Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [16 decembrie 2019 – 3 ianuarie 2020]. Regimul juridic al încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate (II). Obiectul excepțiilor de neconstituționalitate
6 ianuarie 2020 | Marieta SAFTA
Marieta Safta
I. În perioada menționată au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale pronunțate ca urmare a soluționării excepțiilor de neconstituținalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție].
Față de deciziile publicate în această perioadă, ne vom referi în prezenta Notă, în continuare[1], la jurisprudență care antamează și regimul juridic al încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate. Avem în vedere stabilirea obiectului excepției de neconstituționalitate, cu referire, în principal, la situații reținute în Decizia nr. 560 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1010 din 16 decembrie 2019, Decizia nr. 590 din 8 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1019 din 18 decembrie 2019, Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1026 din 20 decembrie 2019 și Decizia nr. 539 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1031 din 23 decembrie 2019.
II. Cadrul legal de referință
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privnd organizarea și funcționarea Curții Constituționale[2]
”(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (…)
(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. (…)
(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. (…).”
Potrivit dispozițiilor legale citate, rezultă că pot constitui obiect al excepției de neconstituționalitate numai legile sau ordonanțele ori dispozițiile legilor sau ordonanțelor[3], cu îndeplinirea următoarelor condiții:
– legile, ordonanțele sau dipozițiile din legi sau ordonanțe sa fie în vigoare[4];
– legile, ordonanțele sau dipozițiile din legi sau ordonanțe să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia[5];
– legile, ordonanțele sau dipozițiile din legi sau ordonanțe să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale[6];
Verificarea respectării acestor condiții iar, în cazul constatării neîndeplinirii lor, respingerea excepției ca inadmisibilă intră, în primul rând, în competența instanței de judecată sau de arbitraj comercial în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, întrucât instanţa constituie un prim filtru legal al excepției, iar sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, sens în care sunt dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 citate. Deopotrivă este competentă Curtea Constituțională, întrucât „excepţia de neconstituţionalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituţionalitate, astfel încât, atât instanţei a quo, cât şi celei a quem le revine competenţa de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituţionalitate ”[7].
Am analizat problematica inadmisibilităților în mai multe Note de jurisprudență, cea de față fiind menită să evidențieze aspecte referitoare la stabilirea de către instanța de judecată/arbitraj comercial și, respectiv, Curtea Constituțională, a obiectului excepției de neconstituționalitate, adică a textului/textelor contestat/contestate din punct de vedere al constituționalității.[8]
III. Stabilirea obiectului excepției de neconstituționalitate
– Obiectul excepției de neconstituționalitate reținut de Curtea Constituțională este cel consemnat în încheierea de sesizare.
Stabilirea exactă a obiectului excepției de neconstituționalitate și consemnarea în încheierea de sesizare a Curții Constituționale se realizează, potrivit legii, de instanța de judecată sau de arbitraj comercial în fața căreia excepția a fost ridicată, pe baza susținerile părților, cu aplicarea dispoziților art. 29 din Legea nr. 47/1992, mai sus prezentate, pecum și, atunci când este cazul, cu aplicarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Primind încheierea de sesizare și documentele care o însoțesc, Curtea Constituțională procedează la examinarea lor pentru a verifica, la rândul său, legalitatea sesizării cu excepția de neconstituționalitate, iar în decizia pronunțată realizează, la rândul său, circumstanțierea obiectului excepției de neconstituționalitate, adică a textului, textelor asupra căruia/cărora Curtea se va pronunța.
În mod obișnuit, obiectul excepției de necontituționalitate reținut de Curtea Constituțională și asupra căruia aceasta se pronunță este cel consemnat în încheierea de sesizare (cu excepția situațiilor în care textul criticat a suferit modificări ca urmare a intervenirii unor evenimente legislative ulterior sesizării Curții), așa cum o demonstrează majoritatea deciziilor publicate în perioada analizată. Există însă și situații în care subzistă diferențe între obiectul excepției de neconstituționalitate reținut în decizia Curții Constituționale și cel consemnat în încheierea de sesizare, sens în care, având în vedere cu precădere jurisprudența publicată în perioada de referință, vom exemplifica în cele ce urmează. Ne vom referi și la unele aspecte de ordin formal, ce țin de modul de redactare a încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate.
– Obiectul excepției de neconstituționalitate reținut de Curtea Constituțională este mai restrâns decât cel consemnat în încheierea de sesizare.
Astfel, prin Decizia nr. 535/2019, Curtea a reținut următoarele: ”Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte numai dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra acestor din urmă prevederi de lege, care au următorul cuprins: „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: […] b) când o condamnată […] are un copil mai mic de un an. […].”» (par11).
Tot astfel, prin Decizia nr. 590/2019, Curtea a reținut următoarele: «Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispozițiile art. 469 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Judecarea cererii de redeschidere a procesului. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „(3) Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal.”» (par. 13).
Decizia nr. 590/2019 relevă și o situație particulară în privința circumstanțierii obiectului de neconstituționalitate, consemnată în par. 14, după cum umează: «Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală au făcut obiectul Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 13 septembrie 2017. (…) Prin decizia mai sus menționată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecăţii în primă instanţă. Aşa fiind, având în vedere că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, de la data publicării Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 în Monitorul Oficial al României, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în interpretarea dată acestora prin decizia anterior menţionată. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (a se vedea în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragrafele 11-12)».
Este evident că, întrucât situația care a determinat această cirscumstanțiere a intervenit ulterior sesizării Curții Constituționale, numai instanța constituțională era în măsură să procedeze la stabilirea în acest mod a obiectului excepției de neconstituționalitate. Instanța constituțională procedează similar atunci când, ulterior sesizării sale, intervin diverse evenimente legislative precum abrogarea, modificarea, republicarea actelor normative. Dacă însă astfel de evenimente ar interveni până la sesizarea Curții Constituționale, instanța de judecată ar trebui să aprecieze în mod corespunzător, pentru stabilirea cât mai exactă a obiectului excepției de neconstituționalitate.
– Obiectul excepției de neconstituționalitate reținut de Curtea Constituțională este mai extins decât cel consemnat în încheierea de sesizare[9].
Jurisprudența recentă oferă un asemnea exemplu, cu precizarea că situația este rar întâlnită, prin comparație cu cea anterior prezentată. Astfel, prin Decizia nr. 497 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 4 decembrie 2019, Curtea a reținut următoarele: „Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, așa cum apare în dispozitivul încheierii de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 223/2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 27 iulie 2015, așa cum au fost modificate de dispozițiile art. 40 pct. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015. În urma examinării criticilor de neconstituţionalitate, se constată că este invocată și excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 40 pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 care modifică prevederile art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 223/2015. În aceste condiții, Curtea este învestită, în prezenta cauză, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) lit. e) și ale art. 30 din Legea nr. 223/2015. O atare soluție este justificată, așa cum a reținut Curtea în Decizia nr. 847 din 14 decembrie 2017, de faptul că omisiunea instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la unele dispoziţii din legi sau ordonanţe a căror neconstituţionalitate a fost invocată de autorul excepţiei nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului de constituţionalitate. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte „extra legem” şi chiar „contra legem” omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către instanţa de contencios constituţional.” (par. 22, 23)
– Obiectul excepției de neconstituționalitate reținut de Curtea Constituțională, urmare aplicării normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Incidența acestor norme în privința stabilirii obiectului excepției de neconstituționalitate.
Am abordat pe larg, cu alt prilej, subiectul valorificării normelor de tehnică legislativă în controlul de constituționalitate[10]. Distinct de acesta însă, dicutăm aici despre modul în care, cu aplicarea acestor norme, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 24/2000, Curtea Constituțională (așadar și instanțele de judecată în încheierile de sesizare) procedează (ar trebui să procedeze) la stabilirea exactă a obiectului excepției de neconstituționalitate.
Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 539/2019, Curtea a reținut următoarele: «Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare și motivării scrise a excepției, prevederile art. 55 coroborat cu art. 57 și art. 59 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 2 septembrie 2015. Având în vedere dispozițiile art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta”, și ținând cont de faptul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 35/2015 modifică și completează, prin art. I, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introducând, în cuprinsul acesteia, articolele precizate de autorii excepției, rezultă că, în realitate, obiectul excepției îl reprezintă prevederile art. 1 alin. (55) coroborat cu art. 1 alin. (57) și (59) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014. Textele de lege criticate aveau, la data ridicării excepției, următoarea redactare: (…)»
Tot astfel, prin Decizia nr. 557/2019[11], Curtea a reținut următoarele: ”Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă prevederile art.VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 21 decembrie 2016, care modifică art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, astfel încât Curtea urmează să reţină ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, care au următorul cuprins: „(4) Recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de Banca Naţională a României prin Ordinul nr. 3/2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data de 14 februarie 2001 şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia. Recalcularea se face până la data de 14 februarie 2001.” (par. 15, 16)
– Obligația ca dispozitivul încheierii instanței de judecată sau de arbitraj comercial ”să se refere la soluţia instanţei cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale”.
În practică, există încă situații în care instanțele de judecată procedează la consemnarea sesizării Curții Constituționale (inclusiv a obiectului excepției de neconstituționalitate) în considerentele, iar nu în dispozitivul încheierii (uneori deciziei) pronunțate. O astfel de modalitate de sesizare nu determină, în sine, o respingere a excepției de neconstituționalitate, întrucât ar însemna o sancționare a autorului excepției pentru o chestiune care nu îi este imputabilă, însă constituie, potrivit Curții Constituționale, o practică eronată. În acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 819 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 19 aprilie 2019, par. 32, Curtea a reținut, cu referire la ”modul în care instanța de judecată a ales să sesizeze instanța constituțională” următoarele: «Curtea observă că aceasta a procedat la „sesizarea Curții Constituționale” prin considerentele deciziei civile, și nu prin dispozitivul acesteia. Întrucât excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul a solicitat instanței judecătorești sesizarea Curții Constituționale în vederea efectuării controlului de constituționalitate, instanța, exercitându-și competența prevăzută de lege, ar fi trebuit să constate admisibilitatea excepției, în cadrul considerentelor hotărârii, și să dispună sesizarea Curții, prin dispozitivul aceleiași hotărâri. Într-adevăr, în speță, instanța de judecată în mod eronat a sesizat Curtea Constituțională prin considerente și nu prin dispozitivul hotărârii. O atare eroare nu este opozabilă Curții Constituționale, pentru că, în caz contrar, aceasta s-ar răsfrânge asupra autorilor excepției de neconstituționalitate în mod negativ. În consecință, Curtea consideră că este legal sesizată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 302 din 8 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 9 august 2018, paragraful 11, sau Decizia nr. 709 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 23 februarie 2018, paragraful 11).
Amintim faptul că, în aplicarea textelor constituţionale şi legale incidente şi pentru a evita practici neunitare în ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial, cu consecinţa întârzierii soluţionării cauzelor şi chiar a respingerii sesizărilor formulate pentru nerespectarea unor condiţii de ordin formal, Plenul Curţii Constituţionale a statuat asupra condiţiilor pe care legea le prevede în această privinţă. Astfel, prin Hotărârea nr. 26 din 16 decembrie 2010 privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 27 decembrie 2010, Curtea a stabilit că: ”art. 1. Dosarele Curţii Constituţionale având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate cu privire la care Curtea este sesizată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, se vor constitui numai în baza actului de sesizare constând într-o încheiere distinctă, care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor. Dispozitivul încheierii se va referi la soluţia instanţei cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale. ”
De regulă, actele de sesizare care nu îndeplinesc aceste condiții se restituie pe cale administrativă instanțelor, în baza art. 2 din aceeași Hotărâre, potrivit căruia ”actele de sesizare care nu sunt conforme cu dispoziţiile legale reţinute în această hotărâre vor fi restituite instanţelor de judecată, în vederea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.”
IV. Concluzii. Din nou despre importanța dialogului între instanțele de judecată și Curtea Constituțională[12]
Așa cum demonstrează și exemplele prezentate, abordarea Curții Constituționale în privința stabilirii obiectului excepțiilor de neconstituționalitate nu este una rigidă, Curtea fiind orientată către asigurarea efectivității accesului la justiția constituțională și a controlului de constituționalitate. Sunt relevante sub acest aspect considerentele potrivit cărora[13] ”în ceea ce privește stabilirea obiectului excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în jurisprudența sa, a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ținută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepției a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012).”
În același timp trebuie avut în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) dn Legea nr. 47/1992, exercitarea controlului de constituționalitate se face la sesizare, iar, în cazul excepției de neconstituționalitate, actul de sesizare îl constituie încheierea instanței de judecată sau de arbitraj comercial. Părțile nu au posibilitatea să modifice obiectul excepției direct în fața Curții Constituționale întrucât ”cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în fața Curții Constituționale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuția părților în fața instanței de judecată[14]”. Eventuala restrângere sau extindere a obiectului excepției în sensul arătat în exempll prezentate se face de către Curte tot pe baza celor consemnate/transmise de instanța de judecată/arbitraj comercial, iar nu în raport de elemente noi invocate în fața instanței constituționale.
Ca urmare, stabilirea clară și completă a obiectului excepțiilor de neconstituționalitate, precum și a tuturor celorlalte elemente prevăzute de lege, necesare pentru legala învestire a Curții, indiferent dacă vorbim despre o excepție de neconstituționalitate ridicată din oficiu, la cererea unei părți sau a procurorului, în cauzele în care acesta din urmă participă, slujesc înfăptuirii justiției constituționale, sprijinind efectiv realizarea controlului de constituționalitate. Subliniem în susținerea acestei idei și faptul că, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr.47/1992, ”Primind încheierea prevăzută la art. 29 alin. (4), președintele Curții Constituționale va desemna judecătorul-raportor și va comunică încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.(…)” Ca urmare, încheierea instanței reprezintă actul la care autoritățile menționate se vor raporta, pertinența și utilitatea punctelor de vedere exprimate fiind direct influențate de conținutul și calitatea actului de sesizare a Curții Constituționale.
[1] A se vedea aici.
[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
[3] Curtea a respins, în consecință, ca inadmisibile, excepții de neconstituționalitate având ca obiect hotărâri de Guvern, ordine de ministru, norme metodologice etc; a se vedea T.Toader, M.Safta, Curs de contencios constituțional, Ed. Hamangiu, 2017.
[4] În sensul stabilit prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a reținut următoarele: «Constată că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare».; ca exemplu pentru perioada analizată a se vedea Decizia nr. 560/2019, unde Curtea a reținut următoarele: «Deşi dispoziţiile legale criticate nu mai sunt în vigoare, având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865.» (par 14); în același sens este și Decizia nr. 539/2019, unde Curtea a reținut următoarele: «Textele de lege criticate aveau, la data ridicării excepției, următoarea redactare: (…) Curtea reţine că, ulterior sesizării sale, dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzelor în cadrul cărora a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl reprezintă solicitarea de acordare către reclamanți a creșterii salariale prevăzute de art. 1 alin. (55) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.» (par. 13, 14)
[5] A se vedea aici.
[6] A se vedea aici.
[7] Pe larg, pentru competența pronunțării asupra cauzelor de inadmisibilitate, a se vedea aici.
[8] Amintim în această privință faptul că în jurisprudența sa, Curtea Constituțonală a reținut ”o anumită structură inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate. Aceasta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului critica. A se vedea aici.
[9] Situație distinctă de cea prevăzută de dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora ”(2) În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.”
[10] A se vedea M. Safta – Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituționalitate, în Buletin de informare legislativă nr. 2/2016, pp.3-23.
[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 10 decembrie 2019.
[12] Pe larg, T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituționali, Ed. Universul Juridic, 2016.
[13] Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 529 din 6 iulie 2017.
[14] A se vedea T. Toader, M. Safta, Curs de contencios constituțional, Ed. Hamangiu, 2017, p. 135, cu referire la jurisprudența acolo analizată.
Conf. univ. dr. Marieta Safta
