Secţiuni » Selected
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members
Print Friendly, PDF & Email

Importanța unui due dilligence adecvat la cumpărarea obiectelor de artă plastică patrimoniu cultural
19.12.2019 | Cosmin STAVARU, Vasile SOLTAN

Imagine: David Teniers the Younger – Arhiducele Leopold Wilhelm în galeria sa de pictură din Bruxelles[1]

Cosmin Stavaru

Cosmin Stavaru

Vasile Soltan

Vasile Soltan

Aspecte introductive

În acest articol ne-am propus să analizăm aspectele pe care trebuie să le aibă în vedere cumpărătorul unui obiect de artă plastică care face parte din patrimoniul cultural mobil al statului. Deși cadrul normativ la care vom face trimitere se referă în general la bunurile mobile din patrimoniul cultural, vom prezenta problema din perspectiva cumpărării unui obiect de artă plastică, având în vedere valoarea și numărul tranzacțiilor pe această piață. Astfel, în anul 2018 valoarea globală a tranzacțiilor a fost de 67,4 miliarde dolari,[2] în anul 2016 piața românească a licitațiilor de artă a ajuns la 7,8 milioane euro,[3] iar în luna noiembrie 2018 indicele ART Lichid era de 359.590 euro.[4]

În multe state bunurile culturale se bucură de un regim juridic distinct de cel al bunurilor mobile simple. Acestea pot constitui obiect al dreptului de proprietate publică sau al dreptului de proprietate privată al persoanelor fizice sau juridice de drept privat. Totuși, în acest din urmă caz dreptul de proprietate este supus unor limitări precum dreptul de preempțiune al statului în cazul vânzării sau necesitatea obținerii unor autorizații pentru export.

În acest context, în speța Beyeler contra Italiei[5], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat, printre altele, că exercitarea de către stat a controlului pieței operelor de artă este un scop legitim pentru protejarea patrimoniului cultural și artistic al unei țări.

Având în vedere implicațiile juridice care apar în practica tranzacționării obiectelor de artă plastică, propunem următoarele două scenarii, în cadrul cărora vom aborda (i) o situație de fapt care poate implica o problemă juridică; (ii) cadrul normativ specific domeniului; (iii) anumite orientări pentru cumpărătorul obiectelor de artă plastică:

A. Un cetățean român achiziționează un tablou, patrimoniu cultural mobil al unui stat străin, care a părăsit în mod ilegal teritoriul acestuia (ex: Franța) și a fost vândut pe teritoriul României;

B. Un cetățean român achiziționează pe teritoriul României un tablou, patrimoniu cultural mobil al României, care a fost furat sau a fost înstrăinat cu încălcarea regimul juridic special.


Ipoteza A

1. Definirea problemei

Să presupunem că un tablou aparținând patrimoniului cultural mobil al Franței[6] părăsește în mod ilicit teritoriul acestui stat și ajunge pe teritoriul României, unde este achiziționat de un cetățean român. Prin părăsire ilegală înțelegem: (i) orice părăsire a teritoriului unui stat membru UE cu încălcarea legislației statului membru în cauză în domeniul protejării bunurilor de patrimoniu național sau cu încălcarea Regulamentului (CE) nr. 116/2009 privind exportul bunurilor culturale sau (b) orice nereturnare, la sfârșitul perioadei unei expedieri temporare legale, sau orice altă încălcare a uneia dintre celelalte condiții ale acestei expedieri temporare.[7]

Următoarele scenarii ar fi posibile: (i) tabloul constituia obiectul dreptului de proprietate publică al statului francez, fiind furat dintr-un muzeu; (ii) tabloul constituia obiectul dreptului de proprietate al unui cetățean francez sau persoane juridice de drept privat, fiind furat de la aceștia sau dintr-un muzeu; (iii) tabloul constituia obiectul dreptului de proprietate al unui cetățean francez sau persoane juridice de drept privat, care a încălcat regimul de vânzare sau export; (iv) tabloul a fost împrumutat pentru a fi prezentat la o expoziție în România, iar ulterior nu a fost restituit.

În baza Directivei 2014/60/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind restituirea obiectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru (Directiva nr. 2014/60/UE)[8], autoritățile franceze fac demersuri către autoritățile din România pentru ca acestea să efectueze cercetări în vederea descoperirii locului unde se află tabloul respectiv, precum și identificarea persoanelor care îl dețin. Autoritățile din România reușesc să identifice bunul și deținătorul acestuia (cumpărătorul), informează autoritățile franceze, care introduc la Curtea de Apel București (instanța competentă conform Legii nr. 182/2000) o acțiune în restituire împotriva cumpărătorului, însoțită de un act care atestă faptul că bunul în cauză este un bun cultural din patrimoniul Franței și o declarație conform căreia bunul cultural a părăsit ilegal teritoriul Franței.

Instanța din România constată că bunul cultural a părăsit în mod ilegal teritoriul Franței și dispune restituirea acestuia. Cumpărătorul pretinde rambursarea sumei plătite pentru tablou. Însă, judecătorul îl informează că în conformitate cu Directiva nr. 2014/60/UE instanța competentă a statului membru solicitat (România) acordă posesorului o despăgubire echitabilă în funcție de circumstanțele cazului în speță, cu condiția ca posesorul să dovedească faptul că a depus diligența necesară pentru achiziție. Judecătorul continuă, explicând că este de dorit să se asigure faptul că toți actorii de pe piață dau dovadă de diligență în cadrul tranzacțiilor cu obiecte culturale și consecințele achiziționării unui obiect cultural de proveniență ilegală nu vor fi cu adevărat disuasive decât în cazul în care plata despăgubirii este însoțită de obligația posesorului de a dovedi că a depus diligența necesară. Prin urmare, pentru a realiza obiectivele Uniunii de prevenire și combatere a traficului ilegal de obiecte culturale, posesorul trebuie să prezinte probe care să ateste că a depus diligența necesară la achiziționarea obiectului, în scopul obținerii unei despăgubiri.[9]

Astfel, cumpărătorul înțelege că se confruntă cu problema ieșirii din zona de confort a prezumției bunei-credințe prevăzute de legislația națională, sarcina probațiunii fiind pusă pe umerii acestuia: pentru a fi despăgubit pentru suma plătită, cumpărătorul trebuie să demonstreze că a fost diligent la momentul achiziției, având în vedere diversele criterii de apreciere a standardului diligenței.

2. Regimul acțiunii în restituire

(i) Caveat emptor

Directiva nr. 2014/60/UE, Legea nr. 182/2000 și Convenția Unidroit din 1995 privind bunurile furate sau exportate ilegal răstoarnă unele reguli statornicite în dreptul civil și încorporează vechea doctrină caveat emptor (let the buyer beware), conform căreia, cumpărătorul este cel care trebuie să investigheze titlul bunului pe care intenționează să-l cumpere. Desigur, cumpărătorul tabloului ar fi tentat să invoce art. 14 alin. (2) Cod civil[10], care instituie regula generală a prezumției bunei-credințe, conform căreia sarcina probei în sensul dovedirii că acesta nu a fost diligent ar reveni autorităților franceze care au interes în protejarea patrimoniului cultural mobil și evitarea plății despăgubirilor. Din nefericire pentru cumpărător, achiziția sa se plasează într-un domeniu care pune dificila sarcină a probațiunii pe umerii acestuia, obligându-l să demonstreze (dacă dorește plata despăgubirilor, desigur) că a fost diligent și că nu a cunoscut și nu a putut cunoaște în mod rezonabil că tabloul a fost vândut/exportat cu încălcarea interdicțiilor prevăzute de legislația statului de proveniență.

(ii) Unele trăsături ale acțiunii în restituire

Credem că acțiunea în restituire a bunurilor culturale în baza Directivei nr. 2014/60/UE are următoarele caracteristici:
– Acțiunea reglementată de Directiva nr. 2014/60/UE este o acțiune în restituire specială, al cărui titular este statul de proveniență a bunului, chiar dacă acesta nu în toate cazurile este proprietarul bunului cultural mobil care a părăsit în mod ilegal teritoriul său. Prin urmare, acțiunea poate fi admisă chiar în situația în care cumpărătorul a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, care a încălcat regimul de circulație al bunului respectiv;
– Obiectul acțiunii este returnarea materială a bunului cultural pe teritoriul statului membru solicitant;
– Este o acțiune prescriptibilă extinctiv (mai multe detalii vom prezenta mai jos);
– Exercitarea dreptului de a introduce acțiunea în restituire nu aduce atingere dreptului statului membru al Uniunii Europene reclamant și, după caz, proprietarului bunului cultural care a părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene de a formula alte acțiuni, civile sau penale, în conformitate cu legislația națională a statului respectiv[11];
– Aceasta poate fi însoțită și de unele măsuri de natură penală. Astfel, introducerea pe teritoriul statului român, precum și deținerea, comercializarea, organizarea de expoziții sau orice operație privind circulația bunurilor culturale mobile ori provenite din dezmembrarea de bunuri culturale imobile, care fac parte din patrimoniul cultural al unui stat străin, conform dispozițiilor legale ale statului respectiv, și care au fost exportate ilegal, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.[12]

(iii) Efectele restituirii

(a) Cumpărătorul demonstrează că a fost diligent

În cazul în care dispune restituirea tabloului, Curtea de Apel București acordă posesorului o despăgubire echitabilă în funcție de circumstanțele cazului în speță, cu condiția ca posesorul să dovedească faptul că a depus diligența necesară pentru achiziție. Titularul obligației de plată a despăgubirii este statul membru solicitant (reclamantul, care poate fi sau nu proprietarul tabloului). Observăm și aici o altă derogare de la regulile de drept comun. Astfel, se poate ajunge teoretic în situația în care: (i) statul solicitant în calitate de proprietar al bunului să fie obligat să plătească o despăgubire pentru restituirea propriului bun; (ii) statul solicitant să fie obligat să plătească despăgubirea chiar dacă nu este proprietarul bunului cultural, acesta fiind în proprietatea unei persoane fizice sau juridice de drept privat. Aceste prevederi sunt mai favorabile pentru cumpărător din perspectiva faptului că este scutit de o complexă acțiune îndreptată împotriva vânzătorului pentru plata despăgubirilor.

