Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 


 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Consideraţii referitoare la depunerea unor acte de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege la oficiul poştal
20.01.2020 | Gabriel LEFTER

Gabriel Lefter

Gabriel Lefter

Prezenta lucrare este prilejuită de constatarea unor interpretări divergente ale prevederilor art. 183 alin. 1 şi alin. 3 noul Cod de procedură civilă[1] referitoare la calificarea ca fiind formulate în termen a unor acte de procedură şi când acestea nu ar fi fost expediate instanţei prin scrisoare recomandată.

Astfel, unele instanţe[2] au apreciat că, din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 183 alin. 1, rezultă că, pentru a fi socotit în termen actul de procedură depus la poștă, forma scrisorii recomandate este cerută în mod obligatoriu de lege, astfel că trimiterile poștale simple nu fac dovada depunerii în termen a actului de procedură; prin urmare, depunerea plicului, cu data poștei, nu acoperă cerința legii, precum și faptul îndeplinirii în termen a actului de procedură.

De asemenea, s-a apreciat că recipisa oficiului poștal, când actul de procedură este depus la oficiul poștal prin scrisoare recomandată, servește ca dovadă a datei depunerii actului în termenul prevăzut de lege şi că nimic nu împiedică persoana interesată să transmită actul în plic simplu, cu conținut nedeclarat, însă în această ipoteză data depunerii este data înregistrării la instanță, când actul dobândește dată certă[3].

Dimpotrivă, alte instanţe au considerat că dovada datei depunerii înscrisurilor transmise instanței este reprezentată de mențiunea sau atestarea făcută pe actul comunicat, a datei la care a fost predat, respectiv a ștampilei oficiului poștal de unde rezultă data depunerii la unitatea poștală, pe plicul ce conține cererea de chemare în judecată; acesta complinește dovada datei certe a efectuării actului procedural, astfel că instanța nu trebuie să impună părții obligații suplimentare, sub forma depunerii altor înscrisuri, respectiv a borderourilor de transmitere a corespondenței ori a recipisei de predare a corespondenței[4].

Contrar aceste ultime opinii şi în spiritul interpretării literale a prevederilor art. 183 alin. 1 şi alin. 3, apreciem că o trimitere poştală simplă care nu respectă condiţiile restrictive impuse de lege în ipoteza dată (depunerea actului de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal) nu poate conduce la concluzia că o astfel de comunicare este realizată în termen, chiar dacă plicul privind trimiterea poştală nerecomandată poartă o ştampilă cu o dată anterioară expirării termenului pentru realizarea actului de procedură.

Astfel, conform art. 183 (a cărui denumire marginală este „Actele depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere”), actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal este socotit a fi făcut în termen, recipisa oficiului poştal servind ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Textul reprezintă o evoluţie binevenită a art. 104 din C. pr. civ. 1865 care stipula că actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui[5].

Verificând constituţionalitatea acestui text, Curtea Constituţională a României a statuat că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie, liberul acces la justiţie presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti [6]. Curtea a mai reţinut că textul nu excludea nici explicit, nici implicit alte modalităţi de comunicare a actelor de procedură, altele decât transmiterea prin poştă, ci doar a stabilit o regulă generală în privinţa actelor de procedură trimise instanţelor prin poştă, care se socotesc a fi îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea acestui termen.

Doar astfel, prin respectarea strictă a dispoziţiilor art. 104 C. pr. civ. 1865, momentul la care se consideră realizat actul de procedură nu poate fi afectat sau modificat de modalitatea concretă de comunicare sau notificare a actelor de procedură, pentru celelalte tipuri de comunicare dată formulării actului de procedură fiind aceea la care acesta este înregistrat la Registratura instanţei[7].

Atât art. 183 cât şi art. 104 din vechiul cod reglementează soluţii normative care pornesc de la realitatea obiectivă (consacrată expres abia prin art. 192 alin. 2 noul Cod de procedură civilă), conform căreia procesul începe prin înregistrarea cererii la instanţă în condiţiile legii.

Astfel, în cazul cererii de chemare în judecată şi a celorlalte forme de manifestare a acţiunii civile prin care instanţa se învesteşte (se au în vedere aici cererile cuprinzând căile de atac[8]) pentru declanşarea procesului sau a uneia dintre etapele acestuia (căile de atac[9]) este nevoie de „introducerea cererii” ceea ce înseamnă fie depunerea acesteia direct la instanţă, fie transmiterea acesteia instanţei în modalitatea prevăzută de lege[10].

Astfel, fie că se referă la posibilitatea părţii de „a face o cerere înaintea instanţei competente” (art. 109 alin. 1 din Codul de procedură civilă 1865) sau de o „adresare justiţiei” prin sesizarea instanţei competente cu o cerere (art. 192 alin. 1), legea impunea condiţia ca cererile să fie adresate instanţei personal sau prin reprezentant (art. 148 alin. 2) ceea ce presupune, ca regulă, depunerea la registratura instanţei a actului de procedură.

Nici vechiul cod nici noul Cod de procedură civilă nu reglementau expres principiul prioritar al depunerii cererilor de către parte la instanţă, Codul 1865 statuând că „cererea se face” la instanţă (art. 5-13) iar noul cod că partea „sesizează” instanţa (art. 99 alin. 1 sau art. 192 alin. 1) însă acest lucru nici măcar nu era necesar în condiţiile în care introducerea cererii de chemare în judecată presupune în mod natural depunerea cererii nemijlocit la instanţa căreia îi este adresată.

În cazul în care pentru formularea unei anumite cereri legea nu prevede un termen de decădere, este mai puţin importantă maniera concretă prin care actul de procedură ajunge la instanţă, important fiind să fie înregistrată la aceasta în cadrul dosarului în care actul s-a realizat.

