Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că instanţele naţionale procedează la adresarea unei întrebări Curţii de Justiție a Uniunii Europene numai după analizarea necesităţii şi pertinenţei acesteia, în contextul litigiului pe care urmează să îl soluţioneze. În speță, intimata-reclamantă a propus ca prin intermediul CJUE să se clarifice dacă există cazuri când este posibilă definirea pieţei relevante de o manieră contrafactuală, pornind de la fapta pretins anticoncurenţială către piaţă sau trebuie urmată întotdeauna metodologia din Comunicarea 97(372)03, ca etapă prealabilă analizării comportamentului anticoncurenţial. Motivarea cererii a plecat de la faptul că autoritatea de concurenţă nu a definit piaţa relevantă conform metodologiei, respectiv nu a identificat întâi comportamentul ca apoi să stabilească piaţa relevantă şi să evalueze comportamentul pentru a-l putea încadra ca o restricţie prin obiect sau prin efect, respectiv Consiliul Concurenţei a calificat întâi comportamentul ca fiind o încălcare prin obiect, fără să identifice corect şi complet piaţa relevantă, iar ulterior a concluzionat că cele 6 întreprinderi sunt concurente pe aceeaşi piaţă relevantă. Înalta Curte a decis respingerea sesizării CJUE, întrucât a reținut că ”din conţinutul Comunicării Comisiei privind definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei nr. 97/C372/03 se desprind anumite recomandări ce vizează modul de definire a pieţei relevante a produsului şi a pieţei relevante geografice. Comunicarea Comisiei, precum şi Instrucţiunea privind definirea pieţei relevante (Ordinul nr. 388/2010) nu au în vedere existenţa ordinii enunţate prin cererea de sesizare, astfel că întrebarea preliminară nu este utilă şi nu are legătură cu litigiul pendinte. Cele două acte arată în mod explicit că îndrumările menţionate sunt doar o bază de plecare în identificarea pieţei relevante, analiza nu trebuie să urmeze în mod mecanic fiecare etapă decisivă, ci se va axa doar pe acele elemente care sunt relevante pentru fiecare caz.” (Decizia nr. 1704 din 28 martie 2019, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție)