Desființarea înscrisurilor și anularea actelor juridice în procesul penal

Irina Kuglay

Laura Toma-Dăuceanu

Andra-Roxana Trandafir

În practica instanțelor penale am constatat numeroase inconsecvențe în rezolvarea unor probleme care țin fie de acțiunea civilă, accesorie celei penale, fie de instituții care, deși complementare acțiunii penale, sunt tratate în mod artificial tot în cadrul acțiunii civile, din cauza aparentei lor asemănări cu instituții de drept civil.

Înscrisurile constatate false în cadrul procesului penal și actele juridice încheiate prin comiterea infracțiunilor cercetate în procesul penal sunt două dintre aceste categorii.

Cum nici doctrina, mai veche sau mai nouă, nu s-a preocupat în mod special de acestea, încercăm să lămurim în cadrul articolului care este semnificația, în cadrul procesului penal, a celor două măsuri anunțate în titlu (desființarea înscrisurilor și anularea actelor juridice), care este natura lor, prin ce se diferențiază între ele și în ce măsură țin, fiecare, de rezolvarea acțiunii civile sau a celei penale în cadrul procesului penal.

Pentru fiecare demers teoretic am recurs la numeroase soluții ale jurisprudenței, chiar dacă la unele numai pentru a ne îndoi de corectitudinea lor.

Încercând să lămurim aceste aspecte, urmează să efectuăm, într-o primă etapă, câteva clarificări terminologice (I), care să ne permită să analizăm în detaliu aspectele privind desființarea înscrisurilor (II) și de restabilire a situației anterioare (prin desființarea unui înscris sau anularea unui act juridic) (III), urmând ca în final, să formulăm câteva concluzii generale (IV).

I. Clarificări terminologice

Problemele pe care ne-am propus să le tratăm în această lucrare vin în bună măsură și din faptul că în practica organelor judiciare penale nu se acordă suficientă atenție terminologiei folosite pentru diferite instituții; consecințele acestui fapt nu sunt numai la nivel formal, întrucât, așa cum vom arăta, utilizarea improprie sau inconsecventă a unor noțiuni sporește confuzia și în ceea ce privește conținutul instituțiilor pe care acestea le desemnează. Noțiunile relevante, pentru prezentul articol, sunt, în principal, cele de „act juridic” și „înscris” (1), precum și cele de „desființare” și ”„anulare” (2).

1. „Act juridic” și „înscris”: noțiuni penale autonome?

Credem că este util, înainte de toate, să reamintim că noțiunea de „act juridic” are, atât la nivel doctrinar[1], dar și în practică și chiar în legislație (indiferent de domeniu), două accepțiuni:
– un prim sens este cel de manifestare de voință exprimată cu scopul de a produce efecte juridice, respectiv de a naște, modifica ori stinge un raport juridic civil concret – negotium juris;
– un al doilea sens este cel de înscris constatator al unei manifestări de voință, adică un suport material – instrumentum probationis sau instrumentum. Așa cum reiese din această accepțiune, în acest al doilea sens, noțiunea de act juridic se suprapune cu noțiunea de înscris ca mijloc de probă[2] a unui act juridic astfel cum este ea folosită în Codul de procedură civilă[3].

Distincția este importantă, întrucât, deși în Codul de procedură penală se folosește sintagma „desființarea înscrisurilor” (deci, a suportului material – instrumentum), deseori instanțele anulează, în realitate, actul juridic (negotium juris). Uneori însă, această diferență este sesizată întocmai de instanțele penale; s-a reținut, de exemplu, că „în privinţa actului de vânzare-cumpărare încheiat între partea civilă şi inculpată, trebuie făcută o disociere între înscrisul constatator (act juridic în sens de instrumentum) şi manifestarea de voinţă pe care o consemnează (act juridic în sens de negotium).”[4]

Menționăm totodată că, în tot cuprinsul său, Codul de procedură penală nu folosește noțiunea de „act juridic” (în sensul de negotium juris), ci doar pe aceea de „înscris” (ex. la art. 25 alin. (3), care vorbește despre desființarea unui înscris, la art. 97 alin. (2), care enumeră mijloacele de probă, la art. 169 și urm., care se referă la ridicarea de obiecte și înscrisuri, la art. 198 care detaliază condițiile în care înscrisurile pot fi folosite ca mijloc de probă, la art. 549¹, care reglementează procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării etc.). Este evident că, în toate aceste situații, Codul de procedură penală se referă la înscrisuri ca instrumentum. Pe cale de consecință, nu există niciun motiv pentru care să considerăm că în Codul de procedură penală ori în general în dreptul procesual penal noțiunile de „act juridic” și „înscris” ar fi folosite cu un alt înțeles decât în dreptul civil, respectiv dreptul procesual civil.

Deși poate surprinde o astfel de afirmație, apreciem că această distincție trebuie evidențiată și în planul sancțiunilor civile care intervin. Astfel, în ipoteza falsului, fiind vorba de instumenta civilis atunci când infracțiunea privește un înscris, sancțiunea de drept civil care intervine în prima etapă nu vizează actul juridic, ci înscrisul: acesta din urmă este sancționat cu nulitatea în condițiile art. 175 C.pr.civ., sancțiune ce i se aplică ținând cont de calitatea de act de procedură; doar ca o consecință a acestei nulități a actului de procedură, abia într-o a doua etapă, intră în discuție și sancțiunea din planul dreptului substanțial, aceea care afectează actul juridic, negotium, sancțiune care poate fi nulitatea ori o alta, după caz. Astfel, efectele vor fi diferite în funcție de natura condiției. Dacă înscrisul este o condiție ad validitatem a actului juridic, atunci desființarea lui va atrage și nulitatea operației juridice, iar dacă înscrisul este o condiție ad probationem, actul juridic va putea în principiu să producă efecte în funcție de cauza de nulitate a înscrisului și a legăturii ei cu actul juridic propriu-zis[5].

Propunem această interpretare plecând de la două considerente. În primul rând, apreciem că natura civilă a acțiunii civile din procesul penal atrage aplicarea normelor de drept civil sau drept procesual civil, după caz, ca drept comun. În al doilea rând, apreciem că reglementarea înscrisurilor în Codul de procedură civilă ar atrage reconsiderarea analizei privitoare la condiția formei și ar impune o distincție între condiția de drept substanțial a formei și înscrisul ca act de procedură, iar pe cale de consecință, aplicarea pentru această ultimă categorie a dispozițiilor din Codul de procedură civilă privitoare la nulitatea actelor de procedură civilă și regimul juridic stabilit de acesta[6].

2. „Desființare” și „anulare” – noțiuni diferite

Referindu-se la invalidarea înscrisurilor, Codul de procedură penală folosește cu precădere noțiunea de desființare, nu pe aceea de anulare: în art. 25 alin. (3) arată că instanța trebuie să se pronunțe cu privire la „desființarea totală sau parțială a unui înscris”, în art. 315 alin. (2) lit. d) dispune ca procurorul, clasând cauza, să sesizeze judecătorul de cameră preliminară pentru „desființarea totală sau parțială a unui înscris”, iar la art. 549¹ reglementează „procedura de (…) desființare a unui înscris în cazul clasării”.

Așadar, această terminologie privitoare la măsura având ca obiect înscrisurile nu este întâmplătoare. Terminologia este proprie naturii acestei măsuri care, în privința acestor instrumente de probă, constă, materialmente, în efectuarea unor mențiuni în cuprinsul lor care să ateste că ele nu mai sunt, juridicește, utilizabile în scopul pentru care au fost întocmite.

Prin anulare[7] însă înțelegem, îndeobște, sancțiunea aplicată unei operațiuni juridice, respectiv unui act juridic, sancțiune care lipsește de consecințe juridice o manifestare de voință exprimată prin încălcarea condițiilor de lege pentru încheierea sa valabilă, și nu una care afectează, materialmente, un înscris constatator, respectiv un instrumentum[8].

Pentru deplina rigoare, trebuie menționat că există totuși o referire în Codul de procedură penală la „anulare” în legătură cu înscrisurile: este cea din art. 580 C.pr.pen., text care detaliază modul de punere în executare a dispoziției de desființare a înscrisurilor; utilizarea termenului „anulat”, la alin. (2) al art. 580 C.pr.pen., este însă o simplă inconsecvență terminologică și nu schimbă natura acestei măsuri, nu o asimilează „anulării” în sensul precizat mai sus.

În concluzie, pentru evitarea confuziilor, cel puțin în doctrina și practica judiciară penală, noțiunile la care ne-am referit ar trebui folosite după cum urmează:
– înscris, cu sensul de mijloc de probă, instrumentum probationis;
– act, cu sensul de act juridic, negotium juris;
– desființare, pentru măsura aplicată unui înscris;
– anulare, pentru sancțiunea aplicată actelor juridice.

Pentru scopul prezentului material, vom folosi, așadar, acești termeni.

II. Desființarea înscrisurilor în procesul penal

Desființarea unor înscrisuri este o măsură la care se recurge frecvent în procesul penal, fără ca practica și, ne îngăduim a semnala, nici doctrina să fie întotdeauna deplin clarificate cu privire la natura sa procesuală, la temeiul ei faptic, adică la cazurile și motivele pentru care se dispune, ori chiar cu privire la conținutul ei.

Nu doar neobservarea distincției anunțate mai sus, dintre negotium și instrumentum, face ca soluțiile instanțelor să fie contradictorii, dar și ignorarea raportului dintre această măsură, pe de o parte, și obiectul ori limitele acțiunilor penală sau civilă cu care este învestită instanța, pe de altă parte, face ca măsura să fie dispusă în situații dintre cele mai diferite, dintre care unele incompatibile cu această măsură.

Vom încerca în cele ce urmează să explicăm mecanismul de aplicare al măsurii desființării înscrisurilor în procesul penal, pentru a stabili care ar trebui să fie obiectul acestei măsuri și în ce situații poate fi dispusă.

Găsim util ca în acest demers să identificăm întâi natura acestei măsuri, anume dacă ea ține de latura civilă ori penală a cauzei, pentru a putea stabili apoi modul de aplicare a ei: temeiul de fapt și conținutul, respectiv obiectul măsurii.

1. Ad res per disimillia

Pentru a stabili natura juridică a măsurii desființării înscrisurilor în procesul penal trebuie întâi procedat la înlăturarea unor confuzii care persistă în jurisprudență și doctrină, care plasează această măsură în latura civilă a procesului penal.

A. Raportul dintre desființarea înscrisurilor și acțiunea civilă

Desființarea înscrisurilor a fost asociată în mod obișnuit acțiunii civile din procesul penal, fiind privită ca una dintre modalitățile de rezolvare a acestei acțiuni.

Doctrina procedează și astăzi la fel, în continuarea celei întemeiate pe Codul de procedură penală anterior (în continuare, C.pr.pen.1969), reflex al parcurgerii fără interogații a locurilor comune din jurul art. 14 alin. (3) din acel cod.

Spre exemplu, tratându-se „soluționarea acțiunii civile”, într-o lucrare se arată că „o modalitate de reparare în natură a prejudiciului constă în desființarea totală sau parțială a unui înscris” [9].

Alți autori, comparând formal dispozițiile din legea actuală cu cele din legea veche, conchid, de asemenea, că, în ciuda diferențelor dintre cele două coduri, modalitățile de soluționare a acțiunii civile sunt aceleași, desființarea înscrisurilor fiind una dintre ele, cu finalul că și sub noul cod „reglementarea obiectului acțiunii civile cuprinde aceleași modalități care au existat și în Codul de procedură anterior, dar într-o redactare nu suficient de sistematizată”[10].

A devenit o obișnuință a doctrinei a afirma că noul cod este neclar, nesistematizat, greșit în multe privințe. Adevărat fiind în prea multe cazuri, credem totuși, pe de o parte, că diferențele dintre cele două legi nu sunt de data aceasta numai terminologice și, pe de altă parte că, soluția care se desprinde din actualul Cod de procedură penală este cea corectă.

Astfel, art. 14 alin. (3) C.pr.pen. 1969 statua că repararea pagubei se face potrivit legii civile, în natură sau, în subsidiar, prin plata unei despăgubiri bănești; cât privește repararea în natură, la lit. a) din același alineat erau detaliate, exemplificativ, modalitățile de reparare subsumate acestui scop: restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, desființarea totală sau parțială a unui înscris.

Constatăm că desființarea unui înscris era în mod expres indicată drept modalitate de soluționare a acțiunii civile.

La art. 348 C.pr.pen. 1969, cu impropria denumire marginală „Rezolvarea separată a acțiunii civile”, se arăta că instanța trebuie să se pronunțe, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.

Așadar, legea veche privea această măsură atât drept modalitate de reparare în natură a prejudiciului, dar și drept o măsură pe care în mod obligatoriu instanța penală trebuie să se preocupe să o dispună, indiferent de manifestarea de voință a părții civile.

Acest din urmă aspect este un prim indicator al faptului că desființarea înscrisului nu ține de manifestarea de voință a persoanei păgubite prin infracțiune.

De altfel, cauzele penale în care se pune problema desființării înscrisurilor privesc, de cele mai multe ori, fapte nesusceptibile de a genera acțiuni civile.

Art. 19 și urm. C.pr.pen., care reglementează acțiunea civilă în procesul penal, nu cuprind astfel de dispoziții, ci arată doar, la art. 19 alin. (5), că „repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispozițiilor legii civile” (s.n.).

Nici art. 397 C.pr.pen., referitor la soluționarea acțiunii civile alăturate celei penale, nu menționează, la alin. (3), decât restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare, fără vreo referire la desființarea înscrisurilor.

Semnalăm, cu titlu pregătitor pentru comparațiile și concluziile ce vor urma, că în Codul de procedură penală din 1936 (în continuare, C.pr.pen. Carol al II-lea) norma corespunzătoare celei din art. 14 C.pr.pen. 1969 și celei din art. 19 C.pr.pen., respectiv norma care stabilea obiectul acțiunii civile și condițiile de exercitare a acesteia, se referea la două modalități de reparare a pagubei și nu avea în vedere desființarea înscrisurilor drept modalitate de soluționare a acțiunii civile: art. 6 alin. (1) C.pr.pen. Carol al II-lea prevedea că „acțiunea civilă are de obiect repararea daunelormateriale sau morale cauzate prin infracțiune, precum și restituirea lucrurilor” (s.n.).

Apoi, observăm că operațiunea juridică de desființare a unui înscris este greu de conciliat cu ideea de tragere la răspundere civilă a unei persoane.

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în Capitolul IV al Cărții a V-a – Despre obligații, Titlul II – Izvoarele obligațiilor. Această reglementare nu este întâmplătoare, deoarece astfel cum prevede în mod expres și art. 1165 C.civ., fapta ilicită reprezintă unul din principalele fapte de care legea leagă nașterea obligațiilor. În acest context, prin obligație se înțelege legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație – de a da, a face sau a nu face – creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată[11]. Or, așa cum se poate lesne observa desființarea unui înscris nu dă naștere unei obligații între două sau mai multe subiecte de drept întrucât desființarea unui înscris nu poate fi calificată ca o prestație la care este ținut autorul faptei ilicite față de persoana prejudiciată, iar aceasta din urmă nu dispune de o prerogativă în temeiul căreia să poată opta între desființare și menținerea efectelor înscrisului.

Astfel, desființarea unui înscris nu presupune instituirea unei obligații în sarcina inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente în raporturile lor cu partea civilă, aducerea ei la îndeplinire nu cade în sarcina inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente, ca mod de angajare a răspunderii lor, drept consecință a vinovăției lor, ci este o măsură a organului judiciar, care se va executa tot de către acesta din urmă[12].

Mai mult, conținutul raportului juridic generat de răspunderea civilă delictuală îl constituie obligația de repare a prejudiciului cauzat[13] care se naște în sarcina inculpatului și dreptul corelativ al părții civile. Ceea ce este specific răspunderii civile este că prejudiciul chiar dacă nu e întotdeauna material presupune o reparare materială a sa. Așadar, este de esența răspunderii civile „restabilirea echilibrului între două patrimonii”[14], or, desființarea înscrisului nu produce în mod direct acest efect.

Acesta este un al doilea motiv serios de îndoială cu privire la corectitudinea asimilării măsurii constând în desființarea înscrisurilor cu o modalitate de tragere la răspundere civilă a inculpatului sau persoanei responsabile civilmente.

Continuând comparația în cadrul legislației românești, întoarcerea la dispozițiile C.pr.pen. Carol al II-lea este din nou utilă: desființarea înscrisurilor false era acolo reglementată ca o măsură subsecventă unei proceduri speciale. Astfel, Cartea a VI-a, intitulată „Proceduri speciale și măsuri de interes public”, tratează, în Titlul I, diferite proceduri precum cea în cauzele cu minori, urmărirea și judecarea magistraților și înalților demnitari, procedura privind infracțiunile de presă ș.a.; între acestea, la Capitolul III regăsim „Procedura în materie de fals”, care reglementează atât judecarea falsului „pe cale principală”, „după regulile stabilite privind descoperirea oricărei infracțiuni” (art. 590 alin. (2) – așadar în situația în care falsul formează el însuși obiectul acțiunii penale), cât și stabilirea incidentală a falsului în fața instanțelor penale sau civile; art. 597 stabilește: „dacă falsul este dovedit, existența lui trebuie constatată prin hotărâre, chiar dacă nu este cazul a se pronunța o condamnare”, iar, conform aceluiași articol, „hotărârea care declară un act fals, în total sau în parte, ordonă desființarea totală sau parțială, sau când este cazul, restabilirea, reînnoirea sau reformarea lui, în sensul stabilit prin hotărâre”.

Așadar, C.pr.pen. Carol al II-lea reglementa în mod firesc desființarea înscrisului drept o măsură de natură exclusiv penală, ce trebuia pronunțată, din oficiu, de către instanța penală care, pe cale principală sau incidentală, constata că un înscris este fals.

În fine, argumentul cel mai convingător în sensul că desființarea înscrisurilor nu poate avea decât această natură îl conferă dispozițiile exprese ale legii civile cu privire la răspunderea civilă delictuală.

Atât sub imperiul legii de procedură penală vechi, cât și de lege lata, acțiunea civilă alăturată celei penale în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a inculpatului și a persoanei responsabile civilmente, pentru prejudiciul produs prin săvârșirea infracțiunii[15], iar regulile de fond privind soluționarea acțiunii civile sunt cele prevăzute de legea civilă, așa cum și legea veche, în art. 14 C.pr.pen. 1969, și legea nouă, în art. 19 C.pr.pen., prevăd expres.

Or, potrivit art. 1386 C.civ., repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori victima nu este interesată de restabilirea situației anterioare, prin plata unei despăgubiri.

Repararea prejudiciului presupune repunerea victimei în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost prejudiciată prin săvârșirea faptei ilicite. Această formă de reparație a prejudiciului nu trebuie însă să exceadă limitelor în care a fost concepută de legiuitor. Astfel, obligația de reparație a prejudiciului presupune (și rămâne) un raport juridic civil în care subiectul activ – victima/partea civilă poate pretinde subiectului pasiv – autorul faptei ilicite/inculpatul/persoana responsabilă civilmente – să dea, să facă sau să nu facă ceva la care în lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit. Altfel spus, în conținutul raportului juridic civil născut din răspunderea civilă delictuală, latura activă corespunde unui drept subiectiv civil de creanță, iar latura pasivă corespunde obligației civile care presupune îndatorirea subiectului pasiv de avea o anumită conduită.

Prin urmare, repararea în natură a prejudiciului poate consta în obligarea inculpatului la restituirea lucrului, obligarea acestuia de a înlocui sau repara bunul prejudiciat etc. Altfel spus, ea se circumscrie unei prestații la care este ținut subiectul pasiv. Or, desființarea unui înscris excede în mod evident acestei premise.

Conchidem că:
– dispozițiile actuale din Codul de procedură penală, care, în art. 19, se mărginesc să trimită la legea civilă cât privește modul de reparare a pagubei, fără a mai realiza propria enumerare a modalităților de reparare și fără a se mai referi la desființarea înscrisurilor ca fiind unul dintre acestea, sunt corecte;
– desființarea înscrisurilor nu este o modalitate de reparare a prejudiciului și, ca atare, nu este o modalitate de soluționare a acțiunii civile; desființarea înscrisului nu ține de latura civilă, ci de latura penală a procesului penal.

B. Semnificația art. 25 alin. (3) C.pr.pen.

Potrivit art. 25 alin. (3) C.pr.pen., „instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii” (s.n.).

Este singura normă care, în legea actuală de procedură penală, ar mai putea sugera că, în situația în care ar exista constituire de parte civilă, desființarea înscrisurilor ar putea face obiectul acțiunii civile[16].

Dispoziția nu are însă nicio „continuitate” în cadrul celorlalte privind acțiunea civilă, așa cum am arătat mai sus.

Credem că ea este doar o preluare fără cenzură a formulării din legea veche, respectiv a art. 348 C.pr.pen. 1969; de aceea, în privința desființării înscrisului, ea vine în contradicție cu conținutul actual al art. 19 C.pr.pen., dar și cu cel al art. 397 C.pr.pen., care, așa cum arătam, nici numai reglementează o atare ipoteză.

Sensul acestei dispoziții trebuie stabilit „autonom”, fără legătură cu acțiunea civilă din procesul penal, independent de exercitarea sau nu a unei astfel de acțiuni în procesul penal, singura lectură corectă a acestei norme fiind aceea că în procesul penal instanța este obligată să dispună desființarea totală sau parțială a unui înscris (când falsificarea unui înscris sau folosirea unui înscris fals constituie obiectul acțiunii penale – condiții la care ne vom referi în cele ce urmează[17]).

Demonstrând în cele ce preced ce nu este desființarea înscrisurilor, anume că măsura nu ține de latura civilă a procesului penal, rămâne de stabilit în continuare ce este această măsură, când se dispune și care este obiectul ei.

2. Condițiile de aplicare a măsurii desființării înscrisurilor în procesul penal

Interpretarea logică și istorică la care am recurs ne permite să afirmăm că desființarea înscrisurilor în procesul penal ține în mod esențial de soluționarea procesului penal – de vreme ce ea trebuie dispusă din oficiu de către instanța învestită cu acțiunea penală; concluzia se menține și în cazul în care, dispunând clasarea, procurorul este obligat să sesizeze instanța pentru desființarea înscrisului, când din urmărirea penală pe care a efectuat-o a stabilit că acesta este fals.

Prin urmare, putem stabili că desființarea înscrisurilor în cadrul procesului penal este o măsură care are ca scop restabilirea, de către organele judiciare, a ordinii încălcate prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, prin înlăturarea, în tot sau în parte, dintre înscrisurile producătoare de efecte juridice a celor falsificate; având această natură, măsura în mod evident nu se poate referi decât la înscris ca instrumentum probationis și nu poate privi un act juridic.

Temeiul legal al acestei măsuri îl constituie art. 25 alin. (3) C.pr.pen. (în interpretarea stabilită mai sus) și art. 404 alin. (4) lit. i) C.pr.pen., potrivit cu care „dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la: (…) i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei”.

A. Raportul dintre obiectul acțiunii penale și măsura desființării înscrisurilor

Potrivit art. 371 C.pr.pen., judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare.

Această dispoziție este îndeobște analizată pentru a stabili care sunt faptele pentru care instanța penală poate da vreuna dintre soluțiile acțiunii penale cuprinse în art. 346 C.pr.pen. respectiv condamnarea, achitarea, încetarea procesului, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei, mai exact pentru a stabili raportul dintre faptele care constituie obiectul acuzației și soluțiile enumerate[18].

Norma are însă aplicabilitate deplină nu numai în privința soluțiilor acțiunii penale, acelea prevăzute la art. 396 C.pr.pen., ci în toate privințele în care, în latură penală, instanța trebuie să se pronunțe subsecvent soluționării acțiunii penale.

Așadar, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanța penală dacă aceasta ar fi în afara limitelor judecății, astfel cum ele sunt arătate în art. 371 C.pr.pen.

Transpuse în materia desființării înscrisurilor, aceste limite legale fac ca măsura să nu poată fi luată decât dacă vreuna dintre faptele care fac obiectul acțiunii penale constă în falsificarea unor înscrisuri.

Altfel spus, instanța nu poate verifica validitatea unui înscris, în sensul că nu poate cerceta conformitatea lui cu realitatea, decât dacă acțiunea penală cu care este învestită îi permite aceasta, adică dacă această verificare constituie totodată obiect al soluționării acțiunii penale.

Or, această identitate, dintre condițiile de întocmire a unui înscris și obiectul acțiunii penale se întâlnește numai în cazul faptelor incriminate ca „infracțiuni de falsuri”, în Capitolul III, având această denumire, din Titlului VI al Codului penal (art. 320-328 C.pen.), al celor prevăzute de art. 311 alin. (1) C.pen. ori al altor infracțiuni similare, de falsificare de înscrisuri, prevăzute în legile speciale (cum ar fi cea prevăzută de art. 40 din Legea contabilității nr. 82/1991[19]).

Când nu este învestită cu o astfel de faptă, instanța penală nu poate dispune desființarea vreunor înscrisuri, pentru că, nefiind în limitele învestirii sale, ea nu poate cerceta condițiile de întocmire a acestora.

Un exemplu „de școală” în acest sens: instanța penală sesizată (prin rechizitoriu sau prin acordul de recunoaștere a vinovăției) numai cu o infracțiune de șantaj, privitor la fapta prin care inculpatul o constrânge pe persoana vătămată să întocmească un testament în numele altei persoane, nu este îndreptățită să se pronunțe cu privire la înscrisul care constituie testamentul, câtă vreme fapta constând în întocmirea acestuia nu a făcut obiectul acțiunii penale, limitele acțiunii fiind date de acuzația adusă inculpatului și care constă în activitatea de constrângere; activitatea subsecventă, a victimei, constând în redactarea înscrisului, nu face obiectul acțiunii penale dacă aceasta nu a fost exercitată și pentru vreo infracțiune de fals în înscrisuri.

Un exemplu „de practică” în sens contrar, așadar greșit, este acela în care instanța penală, sesizată cu o infracțiune de corupție, a dispus și „anularea” unor înscrisuri în legătură cu care funcționarul fusese mituit: acțiunea penală se exercitase pentru fapta inculpatei, profesor la materia biochimie în cadrul unei facultăți de medicină, de a primi sume de bani de la studenți pentru a efectua un act contrar atribuțiilor sale de serviciu, respectiv pentru a le furniza lucrări de licență gata elaborate care să fie ulterior susținute în cadrul examenului de licență; dispunând condamnarea inculpatei pentru luare de mită, instanța a dispus și anularea lucrărilor de licență, dar și a adeverințelor de absolvire a facultății; aceasta din urmă măsură, drept „consecință a anulării lucrărilor de licență și nepromovării astfel a examenului de absolvire”[20].

Or, în condițiile în care instanța nu a cercetat modul de întocmire a respectivelor înscrisuri, întrucât această chestiune nu a făcut obiectul judecății, ea nu era îndreptățită nici să constate caracterul lor fals sau adevărat, și nici să le desființeze; cu atât mai puțin avea instanța dreptul să verifice condițiile de promovare a examenului de absolvire, nefiind învestită cu fapte privind organizarea, desfășurarea sau stabilirea rezultatelor acestor proceduri.

Într-o altă cauză, în care inculpatul fusese trimis în judecată pentru infracțiunile de înșelăciune și de exercitare fără drept a unei profesii (art. 244 și, respectiv, art. 348 C.pen.), instanța, găsindu-l vinovat pentru ambele acuzații, a reținut: „Conform art. 25 alin. 3 C.pr.pen., instanța, chiar dacă nu există parte civilă, este datoare a se pronunța asupra desființării înscrisurilor sau la restabilirea situației anterioare. În acest context se reține că inculpatul, pentru îndeplinirea scopului său, a întocmit mai multe înscrisuri în care este consemnată inclusiv calitatea sa de avocat si drepturile respectiv obligațiile acestuia față de persoanele vătămate. Sunt întocmite astfel contract de asistenta juridică, împuternicire avocațială, factura. Așa cum s-a demonstrat mai sus, inculpatul nu are calitatea de avocat si ca urmare, datele conținute in înscrisurile menționate sunt nereale si nu pot produce consecințe juridice. De aceea, în temeiul art. 404 alin. 4 raportat la art. 25 alin 3 C.pr.pen., instanța va dispune desființarea următoarelor înscrisuri: Contractul de asistenta juridica si Împuternicirea avocațială cu nr. (…), încheiat între (…) si (…), precum și factura (…) emisă de (…).”[21]

Este din nou evidentă depășirea de către instanță a limitelor învestirii sale: întocmirea înscrisurilor de către inculpat, în calitatea sa mincinoasă de avocat, nu a făcut obiectul judecății, nu putea constitui obiect al cercetării și nici al soluționării cauzei.

Din păcate, soluții de acest fel nu sunt izolate; lipsa de rigoare a instanțelor și, probabil, tendința judecătorilor de a restabili binele social indiferent care sunt limitele învestirii lor duc în multe situații la astfel de măsuri de „desființare extinsă” a unor înscrisuri; tendința acoperă de altfel și anularea actelor juridice, în sens de negotium, chestiune la care ne vom referi într-o secțiune separată[22].

Constituie în schimb o soluție corectă și o aplicare întocmai a regulii enunțate, privind respectarea limitelor judecății, considerente precum: „Curtea, având în vedere că în prezenta cauză va dispune condamnarea celor trei inculpați pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunilor de fals, reține ca fiind îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de lege în vederea anulării (desființării – n.n.) înscrisurilor oficiale şi sub semnătură privată care au constituit obiectul infracțiunilor de fals. În consecință, în baza art. 25 alin. 3 C.pr.pen. şi art. 404 alin. 4 lit. i C.pr.pen., Curtea va dispune anularea (desființarea – n.n.)” unor înscrisuri precum certificate de atestare fiscală, facturi, procuri, cărți de identitate etc (acte care făcuseră obiectul acțiunii penale în privința falsificării lor).[23]

Concluzia că, în lipsa învestirii cu o faptă constând în falsificarea unui înscris, acesta nu poate fi desființat, chiar dacă din cercetări rezultă caracterul lui fals, este întărită de lipsa din reglementarea procesual penală a oricăror dispoziții privind cercetarea pe cale incidentală a falsului și privind abilitarea instanței să procedeze la desființarea lui în urma unei astfel de verificări. Atare dispoziții erau cuprinse, așa cum am arătat, în Codul de procedură penală din 1936.

Numai o astfel de consacrare legislativă ar îndreptăți instanțele să desființeze înscrisuri pe care le constată false atunci când acest aspect nu a făcut obiectul acuzației, ca excepție, ce ar fi expres prevăzută, de la dispozițiile art. 371 C.pr.pen.

B. Desființarea înscrisurilor când instanța nu este învestită cu acțiunea penală, ci subsecvent unei soluții de clasare

În noul Cod de procedură penală, a fost introdusă, prin art. 549¹, procedura desființării înscrisurilor subsecvent unei soluții de clasare.

Procedura este inițiată de către procurorul care, investigând o infracțiune de fals în înscrisuri, este împiedicat, în condițiile art. 16 C.pr.pen., să exercite acțiunea penală și să dispună trimiterea în judecată a vreunei persoane.

Soluționarea acestei cereri a procurorului, de desființare a înscrisurilor pe care le-a dovedit ca fiind falsificate, are tot natura unei verificări pe cale principală a înscrisurilor; diferența esențială față de aceeași măsură dispusă în procedura de drept comun a judecării cauzei este aceea că în procedura specială judecătorul nu este învestit și cu acțiunea penală, respectiv cu solicitarea procurorului de tragere la răspundere penală a persoanei vinovate de infracțiunea care a generat înscrisul fals.

Mutatis mutandis, cele arătate mai sus privind raportul dintre această măsură și fapta care face obiectul judecății se mențin și în privința raportului dintre desființarea înscrisurilor și faptele care au făcut obiectul urmăririi penale.

Astfel, procurorul nu poate solicita decât desființarea acelor înscrisuri pentru care a efectuat cercetări sub aspectul vreuneia dintre infracțiunile din capitolul „Falsuri în înscrisuri” C.pen., al celei prevăzute la art. 311 alin. (1) C.pen. sau al uneia similare din legile speciale, infracțiune care să se fi circumscris cel puțin cadrului procesual al urmăririi penale in rem.

C. Măsura desființării privește numai înscrisul, nu și actul juridic

Având, în procesul penal, natura unei măsuri exclusiv de drept penal și finalitatea de a scoate din circuitul juridic înscrisul fals, necorespunzător realității, desființarea privește înscrisul ca mijloc de probă (instrumentum probationis); măsura nu se referă la actul juridic, în sensul de negotium juris, pe care, eventual, înscrisul îl probează[24].

Anularea actului juridic sau constatarea nulității acestuia va putea avea loc, fie pe cale civilă separată, fie alăturat acțiunii penale, ca modalitate de soluționare a acțiunii civile, dar în condiții restrictive, cum vom arăta în secțiunea a III-a a prezentului studiu.

În practica mai veche, confuzia dintre desființarea înscrisului și anularea actului era mai frecventă. În mod excepțional instanțele observau diferența, astfel că soluțiile de genul celei citate în continuare erau rare: „Instanța de apel a confundat instituția juridică a desființării unui înscris (luat ca„instrumentum probationis”, mijloc juridic de dovedire a existenței și conținutului unui act juridic), ce reprezintă un mijloc de sancționare a conduitei ilicite de a preconstitui și folosi ca instrument doveditor a unui înscris fals, sancțiune prin care, după desființarea înscrisului fals, se împiedică folosirea acestuia ca instrument doveditor, probant, al înțelegerii survenite între pârțile actului juridic, cu instituția juridică a anulării unui contract (luat ca „negotium juris”- acord de voință între părțile contractante în scopul nașterii, stingerii sau modificării unor raporturi juridice), care sancționează conduita ilicită a părților cu ocazia manifestării de voință, anularea survenind doar dacă actul juridic este anulabil (sau nul de drept), datorită existenței unei cauze de nulitate absolută (lipsa consimțământului, lipsa obiectului sau a cauzei, frauda la lege) sau relativă (preţul neserios, eroarea, dolul, etc.)”[25]

În jurisprudența recentă însă astfel de considerente se regăsesc din ce în ce mai frecvent.

Diferența dintre înscris și act a fost mai facil sesizată în practică după ce, în noul Cod de procedură penală, a fost introdusă procedura desființării înscrisurilor subsecvent unei soluții de clasare. Noua procedură a prilejuit judecătorilor clarificări precum:

– „Curtea face precizarea că ori de câte ori un înscris înglobează o manifestare de voință juridică, desființarea potrivit procedurii speciale prevăzută de art.549¹ Cod pr.penală nu va aduce atingere acesteia, în sensul de negotium iuris, ci va viza strict actul privit ca instrumentum probationis. Astfel, rămâne deschisă posibilitatea persoanei interesate de a proba existenta și conținutul manifestării de voință prin orice alt mijloc de probă potrivit legii civile. În acest sens, desfiinţarea unui înscris se diferenţiază de acţiunea în nulitate relativă sau absolută, aceasta din urmă având ca efect desfiinţarea actului juridic şi a actelor subsecvente încheiate în baza lui conform art.1254 noul Cod civil”[26];

– „Judecătorul va desfiinţa integral antecontractul de vânzare-cumpărare nr. (…) aparent intervenit între intimaţii C.M.N. şi G.E., contract atestat de intimata C.L, conform art. 3 din Legea nr. 51/1995, cu privire la identitatea părţilor, dată şi conţinut. (…) Măsura desfiinţării priveşte înscrisul ca instrumentum probationis, deci exclusiv aspecte de formă, aspectele privind fondul (negotium) fiind de competenţa exclusivă a instanţei civile”[27];

– „Judecătorul retine că procedura specială prev. de art. 549¹ C.pr.pen are ca scop scoaterea din circuitul civil a înscrisurilor falsificate, fiind necesar să se facă o distinctie între această procedură specială şi posibilitatea instantei de judecata de a dispune restabilirea situatiei anterioare, având în vedere că în cadrul restabilirii situatiei anterioare se poate dispune anularea actelor juridice încheiate în legătură cu săvârşirea infractiunii. În acest sens, judecatorul constată că desfiintarea înscrisului potrivit procedurii speciale vizează actul juridic privit doar ca instrumentum probationis, astfel că desfiintarea unui înscris se diferentiază de actiunea în nulitate relative sau absolută, aceasta din urmă având ca efect desfiintarea actului juridic si a actelor subsecvente lui, in sensul de negotium iuris”[28];

– „Ori de câte ori un înscris înglobează o manifestare de voinţă juridică, desfiinţarea potrivit procedurii speciale nu va aduce atingere acesteia, în sensul de negotium iuris, ci va viza strict actul privit ca instrumentum probationis. Obiectul procedurii speciale fiind limitat în mod expres de către legiuitor la desfiinţarea înscrisului, nu poate fi interpretat în sensul că judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona cererea de anulare a unei convenţii. În aceste condiţii, rămâne deschisă posibilitatea părţii interesate de a proba existenţa şi conţinutul manifestării de voinţă prin orice alt mijloc de probă, potrivit legii civile. În acest sens, desfiinţarea unui înscris se diferenţiază de acţiunea în nulitate relativă sau absolută, aceasta din urmă având ca efect desfiinţarea actului juridic şi a actelor subsecvente încheiate în baza lui, conform art. 1254 din Noul Cod civil. Obiect al sesizării prevăzută de art. 549¹ din Codul de procedură penală îl pot forma doar înscrisurile ca instrumentum probationis. Din exprimarea extrem de clară a legiuitorului în prevederile art. 315 alin. (2) lit.d) şi art.5491 din Codul de procedură penală rezultă că sesizarea judecătorului de cameră preliminară are ca obiect şi scop desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris al cărui caracter fals a fost disputat în faza de urmărire penală a procesului penal finalizat printr-o soluţie de netrimitere în judecată. Terminologic exact şi corelat cu dispoziţiile din dreptul penal substanţial pe baza cărora se identifică obiectul material al infracţiunilor de fals, obiectul sesizării îl pot forma înscrisurile, înţelese ca instrumentum probationis, nu în sensul de negotium iuris (…). Prin urmare, obiect al sesizării adresate judecătorului de cameră preliminară îl pot forma înscrisurile astfel cum sunt definite de art. 265 din Codul de procedură civilă care pot servi ca mijloace de probă pentru raporturi juridice izvorâte din acte juridice sau fapte juridice, atât cele preconstituite (recognitive sau, după caz, confirmative), cât şi cele nepreconstituite, oficiale sau neoficiale, semnate ori nesemnate. Nu pot constitui obiect al sesizării şi, implicit, al examinării în această procedură, actele juridice în sensul de negotium iuris, nulitatea absolută a acestora sau nulitatea relativă putând fi constatată/declarată pe calea unei acţiuni civile separate. De asemenea, actele juridice subsecvente în sensul de negotium încheiate de părţi în considerarea şi prin cunoaşterea ori, după caz, acceptarea realităţii juridice disimulate prin înscrisul fals pot fi declarate nule absolut pentru cauză ilicită în condiţiile prevăzute de art. 1236, 1237 şi art. 1238 alin. (2) din Codul civil”[29].

Într-o altă speță, distincția dintre înscris și act este și mai clar pusă în evidență: pentru a putea cumpăra un apartament care i se atribuise ca locuință de serviciu, o persoană a declarat mincinos, la notar, că îndeplinește o anume condiție pentru încheierea actului; întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, procurorul dispune clasarea sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune (constând în inducerea în eroare a vânzătorului, prin prezentarea ca neadevărată a unei împrejurări mincinoase la încheierea contractului) și fals în declarații (constând în declararea necorespunzătoare a adevărului în fața notarului); odată cu emiterea soluției de clasare, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară solicitându-i atât desființarea declarației false, cât și „anularea” contractului de vânzare-cumpărare; judecătorul dispune finalmente, în calea de atac a contestației, „admiterea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare privind propunerea de desființare a declarației notariale dată de (…), la data de (…) și autentificată sub nr. (…), desființarea înscrisului declarat fals, respectiv declaraţia notarială menţionată” și, totodată, „respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind anularea contractului de vânzare cumpărare nr. (…) a locuinței de serviciu”[30].

