Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC




 1 comentariu | 

Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. Condiţii de aplicare ale deciziei. Diferenţe lingvistice şi consecinţele lor
24.12.2019 | Irinel-Axente ANDREI

Irinel-Axente Andrei

Irinel-Axente Andrei

Prin considerentele deciziei pronunţate în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a impus o analiză succesivă a condiţiilor care trebuie verificate din perspectiva dispoziţiilor Directivei 93/13 CEE. În circumstanţele acestei subsidiarităţi, neîndeplinirea uneia dintre condiţii face de prisos analiza celor subsecvente şi generează concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei analizate.

În concret, analiza care trebuie realizată de către instanţa naţională cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, următoarele aspecte:
1. În ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, ipoteză în care se includ şi normele cu caracter supletiv de la care părţile nu au derogat (paragrafele 29 – 30).
2. Dacă clauza nu se încadrează în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie analizat dacă intră sub incidenţa noţiunii de „obiect principal al contractului” (paragraful. 32).
3. În măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de „obiect principal al contractului”, trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut (par. 46).
4. Dacă nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe (par. 56).

I) Prima dintre condiţiile enunţate pare şi cea mai dificil de depăşit în acest demers judiciar, deoarece principiul nominalismului monetar, are un fundament legal în dreptul intern, şi deşi este reglementat printr-o normă supletivă, aceasta este pe deplin aplicabilă dacă părţile nu au stabilit contractual o excepţie de la principiul enunţat. Iar în toate cazurile concret analizate în practică, contractul de credit bancar nu prevede vreo derogare de la acest principiu, dimpotrivă, îl reia fidel.

Trebuie analizat astfel dacă, raportat la prevederile incidente ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, precum şi a celor statuate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutaţii reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), pot forma obiectul analizei instanţei de judecată din perspectiva caracterului abuziv.

Astfel, potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere a dispoziţiei legale, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”. Aspectul este clarificat chiar în preambulul Directivei, în considerentul al treisprezecelea care prevede următoarele: „se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” din articolul 1 alineatul (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri”.

Din aceste dispoziţii reiese că, în sensul dreptului comunitar, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 este relevată şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele: „după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă” (par. 26); „această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte” (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital., Curtea a reţinut: „această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu” (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă” (par. 79).

Considerente asemănătoare se regăsesc şi în decizia analizată, pronunţată în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii” (par. 27); „că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie” (par. 28); iar „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă” (par. 29).

Reiese că în posibila arie de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări contractuale de la acestea. Iar dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu, prevederile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând aceste principii la cazurile concret regăsite în practică, desigur că o abordare formalistă ar impune o concluzie în sensul că stipulaţiile din contractele de credit în monedă străină analizate care prevăd obligaţia pentru consumatori de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, ar trebui la o primă vedere excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (în principal art. 1578 din Codul civil din 1865, fiind vorba despre contracte încheiate sub imperiul vechiului Cod civil), de la care părţile nu au derogat. Raţiunea acestei posibile excluderi a fost expusă de către C.J.U.E. în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, par. 28, o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Ceea ce este însă esenţial de observat în cvasitotalitatea situaţiilor practice anlizate, este că norma incidentă cu caracter supletiv care instituie nominalismul monetar (art. 1578 din Codul civil din 1865)[1] nu a fost înlocuită de către părţile contractului printr-o clauză derogatorie, deoarece consumatorii nu au avut vreo oportunitate în acest sens, orice negociere a contractului fiind exclusă. Or, toată construcţia logică anterior enunţată care are drept finalitate excluderea unei clauze esenţiale în economia contractului de la controlul instanţelor, are în vedere situaţia în care consumatorii au avut posibilitatea ca, în baza unui acord cu profesionistul, prin negocierea şi adaptarea clauzelor contractului pentru a răspunde cel mai bine nevoilor lor, să înlăture normele supletive de la aplicare prin introducerea unor clauze contractuale diferite sub aspectul conţinutului şi finalităţii.

Ca să vorbim despre „lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă” (Cauza C-34/13 Monika Kusionova , par. 79) trebuie ca un astfel de acord să fi fost posibil în contextul unor negocieri deschise şi constructive între părţi. Dacă această posibilitate practic nu a existat, iar contractul nu a fost negociat sub niciun aspect (negociere pe care profesionistul trebuie să o dovedească), rezultă că norma supletivă se aplică nu pentru că debitorii consumatori nu au dorit să o înlăture, ci dimpotrivă, pentru că nu au avut niciun moment şansa reală să o înlăture deoarece contractul a fost prestabilit unilateral de către profesionist sub aspectul conţinutului.

În consecinţă, o normă în esenţă supletivă devine aplicabilă contractului similar unei norme imperative, doar datorită comportamentului culpabil şi netransparent al profesionistului care şi-a impus autoritar şi unilateral voinţa în privinţa tuturor clauzelor contractuale, fără a permite vreo negociere având ca finalitate înlăturarea dispoziţiilor art. 1578 alin. 2 din vechiul Cod civil şi înlocuirea lor cu dispoziţii mai favorabile consumatorilor. Practica judiciară nu reţine nici măcar un singur exemplu în care incidenţa dispoziţiilor supletive ale art. 1578 din vechiul Cod civil să fie înlăturată prin acordul părţilor.

Prin acest comportament repetitiv, în lipsa oricărei posibilităţi ca norma supletivă să fie înlocuită cu o clauză cu conţinut şi efect diferit, norma supletivă din dreptul intern a fost transformată „de facto” într-o normă imperativă, aplicabilă „de jure” fără posbilitatea de a fi înlăturată. Or, de esenţa normei supletive este să poată fi înlăturată prin acordul părţilor, iar calificarea unei norme ca fiind sau nu supletivă din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului nu poate fi analizată într-o manieră pur formală, ci doar în contextul circumstanţelor concrete de încheiere a contractului şi a posibilităţilor concrete de negociere a acestuia.

În concluzie, Directiva 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000 trebuie interpretate în sensul în care asigură protecţia consumatorilor împotriva inserării în contracte a unor clauze care nu fac altceva decât să reia conţinutul unor norme legale supletive de la care părţile ar fi putut deroga, dar au fost impuse de cătrebanca profesionist printr-un contract încheiat în lipsa oricărei forme de negociere, transformat „de facto” într-un contract de adeziune.

II) Un alt aspect foarte relevant în contextul prezentei analize este evidenţiat de un studiu comparativ al diferitelor variante lingvistice ale deciziei pronunţate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc, precum şi ale Directivei 93/13/CEE.

Aşa cum pe larg am enunţat, paragrafele 28 şi 29 din considerentele deciziei pronunţate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc obligă la o examinare prin care să se stabilească dacă clauza pretins abuzivă a fost impusă convenţiei părţilor de o normă imperativă din dreptul intern sau de o normă supletivă de la care părţile puteau teoretic deroga, dar nu au convenit asupra unei clauze cu conţinut diferit.

Majoritatea instanţelor interne care au aplicat cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc, au considerat că incidenţa nominalismului monetar impus de norme supletive de la care părţile nu au derogat, deşi aveau această posibilitate, constituie un impediment esenţial care blochează orice posibilitate de analiză a caracterul abuziv al clauzei, deoarece în baza dispoziţiilor art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE[2] exclude incidenţa acestor acte normative. Pe cale de consecinţă, este blocată analiza chiar de la prima etapă, în succesiunea prezentată, fără posibilitatea de a mai analiza etapele subsecvente.

Cu titlu de exemplu pot fi enunţate decizia civilă nr. 1856/A/26.10.2016 pronunţată de secţia a VI- a civilă a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul numărul 41523/3/2015, decizia civilă nr. 1683/A/2017 pronunţată de secţia a VI – a civilă a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul numărul 21827/3/2016 şi nu în ultimul rând decizia civilă nr. 370/A/28.11.2017 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea chiar în dosarul în care a fost formulată trimiterea preliminară care a prilejuit pronunţarea deciziei în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc.

Această soluţie porneşte de la premisa extrasă din considerentele deciziei pronunţate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc potrivit căreia se bucură de acelaşi tratament juridic şi sunt deopotrivă excluse de la analiza caracterului abuziv atât clauzele care preiau conţinutul unor norme obligatorii, cât şi clauzele care preiau dispoziţii legale supletive de la care părţile nu au derogat. Această abordare se bazează pe receptarea punctelor 28 şi 29 din considerentele deciziei, paragrafe anterior citate.

În consecinţă, în această interpretare, distincţia norme imperative – norme supletive, aplicabile pentru că părţile nu au derogat contractual de la conţinutul lor, nu are decât o semnificaţie formală, deoarece în esenţă ambele se bucură de acelaşi tratament juridic şi sunt deopotrivă excluse de la analiza caracterului abuziv, în baza exceptării reglementate prin chiar dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Directiva 93/1993.

