CJUE. C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU. Mandat european de arestare. Noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”. Prof. univ. dr. Camelia Toader, judecător raportor
16 decembrie 2019 | JURIDICE.ro
Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 6 alineatul (1) – Noțiunea de «autoritate judiciară emitentă» – Criterii – Mandat european de arestare emis de parchetul unui stat membru pentru efectuarea urmăririi penale
Judecător raportor a fost prof. univ. dr. Camelia Toader, judecător român la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Litigiile principale și întrebările preliminare
Cauza C‑566/19 PPU
La data de 24 aprilie 2019, procurorul Republicii de pe lângă tribunal de grande instance de Lyon (Tribunalul de Mare Instanță din Lyon) a emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale inițiate împotriva lui JR, bănuit că ar fi fost implicat în săvârșirea unor infracțiuni de criminalitate organizată.
Acest mandat a fost emis pentru executarea unui mandat de arestare național emis în aceeași zi de judecătorul de instrucție din cadrul tribunal de grande instance de Lyon (Tribunalul de Mare Instanță din Lyon).
În aceeași zi, JR a fost arestat în Luxemburg pe baza mandatului european de arestare. Cu toate acestea, la data de 25 aprilie 2019, judecătorul de instrucție din cadrul tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg), la care fusese prezentat JR, l‑a pus pe acesta în libertate, considerând că descrierea faptelor din mandatul european de arestare menționat era foarte succintă și nu îi permitea să înțeleagă natura infracțiunilor imputate lui JR.
La data de 28 mai 2019, procurorul d’État du Luxembourg (Procurorul de stat al Luxemburgului) a solicitat camerei de consiliu din cadrul tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) să dispună că este necesară predarea lui JR autorităților franceze.
Prin Ordonanța din 19 iunie 2019, camera de consiliu din cadrul tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) a constatat că nu are competența de a soluționa cererea de declarare a nulității respectivului mandat european de arestare formulată de JR și a admis cererea de predare a acestuia autorităților franceze.
JR a declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Cour d’appel (Curtea de Apel, Luxemburg), susținând, cu titlu principal, că magistrații parchetului din Franța nu pot fi considerați drept autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, întrucât pot primi instrucțiuni indirecte din partea puterii executive.
Instanța de trimitere apreciază că, la prima vedere, s‑ar putea considera că magistrații din cadrul Ministerului Public îndeplinesc cerințele de independență stabilite prin Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), în măsura în care, potrivit articolului 30 din CPP, ministrul justiției nu le poate adresa acestora instrucțiuni în cauze individuale. Totuși, aceeași instanță arată că articolul 36 din CPP autorizează procurorul general, atunci când consideră oportun, să dea dispoziție procurorilor Republicii, prin instrucțiuni scrise, să declanșeze urmărirea penală sau să sesizeze instanța competentă cu cereri scrise.
Astfel, referindu‑se la concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauzele OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:337), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă această legătură ierarhică este compatibilă cu cerințele de independență necesare pentru a considera o autoritate națională drept o autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.
Această instanță arată totodată că Ministerul Public se caracterizează prin indivizibilitate, în sensul că un act efectuat de unul dintre membrii săi este considerat a fi efectuat în numele întregului Minister Public. În plus, având în vedere că trebuie, într‑o cauză, să controleze respectarea condițiilor necesare emiterii unui mandat european de arestare și să examineze caracterul său proporțional, Ministerul Public ar fi în același timp autoritatea care efectuează urmărirea penală în aceeași cauză, astfel încât imparțialitatea sa ar putea fi pusă la îndoială.
În aceste condiții, Cour d’appel (Curtea de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Ministerul Public francez de pe lângă instanța de instrucție sau de judecată, care are competența în Franța să emită un mandat de arestare european în temeiul dreptului acestui stat, poate fi considerat o autoritate judiciară emitentă, în sensul autonom vizat la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru [2002/584], în ipoteza în care acesta trebuie să verifice respectarea condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare și să analizeze proporționalitatea acestuia având în vedere circumstanțele dosarului de urmărire penală, fiind în același timp autoritatea responsabilă cu efectuarea urmăririi penale în aceeași cauză?”
Cauza C‑626/19 PPU
La data de 27 martie 2019, procurorul Republicii de pe lângă tribunal de grande instance de Tours (Tribunalul de Mare Instanță din Tours) a emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale inițiate împotriva lui YC, bănuit că a participat în Franța la un atac armat.
Acest mandat a fost emis pentru executarea unui mandat de arestare național emis în aceeași zi de judecătorul de instrucție de pe lângă tribunal de grande instance de Tours (Tribunalul de Mare Instanță din Tours).
