hotărârea nr. 676/2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, modificată prin Hotărârea 1157/2015 a aceluiași for.
[19] Speța este cu atât mai gravă cu cât respectivul judecător deținea și o funcție de conducere și calitatea de evaluator al activității colegilor săi de la instanță.
[20] Sigur că adepții scanării pot obiecta în sensul că o anumită hotărâre nu putea fi construită decât prin scanarea tuturor cererilor/hotărârilor anterioare. Fals. Există numeroase exemple în practică în care hotărâri soluționate pe fond în căile de atac devolutive de către judecători nescanatori, cuprind de 5-10 ori mai puține pagini decât hotărârile de fond atacate și motivate de judecători scanatori. Am întâlnit și situația inversă, în care o hotărâre motivată la fond în 5 pagini, a fost motivată în calea de atac în nu mai puțin de 176 pagini, în condițiile în care nu era vorba în speță de dosarul revoluției sau al mineriadelor, ci de o banală servitute pietonală de 1m x 10 m.
[21] A se vedea în același sens, Radu Dimiu, op.cit., p. 216-218: „redactorii care nu mai sunt la începutul carierei au devenit rutinari. Ei încadrează raționamentele procesului într-un același tipar, continuă a cita numele autorilor chiar pentru chestiuni simple și parafrazează la fel rezumatele scrise ale concluziilor care au fost depuse. … După cum am arătat, prin trecerea timpului ei devin rutinari, inaccesibili reformelor sau ideilor noi și păstrează aceeași formă greoaie cu care s-au obișnuit.”.
[22] A se vedea în același sens, Radu Dimiu, op.cit., p. 216-218: „cauza cea mai puțin scuzabilă a erorilor de stil este nesiguranța pe care o au unii redactori la elaborarea hotărârilor. Cum am putea explica oare citarea doctrinei și jurisprudenței în corpul sentințelor sau deciziilor, dacă nu prin nevoia de a-și întări raționamentul cu interpretările similare ale altora? …Soluțiile de speță cum se zice în limbajul juridic, se mențin prin logica și justa aplicare a textelor, iar nu prin similitudine sau aportul altor autori. De ce să fie citați numai acei autori care au soluționat în același sens? De ce să fie citați numai unii din aceia care au discutat chestiunea? De ce să se facă monografia unei probleme de drept ca și cum numai aceste interpretări accesorii ar putea sprijini soluția, iar nu logica judecătorilor?”.
[23] Fără îndoială că toți cei care am urmat și absolvit cursurile unei instituții de învățământ superior juridic suntem datori respect dascălilor noștri, fără aportul cărora în mod vădit nu am fi putut pătrunde și performa în domeniile profesionale alese. Cea mai înaltă formă de respect pe care însă o putem arăta dascălilor noștri este ca atunci când am ajuns în acele funcții de mare responsabilitate juridică pentru care ei ne-au pregătit, să ne asumăm răspunderea de a gândi cu mintea noastră.
[24] Ne referim desigur nu la țări europene privite individual, ci la Uniunea Europeană.
[25] Tendința este reală. Deși de neînțeles pentru noi, cei ce nu sunt capabili de sinteză îi privesc cu aroganță și superioritate pe cei ce sunt capabili în acest sens, o inversare a valorilor pe care, la acest moment, chiar nu o putem explica.
[26] Din păcate, ne place sau nu, suspiciunea incompetenței profesionale nu este singura plauzibilă, mai ales acolo unde metodele de umflare artificială a hotărârii enumerate aici sunt cumulate de judecător în „argumentarea” hotărârii sale. Există riscul apariției suspiciunii că scanarea integrală a tuturor cererilor din dosar, haosul expunerii, cascada de citate inutile din texte legale naționale ori europene, citate ample din doctrină, invocarea a zeci de pasaje din hotărâri europene fără legătură cu cauza, exprimarea confuză ori concluziile echivoce și nejustificat de lapidare în raport cu amplul conținut al hotărârii, într-un cuvânt un ghiveci argumentativ întins de regulă pe distanța a 80-100 pagini sau peste, reprezintă nu incompetență, ci  intenția judecătorului de a escamota printr-o  motivare haotică și lălăită o decizie deliberat denaturată. Este foarte adevărat că această practică a ghiveciului argumentativ menit să mascheze o anumită realitate juridică litigioasă este întâlnită și în cazul unor acțiuni formulate de avocați pe zeci-sute de pagini în care aceștia sunt conștienți că succesul speței pe care o susțin este spre zero. Diferența este că avocatul folosește metoda legal, în considerația diligenței sale de a-l convinge pe judecător într-un anume sens și de a obține de la acesta o decizie favorabilă în care chiar și el crede foarte puțin, pe când judecătorul poate fi suspicionat că o folosește ca să-și mascheze eșecul, deliberat sau nu, al propriei decizii.