Această interpretare se bazează şi pe o variantă diferită în limba română a deciziei pronunţate de către C.J.U.E. în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc faţă de varianta publicată în limba franceză. Astfel, varianta redactată în limba franceză, nu conţine la paragraful 28 sintagma „normă obligatorie” ci dimpotrivă „normă imperativă”:

„La Cour a déjà jugé que cette exclusion suppose la réunion de deux conditions. D’une part, la clause contractuelle doit refléter une disposition législative ou réglementaire et, d’autre part, cette disposition doit être impérative (arrêt du 10 septembre 2014, Kušionová, C‑34/13, EU:C:2014:2189, point 78)[3]„.

Aceeaşi diferenţă de traducere se regăseşte şi în paragraful 27, în care, atunci când redactorul variantei în limba franceză a deciziei vorbeşte despre conţinutul art. 1 alin. 2 din Directiva 93/1993 spune explicit că „l’article 1er, paragraphe 2, de la directive 93/13 institue une exclusion au champ d’application de celle-ci, qui vise les clauses reflétant les dispositions législatives ou réglementaires impératives”. Varianta în limba română are un conţinut diferit şi face referire la norme „obligatorii” deşi noţiunile nu se suprapun: „trebuie amintit că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii[4]„.

Analizând mai departe acest aspect, se poate observa că această diferență lingvistică de substanță, cu consecințe juridice importante, apare chiar în textul Directivei 93/13CEE, care are un conținut diferit în varianta franceză și în varianta română a articolului 1 alin. 2.

În concret, varianta franceză prevede „Les clauses contractuelles qui reflètent des dispositions législatives ou réglementaires impératives ainsi que des dispositions ou principes des conventions internationales, dont les États membres ou la Communauté sont partis, notamment dans le domaine des transports, ne sont pas soumises aux dispositions de la présente directive”.

În mod diferit, varianta în limba română prevede „Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

În doctrina recentă, distincţia între normele imperative (parte componentă a normelor onerative, alături de cele prohibitive) şi cele dispozitive, precum şi distincţia între normele imperative şi cele obligatorii (foarte utilă în contexul prezentei analize), a fost realizată de un reputat autor într-o lucrare recentă de referinţă privind noţiunile de ordin general ale dreptului civil[5]. Rezultă cu claritate din abordările doctrinare faptul că noţiunea „imperativ” şi „obligatoriu” nu se suprapun, deoarece toate normele imperative sunt obligatorii, însă reciproca nu este valabilă. Normele supletive de la care cocontractanţii nu au derogat contractual sunt obligatorii pentru părţi, însă ele rămân supletive, nu devin norme „imperative” chiar dacă sunt obligatorii, reprezentând o categorie distinctă cu individualitate şi caracteristici bine conturate.

În contextul analizat, distincţia între normă imperativă şi normă supletivă nu rămâne una formală, ci dimpotrivă, una de substanţă deoarece, în funcţie de una dintre cele două variante lingvistice, excluderea de la posibila analiză a caracterului abuziv al clauzei se poate referi fie doar la clauzele care reiau norme imperative, fie şi la clauzele care preiau norme obligatorii, adică norme dispozitive de la care părţile nu au derogat.

În soluţionarea acestei divergenţe trebuie enunţat faptul că nu există o ierarhie între diferitele variante lingvistice ale unei directive europene sau a unei decizii pronunţate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Aşa cum s-a spus în mod repetat în jurisprudenţa acestei instanţe „După cum rezultă din articolul 1 din Regulamentul nr. 1, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 517/2013, toate limbile oficiale ale Uniunii pe care această dispoziție le enumeră constituie limbile autentice ale actelor în care sunt redactate[6]. Rezultă că tuturor versiunilor lingvistice ale unui act al Uniunii trebuie, de principiu, să le fie recunoscută aceeași valoare. Pentru a menține unitatea de interpretare a dreptului Uniunii, trebuie, așadar, în caz de divergențe între aceste versiuni, să se interpreteze dispoziția în cauză în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, EMU Tabac și alții, C‑296/95, EU:C:1998:152, punctul 36, și Hotărârea din 20 noiembrie 2003, Kyocera, C‑152/01, EU:C:2003:623, punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unui act nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestui act și nici nu se poate atribui respectivei formulări, în această privință, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. O asemenea abordare ar fi, astfel, incompatibilă cu cerința de aplicare uniformă a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2009, Zurita García și Choque Cabrera, C‑261/08 și C‑348/08, EU:C:2009:648, punctul 55 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 9 martie 2017, GE Healthcare, C‑173/15, EU:C:2017:195, punctul 65 și jurisprudența citată)”.

