Paralela Politicii României între 1996 și 2019
22 ianuarie 2020 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner
Evenimentul politic rapid din noiembrie 2019 al Partidului Național Liberal – unul din vechile partide istorice-tradiționale românești, mi-a dat speranța apariției unei politici noi mult așteptate pentru România.
Am fost întotdeauna preocupată de soarta țării, chiar după ce imigrasem în SUA la New York în 1966, deoarece fac parte dintre cei care am experimentat sistemul comunist cel mai dur, 1945-1965, ceea ce nu se uită. Și de asemenea, nu se uită spiritul patriotic de respect și dragoste pentru țara în care am crescut și am fost educată. Datorită acestor antecedente, am fost interesată să urmăresc evenimentele din țară, fie prin ziarele locale românești de la New York, Canada sau a lui Ion Rațiu de la Londra, fie cum erau ele percepute de Congresul American din publicații primite la Biblioteca Curții Federale de Comerț Internațional, unde eram directoare, fie în mod direct de când vin din 1995 anual în România, cât și prin televiziunea română on line când sunt în Florida.
Moțiunea de Cenzură depusă de PNL la 8 noiembrie 2019 împotriva Guvernului Social Democrat-PSD a fost deosebit de reușită, cu un an înainte de alegerile din noiembrie 2020. Cu voință, perseverență și flexibilitate în gândire, brațul conservativ al PNL a reușit să convingă și membrii altor partide să se alăture inițiativei sale, obținând voturile necesare pentru trecerea Moțiunii și apoi necesarul de voturi pentru aprobarea noului Guvern.
Dar de îndată ce la 19 noiembrie 2019 noul Guvern a preluat puterea s-a descoperit că, după cei trei ani de PSD-cu patru guverne, s-au găsit probleme financiare severe privind printre altele datorii de un milliard de lei pentru plata concediilor medicale și maternitate, datorii de 70 milioane neprevăzute în buget pentru un anumit fel de încălzire, sau datorii pentru cadrele didactice în vederea mascării deficitului bugetar acoperit de împrumuturi substanțiale străine, cât și în plus s-au mai găsit nereguli financiare în diverse ministere.
***
Această situație îmi amintește de cea din 1996, când după șase ani de guvernare PSD-Iliescu, bugetul Statului era în faliment. Atunci, ca și acum în 2020, era nevoie iminentă de o schimbare a politicii țării.
În 1996, schimbarea s-a produs odată cu alegerile parlamentare și prezidențiale, când Securitatea, cunoscând situația bugetară falimentară, nu s-a opus venirii la putere a opoziției democrate susținute de majoritatea populației, contând pe câștigarea încrederii Occidentului pentru scoaterea țării din acest faliment. Opoziția era Convenția Democrată Română, CDR, Președinte Cornel Coposu, care era alcătuită din șase partide printre care PNȚCD, PNL, PSDR al lui Sergiu Cunescu, fiind cele trei partide tradițional-istorice din timpul Monarhiei Constituționale, care au reînviat odată cu Constituția din 1991.
Deci, în alegerile din noiembrie 1996, Profesorul Emil Constantinescu a devenit primul președinte democrat în care populația și-a pus mari speranțe. Dar pentru că CDR obținuse un scor ridicat, însă insuficient pentru o majoritate parlamentară, a fost nevoie de o coaliție cu Partidul Democrat-PD, condus de Petre Roman. În ciuda faptului că se numea „democrat,” PD era desprins din Frontul Salvării Naționale-FSN-ul format de Ion Iliescu.
Atunci Președintele, cât și CDR-ul, au preluat o situaţie complicată și dificilă din mai multe motive. Primul, se referă la faptul că din 1945, după o jumătate de secol, România nu mai avusese un guvern cu adevărat democrat, deci mentalitatea nocivă comunistă era încă prezentă. Iar, după 1990, Partidului Social Democrat (PSD) nu și-a îndeplinit misiunea de tranziție cu reformele cerute în vederea admiterii României în NATO și Uniunea Europeană. În schimb, a lăsat în urmă economia în descreştere, inflaţia în creştere și mai ales bugetul național falimentar.
Al doilea era legat de dorința Președintelui privind admiterea României în primul val NATO în 1997 la Madrid. Recomandarea admiterii era făcută de către Comitetul de Securitate și Cooperare European (CSCE) din Camera Deputaților al Congresului American pe lângă OSCE, membrii fiind Christopher Smith, David Funderburk – fost ambasador al SUA în 1981-1985 la București – şi Frank Wolf. Condițiile se refereau la 1) adoptarea reformelor privind un pachet de legi pentru funcționarea unei economii de piaţă, și 2) restructurarea în profunzime a fostei Securităţi, actualele SRI și SIE, știindu-se că nu avuseseră loc schimbări după 1990. Membrii CSCE erau bine informați despre fosta activitate de poliție politică a Securității după 1945, cât și despre faptul că mulți erau încă prezenți în acest Guvern. Atunci, pentru a da timp implementării reformelor și restructurării Securității, membrii Comitetului au sugerat amânarea admiterii pentru al doilea val NATO. Totuși, Președintele a optat pentru primul val. Dar, după cum era de așteptat, din lipsa reformelor și a restructurărilor, admiterea țării a fost amânată pentru al doilea val NATO în 1998.
Al treilea era legat de crizele guvernamentale create de coaliția CDR cu PD, privind, printre altele, multe dintre reforme, care împiedicau și admiterea în NATO. Pentru remedierea situației, în 1998, Ion Diaconescu, Președintele PNȚCD, cu alți membri de partid, au propus procedura alegerilor anticipate pentru salvarea reputației CDR, pentru cetățenii care l-au votat și pentru admiterea țării în NATO. Dar, ideea riscurilor alegerilor anticipate nu au fost acceptate de Președinte.
Al patrulea se referă la temuta Securitate și a puterii ei în stat încă bine înrădăcinată. Fără îndoială, era necesară o restructurare drastică, cum fusese cerută de Comitetul CSCE al Congresului în 1997. Dar nici acest lucru nu s-a întâmplat. În 1998, Costin Georgescu, director SRI, a declarat că în SRI mai existau 40% din vechiul personal.
Cu toate că acest guvern CDR a scos România din falimentul bancar găsit în 1996 și faptul că acest mandat a fost cel mai puțin corupt, chiar înființându-se în 1997 Consiliul Național de Acțiune Împotriva Corupției și Crimei Organizate CNAICCO, totuși, la 17 iulie 2000, Președintele și-a retras candidatura pentru al doilea mandat. Domnia Sa a argumentat că ”Poți câștiga alegerile și să nu câștigi puterea”, după ce în februarie 2000 a declarat în cadrul Conferinței Asociației Medicilor și Farmaciștilor că a fost învins de Securitate, recunoscând că „personal mă simt astăzi mai terorizat de Securitatea lui Ceaușescu, decât eram până în 1990, și astăzi (…) într-un fel ei m-au învins.” Poate dacă Președintele ar fi reținut ce i-a spus în 1997 Lech Walesa că ”dacă nu-i terminați dvs. pe ei (referindu-se la fosta Securitate), vă vor termina ei pe dvs.; veți păți ca mine.”.
Ca urmare a retragerii de la al doilea mandat, cât și argumentul dat, mulți au rămas cu impresia că Securitatea a lăsat CDR-ul să câştige alegerile în 1996, dar, când nu mai exista problema bugetară să amenințe țara, conform declarației Președintelui, Securitatea l-a învins, de unde putem trage concluzia că un al doilea mandat CDR nu mai era considerat util.
***
Întrebarea se pune de ce populația avea această părere despre puterea de stat în stat a Securității? Ar fi de folos să reamintim că această instituție după 1945 avusese ca model CEKA a lui Felix Dzerjinski cu Fodorenko din timpul lui Lenin în Rusia. Odată cu utopia comunistă, ea a contribuit la consolidarea guvernelor în vederea desființării trecutului istoric al țării, a libertății și proprietății individuale, manipularea alegerilor în 1946, etc. Strategia ei se manifesta cu denunțări, spionări, perchiziții, arestări chiar noaptea cu dubele, închisori cu torturi, spre a menține o atmosferă de teroare și supunere a cetățenilor. Iar, după 1989, Securitatea a contribuit și la schimbarea conducerii – numită de unii o Revoluție, de alții o Lovitura de Stat sau de Palat, sau un complot cu sprijin strain. Oricum, evenimentul a fost unul sângeros soldat cu o mie de morți și mulți răniți și când Ion Iliescu a fost ajutat să preia puterea. Dar, când după șase ani Guvernul PSD a dus țara în faliment financiar, Securitatea a lăsat opoziția CDR, cu un președinte democrat să câștige alegerile. Dar odată această problemă rezolvată, Securitatea a schimbat direcția conform declarației Președintelui, ceea ce demonstrează influența ei în conducerea țării.
România a fost admisă în NATO abia la 29 martie 2004, dar nu pentru că au fost împlinite reformele democrate privind retrocedările proprietății în vederea dezvoltării unei economii de piață, ci pentru că țara făcea parte din coaliția internațională antiteroristă în Afganistan și Irak, inițiată de Președintele George W. Bush, care a onorat atunci Bucureștiul cu o vizită. Iar, la 1 ianuarie 2007, România a fost admisă în Uniunea Europeană, dar tot fără o legislație adecvată în vederea reformelor necesare.
În 2015, PSD a preluat puterea, a treia oară cu Liviu Dragnea președintele Partidului. Această nouă perioadă de trei ani, 2016-2019, cu patru guverne a fost marcată de incompetență, decizii cu planificări proaste, cheltuieli fără să asigure un venit, cu justiția utilizată ca un instrument politic în vederea apărării corupților, deci fără respectarea statului de drept, cu salarii și pensii haotice pentru foștii demnitari sau securiști, cu sufocarea afacerilor private, cu vandalizarea pădurilor, cu prostituția tinerilor online care se vând din lipsă de bani și cu peste trei milioane de români între 15-64 de ani plecați în străinătate pentru o viață mai decentă. Astfel, în 2019, după trei ani de guvernare PSD, bugetul României avea din nou probleme aproape similare cu situația din 1996.
Ca atare, nu este de mirare de felul în care România a fost menționată în revista americană The Economist. De exemplu, în articolul din 2 noiembrie 2019, despre Europa de Est și treizeci de ani de libertate la p. 47, se menționează pozitiv Polonia, Cehia, Ungaria și Bulgaria. România însă, este menționată doar cu privire la Lovitura de Palat sângeroasă (carnage), din 1989. Atât. Iar la 23 noiembrie, Cristian Ghinea, membru al Parlamentului European, cu privire la corupție declara la p. 47 că anti-corupția din țară a fost întotdeauna sprijinită de UE și de ambasada SUA. Sau, la 21 decembrie la pagina economică și financiară, p. 124 unde se menționează PIB-ul și starea bugetului diverselor state, România nici măcar nu este inclusă. Pe scurt, o țară bogată, dar prost administrată.
***
Acum mă întorc de unde am plecat – spre a face o paralelă a situației politice CDR din 1996, cu cea a PNL din noiembrie 2019 după trei ani de guvernare PSD, ambele cazuri având asemănări și deosebiri.
Asemănările se referă la: 1) preluarea unui nou guvern după ani de conducere PSD, cu probleme financiare falimentare, atât în 1996 cât și în 2019, și cu nevoie de schimbare;
2) lipsa de majoritate în Parlament atât în 1996, cât și cel din 2019;
3) entuziasmul populației pentru alegerea primului președinte democrat în 1996 și cel al alegerilor prezidențiale din 2019, când milioanele de români din străinătate au contribuit cu un vot substanțial.
Deosebirile se referă la:
1) falimentul în care se afla țara în 1996 și nu a fost dezvăluit la preluarea mandatului CDR, contrar guvenului PNL, care în 2019, a specificat imediat datoriile bugetare, ducând către o stare de faliment;
2) admiterii țării în NATO, nefiind membră 1996-2000, dar fiind acum atât în NATO, cât și în Uniunea Europeană;
3) securitatea și schimbarea mentalității după 1996-2000, odată cu admiterea României în ambele organizații internaționale, Și, mai recent, când țara a devenit un aliat de încredere al SUA cu forțe militare americane prezente la Kogălniceanu, Deveselu și Târgu Mureș sau un aliat pro-activ de importanță în regiunea Mării Negre. În plus, inerent timpului scurs, a avut loc înlocuirea fostelor cadre vechi agreate de Moscova cu securiști mai tineri, unii cu înclinare pro-occidentală cum este cazul actual al domnului Eduard Hellvig, director SRI, doctor în Științe Politice și Administrație Publică, fost Președinte al NGO de Dialog Euro-Atlantic, fost europarlamentar, fost Secretar General PNL și fost membru al Delegației la Adunarea Parlamentară NATO. Ca atare, atitudinea ei prezentă pare a fi diferită față de mentalitatea anilor 1996-2000 și ca urmare nu pare a fi o piedică acualului PNL, ci, dimpotrivă, ținând seama de interesul țării per se cât și aprecierea ei în cadrul NATO și UE.
Dar, dacă și când noul Guvern va ajunge să aibă toate prerogativele puterii, atunci, crimele trecute comise de Securitate contra umanității – cum a fost cazul Ursu, sau cel al închisorii Pitești și multe altele – trebuie să fie dezvăluite – în baza dovezilor fie din Arhivele aflate la CNSAS, fie cele care urmează să fie făcute publice. Este necesar ca cei suspectați a fi vinovați să fie dați pe mâna Justiției, iar cazurile care se află în instanțe judecătorești să fie rezolvate urgent;
4) stilul lent cu evitarea de riscuri al guvernului din 1996 este total deosebit de cel rapid și hotărât a noului Guvern Ludovic Orban, din 19 noiembrie 2019. Acest fapt l-am constatat la prima ședință de Guvern cu eliminarea funcționarilor numiți pe bază de relații familiale și cu promisiunea de restructurări transparente prin concurs. A doua măsură a fost enunțată de Președintele Klaus Iohannis – reales la 24 noiembrie 2019, pentru al doilea mandat cu o însemnată majoritate – care s-a referit la confiscarea averilor ilegal obținute, fiind totodată un avertisment anti-corupție. Și, apoi, adoptarea bugetului pentru 2020, când Guvernul și-a asumat răspunderea la 23 decembrie 2019, și când în lipsa unei acțiuni PSD, luni, 6 ianuarie Președintele a putut promulga bugetul;
5) alegeri anticipate, care în 1998 nu au fost luate în considerare, în schimb, declanșarea lor a fost discutată, luni 9 ianuarie 2020, într-o întrevedere între Președinte și Primul Ministru.
Iar joi, 16 ianuarie 2020, Primul Ministru a declarat că Guvernul își va asuma răspunderea pentru ca alegerile locale să se desfășoare în două tururi pentru asigurarea restructurări primăriilor și consiliilor județene. Ca răspuns PSD și UDMR au anunțat că vor depune o moțiune de cenzură contra acestei asumări de răspundere. Fără îndoială că pe scena politică va domina o situație ambiguă până la alegeri, fie cele din noiembrie sau dacă vor avea loc cele anticipate.
Încheind paralela între 1996-2000 și 2019-2020, acum pare că a apărut o lumină la capătul tunelului, așa cum de fapt a fost și în 1996. Mă refer la felul Guvernului PNL care a dat imediat dovadă de hotărâre cu măsuri rapide, dinamice și la felul schimbat al mentalității Securității din ultimii ani, astfel părând că sunt șanse spre o schimbare a politicii de la idei socialiste către cele liberale.
Dacă membrii Guvernului vor ști să valorifice puterea funcției deținute, conducând într-un spirit de unitate cu determinare și vor ști să explice populației greutățile financiare întâmpinate – atunci inițiativa acestui Partid Național Liberal va putea da roade pentru binele României, care așteaptă de prea multă vreme.
În caz că acest Guvern va reuși viitorul program probabil va putea considera: 1) Adoptarea unei Constituții noi cu separarea clară, precisă între puterile în stat; 2) Garantarea (nu protejarea) proprietății private; 3) Garantarea independenței puterii judecătorești; 4) O economie de piață bazată pe legea cererii și ofertei și pe competiție; 5) Stimularea industriei românești cu ajutorul investițiilor străine, dar care să nu înlocuiască complet pe cea autohtonă. 6) Reducerea birocrației printr-un sistem mai eficient; 7) Combaterea corupției printr-o evidență precisă a cheltuielii banului public; 8) Implicarea societății civile în vederea renașterii simțului de responsabilitate și inițiativă, distruse de fosta mentalitate comunistă; 9) Depolitizarea CNA și tragerea la răspundere pentru știri false sau manipulări 10) Atragerea revenirii în țară a celor plecați care au acumulat experiență occidentală.
La urmă, dar nu fără importanță, amintesc faptul că reușita și succesul fostului Partid Național Liberal se datora unității familiei Brătianu, când fiecare membru ajuta pe celălat. Astfel Ion C. Brătianu a înființat Partidul în 1875 și a fost Președinte până în 1891, Prim Ministru de patru ori; Ion (Ionel) I.C. Brătianu, primul său fiu, a fost Președintele PNL, 1909-1927 și Prim Ministru de șapte ori, în 1918 realizând la Paris, România Mare; Vintilă, I.C. Brătianu (al treilea său fiu,) Președinte PNL în perioda 1928-1929, Prim-Ministru un an și autorul devizei PNL, Prin noi înșine, adică programul PNL pentru dezvoltarea țării în toate domeniile; și Constantin (Dinu) I.C. Brătianu al doilea său fiu, Președinte PNL în perioada 1934-1947. Odată cu preluarea comunismului utopic, liberalismul a dispărut până astăzi, cu întreruperea prezenței PNL în CDR 1996-2000, când eșecul guvernamental s-a datorat în mare parte disensiunii între partidele CDR și PD.
În concluzie, ca descendentă a unei familii cu personaje liberale, a străbunicului meu Constantin Vrăbiescu, fost deputat în Divanul ad hoc în 1857 (coleg cu I.C. Brătianu) deputat liberal de Dolj în Parlamentul României (coleg cu Eugen Carada), a unchiului meu Iulian Vrăbiescu fost Primar al Craiovei, Prefect de Dolj și Senator de Dolj al Partidului Liberal și a îndepărtatului văr Vintilică Brătianu (fiul lui Vintilă Brătianu, și nepot al lui Olga Stolojan născută Vrăbiescu), Președinte PNL în perioada 1996-2000 – nu pot decât să urez Președintelui și membrilor PNL, cât și Partidelor care sprijină PNL să aibă o unitate de vedere luând exemplul Brătienilor care a fost în favoarea progresului intern și extern al României.