Când însă legea impune o anumită conduită procesuală care trebuie îndeplinită într-un anumit termen sub sancţiunea nulităţii sau a decăderii, actul de procedură prin care se realizează trebuie să îmbrace forma prescrisă de lege altfel intervine sancţiunea prevăzută pentru încălcarea perioadei determinate de timp în care actul poate fi întocmit.

Devin relevante astfel prevederile art. 183 care în situaţia în care partea nu înregistrează – personal sau prin mandatar – actul procedural direct la instanţă în termenul prevăzut de lege pentru realizarea acestuia (dacă utilizând un alt mijloc de comunicare, actul este înregistrat la instanţă în interiorul termenului, este lipsită de importanţă modalitatea efectivă prin care actul a parvenit instanţei).

Art. 183 are ca situaţie premisă întocmirea actului de procedură de către parte în interiorul termenului absolut instituit de lege dar, datorită manierei în care partea a ales să se adreseze instanţei, acest act ajunge să fie înregistrat la instanţa căreia îi era destinat după împlinirea termenului.

Pentru că legea prevede expres că „procesul începe prin înregistrarea cererii la instanţă”, rezultă că doar de la momentul marcat de art. 199 alin. 1 – înregistrarea şi conferirea datei certe prin aplicarea ştampilei de intrare – se poate considera că părţile au căpătat drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege şi se produc efecte substanţiale şi procesuale ale formulării cererii.

După cum s-a arătat[11], declanşarea procesului are consecinţe nu doar asupra tardivităţii formulării cererii ci şi asupra legii procesuale aplicabile; de asemenea, asupra fondului dreptului, cererea de chemare în judecată produce efecte substanţiale[12] care se referă la interpretarea prescripţiei şi punerea în întârziere a pârâtului.

În considerarea acestor consecinţe ale introducerii cererii de chemare în judecată trebuie stabilit înţelesul art. 183 care, prin derogare de la regula că actul de procedură se consideră îndeplinit de la data înregistrării acestuia la instanţă, stabileşte că actul se consideră realizat în termen chiar dacă înregistrarea la instanţă s-a făcut ulterior expirării acestuia, dacă actul a fost expediat instanţei prin anumite mijloace de comunicare precizate şi limitativ indicate de lege.

Se observă că, din categoria largă a actelor de procedură (operaţiune juridică sau înscrisuri făcute pentru declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil de instanţă, părţi şi ceilalţi participanţi la proces legat de activitatea procesuală a acestora[13]), art. 183 se referă la operaţiunea juridică în sensul de manifestare de voinţă ce îmbracă o formă juridică, iar nu înscrisul la care se referă operaţiunea juridică[14].

Apoi, art. 183 nu se referă la actele de procedură realizate de instanţă, ci la acelea realizate de părţi şi ceilalţi participanţi pentru declanşarea procedurii (depunerea cererii de chemare în judecată sau a cererilor conţinând căile de atac) sau în cursul şi în cadrul procesului (depunerea listei cu martori conform art. 254 alin. 4 lit. a sau formularea cererilor de completare a hotărârii conform art. 444 alin. 3 referitor la drepturile martorilor, experţilor, traducătorilor etc.)

Aşadar pentru actul de procedură constând în operaţiunea juridică a comunicării către instanţă a unui alt act de procedură necesar declanşării procesului sau a uneia din etapele acestuia sau necesar bunei desfăşurări a procesului civil, art. 183 alin. 1 stabileşte două tipuri de excepţii motivate fie de modalitatea concretă aleasă de parte de comunicare fie de imposibilitatea practică a părţii de a se deplasa la sediul instanţei şi de a recurge la serviciul poştal sau de curierat.

În cazurile precis şi limitativ enumerate de art. 183 alin. 1, operaţiunea juridică de a comunica un act de procedură instanţei este valabilă, iar înscrisul astfel transmis produce efecte dorite de parte de la data depunerii prin scrisoare recomandată la oficiul poştal, iar nu de la data la care acesta este înregistrat la instanţă normă care reprezintă regula conform art. 192 alin. 2 şi 94 alin. 1 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor de judecată[15].

Conform acestui ultim text actele de sesizare a instanţei depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, dată certă şi număr din aplicaţia ECRIS.

Deşi ambele texte se referă în principiu la actele de sesizare a instanţei, ele nu sunt decât aplicarea unui principiu general al dreptului civil conform căruia manifestarea de voinţă trebuie să depăşească faza intensă a procesului psihologic şi, pentru a deveni fapt social, trebuie exteriorizată[16]

Având în vedere că actele de procedură ale părţilor au un destinatar bine stabilit – instanţa de judecată – reiese că, pentru a deveni o realitate juridică, voinţa părţii îmbrăcată într-un anumit act juridic trebuie adusă la cunoştinţă instanţei de judecată în faţa căreia se poartă procesul sau la care se urmăreşte declanşarea procesului.

Inexistenţa actului de procedură în afara procesului este un truism atât de manifest încât, pe bună dreptate, nici nu este enumerată ca şi condiţie pentru existenţa actului de procedură în doctrină[17].

Va rezulta aşadar că actele de procedură ale părţilor vor produce efecte nu de la data întocmirii lor sau de la data aducerii la cunoştinţă adversarului, ci de la data la care sunt depuse la instanţă[18].

Art. 183 alin. 1 stabileşte excepţii de la această regulă instituind ficţiunea socotirii în termen a actului de procedură care a ajuns la instanţă după expirarea termenului absolut instituit pentru valabilitatea lui[19].

Limitele acestei ficţiuni în raport cu realitatea juridică[20] au fost însă forţate de instanţe care au apreciat că şi trimiterile poştale simple trebuie socotite în termen pe motiv că ceea ce diferențiază comunicarea unui act de procedură prin scrisoare recomandată de comunicarea realizată printr-o simplă trimitere poștală, este garanția suplimentară pe care expeditorul o primește, în ceea ce privește atât riscurile neajungerii corespondenței la destinatar, cât și dovada expedierii, sens în care i se înmânează de către oficiul poștal o recipisă, astfel că, în lipsa unui asemenea înscris, nu se poate aprecia că, simpla ștampilă aplicată de oficiul poștal direct pe plic nu este aptă a conferi dată certă trimiterii poștale[21].

Potrivit art. 2 pct. 18 din O.U.G. nr. 13/2013 privind serviciile poştale, serviciul de trimitere recomandată este un serviciu poştal ale cărui particularităţi constau în oferirea unei garanţii forfetare împotriva riscurilor de pierdere, furt, distrugere totală sau parţială ori deteriorare a trimiterii poştale înregistrate şi în eliberarea, la cerere, ulterior depunerii, respectiv livrării trimiterii poştale, a unei dovezi privind depunerea trimiterii poştale sau livrarea la destinatar, fără a fi confirmată în scris de către acesta.

Prin opoziţie, trimiterea poștală „simplă” este definită la art. 2 pct. 11 ca fiind „trimitere de corespondenţă” o formă de comunicare scrisă pe orice fel de suport fizic, care urmează să fie transportată şi livrată la adresa indicată de expeditor chiar pe trimiterea în sine sau pe ambalajul acesteia.

Pentru aceste tipuri de trimiteri poștale legea prevede la art. 2 pct. 10 că data depunerii trimiterii poştale este data la care trimiterea poştală a fost colectată (operaţiune de preluare a trimiterilor poştale realizată fie prin intermediul punctelor de acces), textul mai având o menţiune esenţială conform căreia „dispoziţiile art. 183 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile”.

Acceptând că, teoretic, în funcţie de scopul urmărit prin mijlocirea unei ficţiuni, devine admisibilă preluarea ei şi în alte ipoteze decât aceea pentru care a fost consacrată[22] consideram totuşi că ficţiunea din art. 183 alin. 1 este susceptibilă de o interpretare restrictivă justificată de finalitatea acesteia.

Astfel, pentru ipotezele în care termenele pentru realizarea unui act de procedură ar fi foarte scurte, când din considerente ţinând de situaţia personală a părţii (militar sau deţinut) sau chiar de comoditatea acesteia (deplasarea la sediul instanţei este mai mult sau mai puţin accesibilă[23]), legiuitorul a considerat că utilizarea anumitor mijloace de comunicare cu instanţa (enumerate limitativ) justifică o concluzia legală contrară realităţii că actele de procedură au ajuns la instanţa căreia îi erau destinate după termenul edictat pentru întocmirea lor valabilă, astfel încât sancţiunea reglementată de art.185 alin.1 nu poate fi pronunţată.

Justificarea acestui artificiu al dreptului rezidă în conformarea părţii unor prevederi care corespund unei reguli generale a comunicării actelor de procedură (art. 154 alin. 4[24]) şi care permit obţinerea unei dovezi a îndeplinirii actului de procedură al comunicării unui act către instanţă.

Se revine astfel la una dintre condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură care impune ca actul de procedură să relateze în chiar conţinutul său faptul că cerinţele legii au fost îndeplinite şi, numai în măsura acestor menţiuni, se consideră dovedită îndeplinirea lor[25].

Pe de o parte, acesta se referă la condiţiile de formă pe care operaţiunea juridică a depunerii unui act de procedură trebuie să o îmbrace (aici, cerinţa de la art. 183 alin. 1), iar pe de altă parte se referă la condiţia de fond a celuilalt act de procedură care reprezintă dovada realizării operaţiunii juridice.

Din perspectiva primei chestiuni – forma actului, aici procedura constând în comunicarea altui act de procedură instanţei – acesta trebuie să se obiectiveze într-o manieră care să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru efectuarea comunicării.

Această formă de procedură (este adevărat, o parte ce ar putea fi considerată de mică importanţă dar care, împreună cu celelalte elemente ale actului, dau forma care permite constatarea existenţei actului) este un element esenţial al actului deoarece în absenţa ei actul este lovit de nulitate, este obligatorie şi exclusivă (în sensul că părţile trebuie să respecte forma desemnată de legiuitor, ele neputând alege un alt mod de exteriorizare a voinţei[26]).

Astfel, nu poate fi reţinută libertatea deplină a părţii de a alege modul în care operaţiunea juridică a comunicării unui act către instanţă se concretizează: dacă, atât timp cât actul ajunge la instanţă în interiorul termenului imperativ, această libertate nu poate fi negată, în ipoteza în care instanţa primeşte actul după împlinirea termenului, pentru a produce efectele juridice urmărite de parte, manifestarea de voinţă a acesteia trebuie să îmbrace în mod imperativ formele prevăzute de lege.

Nu se poate aprecia că această condiţie obligatorie devine un formalism excesiv şi inutil atât timp cât forma astfel impusă nu limitează dreptul părţii la întocmirea actului de procedură şi nu impune părţii o sarcină exagerată[27], ci obligaţii precizate concret şi prealabil[28] de natură să asigure eficacitatea formei cerute.

Din această perspectivă, stabilirea unei anumite forme a comunicării actelor de procedură se încadrează în libertatea de reglementare pe care legiuitorul o are în impunerea anumitor restricţii, admise implicit, dreptului de acces la instanţă atât timp cât nu restrâng acest drept la acces până la punctul că dreptul este atins în substanţa sa, urmăresc un scop legitim (instituirea unei ordini şi rigori procesuale în lipsa cărora garanţiile unei judecăţi echitabile ar fi pierdute) şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat[29].

Extinderea câmpului de aplicare a art.183 alin.1 şi la trimiterile poştale simple şi respectiv, a mijloacelor de probă a realizării actului de procedură şi la plicul purtând ştampila oficiului poştal este greşită şi din perspectiva imposibilităţii aplicării analogiei legii, cele două situaţii fiind diferite, astfel încât nu se poate aplica aceeaşi concluzie legală[30].

Astfel, O.U.G. nr. 13/2013 operează cu o distincție clară între serviciul de trimitere recomandată şi trimiterea poștală „simplă”, pentru această ultima categorie de trimiteri poştale stipulând expres că „dispoziţiile art. 183 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile”.

Realizarea concretă a fiecărui tip de trimitere poştală presupune simpla depunere a plicului într-un punct de colectare a corespondenţei – trimiterea poștală „simplă” – pe când trimiterea recomandată se realizează (astfel cum art. 183 alin.1 o prevede) prin prezentarea corespondenţei la un ghişeu al Poştei Române, înscrierea trimiterii poştale în registrele oficiului poştal (din care va rezulta numărul de „A.R.” în cazul în care trimiterea se face şi cu confirmare de primire) şi eliberarea unei dovezi privind depunerea trimiterii poştale.

Or, din aceste diferenţe majore privind cele două categorii de trimiteri poştale rezultă că, în mod evident, niciodată, trimiterea de corespondenţă simplă nu poate produce efectele unei trimiteri poştale recomandate, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 183[31].

Esenţial de subliniat că, aşa cum s-a evidenţiat, prin însăşi prevederea art. 2 pct. 10 vizând data trimiterii poştale, data menţionată pe ştampila oficiului de colectare (stabilită conform art. 30 al.6 din O.U.G. nr. 13/2013[32]) este exclusă de plano incidenţa art. 183; prevederile acestui text „rămân aplicabile”, astfel încât data de colectare nu poate fi considerată data împlinirii actului de procedură[33].

În fine, art. 183 alin. 3 stabileşte foarte clar că, în cazul actului de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal, recipisa oficiului poştal servește ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Este greşită soluţia unei instanţe[34] care a considerat că data poștei rezultând din ștampilele de pe plicul cu corespondența adresată primei instanțe ar reprezenta data formulării contestaţiei în condiţiile în care partea depusese înscris din care reieșea că a predat recomandat Postei Române o corespondență pe care a recepționat-o tribunalul. Astfel, chiar dacă apelantul a depus o „factură” ce atesta efectuarea unor servicii poștale prestate în interiorul termenului, în realitate, acesta este recipisa de care art. 183 alin. 3 vorbește şi, dacă acesta nu conţinea destinatarul corespondenței (într-adevăr, o deficiență de conținut care impunea demersuri probatorii suplimentare), faptul că tribunalul a recepționat corespondența pentru care se emisese factura reprezintă proba formulării în termen a actului de procedură; cu atât mai mult este eronată reţinerea lipsei menţionării conținutului corespondenței, element care nu este prevăzut de art. 183 alin. 3[35].

În acest context se constată o limitare a principiului liberalismului procesual care implică şi libertatea probelor şi a probaţiunii[36] deoarece, pentru situaţia juridică a depunerii unui actul de procedură, art. 183 alin. 3 a prevăzut admisibilitatea numai anumitor probe[37].

De aceea nu subscriem opiniei din doctrină[38] conform cu care va fi considerat în termen şi actul care nu s-a predat în formă recomandată ci simplă, atât timp cât din ştampila oficiului poştal de predare rezultă că data predării se situează înăuntrul termenului prevăzut de lege pentru îndeplinirea actului.

Aceasta pentru că nu există o „predare” la vreun oficiu poştal, ci o depunere la un punct de colectare a corespondenţei (în fapt, o cutie inscripţionată cu însemnele CN Poşta Română SA amplasată în spaţii publice ) şi mai ales pentru că art. 183 alin. 3 arată că dovada depunerii în termen a actului de procedură se face cu recipisa eliberată de oficiul poştal.

Se observă că şi în cazul depunerii recomandate pe plicul care conţine actul de procedură se aplică ştampila oficiului poştal de primire însă, în acest caz, nu această dată a ştampilei ar putea face proba predării în termen a corespondenţei conţinând actul, ci dovada eliberată de oficiul poştal; or, dacă în cazul în care dispoziţiile art. 183 alin. 1 sunt urmate de parte, legiuitorul a stabilit o modalitate exclusivă a probării datei depunerii actului, cu atât mai puţin, în situaţia în care partea nu se conformează prevederilor obligatorii ale textului, ştampila de pe plic nu va putea face această dovadă.

Astfel, devine justificată opinia din doctrină conform cu care orice alte mijloace de probă în afara celor menţionate de art. 183 al. 3 pentru dovedirea depunerii actului de procedură sunt inadmisibile[39]; se mai arată că, faţă de modul de redactare a art. 183 alin. 3 pare a nu fi admisă altă modalitate de probare a datei săvârşirii actului de procedură în afara celor arătate de acest text[40].

Tot interpretarea gramaticală (susceptibilă de utilizare prioritar în cazul de faţă având în vedere conţinutul extrem de clar al termenilor utilizaţi) a condus la concluzia[41] că, pentru a fi socotit în termen, forma scrisorii recomandate este cerută în mod obligatoriu pentru actul de procedură depus la poştă, în caz contrar, dacă actul nu ajunge la instanţă înăuntrul termenului fiind socotit tardiv[42].

Concepţia legiuitorului privind cerinţa obligatorie a scrisorii recomandate impusă pentru securitatea circuitului civil rezultă cel mai evident – astfel cum just s-a arătat[43] – din evoluţia conţinutului normativ al art. 2556 Noul Cod civil.

Textul care vorbește despre prezumţia efectuării în termen a actelor[44], stabileşte că actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

Prin 2052 al Legii 60/2012 privind aprobarea O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a prevăzut că dispoziţiile art. 2.556 se aplică în cazul în care înscrisurile au fost predate prin scrisoare recomandată la oficiul poştal

Modificarea exclude interpretări timpurii ale art. 2.556 N.C.C. prin care se aprecia că pentru a se vedea dacă actele au fost formulate în termen trebui verificate „atestările făcute de poştă” – ștampila oficiului poştal[45], fiind evident că impunerea condiţiei ca înscrisurile să fi fost predate prin scrisoare recomandată la oficiul poştal exclude posibilitatea ca predarea „simplă” să permită socotirea actelor ca fiind făcute în termen.

Practica a validat soluţia rezultând din interpretarea literală a art.183 stabilind că expedierea recursului către instanță se face prin scrisoare recomandată[46], că dovada datei depunerii actului prin scrisoare recomandată la oficiul poștal se face cu recipisa oficiului poștal iar nu cu plicul depus la dosar[47]; s-a arătat just că recunoașterea posibilității de depunere a actului de procedură și prin scrisoare simplă și acceptarea ca dovadă a datei de depunere la poșta a unui alt act sau reper decât cel întocmit ca urmare a expedierii recomandate a scrisorii respective, în speță, ștampila cu data poștei aplicată pe scrisoarea simplă, reprezintă o încălcare a dispozițiilor neechivoce a art. 183 alineat 1 și 3 Cod procedură civilă[48]; de asemenea, în lipsa oricăruia dintre înscrisurile enumerate de art. 183 alin. 3, singura dată certă a depunerii declarației de apel este aceea în care apelul apare ca înregistrat la instanța de control judiciar[49]; în acelaşi timp, reţine atenţia soluţia unei instanţe[50] a cărei analiză demonstrează faptul că, asemenea oricărui mijloc de probă conţinut de art. 250, dovada depunerii actului de procedură în condiţiile at. 183 alin. 1 poate fi combătută prin proba contrarie (este real, nu prin orice mijloc de probă, ci printr-unul cu aceeaşi forţă).

Aceste hotărâri judecătoreşti precum şi argumentele care au precedat prezentării soluţiilor jurisprudenţiale (ţinând în principal de scopul instituirii regulii de la art.183, de imposibilitatea aplicării analogiei ficţiunii edictate prin art. 183 alin. 1 şi pentru situaţia trimiterii poştale care nu este una recomandată şi de existenţa unei prevederi legale – art. 2 pct. 10 din OUG nr. 13/2013 – care arată expressis verbis că data colectării trimiterilor poştale obişnuite nu se încadrează în ipoteza art. 183) îndreptățesc concluzia că o trimitere poştală simplă care nu respectă condiţiile restrictive impuse de lege în ipoteza dată (depunerea actului de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal) nu poate fi considerată realizată în termen, chiar dacă plicul privind trimiterea poştală nerecomandată poartă o ştampilă cu o dată anterioară expirării termenului pentru realizarea actului de procedură.

Apreciem că opiniile conform cu care şi alte trimiteri poştale ce conţin acte de procedură a căror dată de efectuare să fie dovedite prin ştampila de pe plicul adresat instanţei exced cu mult tendinţelor de flexibilizare a principiului legalităţii căci, aşa cum s-a arătat[51], aceste tendinţe trebuie nu doar să integreze schimbarea şi inovarea socială, ci şi să realizeze o aplicare riguroasă a legii, ceea ce în cazul punctelor de vedere criticate este exclus prin acestea nefăcându-se acte extindere a soluţiei legale conţinute de art. 183 pentru ipoteze similare, ci efectiv acte de încălcarea prevederilor explicite ale legii.


