Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în ceea ce privește investirea instanței cu executarea de către autoritățile române a unui mandat de arestare, instanța este cea care stabileşte existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni corespondente în legislaţia română în raport de starea de fapt descrisă în actul emis de autoritatea judiciară străină, fără a fi legată de aprecierile procurorului. În speță, Înalta Curte a considerat, ca și instanța de fond, că nu se justifică predarea persoanei solicitate către statul emitent al mandatului european de arestare (Germania), având în vedere că deşi activitatea infracţională a grupării criminale din care fac parte A. alături de B. şi D., precum şi alte persoane, are o desfăşurare transnaţională, faptele reţinute în sarcina lui A. s-au comis exclusiv pe teritoriul României, fiind incident astfel motivul opţional de refuz de executare a mandatului european de arestare prevăzut de art. 98 alin. 2 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată (când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României). (Decizia nr. 123 din 27 februarie 2019, pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție)