Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Tipicitatea subiectivă, obiect al recursului în casație?
29.01.2020 | Artin SARCHIZIAN

Artin Sarchizian

Artin Sarchizian

Se pune întrebarea dacă cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” este incident și situației în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate subiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Interesul practic al demersului de față (de a găsi răspunsul) rezidă în aceea că, pe de o parte, în numeroase cauze se contestă săvârșirea faptei, cu forma de vinovăție cerută de norma de încriminare, și prin urmare se resimte nevoia supunerii acestui aspect examenului Înaltei Curți, în cadrul căii de atac extraordinare a recursului în casație, iar, pe de altă parte, din examinarea practicii în materie a Înaltei Curți, se poate lesne observa cum chestiunea este total neclară (non liqued) cât timp, există cel puțin două orientari, cum mai jos le voi rezuma.

Mai înainte însă, câteva succinte considerații privitoare la recursul în casație, le găsesc ca fiind utile:

Recursul în casație reprezintă[1] un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având și un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenței. Întrucât recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Este limpede astfel că recursul în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile, pornind de la situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel.

Este important a nota că această cale de atac are menirea să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, și astfel, vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai pentru anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.(ÎCCJ, Dec. 121/RC/2019, www.scj.ro)

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

În ceea ce privește înțelesul sintagmei „fapta nu este prevăzută de legea penală„, în practică, există concordanță de opinie în a considera ca acesta vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii.

Însă, în ceea ce privește elementele constitutive, ce pot fi verificate în calea de atac a recursului în casație, respectiv „tipicitatea” (identitatea dintre conduita propriu- zisă şi elementele de conţinut ale incriminării) se pune întrebarea dacă, acest examen (verificare) poate viza și elementele referitoare la „vinovăţia prevăzută de lege” (tipicitatea subiectivă).

La nivelul Înaltei Curți, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor vizând sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” şi se pot decela (cel putin) două opinii, după cum urmează:

Într-o primă orientare, se neagă posibilitatea ca în cadrul acestui caz de casare, să poată fi examinată și tipicitatea subiectivă, cu motivarea, că: verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.). (ÎCCJ, Secția Penala, Dec. 78/RC/2015 www.scj.ro).

În justificarea tezei conform căreia, în noțiunea de „faptă prevăzută de legea penală” nu poate fi inclusă și condiția privitoare la forma de vinovăție (latura subiectivă) se arată că, de altfel, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma „faptă prevăzută de legea penală” să se înţeleagă „orice faptă” – act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală. (ÎCCJ, Secția Penală Dec.231/RC/2019).

Aceeaşi viziune reiese – după cum se reține în soluția citată – şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menţionând distinct „fapta nu este prevăzută de legea penală” de „nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de încriminare a faptei, fără posibilitatea de a reaprecia asupra elementelor constitutive ale laturii subiective deoarece aceasta ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat (ÎCCJ, Secția Penală Dec.231/RC/2019).

Astfel, cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice existenţa corespondenţei între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu şi sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noţiunii de „faptă ce nu este prevăzută de legea penală”. (ÎCCJ, Secția Penală dec. 445/RC/2018).

Într-o a doua orientare, dimpotrivă, se recunoaște posibilitatea examinării, în cadrul acestui caz de casare, inclusiv a tipicității subiective. Se reține astfel că, acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de încriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune (ÎCCJ, Secția Penală, Dec. 465/RC/2015; 446/RC/2018; 433/RC/2018).

În ce mă privește, consider că în cadrul acestui caz de casare, trebuie recunoscută posibilitatea examinării inclusiv a tipicității subiective, concluzie bazată pe urmatoarele argumente logico-juridice:

Premisa de la care pornesc este aceea că, potrivit exigențelor în materie de tehnică legislativă, o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta (sau chiar în cuprinsul aceleiași legii) numai cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească[2]. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară (a se vedea în acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 31).

Rezultă astfel, că în lipsa unei definiții clare, o noțiune uzitată într-o lege, își păstrează același înțeles, în mod unitar, în tot cuprinsul respectivului act normativ cât și, în materia respectivă, precum cea penală, observând legătura organică între Codul Penal și Codul de Procedură Penală.

Astfel, este nefiresc a considera că sintagma „fapta prevăzută de legea penală” are un înțeles diferit, în Codul de Procedură Penală, decât în Codul Penal.

Or, Codul Penal, la articolul 15 stabilește „trăsăturile esenţiale ale infracţiunii” ca fiind: prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate).

În doctrină s-a arătat că prin norma de încriminare se stabileşte un model abstract al faptei. Pentru a fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de încriminare, adică trebuie să fie tipice.

Tipicitatea este tocmai această corespondenţă, concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de încriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.

Referitor la prevederea faptei de legea penală, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, după cum s-a reținut și de către Curtea Constituțională[3] aceasta reprezintă, în primul rând, o expresie a principiului legalităţii încriminării, prevăzut atât la nivel constituţional – art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional – art. 7 paragraful 1.

Astfel, prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de încriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, şi cele ale modelului legal de incriminare).

Noţiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât şi la elementele subiective din structura normei de incriminare. Ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. Pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, adică, cu alte cuvinte, când au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii.

Tot instanța de contencios Constituțional[4] a reținut că „absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală”.

În plus, din chiar expunerea de motive la Codul Penal (pct.2.4) rezultă cum noțiunea de „Prevedere(a) faptei în legea penală presupune cerința ca fapta concretă savârșită, ce urmeaza a fi calificată ca infractiune, corespunde întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitate subiect activ sau pasiv, etc.), cât și a elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăție)”.

Concluzionând: înțelesul noșiunii de „fapta prevăzută de legea penală” include și tipicitatea subiectivă, astfel că, în lumina considerentelor de mai sus, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, care în materie, să restrângă înțelesul noțiunii, o astfel de interpretare – prin care, tipicitatea subiectivă, ar fi exclusă – o găsesc ca fiind nejustificată.


[1] CCR DECIZIA nr. 656 din 17 octombrie 2019, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 11 din 9 ianuarie 2020.
[2] CCR DECIZIA nr. 405 din 15 iunie 2016, <publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 49.
[3] CCR DECIZIA nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 77 din 29 ianuarie 2015.
[4] Idem, paragraful 41.


Av. Artin Sarchizian


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Tipicitatea subiectivă, obiect al recursului în casație?”

  1. Manuela GORNOVICEANU spune:

    Felicitări!

  2. Conceptul de „tipicitate subiectivă” este un nonsens.
    Trebuie folosiţi termenii de vinovăţie, culpabilitate, elementul moral al infracţiunii.
    Tipicitatea e una singură şi se referă doar la fapte materiale.
    La noi se preiau teorii şi concepte străine şi apoi se contorsionează atât de grav încât ajungem la nişte terminologii neinteligibile, specifice, de autor.
    Nu mai e nimic standardizat, fiecare profesor vine cu propria terminologie.
    – La italieni, de unde doctrina romaneasca a imprumutat masiv (şi prost), teoria este identica.
    Teoria tripartita
    La teoria tripartita suole suddividere la struttura del reato in tipicità, antigiuridicità e colpevolezza e suole definire il reato come: fatto umano tipico, antigiuridico e colpevole.
    – tipicità
    – antigiuridicità
    – colpevolezza

    La spanioli, tipicidad, antijuricidad, culpabilidad.

    In dreptul penal elvetian, exista cele 3 elemente ale infractiunii:
    A) La typicité :
    B) L’illicéité :
    C) La culpabilité :

    La francezi, la fel:
    Pour qu’une infraction soit reconnue, trois éléments doivent être réunis : l’élément légal, l’élément matériel et l’élément moral.

    Chiar din definiţia tipicităţii, şi anume că este corespondenţa cu tiparul prevăzut de norma de lege, rezultă că „tipicitatea subiectivă” este un nonsens deoarece vinovăţia/culpabilitatea (care este denumirea corectă) este un element DEDUS circumstanţele/faptele infracţiunii şi nu este rezultată din simpla comparare a vinovăţiei-concluzie cu vreo normă de drept.

    Codul penal nu conţine exemple de tipuri de vinovăţii pentru fiecare infracţiune, vinovăţia este un fapt dedus din faptele/circumstanţele cazului, nu este un element prevăzut de lege care poate fi identificat prin comparare.

    Înțelesul noţiunii de „fapta prevăzută de legea penală” nu poate include niciodată vinovăţia, ci este doar elementul: antijuridicitate (contrarietate faţă de norma de lege)
    Rechtswidrigkeit, L’illicéité, l’élément légal, protivopravnost, antigiuridicità.

    Recursul este o judecată, o revizuire a legii aplicate într-o hotărâre. Nu se mai revizuiesc faptele, iar vinovăţia (elementul subiectiv) este un fapt care nu se mai pune în discuţie.

    Altfel recursul ar deveni un apel.
    Nu putem rejudeca aceeaşi cauză la infinit.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.