La 5 aprilie 2019, YC a fost arestat în Țările de Jos pe baza mandatului european de arestare.
În aceeași zi, Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos) a sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) în temeiul articolului 23 din Overleveringswet (Legea privind predarea) din 29 aprilie 2004, în versiunea sa aplicabilă în cauza principală, în vederea examinării mandatului european de arestare.
Instanța de trimitere consideră că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 50, 74 și 75 din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), un procuror poate fi considerat o autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, dacă participă la administrarea justiției în statul membru emitent, dacă acționează în mod independent și dacă decizia sa de a emite un mandat european de arestare poate face obiectul unei căi de atac în justiție.
În speță, în opinia acestei instanțe, primele două cerințe sunt îndeplinite întrucât, în Franța, magistrații Ministerului Public participă la administrarea justiției și nu sunt expuși riscului de a primi, direct sau indirect, ordine sau instrucțiuni individuale din partea puterii executive.
În schimb, în ceea ce privește a treia cerință, instanța menționată arată că, astfel cum reiese din informațiile care i‑au fost furnizate de autoritățile franceze, decizia de a emite un mandat european de arestare și caracterul său proporțional nu fac obiectul vreunei căi de atac în justiție. Cu toate acestea, în practică, la momentul emiterii mandatului de arestare național pe baza căruia se emite mandatul european de arestare, judecătorul de instrucție ar analiza de asemenea condițiile și proporționalitatea emiterii acestui mandat european.
Ținând seama de aceste considerații, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă aprecierea judiciară făcută la momentul emiterii mandatului de arestare național și, prin urmare, anterior deciziei efective a Ministerului Public de a emite mandatul european de arestare, cu privire la proporționalitatea eventualei emiteri a acestui din urmă mandat, este conformă în esență cu cerințele stabilite la punctul 75 din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), potrivit căreia decizia Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare trebuie să poată face obiectul unei căi de atac în justiție care îndeplinește pe deplin condițiile inerente unei protecții jurisdicționale efective.
În al doilea rând, având în vedere faptul că, potrivit informațiilor care i‑au fost furnizate de autoritățile franceze, o instanță poate fi sesizată cu o cerere de declarare a nulității mandatului european de arestare de către persoana în cauză după predarea sa efectivă statului membru emitent, instanța de trimitere ridică problema dacă această posibilitate răspunde aceleiași cerințe.
În aceste condiții, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Un procuror care participă la administrarea justiției în statul membru emitent, care acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare și care a emis un mandat european de arestare poate fi considerat drept autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru [2002/582], dacă o instanță a verificat, în statul membru emitent, condițiile pentru emiterea unui mandat european de arestare și în special proporționalitatea acesteia, înaintea deciziei efective a procurorului de a emite mandatul european de arestare?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară, este îndeplinită condiția prevăzută la punctul 75 din Hotărârea OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) ca decizia procurorului de a emite un mandat european de arestare și în special proporționalitatea unei astfel de decizii să facă obiectul unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective dacă persoana căutată, după predarea efectivă a acesteia, are posibilitatea de a recurge la o procedură judiciară în care poate fi invocată nulitatea mandatului european de arestare la instanța din statul membru emitent și în care această instanță examinează, printre altele, proporționalitatea deciziei de emitere a acestui mandat european de arestare?”
Printr‑o decizie a președintelui Curții din 17 septembrie 2019 cauzele C‑662/19 și C‑672/19 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
Cu privire la noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”
Articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 definește autoritatea judiciară emitentă drept autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
Potrivit jurisprudenței Curții, deși, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, statele membre pot desemna, potrivit dreptului lor național, „autoritatea judiciară” care este competentă să emită un mandat european de arestare, sensul și întinderea acestei noțiuni nu pot fi lăsate la aprecierea fiecărui stat membru, noțiunea menționată impunând o interpretare autonomă și uniformă în întreaga Uniune, care trebuie stabilită ținând seama în același timp de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, de contextul în care se înscrie și de obiectivul urmărit de această decizie‑cadru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 48 și 49, precum și jurisprudența citată].
Astfel, Curtea a declarat că noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, poate îngloba autoritățile unui stat membru care, fără a fi în mod necesar judecători sau instanțe, participă la administrarea justiției penale a acestui stat membru și acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor inerente emiterii unui mandat european de arestare, independența menționată impunând să existe norme statutare și organizatorice de natură să garanteze că autoritatea judiciară emitentă nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui asemenea mandat de arestare, vreunui risc de a primi în special instrucțiuni individuale din partea puterii executive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 51 și 74].
În speță, nu se contestă participarea la administrarea justiției penale a membrilor parchetului, care în Franța au calitatea de magistrați.
În ceea ce privește problema dacă acești magistrați acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor inerente emiterii unui mandat european de arestare, reiese din observațiile scrise și orale prezentate în ședința de la Curte de guvernul francez că articolul 64 din Constituție garantează independența autorității judiciare care este compusă din magistrați ai instanțelor și magistrați ai parchetului și că, în temeiul articolului 30 din CPP, Ministerul Public își exercită funcțiile în mod obiectiv la adăpost de orice instrucțiuni individuale provenind de la puterea executivă, ministrul justiției putând doar să adreseze magistraților din cadrul parchetului instrucțiuni generale de politică penală pentru a asigura coerența acestei politici pe întregul teritoriu. În opinia guvernului menționat, aceste instrucțiuni generale nu pot în niciun caz să aibă ca efect împiedicarea unui magistrat din cadrul parchetului să își exercite puterea de apreciere cu privire la proporționalitatea emiterii unui mandat european de arestare. În plus, conform articolului 31 din CPP, Ministerul Public ar exercita acțiunea penală și ar solicita aplicarea legii cu respectarea principiului imparțialității.
Astfel de elemente sunt suficiente pentru a demonstra că, în Franța, magistrații din cadrul parchetului dispun de puterea de a aprecia în mod independent, în special în raport cu puterea executivă, necesitatea și proporționalitatea emiterii unui mandat european de arestare și exercită această putere în mod obiectiv, luând în considerare toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare.
Deși este adevărat că magistrații parchetului sunt obligați să se conformeze instrucțiunilor provenind de la superiorii lor ierarhici, reiese din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), precum și din Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457), că cerința privind independența, care exclude posibilitatea ca puterea decizională a magistraților parchetului să fie supusă unor instrucțiuni exterioare puterii judiciare, provenind în special de la puterea executivă, nu interzice instrucțiunile interne care pot fi date magistraților parchetului de către superiorii lor ierarhici, ei înșiși magistrați ai parchetului, pe baza raportului de subordonare care reglementează funcționarea Ministerului Public.
Independența Ministerului Public nu este repusă în discuție nici de faptul că acesta exercită acțiunea publică. Astfel, după cum a arătat Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg (Parchetul general al Marelui Ducat al Luxemburgului) în ședință desfășurată la Curte, noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, nu vizează numai judecătorii sau instanțele judecătorești ale unui stat membru. În această privință, Curtea a statuat că această noțiune se aplică și procurorului general al unui stat membru care are competența de a exercita urmărirea penală, cu condiția ca statutul său să îi confere o garanție de independență în raport cu puterea executivă la emiterea mandatului european de arestare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul general al Lituaniei), C‑509/18, EU:C:2019:457, punctul 57].
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, magistrații din cadrul parchetului unui stat membru, care exercită acțiunea penală și se află sub îndrumarea și controlul superiorilor lor ierarhici, din moment ce statutul lor le conferă o garanție de independență, în special în raport cu puterea executivă, la emiterea mandatului european de arestare.
Cu privire la dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă
Sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale cum este un mandat de arestare național, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare naționale [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 67 și jurisprudența citată].
Astfel, în ceea ce privește o măsură cum este emiterea unui mandat european de arestare, care este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză, această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 68].
În special, al doilea nivel de protecție a drepturilor persoanei în cauză presupune că autoritatea judiciară emitentă controlează respectarea condițiilor necesare pentru această emitere și examinează în mod obiectiv, ținând seama de toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare, și fără a fi expusă riscului de a face obiectul unor instrucțiuni din exterior, în special din partea puterii executive, dacă emiterea respectivă are un caracter proporțional [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 71 și 73].
De altfel, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C 508/18 și C 82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 75].
O astfel de cale de atac împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare adoptate de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției și se bucură de independența necesară în raport cu puterea executivă, nu este o instanță urmărește să garanteze faptul că respectarea condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale și în special proporționalitatea acesteia fac obiectul unui control exercitat în cadrul unei proceduri care respectă cerințele care decurg dintr‑o protecție jurisdicțională efectivă.
Prin urmare, revine statelor membre sarcina de a se asigura că ordinile lor juridice garantează în mod efectiv nivelul de protecție jurisdicțională stabilit prin Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum este interpretată de jurisprudența Curții, prin intermediul normelor de procedură pe care le instituie și care pot fi diferite de la un sistem la altul.
În special, instituirea unui drept la o cale de atac distinctă împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare luate de o autoritate judiciară, alta decât o instanță judecătorească, constituie doar o posibilitate în această privință.
Astfel, Decizia‑cadru 2002/584 nu împiedică un stat membru să aplice normele sale de procedură în privința emiterii unui mandat european de arestare, atât timp cât nu se aduce atingere obiectivului acestei decizii‑cadru și cerințelor care decurg din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, F, C‑168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 53).
În speță, astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, emiterea unui mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale rezultă în mod obligatoriu în ordinea juridică franceză dintr‑un mandat de arestare național emis de o instanță judecătorească, în general judecătorul de instrucție. Potrivit articolului 131 din CPP, în cazul în care persoana se sustrage sau nu are reședința pe teritoriul Republicii, judecătorul de instrucție, după obținerea avizului procurorului Republicii, poate emite un mandat de arestare dacă fapta imputată se sancționează cu închisoarea corecțională sau cu o pedeapsă mai gravă.
Rezultă din trimiterea preliminară din cauza C‑626/19 PPU că, atunci când un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale este emis de Ministerul Public, instanța judecătorească care a emis mandatul de arestare național, în temeiul căruia a fost emis mandatul european de arestare, solicită concomitent Ministerului Public să emită un mandat european de arestare și face o analiză a condițiilor necesare emiterii unui astfel de mandat european de arestare și în special a caracterului său proporțional.
În plus, potrivit guvernului francez, în ordinea juridică franceză, decizia de a emite un mandat european de arestare poate fi atacată, ca act procedural, cu o acțiune în declararea nulității în temeiul articolului 170 din CPP. O astfel de acțiune, care poate fi introdusă pe toată durata urmăririi penale, permite respectarea drepturilor pe care le au părțile la procedură. În cazul în care mandatul european de arestare este emis împotriva unei persoane care nu este încă parte în proces, aceasta va putea exercita acțiunea în anulare după predarea sa efectivă și prezentarea sa în fața judecătorului de instrucție.
Existența unor astfel de norme de procedură în ordinea juridică franceză scoate astfel în evidență faptul că proporționalitatea deciziei Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare poate face obiectul unui control jurisdicțional prealabil sau aproape concomitent cu emiterea lui și, în orice caz, după emiterea mandatului european de arestare, această examinare putând avea loc înainte sau după predarea efectivă a persoanei căutate, după caz.
Un astfel de sistem îndeplinește, așadar, cerința privind protecția jurisdicțională efectivă.
În plus, astfel cum s‑a amintit la punctul 43 din prezenta hotărâre, Decizia‑cadru 2002/584 se înscrie într‑un sistem global de garanții privind protecția jurisdicțională efectivă prevăzute de alte reglementări ale Uniunii, adoptate în domeniul cooperării judiciare în materie penală, care permit persoanei căutate în temeiul unui mandat european de arestare să își exercite drepturile chiar înainte de a fi predat statului membru emitent.
În special, articolul 10 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, dreptul de a informa un terț de la privarea de libertate și de dreptul de a comunica cu terți și cu autoritățile consulare (JO 2013, L 294, p. 1) impune autorității competente din statul membru de executare să informeze, fără întârzieri nejustificate de la momentul privării de libertate, persoanele căutate că au dreptul de a angaja un avocat în statul membru emitent.
Având în vedere aceste considerații, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, magistrații din cadrul parchetului unui stat membru, care exercită acțiunea penală și se află sub îndrumarea și controlul superiorilor lor ierarhici, din moment ce statutul lor le conferă o garanție de independență, în special în raport cu puterea executivă, la emiterea mandatului european de arestare. Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană pe numele căreia a fost emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale sunt îndeplinite din moment ce, în conformitate cu legislația statului membru emitent, condițiile de emitere a acestui mandat și în special caracterul său proporțional fac obiectul unui control jurisdicțional în acest stat membru.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, magistrații din cadrul parchetului unui stat membru, care exercită acțiunea penală și se află sub îndrumarea și controlul superiorilor lor ierarhici, din moment ce statutul lor le conferă o garanție de independență, în special în raport cu puterea executivă, la emiterea mandatului european de arestare.
Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretată în sensul că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană pe numele căreia a fost emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale sunt îndeplinite din moment ce, în conformitate cu legislația statului membru emitent, condițiile de emitere a acestui mandat și în special caracterul său proporțional fac obiectul unui control jurisdicțional în acest stat membru.
:: Hotărârea
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