În consecinţă, aplicând acest principiu la situaţia analizată, trebuie să avem în vedere economia generală a textelor și finalitatea reglementării din care fac parte. Aşa cum am arătat şi anterior, excluderea analizată pleacă de la premisa că legiuitorul a avut în vedere situaţia de inferioritate a consumatorilor în raport cu profesioniştii în ceea ce priveşte nivelul de informare şi capacitatea de înţelegere şi anticipare a diverselor situaţii practice, iar atunci când a decis ca un anumit text legal să se aplice în raporturile contractuale dintre consumatori şi profesionişti, a avut toată diligenţa de a proteja consumatorul într-o măsură mai mare decât ar putea să o facă instanţele de judecată. Acest principiu este extras şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele: „această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte” (par. 28).

Este important de stabilit în contextul variantelor lingvistice diferite dacă clauza care impune în contracte principiul nominalismului monetar reglementat de o normă supletivă de la care părţile ar putea teoretic deroga este sau nu exclusă de la analiza caracterului abuziv, în baza dispoziţiilor art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, şi a art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.
În opinia autorului, pentru toate argumentele enunţate în prezentul studiu, clauza care impune principiul nominalismului monetar în contractele încheiate în monedă străină ar putea fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, cu motivarea că reia o normă obligatorie, doar dacă, în situaţiile concret analizate, părţile (în special consumatorul) chiar ar fi putut să deroge de la principiul impus de respectiva normă. În caz contrar, finalitatea de protejare a consumatorului nu este atinsă deoarece principiul nominalismului este impus printr-un contract standard, preformulat, de la care părţile nu puteau deroga. Nu se poate accepta în aceste condiţii ideea că legiuitorul a urmărit şi reuşit protejarea consumatorului printr-o normă supletivă pe care banca profesionist a impus-o fără posibilitate de negociere şi înlăturare, aşa încât intervenţia instanţei să nu mai fie necesară. Dimpotrivă, denaturarea caracterului supletiv al normei prin impunerea acesteia cu caracter obligatoriu şi consecinţa unui evident dezechilibru contractual, impune intervenţia instanţei şi din perspectiva economiei reglementării, deoarece efectul de protejare a consumatorului de către legiuitor nu este realizat în condiţiile enunţate.

Pentru considerentele anterioare, şi analiza diferenţelor lingvistice impune aceeaşi concluzie reţinută la finalul punctului I) al analizei. Astfel, Directiva 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000 trebuie interpretate în sensul în care asigură protecţia consumatorilor împotriva inserării în contracte a unor clauze care preiau conţinutul unor norme legale supletive de la care părţile ar fi putut teoretic deroga, dar în concret au fost impuse de către banca profesionist printr-un contract încheiat în lipsa oricărei forme de negociere. O interpretare contrară ar lipsi consumatorii de un standard de protecţie adecvat, cu o justificare formală, motivată de incidenţa unor norme supletive doar dintr-o perspectivă pur teoretică, desprinsă de realitatea practică care dovedeşte lipsa oricărei posibilităţi de negociere la momentul încheierii contractelor, negociere pe care banca profesionist ar fi trebuit să o dovedească conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000[7].


[1] Art. 1578 „(1) Obligatia ce rezulta din un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratati in contract. (2) Intâmplindu-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, inainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică imprumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare in curs in momentul plăţii”.
[2] Art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13 CEE „Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului”.
Art 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.
[5] Drept civil – Teoria generală, volumul I – Teoria dreptului civil, Marian Nicolae, Editura Solomon 2017, f. 347.
[6] Paragrafele 48 – 50 din Decizia pronunţată la data de 20.02.2018 în cauza C-16/16 P
[7] „Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.


Irinel-Axente Andrei
Judecător, Curtea de Apel Cluj


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]


Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. Condiţii de aplicare ale deciziei. Diferenţe lingvistice şi consecinţele lor”

  1. Am vaga bănuială că aceste considerente sunt, în fapt, în susţinerea opiniei/concluziilor instanţei de trimitere a cauzei C-81/19 B.Transilvania care, probabil, are stabilit termenul pentru concluzii în viitorul proxim, poate în a doua jumătate a lunii ianuarie 2020. Doamne ajută să fie primite! Sărbători fericite! V.B.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.