[27] În art. 13 din Hotărârea nr. 676/2007 privind evaluarea judecătorilor și procurorilor se prevede expres drept criteriu de evaluare calitativă a activității procurorilor, calitatea exprimării. Din păcate această prevedere expresă lipsește din secțiunea destinată evaluării judecătorilor, fiind cuprinsă în formularea mai generală, calitatea redactării hotărârilor judecătorești.
[28] A se vedea în același sens, Radu Dimiu, op.cit., p. 216-218: „magistratul neexperimentat socotește că… sentimentul său patriotic îl determină să facă incursiuni istorice, simțul său moral îl face să ia toată libertatea de a-și așterne pe hârtie gândul când judecă vreo chestiune privitoare la religie sau morală și tot așa sunt cauze care îl determină să facă cele mai neașteptate incursiuni. El nu-și dă seama de inutilitatea acestor considerații într-o hotărâre care nu este destinată publicității și nici nu cuprinde vreo sancțiune spre a fi respectată de toți cetățenii, ci reprezintă numai soluționarea unor interese private”.
[29] Este foarte adevărat că, uneori, izolat, poate din motive de oboseală sau de neatenție, un judecător „scapă” unele greșeli de exprimare/gramaticale în procesul de colaționare a încheierilor/hotărârilor tehnoredactate de grefier. Nu despre aceste greșeli izolate vorbim aici. Ne referim la acele situații de greșeli repetitive, devenite regulă pentru un anumit judecător și pe care, din păcate, tot de regulă, judecătorul incriminat le justifică pasând responsabilitatea neștiinței către grefierul dactilograf sau cel de ședință. Apreciem că o atare  justificare, pe de o parte, este incorectă în sine venind de la un judecător, în condițiile în care judecătorul are oricum obligația să verifice din toate punctele de vedere și înainte de a semna, orice document ce i se prezintă spre semnare, iar pe de altă parte o atare justificare ridică mari semne de întrebare cu privire la deontologia celui în cauză.
[30] Nu întâmplător, una dintre materiile de admitere la facultățile de drept de stat din România este gramatica limbii române.
[31] A nu se înțelege greșit din cuprinsul considerațiilor de față că am fi adepții motivărilor superficiale aflate la limita nemotivării, pentru că una-i una, alta-i alta
[32] A se vedea în același sens, Radu Dimiu, op.cit., p. 216-218: „… hotărârea, după cum nu poate fi un manual de morală sau istorie, nu trebuie să se transforme nici în tratat de drept.”.
[33] De regulă, și susținem afirmația prin experiența practicării domeniului, scanarea fără limite este generată nu numai de comoditate și incompetență, dar și de amprenta excesiv vanitoasă a unor judecători de a demonstra iar și iar, prin considerentele fiecărei hotărâri pronunțate cât de bine pregătiți și familiarizați sunt cu toate cele din lumea dreptului național, european, jurisprudență, doctrină etc., incapabili să realizeze că nu este nici cazul și nici locul  și mereu contrariați de ce întârzie sau nu apar deloc așteptatele osanale din partea celor din arealul lor profesional. Acest tip de comportament mai scoate în evidență și o a doua latură ce ține tot de psihologia profesională și anume teama(lipsa de încredere, lașitatea) acestui tip de judecător de a ieși cu presupusele sau realele sale acumulări în spațiul publicistic al revistelor de specialitate juridică, al site-urilor, al cărților, acolo unde „colții bine ascuțiți”(în sensul pozitiv al unei reale priceperi) ai oamenilor de drept îi pot „sfâșia”(în sensul criticii), sau dimpotrivă, elogia colegial și argumentat creația. Din această perspectivă sigur că este mult mai la îndemână opțiunea securizată de a-ți exhiba excesiv, inutil și nepotrivit, credem noi, opiniile la adăpostul considerentelor unei hotărâri judecătorești ce nu pot fi deloc sau mai deloc criticate, din păcate, în baza unei desuete teorii că astfel s-ar afecta ori independența justiției, ori reputația judecătorului, ori ambele, decât confruntarea onestă din spațiul publicistic.
[34] Remarca nu vizează sub nicio formă activitatea curentă a I.N.M. Criticile noastre constante de-a lungul timpului, pe care le menținem, au vizat/vizează conceptul pe baza căruia a fost înființat și funcționează instituția ca atare și care, în opinia noastră se impune a fi fundamental regândit.


Av. dr. Ion Popa

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.