Plata despăgubirilor se efectuează în momentul remiterii materiale a bunului. În acest sens, Ministerul Culturii va lua măsurile necesare pentru restituirea către statul reclamant a bunului cultural care a părăsit ilegal teritoriul acestuia, în vederea efectuării plății despăgubirilor acordate de instanță cumpărătorului de bună-credință.

Evident, plata despăgubirilor nu aduce atingere dreptului statului membru solicitant de a se îndrepta cu o acțiune în regres împotriva persoanei responsabile de ieșirea ilegală a bunului cultural de pe teritoriul său (desigur, dacă această persoană va fi identificată).[13]

b) Cumpărătorul nu demonstrează că a fost diligent

Având în vedere faptul că plata despăgubirilor este condiționată de probarea diligenței, într-o asemenea situație, statul solicitant nu poate fi obligat la plata acestora. Sentința Curții de Apel București poate fi atacată cu recurs la ICCJ în termen de 15 zile de la comunicate, recursul fiind judecat de urgență. În cazul admiterii recursului, ICCJ va casa sentința și va rejudeca litigiul în fond.[14]

Totuși, considerăm că în această situație cumpărătorul s-ar putea îndrepta cu o acțiune personală împotriva vânzătorului pentru plata despăgubirilor, întemeindu-se pe contractul de vânzare a bunului respectiv.

(iv) Situații în care cumpărătorul poate rămâne proprietarul bunului

(a) Invocarea prescripției extinctive

Acțiunea în restituire a statului de proveniență se prescrie în termen de trei ani de la data la care autoritatea centrală competentă a statului membru solicitant a luat cunoștință de locul în care se găsește obiectul cultural și identitatea posesorului sau a deținătorului acestuia. În orice circumstanțe, acțiunea în restituire se prescrie în termen de treizeci de ani de la data la care obiectul cultural a părăsit ilegal teritoriul statului membru solicitant.

Totuși, în cazul obiectelor care fac parte din colecțiile publice[15] și al obiectelor care fac parte din inventarele instituțiilor ecleziastice sau al altor instituții religioase din statele membre în care aceste obiecte fac obiectul unei protecții speciale în conformitate cu legislația internă, acțiunea în restituire se prescrie în termen de 75 de ani, cu excepția cazului în care acțiunea este imprescriptibilă în statul membru solicitant sau a cazului existenței unor acorduri bilaterale între statele membre implicate care stabilesc un termen mai mare de 75 de ani.[16]

(b) Statul solicitant nu efectuează plata despăgubirilor în termenul legal

Dreptul statului solicitant de a intra în posesia bunului cultural se prescrie în termen de 3 ani de la data la care hotărârea judecătorească prin care se dispune restituirea bunului respectiv a rămas definitivă, dacă în acest termen statul membru reclamant nu plătește despăgubirile.[17]

(c) Acord amiabil cu statul membru solicitant

Convenția UNIDROIT din 1995 prevede și unele soluții alternative la plata compensației cumpărătorului de bună-credință. Astfel, art. 6 alin. (3) prevede că posesorul care trebuie să înapoieze bunul cultural pe teritoriul acelui stat va putea, de comun acord cu statul solicitant, ca în locul compensației: (i) să rămână proprietar al bunului; sau (ii) să transfere proprietatea, cu titlu oneros sau gratuit, unei persoane, la alegerea sa, rezidentă în statul solicitant și care să prezinte garanțiile necesare. O asemenea soluție nu este prevăzută de Directiva nr. 2014/60/UE. Totuși, având în vedere că un număr mare de state din UE sunt parte la Convenția UNIDROIT (inclusiv Franța și România) negocierea unei asemenea soluții ar trebui sa fie posibilă.[18]

Mai mult decât atât, în concluziile sale privind prevenirea și combaterea infracțiunilor împotriva bunurilor culturale adoptate la 13-14 decembrie 2011, Consiliul Uniunii Europene a recomandat statelor membre să aibă în vedere ratificarea Convenției UNESCO privind mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate a bunurilor culturale, semnată la Paris la 17 noiembrie 1970 și a Convenției UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, semnată la Roma la 24 iunie 1995.[19]

3. Criterii de apreciere a diligenței cumpărătorului

Având în vedere dificultatea probării standardului diligenței, ar trebui avute în vedere mai multe criterii neexhaustive, care ar oferi o flexibilitate de interpretare cât mai potrivită pentru circumstanțele concrete ale cazului. Astfel, pentru a determina dacă posesorul a depus diligența necesară, se poate ține cont de toate circumstanțele achiziției, printre care:
– documentația privind proveniența obiectului;
– autorizațiile de ieșire necesare în temeiul legislației statului membru solicitant;
– natura părților;
– prețul plătit;
– eventuala consultare de către posesor a registrelor accesibile privind obiecte culturale furate precum și
– orice informații pertinente pe care acesta ar fi putut să le obțină în mod rezonabil sau de orice alt demers pe care o persoană rezonabilă l-ar fi întreprins în aceleași circumstanțe.[20]

Astfel, unele dintre aspectele pe care trebuie să le aibă în vedere cumpărătorul sunt următoarele:

(i) Stabilirea faptului dacă bunul supus vânzării face sau nu parte din patrimoniul cultural al unui stat și solicitarea documentației privind proveniența bunului

În primul rând, intenția de a achiziționa un obiect de artă plastică care prezintă indicii rezonabile că ar fi de o importanță semnificativă din punct de vedere valoric și cultural trebuie să suscite și anumite dubii în privința dreptului vânzătorului de a înstrăina un asemenea bun. Prin urmare, ar fi util cumpărătorilor să acceseze informațiile publice referitoare la obiectele culturale clasificate sau definite de statele membre ca bunuri din patrimoniul național[21]. Multe state au organizat asemenea registre, anexa nr. 1 a Studiului privind prevenirea și combaterea traficului ilicit de bunuri culturale în Uniunea Europeană conținând informații în acest sens.[22]

De asemenea, cumpărătorul ar trebui să insiste asupra prezentării de către vânzător a titlului său privind bunul supus vânzării. Unele registre naționale indică și proprietarul bunului cultural.

(ii) Consultarea registrelor obiectelor de artă furate/dispărute

În scopul facilitării luptei cu criminalitatea în domeniul artei, precum și în scopul restituirii obiectelor de artă furate /dispărute, au fost create diferite registre în care sunt introduse obiectele respective. De asemenea, acestea sunt de o utilitate deosebită pentru cei care achiziționează obiecte de artă, consultarea prealabilă a registrelor oferindu-le posibilitatea de a vedea dacă bunul respectiv poartă sau nu urmele unei activități ilicite.

Mai mult decât atât, unele asociații impun consultarea acestor registre. Spre exemplu, Codul de Etică al TheInternational Association of Dealers in Ancient Art (IADAA)[23] prevede că o condiție obligatorie pentru a fi membru al acestei asociații este ca membrii IADAA să verifice articolele care vor fi vândute la un preț mai mare de 5.000 € (sau echivalentul în moneda locală) în registrele obiectelor de artă furate sau dispărute, recunoscute de asociație, cu excepția cazului în care obiectul a fost deja verificat. Un alt exemplu este Codul de Etică al The Swiss Association of Dealers in Arts and Antiques (SADAA), care prevede că consultarea Art Loss Register în situația unor achiziții care depășesc 25.000 de franci elvețieni este obligatorie.[24]

Care sunt registrele pe care cumpărătorul le poate consulta? Putem menționa următoarele:
– Organizația Internațională Interpol a creat o bază de date privind obiectele de artă declarate furate. La data de 1 martie 2018, în această bază figurau aproximativ 51.000 obiecte care în mod oficial au fost declarate furate.[25] Spre exemplu, la data de 16 octombrie 2012, Interpol a anunțat despre furtul a 7 picturi din muzeul danez Kunsthal, Rotterdam, de către 3 cetățeni români care au transportat bunurile pe teritoriul României: Claude Monet – „Waterloo Bridge, London” (1901); Claude Monet – „Charing Cross Bridge” (1901); Pablo Picasso – „Harlequin Head” (1971); Henri Matisse – „Reading Girl in White and Yellow” (1919); Paul Gauguin – „Girl in Front of Open Window” (1888); Meyer de Haan – „Self-Portrait” (1889-1891); Lucian Freud – „Woman with Eyes Closed (2002); [26]
– Biroul Federal de Investigații din cadrul Departamentului de Justiție al Statelor Unite ale Americii (FBI) deține National Stolen Art File[27], un registru care cuprinde bunuri culturale furate, introduse în registru la cererea autorităților americane sau străine;
– International Council of Museums a elaborat Red List Database[28], care cuprinde, printre altele și obiecte de artă plastică;
– Registre asemănătoare există și la nivel național în multe state;[29]
– Există instituții private care dețin registre ale obiectelor de artă furate/pierdute. Unul dintre cele mai populare este Art Loss Register (ALR), cea mai mare bază de date privată, înființată în 1990 la Londra de actori importanți din industria asigurărilor și piața obiectelor de artă.[30] Printre serviciile prestate de instituție sunt: (i) efectuarea căutărilor ALR pentru a afla dacă un obiect de artă a fost înregistrat ca fiind furat, dispărut, dacă face obiectul unui litigiu, dacă sunt raportate probleme privind autenticitatea etc; (ii) raportarea furtului sau pierderii unui obiect de artă pentru înregistrarea în ALR; (iii) efectuarea studiului privind proveniența unui obiect de artă. Aceste servicii sunt livrate eficient folosind tehnologii IT de ultimă oră și o echipă de istorici profesioniști în domeniul artei. Printre obiectele de artă recuperate de această se numără: Matisse Bronze Sculpture[31], câteva opere ale lui Francis Bacon etc.[32]
– Un alt exemplu este International Foundation for Art Research[33], o organizație non-profit fondată în 1969, care oferă informații privind autenticitatea, proprietatea, furtul și alte probleme artistice, legale și etice referitoare la obiectele de artă;
– Un alt proiect creativ este „The museum of stolen art”, o aplicație pe telefon sub forma unui spațiu virtual dedicat obiectelor de artă care au fost furate, pierdute etc. Prin intermediul aplicației, te poți angaja într-un tur virtual într-un muzeu care conține asemenea obiecte de artă;[34]
– Merită menționat și The central Registry of Information on Looted Culturat Property 1933-1945[35] conține informații referitoare la obiectele de artă confiscate de regimul nazist în perioada celui de-al doilea război mondial.