[1] În cuprinsul lucrării, indicarea unor texte de lege fără precizarea actului normativ va viza noul Cod de procedură civilă
[2] Tribunalul Constanţa secția I civilă decizia civilă nr. 456/11.03.2019 publicată aici.
[3] TRIBUNALUL Constanţa SECȚIA I CIVILĂ DECIZIA CIVILĂ nr. 1493/24.09.2019 publicată aici.
[4] TRIBUNALUL Constanţa SECȚIA I CIVILĂ DECIZIA CIVILĂ nr. 1555/03.10.2019 publicată aici.
[5] Pornind de la acest text doctrina – G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. All, Bucureşti 1994, p. 147-148 a arătat că partea trebuie să depună actele până la ora închiderii registraturii instanţei ori a oficiului poștal; închiderea oficiului poștal era momentul până la care se putea îndeplini actul de procedură și pentru M. Tăbârcă Drept procesual civil, ed. Universul Juridic, București 2005 vol. I, p.327.
[6] Decizia nr. 1281/29.09.2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 847/29.11.2011.
[7] A se vedea în acest sens, Curtea de Apel Cluj secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 1233/25.03.2011 publicată aici, prin care, în lipsa predării recomandate la oficiul poștal înainte de împlinirea termenului de recurs a căii de atac, recursul a fost calificat ca tardiv în raport de data înregistrării acestuia la instanţă.
De asemenea, s-a stabilit că data transmiterii recursului prin e-mail nu prezintă relevanță în speță (e-mail transmis la data de 12.02.2014, ora 20:28, cererea de recurs fiind înregistrată la Tribunalul București la data de 13.02.2014), codul de procedură civilă nereglementând o excepție similară celei de al art. 104 pentru situația transmiterii actelor de procedură către instanțe prin poștă electronică – Curtea de Apel București secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal, decizia civilă NR. 4197/26.05.2014 publicată aici.
Mai mult, s-a stabilit că nu poate fi luată în considerare data expedierii recursului prin serviciului de curierat rapid, întrucât art. 104 fac referire la data poștei doar dacă actele ar fi fost predate recomandat la oficiul poștal, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauză – Curtea de Apel Târgu Mureş secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1424/R/10.05.2012 publicată aici. Având în vedere Legea serviciilor poştale nr. 83/1996 ce garanta accesul oricărei persoane fizice sau juridice la serviciile poştale şi transmiterea liberă a trimiterilor poştale, faptul că serviciile poştale se efectuează numai prin persoane juridice (denumite în continuare operatori de servicii poştale) abilitate conform prevederilor acestei legi, acestea acoperind inclusiv acte de procedură juridică (art. 2 lit. c din lege), apreciem – chiar şi prin referire la forma restrictivă a textului comentat – greşită această soluție.
[8] Pentru teoria generală acțiunii civile a se vedea, pe larg V.M. Ciobanu Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, ed. Naţional, Bucureşti 1997, vol. I, p.247-260.
[9] Pentru sistematizarea procedurii civile în faze şi etape, structură care apoi a fost preluată de întreaga doctrină, a se vedea I Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1977, p. 32-33.
[10] Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispoziţiilor art. 182-183 rezultă că actul procedural al apelului trebuia depus fie direct la instanța competentă, printr-o declarație formulată în acest sens de partea interesată, fie prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare – Curtea de Apel Bucureşti secția a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizie nr. 105/31.10.2013 publicată aici, în lipsa unor astfel de trimiteri data apelului fiind aceea rezultând din rezoluției aplicată la înregistrarea la instanţă a căii de atac.
[11] D.N. Teohari în G. Boroi (coord.) Noul Cod de procedură civilă Comentariu pe articole, ed. Hamangiu, București 2016, vol. I, p.5 24.
[12] I. Deleanu Tratat de procedură civilă, ed. Universul Juridic 2013, vol. I, p. 907-911.
[13] V.M Ciobanu, Tratat 1997, vol. I, p. 405.
[14] Actul procedural constituie o varietate a actului juridic, putând fi descris atât ca negotium iuris cât şi ca instrumentum probationem – înscris necesar pentru probarea situaţiei juridice creată, modificată sau stinsă prin operaţiunea realizată – I. Deleanu Tratat 2013, vol. I, p.766.
Trebuie subliniat că, deşi art.183 obligă la distincţia operaţiune juridică/înscris (în spiritul observaţiei din doctrină conform căreia introducerea cererii de chemare în judecată este un act de procedură iar cererea de chemare în judecată este un alt act de procedură – V.M. Ciobanu, Traian Cornel Briciu, C.C. Dinu Drept procesual civil, editura Naţional, Bucureşti 2018, p. 260), textul analizat face o referire la un act constatator al operaţiunii juridice (manifestarea de voinţă de a crea, modifica sau stinge o situaţie juridică) care este comunicarea actului de procedură într-o manieră specifică, alin.3 final vorbind despre „dovada datei depunerii actului de procedură de către partea interesată”; acesta este însă un alt act juridic, distinct de operaţiunea juridică, cele două trebuind deopotrivă să satisfacă condiţiile de valabilitate cerute de lege .
[15] În cazul folosirii unui serviciu specializat de comunicare, de la data consemnată în borderoul de predare pe bază de semnătură către curierul militar în cazul corespondența expediată prin intermediul poștei militare, conform HG nr.1349/2002, privind colectarea, transportul, distribuirea și protecția pe teritoriul României, a corespondenței clasificate – Curtea de Apel Timișoara secția contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr.4918/21.07.2015 publicată aici.
[16] Pentru mecanismul formării voinţei juridice a se vedea Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în drept civil subiectele dreptului civil, Casa şi editura de presă Şanse SRL Bucureşti 1995, p. 130-131).
[17] I. Stoenescu, S. Zilberstein op. cit., p. 406, M. Tăbârcă, Drept procesual civil Teoria generală ediţia a II-a vol. I, editura Solomon, Bucureşti 2017, G. Boroi, M. Stanciu Drept procesual civil, editura Hamangiu, Bucureşti 2015, p.267-268, I. Leş Noul Cod de Procedură Civilă Comentariu pe articole, editura C.H. Beck Bucureşti 2013, p. 245-247.