(iii) Natura părților

Directiva nr. 2014/60/UE și Convenția UNIDROIT din 1995 doar fac referire la calitatea părților ca fiind un criteriu de stabilire a diligenței fără a oferi mai multe detalii în acest sens, însă considerăm că se referă la distincția între cumpărătorii profesioniști pe piața obiectelor de artă și cei neprofesioniști.

Ca regulă generală în dreptul românesc, potrivit art.1.480 Cod civil debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel, iar în cazul unor obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate. Astfel, spre exemplu, o casă de licitații, o galerie sau un muzeu, ar avea mai multe resurse să investigheze istoricul unui tablou decât o persoană care achiziționează ocazional obiecte de artă. Prin urmare, nivelul standardului obligației de diligență urmează a fi analizat prin raportate la faptul dacă persoanele implicate sunt prezente în mod constant pe piața obiectelor de artă (galerii, muzee, case de licitație) sau nu, fiind mai exigent în primul caz.

De exemplu, Codul de Etică al International Council of Museums[36] prevede la pct. 2.3 că înainte de achiziție trebuie să se depună toate eforturile pentru a se asigura că orice obiect sau specimen oferit pentru cumpărare, cadou, împrumut sau schimb nu a fost obținut ilegal sau exportat din țara sa de origine sau dintr-o țară intermediară în care ar fi putut fi deținut legal (inclusiv țara proprie a muzeului). În această privință, ar trebui să stabilească istoricul complet al articolului de la descoperire sau producție. Cercetările de proveniență au devenit o preocupare majoră pentru toți actorii de pe piață.

De asemenea, Codul de Etică al Association of Art Museum Directors[37] prevede că un director de muzeu nu ar trebui să permită achiziționarea unui obiect care a fost furat, scos de pe teritoriul unui stat în contradicție cu tratatele sau convențiile internaționale la care Statele Unite sunt semnatare sau importat ilegal. Asociația a adoptat și un Ghid privind Achiziția Materialelor Arheologice și Artei Antice.

În fine, registrele obiectelor de artă furate sau pierdute sunt în mod clar instrumentul cheie de cercetare a provenienței, iar diferitele coduri de etică indică faptul că consultările lor devin practici standard pe piață. Se pune întrebarea dacă aceste cerințe se aplică și participanților ocazionali la piața de artă. Având în vedere că multe registre sunt ușor accesibile și cunoscute din ce în ce mai mult de publicul larg, ar putea fi doar o chestiune de timp până când instanțele judecătorești vor confirma obligația de a consulta o bază de date și pentru cumpărătorul cu mai puțină experiență.[38]

(iv) Verificarea autorizațiilor de export

Regimul special de protecție a bunurilor culturale presupune și anumite restricții în ceea ce privește exportul acestora. Scoaterea din țară, pe orice cale, a bunurilor culturale mobile pentru care nu s-a obținut certificatul de export temporar sau definitiv, eliberat în condițiile legii, constituie operațiune de export ilegal. Astfel, este important ca cumpărătorul să se asigure că bunul nu se află doar temporar pe teritoriul României. În acest scop, ar trebui să solicite vânzătorului prezentarea certificatului de export și să vadă dacă acesta autorizează o operațiune temporară sau definitivă. La nivelul Uniunii Europene, exportul bunurilor culturale în afara teritoriului vamal al Comunității face obiectul unei licențe de export, ce trebuie prezentată în sprijinul declarației de export, în momentul efectuării formalităților vamale de export la biroul vamal abilitat să accepte respectiva declarație[39].

Dacă exportul a fost autorizat temporar, este clar că vânzătorul nu putea să înstrăineze bunul. Dacă exportul a fost autorizat definitiv, unele legislații (printre care și cea românească) prevăd că acest lucru este posibil numai în cadrul unui schimb de bunuri culturale, cu valoare și semnificație comparabile.

(v) Identificarea situațiilor suspecte și a riscurilor

Spre exemplu, The Council for the Prevention of Art Theft din Regatul Unit al Marii Britanii a elaborat un cod dedue diligence (CoPat).[40] Pentru a preveni comerțul ilicit cu artă și antichități furate, CoPaT oferă următoarele recomandări cumpărătorului:
– Să solicite vânzătorului să furnizeze numele și adresa, să semneze un formular datat care să identifice obiectul vânzării, să confirme că acesta este proprietatea vânzătorului și că este autorizat să vândă;
– Să fie suspicios cu privire la orice obiect cultural al cărui preț solicitat nu echivalează cu valoarea sa de piață;
– Dacă există motive de a crede că obiectul ar putea fi furat, să încerce să păstreze obiectul cât timp anchetele sunt în derulare, să contacteze ofițerul responsabil de artă și antichități din cadrul poliției locale, să verifice dacă obiectul de artă nu se regăsește în registrul obiectelor furate, iar dacă situația de incertitudine se menține, să refuze achiziționarea bunului;
– Să privească în mod sceptic solicitarea de a plăti cash și să evite o asemenea metodă atât timp când nu există motive plauzibile;
– Să opteze pentru metodele de plată care oferă o pistă de audit etc.

Responsible Art Market[41] a elaborat Art Transaction Due Duligence Toolkit. Checklist[42], un set de aspecte și criterii care urmează a fi avute în vedere la tranzacționarea obiectelor de artă.

Printre situațiile de risc enunțate în acest ghid și care ar trebui avute în vedere de către cumpărător se numără:
– obiectul de artă este prezentat cu un număr limitat de documente sau fără documente privind proveniența;
– vânzătorul este șovăitor în ceea ce privește prezentarea scrisă a probelor privind proveniența obiectului de artă;
– obiectul este cunoscut ca fiind fals;
– există un comentariu negativ al pieței privind obiectul respectiv;
– documentația însoțitoare (de ex. autorizații, licențe de export, documente de proveniență) pare a fi falsă;
– schimbarea inexplicabilă a proprietarilor obiectului de artă;
– vânzătorul își schimbă versiunea privind modalitatea în care a achiziționat obiectul;
– obiectul de artă cade sub incidența unor restricții privind comercializarea;
– prezența neobișnuită de fluorescență sub lumină UV; obiectul are restaurări inexplicabile sau extinse, etc.

Ipoteza B

1. Definirea problemei

În continuare vom aborda două cazuri practice.

În primul caz, cumpărătorul intenționează să achiziționeze un tablou care constituie un bun cultural clasat în patrimoniul cultural național mobil, care a fost furat sau este înstrăinat de proprietar cu încălcarea regimului special de protecție aplicabil.

În al doilea caz, cumpărătorul intenționează să achiziționeze pe Internet sau de la târgul din oraș un tablou pe care vânzătorul l-a moștenit de la bunicul său care picta în mod ocazional, pentru relaxare în timpul liber, sau tablouri pe care l-a pictat chiar el sau altcineva fără a avea cunoștințe teoretice sau un talent nativ în domeniu. Sunt acestea bunuri culturale? Cum apreciem semnificația artistică în domeniul artei plastice? Se aplică și în această situație regimul special de protecție instituit de Legea nr. 182/2000?

Răspunsul la aceste întrebări este important, având în vedere anumite obligații instituite de această lege, printre care: obligația ca vânzările publice a bunurilor culturale să fie făcute doar prin operatori autorizați de Ministerul Culturii, obligația de obținere a certificatului de export dacă se dorește scoaterea bunului din țară etc. Un răspuns afirmativ la aceste întrebări ar părea să ofere legii o aplicare posibil prea extinsă, iar unul negativ o aplicare posibil prea restrânsă, din perspectiva scopului reglementării. Prin urmare, este foarte importantă stabilirea domeniului de aplicare al Legii nr. 182/2000.

2. Domeniul de aplicare al Legii nr. 182/2000

Legea operează în contexte diferite cu următoarele noțiuni: (i) bunuri culturale; (ii) bunuri din patrimoniul cultural național mobil; (iii) bunuri clasate.

Cele mai multe probleme practice apar în legătură cu distingerea între bunurile culturale în general și bunurile din patrimoniul cultural național mobil, având în vedere că legea le definește doar pe cele din urmă, așa cum se va detalia în continuare:

– Patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală.[43] Bunurile aparținând patrimoniului cultural național mobil fac parte, în funcție de importanța sau de semnificația lor din (a) tezaurul sau (b) fondul patrimoniului cultural național mobil.[44]

– Prin clasare, se înțelege procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural mobil tezaur (valoare excepțională pentru umanitate) sau fond (valoare deosebită pentru România), în funcție de anumite standarde calitative sau cantitative în baza cărora se evaluează semnificația sau importanța culturală a bunurilor mobile și se determină categoria juridică a patrimoniului cultural național din care fac parte aceste bunuri.[45] Printre criteriile avute în vedere în cadrul expertizei sunt: valoarea istorică și documentară, valoarea memorială, autenticitatea, autorul, atelierul sau școala, calitatea formală. Evaluarea se face în baza unui punctaj: (i) dacă suma finală a punctelor valorice este cuprinsă între 200 și 350, bunul se clasează în categoria juridică fond a patrimoniului cultural național, iar (ii) dacă suma finală este de peste 350 de puncte valorice, bunul în cauză se clasează în categoria juridică tezaur a patrimoniului cultural național.[46] Prin urmare, dacă în urma expertizei bunul acumulează mai puțin de 200 de puncte, acesta nu va fi clasat.

– Bunurile care nu pot fi clasate. Operele de artă plastică și fotografică, operele de artă decorativă sau de cult, operele cu caracter etnografic, ale meșteșugarilor populari, precum și alte opere create de autori în viață nu pot face obiectul clasării. De asemenea, aceste bunuri culturale pot fi exportate definitiv sau temporar și înstrăinate fără nicio restricție. Prin urmare, ați fi putut cumpăra, de exemplu, pictura „Christ” a lui Adrian Ghenie (vândută la Artmark în 2016 la un preț de 125 000 euro) fără a fi obligat să respectați anumite restricții prevăzute de Legea nr. 182/2000 în timpul vânzării sau după vânzare, atât timp cât autorul este în viață. Aceste bunuri nu fac obiectul acestui articol.

– Bunurile culturale mobile. De această dată, Legea nu definește ce sunt bunurile culturale mobile, precum a făcut-o în cazurile de mai sus, deși folosește termenul. În câteva locuri, legea operează cu sintagma bunuri culturale susceptibile de a fi clasate.[47] Se pare că prin bunuri culturale mobile legiuitorul înțelege o categorie mai largă, care ar putea cuprinde toate bunurile enumerate la art. 3 alin. 2 din Legea nr. 182/2000 susceptibile de a fi introduse în patrimoniul cultural național mobil prin procedura clasării (adică în legătură cu cate se poate ridica, cel puțin la nivel teoretic, chestiunea unui eventuale clasări).[48]

Într-o speță, Tribunalul Neamț a menționat că noțiunea de „bunuri culturale mobile” la care legea face referire nu este identică cu cea de „bunuri care alcătuiesc patrimoniul cultural național mobil”, reglementată de art. 3 din aceeași lege. Între cele două categorii de bunuri există o relație de tipul gen-specie, bunurile culturale mobile aflate în proprietatea privată putând fi susceptibile de a fi clasate în patrimoniul cultural național (Hotărârea Nr. 1427/2018 din 30.10.2018, Tribunalul Neamț). În același sens, Judecătoria Cluj Napoca a menționat că se observă din cuprinsul dispozițiilor Legii nr.182/2000 că textul face referire în mod expres la bunurile culturale mobile clasate într-una din cele două categorii în anumite articole, pe când în altele se referă doar la bunurile culturale mobile, rezultând astfel faptul că cele două noțiuni nu sunt identice (Hotărârea nr. 3330/2015 din 06.02.2015, Judecătoria Cluj Napoca).

Prin urmare, ar părea că „bunurile culturale mobile” nu sunt echivalente/identice cu „bunurile din patrimoniul cultural național mobil”, iar din faptul că legea face referire la ambele categorii, instituind obligații specifice, rezultă că ambele categorii sunt supuse regimului de protecție al Legii nr. 182/2000. De asemenea, trebuie să pornim de la prezumția că utilizarea unor termeni diferiți de către legiuitor a fost făcută cu scopul de a distinge între două concepte diferite.

Totuși, din perspectiva celei de-a doua situații prezentate mai sus (vânzarea unui tablou personal sau al unui autor necunoscut ca artist), o asemenea interpretare ar putea să genereze atât pentru vânzători, cât și pentru cumpărători, sarcini disproporționate. Cum ar putea aceștia să determine dacă tranzacția lor se referă la un bun cultural în sensul Legii nr. 182/2000, mai ales din perspectiva stabilirii a ceea ce înseamnă bunuri cu semnificație artistică, precum operele de artă plastică. Sunt ei în măsură să aprecieze asta sau trebuie să facă demersuri birocratice de fiecare dată când intenționează să înstrăineze/cumpere un bun care în mod ipotetic s-ar putea încadra în noțiunea de bun cultural mobil? Poate fi atât de plenar interesul statului de a interveni și în aceste situații? Se pare că este, cel puțin din practica instanțelor naționale la care ne vom referi mai jos.

3. Unele restricții impuse de Legea nr. 182/2000 la vânzarea și exportul bunurilor culturale

3.1. Restricții privind vânzarea publică a bunurilor culturale

Aproximativ 65% din vânzările de pe piața românească de artă circulă prin licitație publică și 35% prin galerii, dealeri și târguri de artă. Vânzările private prin dealeri acoperă aproximativ10% din piața de artă, segment în descreștere, foarte puțini dintre dealeri fiind înregistrați și autorizați de Ministerul Culturii, cu vulnerabilități în consecință (la nivel de capacitate de expertiză și garantare, documente contractuale și fiscalizare etc.).[49]

Art. 35 alin. (1) prevede că vânzarea publică a bunurilor culturale mobile, aflate în proprietate privată, sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin operatori economici autorizați de Ministerul Culturii, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor. Din această prevedere, rezultă mai multe aspecte care ar trebui lămurite:
– Care este domeniul de aplicare al art. 35 alin. (1) din Legea nr. 182/2000;
– Ce înțelegem prin noțiunea de vânzare publică;
– Care este sancțiunea în cazul în care vânzarea publică nu se face de către sau prin intermediul unui operator autorizat;
– Care este regimul juridic al unei vânzări care nu este publică.

(a) Domeniul de aplicare al art. 35 alin. (1) din Legea nr. 182/2000

În continuarea discuției din secțiunea precedentă, practica judiciară aferentă art. 35 alin. (1) este neunitară cu referire la faptul dacă vânzarea publică prin operatori autorizați se referă doar la bunurile clasate sau și la cele neclasate:

– Opinia că art. 35 se referă la toate bunurile culturale

Judecătoria Cluj Napoca a constatat într-o speță că din cuprinsul art.35 alin.1 din Legea nr.182/2000 rezultă că acesta se referă la vânzarea publică a bunurilor culturale mobile aflate în proprietate privată, nefiind necesar ca aceste bunuri să fie deja clasate. Mai mult, instanța a apreciat că această diferențiere rezultă și din cuprinsul alineatului 5 al aceluiași articol, care stipulează că operatorii economici autorizați să comercializeze bunuri culturale mobile au obligația de a înștiința în scris serviciile publice deconcentrate ale Ministrului Culturii despre existența unor bunuri susceptibile de a fi clasate (Hotărârea nr. 3330/2015 din 06.02.2015, Judecătoria Cluj Napoca).

În același sens, într-o speță în care la târgul de la Negreni petentul a expus la vânzare 89 de tablouri fără a fi autorizat de Ministerul Culturii pentru a desfășura comerț cu bunuri culturale mobile, în condițiile prevăzute de art. 35 din Legea 182/2000, Judecătoria Huedin a constatat că raportat la aceste dispoziții legale, este evident că bunurile mobile la care se referă legea nu sunt doar cele incluse în patrimoniul cultural național, iar petentul avea obligația să obțină autorizarea potrivit celor expuse anterior (Hotărârea nr. 219/2015 din 18.03.2016, Judecătoria Huedin).

– Opinia că art. 35 se referă doar la bunurile clasate

Judecătoria Suceava a apreciat într-o altă speță că având în vedere că bunurile oferite spre vânzare nu făceau parte din patrimoniul cultural național la acel moment, în condițiile în care nu s-a probat faptul că s-a urmat cu privire la aceste bunuri procedura de clasare, vânzarea acestor bunuri nu era supusă prevederilor art. 35 alin. 1 din Legea nr. 182/2000. (Hotărârea nr. 3308/2017 din 07.08.2017, Judecătoria Suceava).

În același sens, Judecătoria Cluj Napoca a apreciat într-o speță că întrucât bunurile confiscate nu pot fi incluse în patrimoniul cultural național mobil, este nejustificată întocmirea procesului verbal pe motiv că petentul nu ar fi respectat condițiile legale de comercializare a unor asemenea bunuri, respectiv că nu ar fi deținut autorizația la care se referă art. 35 din Legea nr. 182/2000 (Hotărârea nr. 14691/2013 din 14.11.2013, Judecătoria Cluj Napoca).

În ceea ce ne privește, considerăm că textul de lege se referă atât la bunurile culturale clasate, cât și la cele neclasate, din următoarele considerente:

– În primul rând, textul de lege se referă la bunurile culturale mobile aflate în proprietate privată, fără a face vreo mențiune referitoare la bunurile clasate. Prin urmare, se pare că textul de lege se referă la categoria largă de bunuri culturale, chiar și acelea care nu sunt clasate. Or, după cum am văzut, atunci când legiuitorul a dorit să specifice că o anumită normă se referă la bunurile clasate, a menționat expres acest fapt. De asemenea, concluzia este susținută și de faptul că alin. (5) prevede că operatorii economici au obligația de a înștiința în scris, în termen de 5 zile de la data ofertei, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii despre existența unor bunuri susceptibile de a fi clasate.

– În al doilea rând, concluzia este susținută și de modificările pe care le-a suferit art. 35 alin. (1), redate mai jos:

Se poate observa că legiuitorul a modificat acest articol eliminând din versiunea inițială referirea la bunuri clasate, ceea ce indică intenția de a extinde domeniul de aplicare al art. 35 (1) la toate bunurile culturale mobile.

(b) Noțiunea de vânzare publică

Legea nr. 182/2000 nu definește noțiunea de vânzare publică. Prin urmare, am apelat la interpretarea dată de instanțele judecătorești. Practica judiciară aferentă art. 35 alin. (1) se referă în marea majoritatea a cazurilor la situațiile în care anumite bunuri (printre care, de cele mai multe ori, tablouri) sunt vândute la târgurile din localitate, în piețe, la anumite expoziții, la licitație sau pe Internet. Prin urmare, vânzare publică ar fi acea vânzare accesibilă unui număr nelimitat de persoane care pot cumpăra bunul respectiv.

(c) Sancțiunea nerespectării art. 35 alin. (1) din Legea nr. 182/2000

(i) Sancțiuni contravenționale

Capitolul XI din Legea nr. 182/2000, care reglementează contravențiile și infracțiunile în această materie, nu face referire la vreo contravenție pentru încălcarea art. 35 alin. (1). Majoritatea cazurilor practice la care facem referire în acest articol se referă la aplicarea sancțiunii contravenționale potrivit art. 1 lit. (a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite. Conform acestui text de lege, reprezintă contravenție activitatea de comerț fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege. Fiind o normă de trimitere, în cazul analizat condițiile stabilite de lege ar fi tocmai cele referitoare la obligația reglementată de Legea 182/2000 ca orice vânzare publică a bunurilor culturale mobile să se facă prin intermediul operatorilor autorizați.

Acest text de lege este interpretabil în ceea ce privește natura și caracterul activității desfășurate. Astfel, având în vedere faptul că Legea nr. 12/1990 se referă la activitatea de comerț, s-ar putea interpreta că textul de la art. 1 lit. (a) nu s-ar aplica în situația în care proprietarul vinde ocazional un tablou, aceasta neputând fi considerată o activitatea de comerț ci doar o tranzacție punctuală; prin urmare, sancțiunea contravențională s-ar aplica persoanelor care în mod repetat sau ca activitate profesională vând bunuri culturale.

Și practica judiciară pare a fi în acest sens. Într-o speță, Judecătoria Suceava a apreciat că intenția legiuitorului în reglementarea contravențiilor enunțate mai sus a fost de a sancționa o acțiune efectuată în procesul realizării unei profesiuni comerciale sau cu titlu excepțional un act care a avut loc între necomercianți, în cazul în care, prin natura sa, una din părți își fundamentează existența pe exercitarea unei activități comerciale (Hotărârea nr. 871/2015 din 16.02.2015, Judecătoria Suceava). În același sens, Judecătoria Reșița a apreciat că având în vedere faptul că petenta nu are ca obiect de activitate comerțul cu bunuri culturale mobile, nu există în sarcina acesteia obligația de a deține autorizația de vânzare a bunurilor culturale mobile, prevăzută de art. 35 din Legea nr. 182/2000 (Hotărârea nr. 748/2013 din 01.03.2013, Judecătoria Reșița).

Cu toate acestea, nu putem exclude și o interpretare mai largă în care noțiunea de „comerț” ar însemna orice vânzare. Interpretarea are sens prin raportare la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 care se referă la orice vânzare a bunurilor culturale mobile aflate în proprietate privată, până la urmă scopul acestei legi fiind să controleze circuitul obiectelor de artă indiferent de forma sau frecvența actelor de înstrăinare (un dealer autorizat ar putea la fel de bine sa efectueze numai tranzacții cu opere minore, cum ar putea un proprietar nespecializat să vândă o singură dată un tablou de mare valoare moștenit, spre exemplu) . Prin urmare, odată ce practica face referire la art. 35 alin. (1), care nu specifică faptul că activitatea de vânzare (comerț) să fie realizată în mod repetat sau constant / cu caracter de continuitate, o interpretare posibilă și aparent rezonabilă ar putea fi și aceea că domeniul de aplicare a art. 1 lit. (a) din Legea nr.12/ 1990 în privința bunurilor culturale ar acoperi ambele situații.

(ii) Sancțiuni civile

Ne interesează în mod special care va fi soarta tranzacției atunci când proprietarul bunului cultural îl înstrăinează fără respectarea art. 35 alin. (1). Primul gând în această situație este sancțiunea nulității contractului, mai precis o nulitate virtuală, nefiind prevăzută expres de lege[50]. Pentru a determina natura nulității trebuie să identificăm și natura interesului ocrotit prin această normă: dacă interesul ocrotit este general, contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale este nul (art. 1247 alin. (1) Cod civil), dacă interesul ocrotit este unul particular, contractul este anulabil (art. 1248 alin. (1) Cod civil). Distingem două situații unde analiza naturii interesului poate comporta nuanțe diferite:

– Bunul supus vânzării face parte din patrimoniul cultural național mobil (este clasat în fond sau tezaur). În această situație, considerăm că interesul este în mod clar unul general, anume acela de a proteja patrimoniul cultural național mobil printr-un ansamblu de măsuri, inclusiv cu caracter juridic (art. 2 alin. (4) din Legea nr. 182/2000). Mai mult decât atât, conform alin. (2) al aceluiași articol, exercitarea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, precum și a dreptului de administrare asupra unui bun din patrimoniul cultural național mobil este supusă reglementărilor prezentei legi. Prin urmare, nerespectarea art. 35 alin (1), ar putea duce la o nulitate absolută virtuală a contractului de vânzare, cu toate consecințele care decurg de aici.

– Bunul supus vânzării nu face parte din patrimoniul cultural național mobil (adică nu este clasat). Și în această situație considerăm că sancțiunea ar trebui să fie tot nulitatea absolută, deși nu mai avem un criteriu indiscutabil, obiectiv, precum cel al clasării pre-existente. Astfel, scopul instituirii obligației ca vânzarea publică să se facă prin operatori autorizați, este ca statul (prin Ministerul Culturii) să monitorizeze nu numai bunurile culturale clasate dar și pe cele susceptibile de a fi clasate. Mai mult decât atât, una dintre modalitățile de a proteja patrimoniul cultural este procedura de clasare, care este demarată din oficiu pentru bunurile culturale mobile care fac obiectul unei vânzări publice prin licitație sau prin intermediul unui agent autorizat (art. 11. 1, pct. c) din Legea nr. 182/2000).

(d) Aprecierea bunului ca fiind cultural – cine o poate face?

Având în vedere aplicabilitatea largă a Legii nr. 182/2000, cum ar putea proprietarul să-și dea seama că bunul său face parte din categoria bunurilor culturale și că ar trebui să respecte condiția vânzării prin operator autorizat și, după cum vom vedeam mai jos, să obțină certificatul de export dacă vrea să scoată bunul în afara țării? În general, cine poate aprecia că un bun cade sub incidența Legii nr. 182/2000?

Soluția pare a fi că proprietarii oricărui bun menționat la art. 3 din Legea nr. 182/2000, care ar putea prezenta o valoare culturală și artistică, ar trebui să se informeze cu privire la obligațiile pe care le au în raport cu aceste bunuri și să le respecte întocmai, indiferent de inconvenientele birocratice inerente, inclusiv prin apelarea la experți în caz de dubiu pentru a stabili calitatea de bun cultural al unui obiect înainte de efectuarea tranzacției preconizate. Desigur, nu este cea mai fericită soluție, atrăgând o aplicare a principiului nemo censetur legem ignorare dusă oarecum la extrem, dar neclaritatea legii nu pare să ofere alte variante de protecție echivalentă.

În acest sens, spre exemplu, Judecătoria Brașov a reținut că “deși susținerile petentei sunt în sensul că nu a știut că pentru comercializarea celor 17 monede este necesară obținerea autorizației de la Ministerul Culturii, aceste apărări nu sunt apte a înlătura elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 35 din Legea nr. 182/2000”(Hotărârea nr. 9951/2014 din 08.09.2014, Judecătoria Brașov). Trecând peste greșita referire la o contravenție prevăzută la art. 35 (după cum vom explica mai jos), importantă este abordarea instanței în sensul că necunoașterea faptului că bunurile culturale trebuie vândute doar prin operatori autorizați nu înlătură aplicarea sancțiunii, fără a lua în discuție definiția legală extrem de generică a noțiunii de bun cultural.

În materie contravențională, pe de o parte, art. 77 din Legea nr. 182/2000 prevede că constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 75 din această lege se fac de specialiștii serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii, asistați, la cerere, de organele de poliție. Pe de altă parte, art. 75 din Legea nr. 182/2000 nu se referă la încălcarea art. 35 alin. (1). Tocmai de aceea se pare că practica a mers pe sancționarea în baza Legii nr. 12/1990.

Astfel, într-o speță, Judecătoria Suceava a menționat că nerespectarea acestui articol nu constituie contravenție potrivit art. 78 din Legea 182/2000, unde sunt reglementate contravențiile referitoare la această lege (Hotărârea nr. 871/2015 din 16.02.2015, Judecătoria Suceava).

Însă constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor în baza Legii nr. 12/1990 se face de către funcționării din aparatul de specialitate al primarului, de organele Direcției generale antifraudă fiscală, de organele controlului financiar și de personalul Poliției Române, Jandarmeriei Române și Poliției de Frontieră Române. Astfel, se ajunge în situația paradoxală în care constatarea și aplicarea sancțiunilor într-un domeniu care necesită expertiză specializată s-ar face de agenți constatatori care nu dețin o asemenea expertiză.

Practica judecătorească este neunitară și de această dată. Astfel, într-o speță, Judecătoria Huedin a considerat că “agentul constatator nu avea abilitatea necesară de a constata, prin propriile simțuri, dacă monedele expuse de petent spre comercializare făceau sau nu parte din patrimoniul cultural național mobil și, pe de altă parte, în măsura în care această constatare putea fi făcută prin alt mod decât cu propriile simțuri, nu avea competența de a constata contravenții sau aplica sancțiuni cu privire la o astfel de categorie de bunuri” (Hotărâre nr. 120/2018 din 15/02/2018 Judecătoria Huedin).

În sens contrar, Judecătoria Gura Humorului a considerat în altă speță că, “față de constatările agentului constatator și specificațiile petentului în anunțul postat și față de probatoriul administrat și dispozițiile legale indicate instanța apreciază că bunul la care se face referire este un bun cultural mobil susceptibil de a aparține patrimoniului cultural național” (Hotărârea nr. 873/2014 din 23.09.2014, Judecătoria Gura Humorului).

În fine, într-o speță, Judecătoria Suceava a “constatat raportat la Legea 182/2000 si la normele de aplicare a acesteia adoptate prin Hotărârea nr. 886 din 20 august 2008 că intimata (inspectoratul de poliție) avea sarcina de a dovedi faptul că vioara este bun cultural mobil care face parte din patrimoniul cultural național“ (Hotărârea nr. 871/2015 din 16.02.2015, Judecătoria Suceava).

Trecând peste practica neunitară și neclaritatea legislației, înainte de aplicarea oricărei sancțiuni referitoare la încălcarea prevederilor Legii nr. 182/2000, ar trebui să se stabilească dacă bunul despre care este vorba are importanță suficientă pentru a fi calificat bun cultural și să se aibă în vedere niște criterii suficient dar nu excesiv de largi, pentru a asigura o protecție eficientă a bunurilor de valoare fără a transforma acest scop perfect valid într-o procedură de control birocratic lipsită de mize practice.

Problema aici este că legea oferă doar o descriere generală, nu și criterii cuantificabile pentru determinarea naturii de bunuri culturale (ar fi și greu în acest domeniu unde nu se lucrează cu valori ușor cuantificabile). Totuși, avem un sistem de punctaj reglementat de legislație în procedura de expertizare pentru clasare, care poate servi drept ghid în acest sens. În orice caz, probabil un expert ar fi cel mai în măsură să stabilească dacă un bun este bun cultural, iar instanța ar trebui să țină seama de opinia expertului. În opinia noastră, o interpretare rezonabilă ar fi că procedurile și restricțiile din Legea nr. 182/2000 s-ar aplica doar acelor bunuri cu o anumită valoare culturală, oarecum în marja conceptului de bunuri susceptibile de a fi clasate, mergând pe interpretarea că legea are în vedere identificarea și protejarea bunurilor de patrimoniu indiferent dacă acestea sunt sau nu formal recunoscute ca atare prin clasare.

Desigur, proprietarul unui bun care dorește să îl vândă sau exporte este primul interesat să facă el însuși o asemenea evaluare, în funcție de care să decidă parcurgerea sau nu a procedurilor reglementate de Legea nr. 182/2000. Ulterior, agentul constatator (oricare ar fi acesta) care aplică o sancțiune va trebui să poată dovedi calitatea de bun cultural, iar în caz de litigiu instanța va decide.

3.2. Vânzarea privată a bunurilor culturale mobile

Din modalitatea în care este formulat textul de lege de la art. 35 alin. (1) nu rezultă obligația ca în toate cazurile bunurile culturale mobile să fie vândute public. Mai degrabă, textul se referă la faptul că în toate cazurile în care vânzarea este publică sau realizată prin intermediar, aceasta trebuie să se facă prin operatori autorizați. Pe de o parte, dacă legiuitorul ar fi urmărit ca vânzarea bunurilor culturale mobile să se facă numai public, acesta ar fi menționat expres acest lucru. Pe de altă parte, dacă ar fi urmărit ca în toate cazurile bunurile culturale să fie vândute prin operatori autorizați, nu s-ar fi referit numai la „vânzarea publică” în textul articolului.

Din păcate, Legea nr. 182/2000 nu face referire la regimul unei tranzacții directe între un vânzător și un cumpărător, care nu cade sub incidența noțiunii de vânzare publică (la care ne vom referi în continuare folosind termenul de „vânzare privată”). Ceea ce ne interesează este faptul dacă regimul juridic special de protecție instituit de Legea nr. 182/2000 se aplică și unor astfel de vânzări private. Răspunsul pare a fi unul pozitiv în contextul în care nu vedem nici un motiv ca interesul statului în protejarea bunurilor culturale mobile să fie diferit în funcție de modalitatea vânzării. Or, regimul special al bunurilor culturale nu este dat de modalitatea de vânzare, ci de semnificația artistică intrinsecă a bunului.

Există un alt articol din Legea nr. 182/2000 care ar putea fi interpretat în sensul susținerii celor arătate mai sus. Astfel, persoanele fizice sau juridice de drept privat, proprietare ale bunurilor culturale mobile clasate, au obligația de a anunța în scris serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii în termen de 15 zile de la data transferării unui astfel de bun în proprietatea altei persoane, precum și de la data instituirii unui drept real asupra unui astfel de bun[51]. Nerespectarea acestei obligații se sancționează cu amenda de la 2.000 la 10.000 lei.[52] Acest text este susceptibil de următoarele interpretări:

(i) Textul se referă la o vânzare privată care urmează a fi notificată de către vânzători (deci, obligația de informare este pusă în sarcina acestora), din care ar rezultă că Legea nr. 182/2000 nu interzice asemenea tranzacții. Această interpretare rezultă din faptul că în cazul vânzărilor publice a bunurilor culturale mobile statul ia cunoștință despre vânzare în toate cazurile, obligația de informare fiind pusă în sarcina operatorilor autorizați (art.35 alin. (5)), așadar obligația de informare de la art. 43 alin. (1) aflată în sarcina proprietarilor s-ar putea referi la o tranzacție în care operatorii autorizați nu sunt implicați, altfel neexistând un interes ca statul să fie informat din două surse diferite (operator și proprietar).

(ii) Textul se referă la orice vânzare indiferent dacă a fost publică sau privată, întrucât interesul protejat – monitorizarea circulației bunurilor clasate și evidența la zi a proprietarilor acestora – este independent de modalitatea de vânzare. Din această perspectivă obligația proprietarilor ar subzista chiar și în cazul unei vânzări publice cumulat cu obligația operatorului autorizat, pentru că una este prealabilă vânzării (obligația de informare a operatorului), iar cealaltă posterioară vânzării (obligația de informare a proprietarului). În plus, statul are un interes suplimentar în legătură cu vânzarea bunurilor culturale clasate în tezaur, care dacă se face la un preț inferior celui oferit de Ministerul Culturii, atrage sancțiunea nulității absolute a vânzării (a se vedea secțiunea următoare).[53]

3.3. Dreptul de preempțiune al statului

În scopul protecției patrimoniului cultural național, statul poate exercita un drept de preempțiune în cazul vânzării bunurilor clasate în tezaur. Cu toate acestea, statul trebuie să-și exercite acest drept în conformitate cu prevederile legale, în caz contrar, existând riscul să încalce art. 1 Protocolul 1 din CEDO, precum s-a întâmplat în speța Beyeler c. Italiei, când statul italian și-a exercitat abuziv acest drept.

(i) În cazul vânzărilor publice

Bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condițiile exercitării dreptului de preempțiune de către statul român, prin Ministerul Culturii, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.[54]

În acest scop, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii sunt obligate să transmită acestuia, în termen de 3 zile de la primirea comunicării scrise a operatorului economic autorizat, notificarea privind punerea în vânzare a bunului mobil clasat în tezaur. Termenul de exercitare a dreptului de preempțiune este de maxim 30 de zile, calculat de la data înregistrării comunicării, iar valoarea de achiziționare este cea negociată cu vânzătorul sau cu operatorul economic autorizat ori cea rezultată din licitația publică.

Spre exemplu, Regulamentul de licitare al casei de licitații românești Artmark prevede că în toate cazurile în care un bun inclus în licitație este susceptibil de exercitarea dreptului de preempțiune al statului, în termenele și condițiile prevăzute de lege, valoarea de adjudecare nu reprezintă prețul de vânzare translativă de proprietate, ci ofertă fermă de cumpărare, obținută prin concurs de oferte, a unui ofertant privat serios și angajat, pe care instituția abilitată a statului trebuie să o egaleze în exercitarea preempțiunii.[55] Dacă Ministerul Culturii își exercită dreptul de preempțiune anterior licitației, oferind un preț cel puțin egal cu valoarea la care s-a adjudecat ulterior bunul, transferul dreptului de proprietate va opera direct către minister. În situațiile în care ministerul nu și-a exercitat dreptul legal de preempțiune până la data licitației, contractul de vânzare cu adjudecatarul se va încheia sub condiția suspensivă a neexercitării preempțiunii în termenul legal de 30 de zile. Prin exercitarea preempțiunii de către Ministerul Culturii ulterior adjudecării, contractul de vânzare se va considera încheiat direct între vânzător și preemptor (la același preț ca cel de adjudecare), iar contractul cu terțul adjudecatar se va desființa retroactiv.

(ii) În cazul vânzărilor private

Deși Legea nr.182/2000 se referă doar la dreptul de preempțiune în cazul vânzărilor publice a bunurilor clasate în tezaur și nu se referă la exercitarea acestuia în situația unei vânzări private, considerăm că pentru identitate de rațiune statul își poate exercita dreptul de preempțiune și în cazul vânzărilor private a acestor bunuri. În acest context, întrebarea ar fi dacă în această situație urmează să aplicăm regimul preempțiunii reglementat pentru vânzările publice din Legea nr. 182/2000 sau regimul preempțiunii conform Codului civil (articolele 1730-1740).

Având în vedere existența unei reglementări speciale pentru vânzarea bunurilor culturale patrimoniu național, pentru identitate de rațiune, o interpretare rezonabilă ar fi aceea că în scopul exercitării dreptului de preempțiune de către stat urmează a fi parcursă aceeași procedură din Legea nr. 182/2000 descrisă mai sus mutatis mutandis. Astfel, înainte de vânzarea bunului cultural mobil clasat în tezaur, proprietarul ar trebui să informeze serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii, care la rândul lor vor notifica Ministerul Culturii. Din acest moment, statul ar avea la dispoziție 30 de zile pentru exercitarea dreptului de preempțiune.

O altă interpretare posibilă ar fi aplicarea procedurii de preempțiune reglementată de Codul civil. Conform art. 1730 alin. (2) Cod civil, dispozițiile prezentului cod referitoare la dreptul de preempțiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel și s-ar putea susține că de fapt prin Legea nr. 182/2000 nu se stabilește altfel, întrucât această lege nu reglementează expres o procedură de preempțiune pentru vânzarea privată. Art. 1732 Cod civil prevede că vânzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul contractului încheiat cu un terț. O obligație similară există și la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 (la care ne-am referit anterior), conform căruia persoanele fizice sau juridice de drept privat, proprietare ale bunurilor culturale mobile clasate, au obligația de a anunța în scris serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii în termen de 15 zile de la data transferării unui astfel de bun în proprietatea altei persoane. Conform Codului civil, această notificare va cuprinde numele și prenumele vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii și condițiile vânzării, precum și locul unde este situat bunul.[56] Din momentul notificării, în termen de 10 zile[57] statul își poate exercita dreptul de preempțiune, vânzarea către terț fiind de jure considerată ca încheiată sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de către stat.[58] Prin exercitarea preempțiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor și vânzător, în condițiile încheiate cu terțul, iar acest din urmă contract se desființează retroactiv.[59]

(iii) Răspunderea vânzătorului pentru evicțiune

Regula generală este că vânzătorul răspunde față de cumpărătorul de bună-credință pentru evicțiunea ce rezultă din exercitarea preempțiunii.[60] Cumpărătorul ar fi de bună-credință dacă nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască existența dreptului de preempțiune al statului. Cu dificultate ne putem imagina o asemenea situație, având în vedere că: (i) cumpărătorul poate verifica dacă bunul este sau nu clasat în tezaur; (ii) în principiu, drepturile de preempțiune legale nu ar putea fi ignorate cu bună-credință; (iii) în cazul vânzărilor publice, cumpărătorul este de regulă informat de către operatorul autorizat cu privire la posibilitatea exercitării dreptului de preempțiune de către stat.

Desigur, în cazul unor vânzări private, cumpărătorul ar putea invoca faptul că Legea nr. 182/2000 nu reglementează un drept de preempțiune. Dar, după cum am menționat anterior, considerăm că identitatea de rațiune face posibilă exercitarea dreptului de preempțiune de către stat și în acest caz.

3.4. Restricții privind exportul

Deși nu ține în mod strict de ipoteza abordată, este important ca cumpărătorul, în calitatea de viitor proprietar al bunului să cunoască și regimul de export al acestuia, mai ales având în vedere sancțiunile prevăzute pentru nerespectarea acestui regim.

Art. 37 din Legea nr. 182/2000 prevede că scoaterea peste frontieră a bunurilor culturale mobile (din nou, se referă la categoria generală) constituie operațiune de export, care poate fi temporar sau definitiv. Exportul bunurilor culturale mobile clasate sau neclasate se efectuează numai în baza certificatului de export emis de serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii. Mai mult decât atât, efectuarea de operațiuni de export ilegal se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă fapta a avut ca urmare pierderea unui bun cultural mobil clasat, pedeapsa este închisoarea de la 1 an la 5 ani. De asemenea, efectuarea fără drept a oricăror operațiuni de export definitiv având ca obiect bunuri culturale mobile clasate constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani.[61]

Deși nu se poate nega interesul statului în supravegherea pieței bunurilor culturale, având în vedere faptul că sunt incluse aici și bunurile mobile culturale care nu au fost clasate, cerința obținerii certificatului de export pentru toate aceste bunuri, precum și gravitatea sancțiunii, pare să plaseze o sarcină pe alocuri excesivă pentru proprietarii bunurilor culturale, depinzând și de interpretarea mai mult sau mai puțin largă dată în practică domeniului de aplicate a acestor restricții (la care ne-am referit deja în secțiunea 3.1 de mai sus).

Regulile cu privire la export sunt următoarele:[62]
– Exportul temporar sau definitiv al bunurilor culturale mobile clasate sau neclasate se efectuează numai pe baza certificatului de export, emis de serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii;
– Bunurile culturale mobile clasate în tezaur pot fi exportate numai temporar, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor și aprobarea Ministrului Culturii;
– Bunurile culturale mobile clasate în fond, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi exportate definitiv, numai în cadrul unui schimb (aprobat prin ordin al Ministrului Culturii, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor) de bunuri culturale, cu valoare și semnificație comparabile, care pot constitui unicate sau rarități pentru patrimoniul muzeal din România.

4. Diligența cumpărătorului pentru evitarea situațiilor de risc

Mai jos prezentăm un set de demersuri pe care un cumpărător diligent ar trebui să le efectueze pentru a-și fundamenta astfel buna sa credință și a reduce riscul de a fi evins:

(i) Verificarea calității de operator economic autorizat a intermediarului vânzării

Am văzut deja că vânzarea publică a bunurilor culturale mobile (indiferent dacă sunt clasate sau nu) aflate în proprietate privată sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin operatori economici autorizați de către Ministerul Culturii, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și colecțiilor. În această situație, cumpărătorul trebuie să verifice dacă operatorul este autorizat și să citească atent regulamentele de licitație, drepturile și condițiile etc. Condiția este esențială, în sensul în care am apreciat că nerespectarea art. 35 alin. (1) ar putea duce la nulitatea absolută a contractului de vânzare a bunului.

(ii) Verificarea faptului dacă bunul cultural este clasat

În România există inventarul patrimoniului național mobil clasat (poate fi accesat aici), care cuprinde 61.933 bunuri mobile, dintre care 7.527 obiecte de artă plastică. Astfel, cumpărătorul poate să verifice existenței hotărârii / ordinului Ministerului Culturii și Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor privind clasarea obiectului. Fișa standard a obiectului conține informații cu privire: proprietarul obiectului, denumirea bunului cultural, autorul (atelierul, marca, școala, atribuirea), titlul, materialul, tehnică, dimensiuni și alți parametri de identificare; data, anul fabricației, observații (documente de referință, antecedente, starea de conservare, date speciale – prezența semnăturilor, inscripționărilor etc.).

(iii) Verificarea titlului de proprietate al vânzătorului

Bunurile culturale mobile clasate pot fi în proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sau în proprietatea privată a persoanelor fizice și a persoanelor juridice de drept privat. După cum am menționat deja, cumpărătorul poate consulta inventarul patrimoniului cultural național mobil clasat, unde poate găsi și informații referitoare la proprietarul bunului respectiv, în măsura în care acesta si-a dat acordul ca numele său să fie făcut public.

Este important ca cumpărătorul să afle cine este proprietarul bunului, din următoarele considerente:
– Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile;[63]
– Este posibil ca bunul cultural clasat să fi fost împrumutat pentru organizarea unor expoziții sau realizarea unor proiecte culturale. În mod evident, cel care a împrumutat bunul nu are dreptul să-l înstrăineze;
– Bunurile culturale mobile clasate în tezaur aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice de drept privat pot fi vândute cu exercitarea dreptului de preempțiune al statului, prin Ministerul Culturii.

(iv) Verificarea faptului dacă bunul cultural este pierdut sau furat

În acest sens, cumpărătorul poate consulta Registrul bunurilor culturale mobile distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal – disponibil aici. La acest moment, sunt înregistrate ca fiind dispărute 240 de obiecte de artă plastică (printre autori se numără Octav Băncilă și Theodor Pallady). De asemenea, poate fi consultat site-ul Poliției Române, la categoria obiecte furate – tablouri – disponibil aici;

Astfel, în situația în care tabloul este pierdut sau furat cumpărătorul (chiar dacă a fost de bună credință) trebuie să cunoască următoarele:

– În cazul în care tabloul constituia obiectul dreptului de proprietate privată, proprietarul poate revendica bunul, dacă acțiunea este înaintată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.[64] În această situație, cumpărătorul se poate întoarce împotriva vânzătorului pentru plata despăgubirilor;

– Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de trei ani, posesorul de bună-credință poate reține bunul până la despăgubirea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului.[65] Deși bunul este vândut la o licitație publică, nu este exclusă posibilitatea ca acesta să fi fost furat. Revenind la Regulamentul casei de licitații Artmark, acesta prevede că deponenții (consignanți), prin actele ce le semnează cu Artmark, garantează că obiectul de artă ce îl depun în consignație în vederea vânzării prin licitație le aparține, fiind proprietari, ori că au dreptul de a-l vinde. De asemenea, deponentul va fi răspunzător contractual, direct față de adjudecatar în orice situație care conduce la desfacerea ulterioară a vânzării, urmând să îl despăgubească pe acesta pentru prejudiciul produs. Deponentul va depune toate diligențele pentru a pune la dispoziția Artmark toate documentele ce conferă juridic deponentului titlu asupra lotului consignat;

– Dacă bunul constituie obiectul dreptului de proprietate publică, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.[66]

Concluzii

Urmărirea bunurilor culturale mobile este dificilă, dat fiind faptul că uneori lanțul tranzacțiilor este foarte lung, verigile fiind constituite nu numai din cumpărători de bună credință ci uneori și din cumpărători de rea credință. În plus, obiectele de artă cu proveniență dubioasă pot obține o proveniență aparent sigură și o validare datorită vânzărilor repetate cu implicarea galeriilor sau caselor de licitații.

Prin urmare, adevărata proveniența este greu de verificat, iar faptele suspecte privind comerțul cu obiecte de artă și bunuri culturale furate deseori ies la suprafață ca rezultat al contextului sau în mod accidental.[67] Spre exemplu, aproximativ 1.500 obiecte de artă au fost găsite într-un apartament din Munich în martie 2012 după ce Cornelius Gurlitt a fost investigat pentru evaziune fiscală, tatăl acestuia fiind un important dealer al obiectelor de artă în perioada nazistă.[68]

Pe de altă parte legislația românească în domeniu este ambiguă în privința nivelului până la care funcționează restricțiile la vânzarea și exportul bunurilor culturale mobile (în mod particular identificarea concretă a unui bun cultural, posibilitatea vânzării private, întinderea dreptului de preempțiune al statului).

Astfel, având în vedere riscul care însoțește tranzacțiile cu obiectele de artă și ambiguitățile legislative, cumpărătorii ar trebui să fie foarte prudenți și să încerce să verifice toate aspectele pe care le-am descris mai sus.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Artmark – Institutul de management al artei, Raportul pieței de artă din România, 2016.
[4] Indexul pieței de artă, disponibil aici. Art Lichid – valoarea totală lunară a tranzacțiilor cuprinse în Indexul Pieței Românești de Artă. Așadar doar în segmentul de tranzacții de artă plastică și grafică de autor al pieței românești de artă (plus cele câteva manifestări în artă decorativă a artiștilor români), nu și tranzacțiile de artă decorativă de atelier, bijuterie ori alte obiecte de colecție, ce formează segmente ale pieței românești de artă ce nu fac obiectul monitorizării indicelui.
[5] Beyeler c. Italiei, 5 ianuarie, 2000, § 112: “În cazul de față, Curtea susține că controlul statului asupra pieței operelor de artă este un scop legitim în scopul protejării patrimoniului cultural și artistic al unei țări. În această privință, Curtea subliniază că autoritățile naționale beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina ceea ce este în interesul general al comunității”.
[6] Art. 2 pct. (1) din Directivă prevede că „obiect cultural” înseamnă un obiect clasificat sau definit de un stat membru, înainte sau după ce a părăsit ilegal teritoriul respectivului stat membru, ca numărându-se printre „bunurile de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică”, în conformitate cu legislația sau procedurile administrative naționale în sensul articolului 36 din TFUE.
[7] Art. 2, pct. 2 din Directiva nr. 2014/60/UE.
[8] Transpusă în legislația națională prin modificările aduse Legii nr. 182/2000, Capitolul IX și X.
[9] Considerentul nr. 17 Directiva nr. 2014/60/UE: „Este de dorit să se asigure faptul că toți actorii de pe piață dau dovadă de diligență în cadrul tranzacțiilor cu obiecte culturale. Consecințele achiziționării unui obiect cultural de proveniență ilegală nu vor fi cu adevărat disuasive decât în cazul în care plata despăgubirii este însoțită de obligația posesorului de a dovedi că a depus diligența necesară. Prin urmare, pentru a realiza obiectivele Uniunii de prevenire și combatere a traficului ilegal de obiecte culturale, prezenta directivă ar trebui să stipuleze că posesorul trebuie să prezinte probe care să ateste că a depus diligența necesară la achiziționarea obiectului, în scopul obținerii unei despăgubiri”.
Art. 10 din Directiva nr. 2014/60/UE:În cazul în care se dispune restituirea obiectului, instanța competentă a statului membru solicitat acordă posesorului o despăgubire echitabilă în funcție de circumstanțele cazului în speță, cu condiția ca posesorul să dovedească faptul că a depus diligența necesară pentru achiziție”.
Art. 67, alin. (2) din Legea nr. 182/2000: „Acordarea despăgubirii posesorului este dispusă numai în cazul depunerii de către acesta a tuturor diligentelor cu ocazia achiziționării bunului cultural respectiv”.
Art. 4, alin. (1) din Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal (1995): „Posesorul unui bun cultural furat, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul la plata, în momentul restituirii, a unei compensații echitabile, cu condiția să nu fi știut sau să nu fi putut afla, în mod rezonabil, că bunul a fost furat și dacă poate dovedi că a acționat cu diligența cuvenită la achiziționarea lui.”
Art. 7, b (ii) din Convenția UNESCO din 1970 asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi impiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale: „Statele părţi la prezenta convenţie se angajează: sa ia măsuri adecvate pentru a sechestra şi a restitui, la cererea statului de origine, parte la prezenta convenţie, orice bun cultural furat şi importat după intrarea în vigoare a prezentei conventii pentru cele doua state în cauza, cu condiţia ca statul reclamant sa verse o sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru persoana care a achizitionat cu buna-credinta bunul respectiv sau care este proprietar de drept al acestui bun.”
[10] Art. 14, alin. (2) Cod civil: “Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”.
[11] Art. 69 din Legea nr. 182/2000, care transpune în capitolele IX și X Directiva nr. 2014/60/UE.
[12] Art. 85 din Legea nr. 182/2000.
[13] Art. 67 alin. (5), art. 68 din Legea nr. 182/2000; Art 10, 12 din Directiva nr. 2014/60/UE.
[14] Art. 67 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.
[15] Potrivit art. 2, pct. 8 din Directiva nr. 2014/60/UE, „colecții publice” sunt colecțiile clasificate drept publice conform legislației unui stat membru, care sunt proprietatea unui stat membru, a unei autorități locale sau regionale din statul membru respectiv sau a unei instituții situate pe teritoriul statului membru respectiv, o astfel de instituție fiind proprietatea acelui stat membru sau a unei autorități locale sau regionale, sau fiind finanțată în mod semnificativ de acesta sau de autoritatea locală sau regională respectivă.
[16] Articolul 8 din Directiva nr. 2014/60/UE.
[17] Art. 67 alin. (7) din Legea nr. 182/2000.
[18] Lista statelor contractante poate fi accesată aici. Următoarele state din Uniunea Europeană sunt părți: Croatia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Olanda, Portugalia, Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia.
[19] Considerentul 16 din Directiva nr. 2014/60/UE.
[20] Articolul 10 din Directiva nr. 2014/60/UE. Prevederi asemănătoare găsim și în art. 4 (4) din Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată la Roma la 24 iunie 1995: Pentru a stabili dacă posesorul a acționat cu diligența cuvenită, se va ține seama de toate împrejurările achiziției, în special de calitatea părților, de prețul plătit, de consultarea de către posesor a oricărui registru accesibil în mod rezonabil, referitor la bunuri culturale furate și orice altă informație sau documentație relevantă, pe care ar fi putut să o obțină pe căi rezonabile, și de consultarea unor organisme la care ar fi putut avea acces sau de orice alt demers pe care o persoană rezonabilă l-ar fi întreprins în asemenea împrejurări.
[21] Considerentul nr. 17 din Directiva nr. 2014/60/UE.
[22] Annex 1 of Study on preventing and fighting illicit trafficking in cultural goods in the European Union by the CECOJI-CNRS – UMR 6224 – disponibil aici.
[23] The International Association of Dealers in Ancient Art (IADAA) s-a format la Londra în anul 1993. IADAA este asociația internațională a dealerilor de top în domeniul artei antice, având standarde etice ridicate. Membrii respectă un cod strict de conduită conceput pentru a servi nu numai intereselor clienților lor, ci și integrității obiectelor în sine. În prezent, 32 de membri din opt țări (Belgia, Franța, Germania, Elveția, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Statele Unite ale Americii) fac parte din IADAA. – disponibil aici.
[24] CINOA este principala confederație internațională a asociațiilor de dealeri în Artă și Antichități – disponibil aici.
[25] Disponibil aici.
[26] Disponibil aici.
[27] Disponibil aici.
[28] Disponibil aici.
[29] A se vedea în acest sens Annex 1 of Study on preventing and fighting illicit trafficking in cultural goods in the European Union by the CECOJI-CNRS – UMR 6224. Disponibil aici.
[30] Disponibil aici.
[31] Disponibil aici.
[32] Disponibil aici.
[33] Disponibil aici.
[34] Disponibil aici.
[35] Disponibil aici.
[36] International Council of Museums (ICOM) este organizaţia internaţională a muzeelor şi a profesioniştilor din domeniul muzeelor care se angajează să conserve şi să asigure continuitatea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural mondial, actual şi viitor, material şi imaterial. Comitetul Naţional Român ICOM funcţionează, ca parte a ICOM, din anul 1958, fiind recunoscut ca atare prin Ordinul ministrului Învăţământului şi Culturii, Acad. Athanase Joja, nr. 24/25 ianuarie 1958 – disponibil aici; ICOM Code of Ethics for Museums, 2017, disponibil aici.
[37]Codul de Etică poate fi accesat aici – diponibil aici.
[38] Nina M. Neuhaus; Sophie Balay, Databases on Lost and Stolen Art Is Consulting a Database an Inherent Requirement of Good Faith?, 19 Art Antiquity & L. 169 (2014), p. 176.
[39] Art 2 și 4 din Regulamentul (CE) Nr. 116/2009 Al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind exportul bunurilor culturale.
[40] CoPat Due Dilligence Code for Dealers. -Disponibil aici.
[41] Responsible Art Market este o inițiativă non-profit fondată în 2015 (de Casa britanică de licitații Christie’s, Facultatea de Drept a Universității din Geneva, Fundația Jean-Bernard Schmid, Fundația Dreptului în Artă din Geneva; Seydoux & Associes Fine Art și alții), al cărei scop este de a crește gradul de conștientizare a riscurilor din industria artei din Elveția sau din străinătate și de a oferi orientări practice și o platformă pentru schimbul de bune practici pentru abordarea acestor riscuri – disponibil aici.
[42] Art Transaction Due Diligence Toolkit – Explanatory Notes, disponibil aici.
[43] Art. 3 din Legea nr. 281/2000.
[44] Art. 4 din Legea nr. 281/2000.
[45] A ase vedea Norma de clasare a bunurilor culturale mobile din 20.08.2008.
[46] Norma de clasare a bunurilor culturale mobile din 20.08.2008.
[47] Art. 22 alin. (3), Art. 35 alin. (5), Art. 75 alin. 1 lit. (d) din Legea nr. 281/2000.
[48] Bunuri cu semnificaţie artistică, precum:
a) opere de artă plastică: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie şi altele;
b) opere de artă decorativă şi aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile şi alte materiale, podoabe;
c) obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier şi altele;
d) proiecte şi prototipuri de design;
e) materiale primare ale filmelor artistice, documentare şi de animaţie;
f) monumente de for public, componente artistice expuse în aer liber.
[49] Artmark – Institutul de management al artei, Raportul pieței de artă din România, 2016.
[50] Conform art. 1253 Cod civil, „în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins”.
[51] Art. 43 alin. (1) din Legea nr. 182/2000.
[52] Art. 75 alin. (2) din Legea.nr. 182/2000.
[53] Art. 10 alin. (7) din Normele din 4 decembrie 2003 privind comerțul cu bunuri culturale mobile.
[54] Art. 36 din Legea nr. 182/2000.
[55] Pct. 24.1 din Regulament, accesibil aici: disponibil aici.
[56] Art. 1732 alin. (2) Cod civil
[57] Art. 1732 alin. (4) – Dreptul de preempțiune se exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile, în termen de cel mult 10 zile, iar în cazul vânzării de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicare către preemptor a notificării.
[58] Art. 1731 Cod civil
[59] Art. 1733 alin. (1) Cod civil.
[60] Art. 1733 Cod civil.
[61] Art. 83, 84 din Legea nr. 182/2000.
[62] Art. 37, 38, 39 din Legerea nr. 182/2000.
[63] Art. 33 din Legea nr. 182/2000.
[64] Art. 937 alin. (2) Cod civil.
[65] Art. 937 alin. (3) Cod civil.
[66] Art. 33 din Legea nr. 182/2000.
[67] Christian Salm, Cross-border restitution claims of looted works of art and cultural goods, European Parliamentary Research Service, 2017, p.7. Disponibil aici.
[68] Works hoarded by son of Nazi art dealer to go on public display – disponibil aici.


Av. Cosmin Stavaru, avocat asociat BONDOC & ASOCIAȚII
Av. Vasile Soltan, avocat colaborator BONDOC & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.