[18] În practică – Curtea de Apel Craiova secția contencios administrativ si fiscal, decizie nr. 3172/09.11.2016 publicată aici – s-a arătat că nu trebuie asociat momentului când actul de procedură este îndeplinit cu data certă reglementată de art. 199 pe care cererea o primește la înregistrarea sa la serviciul registratură al instituției căreia i se adresează și care este în mod evident ulterioară în situația depunerii actului de procedură prin alte modalități decât prin depunere personală la registratură, numai în această ultimă situație cele două date fiind întotdeauna concomitente.
Nu subscriem opiniei instanţei conform cu care comunicarea prin fax, poate fi inclusă în categoria „serviciilor specializate de comunicare” la care face referire art. 183, nici chiar după modificarea acestui text prin Legea nr. 310/2018, în sine, faxul nefiind decât un aparat care realizează transmiterea telefonică a unor materiale imprimate sau scanate (text şi/sau imagini) transformate în sunete către un alt telefon conectat la o imprimantă sau un alt dispozitiv care reprocesează conţinutul sonor primit refăcând astfel imaginea documentului pe care apoi o poate imprima în copie.
[19] Aşadar, realitatea formulării actului peste termen este evidentă însă legea contrazice această realitate atribuind situaţiei formulării tardive a actului de procedură consecinţele juridice ale respectării termenului imperativ; a se vedea pe larg semnificațiile ficţiunii în I. Deleanu, Ficţiunile juridice, editura All Beck Bucureşti 2005, p. 18-26.
[20] Ibidem, p.67-80; subscriem opiniei autorului conform cu care nefiind excepţii în sensul tehnic al termenului ficțiunile nu sunt guvernate de principiul exceptio este strictissimae interpretationis.
[21] Tribunalul Constanţa secția I civilă decizia civilă nr. 731/22.10.2019 publicată aici.
[22] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, p. 71.
[23] În același sens, D.N. Teohari op. cit., vol. I, p. 500.
[24] Modalitatea comunicării actelor de procedură prin scrisoare recomandată este regula nu doar în dreptul procesual civil, ci şi în dreptul procesual penal conform art.259 noul Cod de procedură penală , existând şi o prevedere similară art.183, art.270 alin .1 N.C.P.P. fiind „considerate ca făcute în termen” şi actele depus la oficiul poştal prin scrisoare recomandată, recipisa oficiului poştal servind ca dovadă a datei depunerii actelor.
[25] I. Stoenescu, S. Zilerstein op. cit., p. 456.
[26] O. Ungureanu, Actele de procedură în procedura civilă (la instanţa de fond) ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, p.39-40. Astfel, autorul subliniază că, spre diferenţă de dreptul civil care promovează principiul libertăţii de formă a actelor juridice, în dreptul procesual civil forma constituie de regulă o condiţie ad substantiam a actului de procedură.
[27] Reglementarea unor condiţii care trebuie respectate pentru formularea unui act de procedură are ca scop să asigure o bună administrare a justiţiei şi respectarea principiul securității juridice, iar părţile trebuie să se aştepte ca acestea să fie aplicate; cu toate acestea, reglementarea sau aplicarea acesteia nu trebuie să împiedice justiţiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (C.E.D.O., cauza Hietsch contra României, par. 19).
[28] Doar în cazul în care legea sau instanţa indică concret şi prealabil obligaţiile precise ce incumbă părţilor li se poate imputa acestora nerespectarea sarcinilor procesuale şi se pot aplica sancţiuni corespunzătoare (a contrario C.E.D.O., cauza Antofie contra României, par. 24-26 a contrario).
[29] C.E.D.O., Cauza Caracas contra României, par. 32. 16
În practică – Curtea de Apel București secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr. 78/11.01.2017 publicată aici – opțiunea legiuitorului din art. 183 este justificată de certitudinea datei la care este recepționat actul de procedură predat oficiului poștal, similar ipotezei în care actul de procedură este predat personal la registratura instanței.
[30] Practica a stabilit că nu poate fi extins pe cale de interpretare cuprinsul art. 183 – Curtea de Apel Alba Iulia secția de contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1239/25.11.2019 publicată aici.
[31] Practica a considerat că în cazul unei trimiteri poștale simple, nu va fi luată în considerare data poștei de pe acest plic ci va fi luată în considerare data înregistrării la instanță a motivelor de recurs, dată care coroborată cu data comunicării sentinței recurate atestă faptul că motivele de recurs sunt tardiv formulate – Curtea De Apel Cluj secția a III-a contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 429 /R/17.01.2018, publicată aici.
[32] Data depunerii este data la care trimiterea poştală a fost colectată prin intermediul punctelor de acces, dacă aceasta a fost colectată înainte de ultima operaţiune de ridicare a trimiterilor poştale stabilită pentru respectivul punct de acces. În cazul în care colectarea are loc după acest moment-limită, se consideră că data depunerii trimiterii este data următoarei zile lucrătoare celei la care trimiterea poştală este colectată prin intermediul punctelor de acces.
[33] În acelaşi sens, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 2158/24.05.2019 publicată aici care a reţinut că susținerea recurenților în sensul că este suficientă proba cu ștampila poștei, aplicată pe plicul în care a fost depusă cererea nu poate fi reţinută; s-a arătat că, dacă este adevărat că recurenții pot comunica cererea și în această modalitate, prin poștă cu scrisoare simplă, însă în acest caz nu mai sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 183, care prevăd o excepție de la norma de drept comun, excepție care se aplică însă doar pentru situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 183. Or, excepția nu este aplicabilă în cauză, nefiind îndeplinită condiția premisă – depunerea cererii de recurs la poștă cu scrisoare recomandată -, astfel că se aplică norma generală, data îndeplinirii actului de procedură fiind aceea la care a fost înregistrată cererea pe rolul instanței conform ștampilei de intrare.
[34] Curtea de Apel Constanţa secția I civilă, decizia civilă nr.316/AS/19.06.2018 publicată aici; dacă aprecia că nu s-a făcut dovada expedierii actului de procedură conform art. 183, data formulării caii de atac nu este aceea din data stampilei postei, ci data înregistrării cererii de apel la instanța a cărei hotărâre se atacă.
[35] Şi în doctrină – Ghe. Piperea, Noul Cod de procedură civilă Note Corelaţii Explicații, editura CH Beck, Bucureşti 2012, p. 220 – se recomandă transmiterea prin postă a actelor de procedură cu confirmare de conţinut; dacă la nivel de sfat opinia ar avea oarecare pertinență, reţinere ca fiind condiţie de valabilitate a transmiterii poștale este flagrant contrară legii.
[36] I. Deleanu, Tratat 2013, vol. I, p. 994.
[37] Astfel, s-a stabilit – Tribunalul Constanţa secția I civilă decizia civilă nr.845/07.05.2019 publicată aici – că nu poate fi primită susţinerea apelantului conform cu care, la verificarea formulării în termen a cererii nu trebuie avută în vedere data depunerii la poștă, ci data depunerii borderoului la poștă, arătându-se că acest borderou nu se poate confunda cu recipisa oficiului poștal.
[38] G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă Comentat şi adnotat, editura Hamangiu, Bucureşti 2013, p. 365.
[39] Cl. C. Dinu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.) Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat editura Universul Juridic, Bucureşti 2016, vol. I, p. 667.
În sens contrar, Curtea de Apel Pitești secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal decizia nr. 477/A-C/ 10.10.2014, publicată aici, care a arătat – eronat în opinia noastră – că faptul că predarea la poștă nu s-a făcut recomandat, ci prin scrisoare simplă, nu poate înlătura dovada prezentată în fața instanței de apel, anume copia borderoului de înaintare, care are aplicată ștampila poștei; s-a mai precizat că depunerea scrisorii în formă recomandată este prevăzută de lege ca măsură de protecție pentru partea ce trebuie să dovedească faptul depunerii actului la poștă, fiind excesivă interpretarea textului în sensul că, dacă scrisoarea nu este recomandată, nici un altă dovadă din care rezultă depunerea actului la oficiul poștal nu mai poate fi primită.
Aceeaşi idee, că nu există obligația părții de a apela la procedura scrisorii recomandate a fost reţinută şi prin încheierea de ședință pronunțată la data de 09.03.2016 de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale nepublicată, in litigiul finalizat prin decizia civilă nr.1510/23.03.2016, instanţă care a arătat că are valoare probatorie „data cea mai veche înscrisă pe plicul cu care a fost înaintată cererea de apel”, iar faptul că sunt înscrise două date pe acest plic nu poate fi reținut împotriva părții interesate, „dubiul profitând acesteia” (simpla expunere a considerentelor instanţei este măsura greşelii realizate – n.n.).
[40] M. Tăbârcă Drept procesual civil 2017, vol. I, p. 929.
[41] G. Boroi, M. Stancu op.cit., p. 308, nota 1.
[42] M. Tăbârcă ibidem.
[43] Cl. C. Dinu, op. cit., p. 666, nota 1.
[44] În fapt, stabilind o regulă de fond, iar nu una de probă, vizând o realitate juridică, iar nu faptele, regula de ala art. 2.556 N.C.C. este tot o ficțiune astfel cum rezultă din criteriile de delimitare între ficțiuni și prezumții stabilite de I. Deleanu, Ficţiunile juridice, p. 131- 136.
[45] V. Terzea în Noul Cod civil Comentariu pe articole Fl. A. Baias ş.a. (coord.) ed. CH Beck, Bucureşti, 2012, p. 2254.
[46] Curtea de Apel Bucureşti secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, decizie nr. 4811/16.11.2017 publicată aici.
[47] Curtea de Apel București secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr. 1288/05.03.2019 publicată aici; în acelaşi sens, Curtea de Apel Craiova secția de contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 1254/ 21.05.2019 publicată aici.
[48] Curtea de Apel Cluj secția a III-a contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 3507/ 25 06 2018 publicată aici; instanţa a arătat (în opinie majoritară) că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor cuprinse la alineatele 1 și 3 ale art. 183 rezultă în mod neechivoc în ceea ce privește actele depuse la poștă că un act de procedură este considerat a fi făcut în termen doar dacă este depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege la oficiul poștal prin scrisoare recomandată. Legea nu permite depunerea acestuia prin scrisoare simplă prevăzând în mod expres că scrisoarea trebuie să fie recomandată si arătând în mod neechivoc că recipisa oficiului poștal este unica dovadă în ceea ce privește data depunerii actului de către partea interesată.
[49] Curtea de Apel Bucureşti secția a IV-a Civilă, decizie nr. 545A/11.05.2018 publicată aici.
Data certă astfel dobândită va fi aceea care va fi avută in vedere de către instanță la verificarea respectării termenului procedural pentru îndeplinirea actului. – I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, ed. Universul Juridic 2013, vol. I, p. 286.
[50] Curtea de Apel Constanţa secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 1094/CA/14.10.2019 publicată aici; în speţă, s-a probat prin informațiilor comunicate de serviciul de curierat că mențiunea olografă privind data predării la firma de curierat rapid este o eroare materială, primirea plicului conținând recursul efectuându-se la o altă dată, aceea a chitanţei de plată a serviciului; astfel, instanța reține că mențiunea olografă „05.03” nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă în dovedirea datei predării recursului la serviciul de curierat, însă data de 21.03.2019 este confirmată de mențiunile din aplicația CARGO a serviciului de curierat, coroborată cu data emiterii chitanței aferente serviciului prestat, respectiv aceeași dată de 21.03.2019, precum și cu faptul înregistrării recursului a doua zi, în 22.03.2019.
[51] A se vedea articolul cu acelaşi titlu al lui V. Pătulea din Revista Dreptul nr.11/2005 p .64-71.


Judecător Gabriel Lefter
Curtea de Apel Constanţa


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Consideraţii referitoare la depunerea unor acte de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege la oficiul poştal”

  1. Voicu CHIȘIU spune:

    o interpretare forțată, restrictivă, excesiv formalistă, la nivel de ev mediu – scrisori recomandate depuse la „poștă”-
    eventual ar trebui specificat transmiterea cu telegari, să rămâne la specificul autohton.
    ar trebui să vă mai treziți, abandonând formele în favoarea fondului

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.