Constatăm astfel că practica judiciară recentă operează, de regulă, în mod corect cu această distincție, dintre înscris și act.

Soluțiile identificate sunt pronunțate, cum am menționat, în procedura subsecventă clasării. Argumentația însă este deplin valabilă și în cauzele în care instanța este sesizată cu acțiunea penală privind infracțiuni de fals, unde, a fortiori, își dovedesc aplicabilitatea toate motivele pentru care, în cadrul soluționării acțiunii penale, instanța nu poate desființa operațiuni juridice, acte a căror valabilitate nu poate fi cercetată decât în cadrul unei acțiuni civile.

D. Măsura desființării nu privește decât înscrisul întocmit prin fapta care a făcut obiectul acuzației

Din cele de mai sus, privind limitele judecății și diferența dintre înscris și actul juridic, decurge o altă consecință importantă: desființarea înscrisurilor este incompatibilă cu orice analiză privind valabilitatea altor „acte ori înscrisuri” în afara celor care au făcut obiectul acuzației.

În mod paradoxal însă, chiar instanțele care identifică natura de drept penal a desființării înscrisurilor ori care stabilesc în mod corect că desființarea nu privește operațiunea juridică, ci înscrisul ca instrument doveditor, recurg uneori și la desființarea altor înscrisuri, întocmite „pe baza” celor denunțate ca false în cadrul acțiunii penale.

Așa este cazul în speța discutată mai sus, al instanței care a desființat nu doar lucrările de licență, ci și „adeverințele de absolvire a facultății”.

La fel, cazul unei instanțe care, sesizată fiind cu comiterea unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 C.pen.) constând în falsificarea materială a unui contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism și folosirea acestui act pentru scoaterea mașinii din evidențele fiscale, a dispus atât desființarea contractului de vânzare-cumpărare (măsură corectă), cât și înlăturarea mențiunii din evidențele fiscale ale primăriei[31]; măsura a fost explicată de instanță prin necesitatea „restabilirii situației anterioare” – instituție la care ne vom referi mai jos[32]).

Într-o speță similară, acțiunea penală a fost exercitată pentru falsificarea de către inculpat a unor contracte de vânzare-cumpărare a unor autoturisme, a unui certificat de atestare fiscală și a unei fișe de înmatriculare a autoturismului; cu actele falsificate, fără a cunoaște caracterul lor fals, o altă persoană a procedat la înmatricularea autoturismului, aceste din urmă faptă și persoană nefăcând obiectul acțiunii penale; instanța a dispus în mod corect desființarea înscrisurilor falsificate (contractele, certificatul de atestare fiscală și fișa de înmatriculare), dar și desființarea „înscrisurilor subsecvente ce au emanat din înscrisurile falsificate menționate mai sus, respectiv dosarul din data de 17.03.2009 cu privire la autoturismul marca Hyundai Santa Fe cu nr. de identificare (…) și nr. înmatriculare (…)”[33].

Altfel de soluții sunt greșite; tot neobservarea riguroasă a categoriilor juridice implicate duce finalmente la crearea unei categorii noi, nereglementate în legea penală, aceea a „înscrisurilor subsecvente”; raționamentul se vrea probabil similar celui de la anularea actelor subsecvente și face ca instanțele să piardă din vedere distincția dintre înscris și operațiunea juridică, ele procedând astfel la anularea unei veritabile operațiuni juridice în urma desființării unui mijloc de probă.

Reține în schimb în mod corect instanța supremă, în speța discutată mai sus privind falsul în declarații și înșelăciunea în contract (în care, dispunând clasarea, procurorul a solicitat și anularea contractului încheiat în circumstanțele infracțiunii de înșelăciune): „alte înscrisuri (în afara declarației, n.n.) ce consemnează operațiuni juridice subsecvente, însă între alte părți ori cu participarea și a altor părți, vor putea fi desființate doar de către instanțele civile, într-un proces în care terții față de actul inițial nul și desființat să își poată proteja și invoca interesele și apărările pertinente. Mai mult de cât atât, înscrisul denumit „contract de vânzare cumpărare” nu a fost obiect material al infracțiunii de fals, așa încât desființarea operațiunii juridice și anularea contractului de vânzare cumpărare nu poate face obiectul procedurii reglementate de art. 549¹ din Codul de procedură penală”[34].

Este adevărat că desființarea înscrisului ca mijloc de probă poate la rândul ei să producă anumite consecințe juridice. Astfel, se înlătură posibilitatea persoanei interesate de a se prevala de această formă într-un (eventual) proces civil. Prin urmare, în funcție de consecințele juridice ale nerespectării condițiilor de formă ale actului juridic civil efectul poate consta în inopozabilitatea față de terți atunci când formalitatea este impusă de lege în acest scop[35], imposibilitatea dovedirii actului juridic prin înscrisul respectiv[36], imposibilitatea dovedirii actului juridic între părți cu alt mijloc de probă atunci când forma a fost prevăzută de lege ad probationem[37] sau nulitatea actului atunci când forma este cerută pentru valabilitatea actului juridic respectiv[38].[39]

Cu toate acestea, aceste consecințe juridice, precum și efectele pe care ele le produc nu pot face obiectul acțiunii penale.

3. Concluzii privind desființarea înscrisurilor

Rezumând, am stabilit până aici că desființarea înscrisurilor:
– este, în cadrul procesului penal, o măsură care aparține exclusiv laturii penale a procesului penal și care nu ține de soluționarea acțiunii civile din procesul penal;
– nu poate fi dispusă decât cu privire la înscrisurile care au făcut, după caz, obiectul acțiunii penale sau al urmăririi penale privind infracțiuni din Capitolul „Falsuri în înscrisuri” (art. 320 – 328 C.pen.), privind infracțiunea prevăzută de art. 311 alin. (1) C.pen. sau privind infracțiuni similare similare acestora, din legile speciale;
– privește numai înscrisurile – în sensul strict dat de instrumentum probationis, nu și actele juridice.

III. Restabilirea situației anterioare

Pentru a vedea în ce măsură s-ar putea ajunge la desființarea unui înscris sau la anularea unui act juridic prin folosirea instituției restabilirii situației anterioare, se cuvine să analizăm, într-o primă fază, prevederile Codului de procedură penală în această materie (1), apoi, să vedem care sunt aplicațiile practice (2), pentru a putea să încercăm formularea unor concluzii în această privință (3).

1. Prevederi legislative în legătură cu restabilirea situației anterioare

Restabilirea situației anterioare, privită în legătură cu soluționarea acțiunii civile, este o noțiune folosită în Codul de procedură penală de două ori.

Prima mențiune, amintită deja, este cea de la art. 25 alin. (3), potrivit cu care „instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii” (subl. ns.). Reamintim în acest context că acest alineat, deși vorbește despre situația în care nu există acțiune civilă, face parte din articolul intitulat „Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal”. În opinia noastră, acest alineat este lipsit de sens și cu privire la aspectele legate de restabilirea situației anterioare. Aceasta întrucât, așa cum am văzut, pe de o parte, textul de lege era menit să rezolve problema desființării înscrisurilor falsificate (ceea ce nu are legătură cu acțiunea civilă), iar, pe de alta, așa cum vom arăta, restabilirea situației anterioare nu ar trebui să poată fi dispusă decât ca modalitate de soluționare a acțiunii civile.

Cea de-a doua mențiune apare la art. 397 alin. (3) C.pr.pen., potrivit cu care „instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi 256” (subl. ns.). Art. 397 poartă o denumire similară cu cea a art. 25, anume „Rezolvarea acţiunii civile”. Interesează așadar în context și dispozițiile art. 256 (din capitolul destinat măsurilor asigurătorii, restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii), care menționează că „instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă” (subl. ns.). Așa cum se menționează în mod expres, acest text de lege se aplică doar în cursul judecății, ceea ce înseamnă că se referă mai degrabă la situații faptice (ex. se dispune restabilirea situației anterioare prin întoarcerea minorului la părintele căruia îi fusese încredințat – terminologie folosită de art. 379 C.pen. – ori prin mutarea unui gard folosit pentru săvâșirea infracțiunii de tulburare de posesie, prevăzută la art. 256 C.pen. etc.). Desființarea unui înscris nu poate fi dispusă în temeiul art. 256 C.pen., întrucât o astfel de măsură nu este temporară, ci definitivă, putând fi eventual incidentă doar la finalizarea procesului penal, în funcție de cele ce vor fi arătate în cele ce urmează. Condițiile în care o astfel de măsură ar putea fi însă eventual dispusă în condițiile art. 397 alin. (3) C.pr.pen. sunt cele prevăzute de art. 256 C.pr.pen., ceea ce înseamnă că infracțiunea a determinat schimbarea unei situații, iar restabilirea acesteia este posibilă.

Desigur, aceste condiții trebuie completate cu cele care guvernează răspunderea civilă delictuală, prevăzute de Codul civil la care face în mod direct trimitere art. 19 alin. (5) C.pr.pen. În acest caz, (și) ca urmare a trimiterii exprese din Codul de procedură penală, dispozițiile Codului civil și regulile statornicite în această materie se vor aplica în mod direct.

În acest context, sunt relevante dispozițiile art. 1386 alin. (1) C.civ., care prevăd că „repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilită prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească” (subl. ns.). În dreptul civil, principiul reparării în natură a prejudiciului a fost dezvoltat de practica judiciară nefiind recunoscut ca atare de Codul civil de la 1865[40]. Reparația în natură era realizată în principiu prin restituirea bunurilor, atunci când acest lucru era posibil sau în caz contrar, prin înlocuirea acestora cu bunuri de același fel[41]. Posibilitatea desființării unui act juridic civil ca formă de reparație în natură a prejudiciului nu este menționată decât în puține cazuri și în mod evaziv în doctrină[42] în două situații: revocarea intempestivă sau fără just temei a ofertei de a contracta[43] și revocarea actului săvârșit în frauda creditorilor[44]. Așa cum s-a arătat deja, Codul civil menționează în mod expres la 1386 alin. 1 C.civ. reparația în natură prin restabilirea situației anterioare ca o formă de reparație a prejudiciului. Conținutul acestei noțiuni, respectiv măsurile ce pot fi dispuse de instanță cu titlu de restabilire a situației anterioare nu fac însă obiectul unei reglementări civile exprese, rămânând în sarcina doctrinei și a jurisprudenței să contureze această noțiune.

De asemenea, în raport de subiectul analizat, sunt relevante dispozițiile art. 1246 C.civ. conform cărora „orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune” (subl. ns.). Nulitatea unui act juridic este o sancțiune de drept civil, de drept comun[45]. Prin urmare, atâta timp cât prin alte dispoziții legale nu se prevede un regim juridic distinct de cel de drept comun, va fi aplicabil regimul juridic al nulității astfel cum este el reglementat în Codul civil. Astfel, pentru a se constata nulitatea unui act juridic sau pentru a se dispune anularea acestuia, trebuie să existe o cauză de nulitate absolută sau relativă[46], care trebuie invocată în condițiile prevăzute de Codul civil[47]. Dacă însă nulitatea privește un act juridic pentru care există un regim juridic derogatoriu[48] se vor aplica însă normele juridice specifice, care se pot completa cu normele de drept comun, după caz. Subliniem însă că în dreptul procesual penal sau dreptul penal nu există astfel de norme juridice care să reglementeze un regim juridic distinct al nulității actelor juridice încheiate ca urmare sau în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, se vor aplica regulile prevăzue de Codul civil sau de legea specială, după caz.Această concluzie este întărită și de faptul că încheierea unui act juridic prin efectele pe care le produce modifică atât situația juridică a părților (care pot avea și calitatea de părți în acțiunea penală și/sau acțiunea civilă sau pot fi străine de aceasta), cât și a altor persoane care au legături de drept cu acestea[49]. Or, desființarea actului juridic va afecta și situația juridică a acestora, motiv pentru care chiar și în situația în care actul juridic este rezultatul sau se află în strânsă legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, principiul securității actelor juridice impune ca anularea acestora să se poată face doar în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege, asigurând astfel previzibilitatea acestei sancțiuni[50].

Așadar, având în vedere trăsăturile definitorii ale nulității, rezultă că întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale nu lovește contractul de nulitate atâta timp cât prin săvârșirea faptei ilicite nu se încalcă o condiție cerută de lege pentru încheierea sa valabilă[51] sau nu există un caz anume prevăzut de lege[52].

Este adevărat că în anumite situații pentru a sancționa comportamentul părților există dispoziții legale care lovesc actul juridic de nulitate cel mai probabil și pentru a realiza în acest mod repararea în natură a prejudiciului produs prin operațiunea juridică păgubitoare. Cu toate acestea, un astfel de scop nu poate fi urmărit de legiuitor decât în plan secund. Nulitatea unui act juridic nu are o funcție reparatorie, ci intervine în primul rând pentru a restabili ordinea juridică încălcată și a garanta în acest fel respectarea principiului legalității.

Se poate observa, de asemenea, că nulitatea unui act juridic nu reprezintă o reparație a unui prejudiciu – ca efect al răspunderii civile delictuale privită într-un sens strict, întrucât prin această sancțiune nu se vizează repararea materială a prejudiciului, cum este cazul (și esența) răspunderii civile delictuale în sens strict, ci acest efect este obținut ca o consecință (indirectă) a unui mecanism distinct care are ca efect principal desființarea actului juridic. Altfel spus, nu desființarea actului juridic dintre părți restabilește echilibrul patrimonial între acestea, ci repunerea părților în situația anterioară, ca efect al nulității.

Sancțiunea nulității intervine în condițiile legii, chiar și în lipsa culpei sau existenței unui prejudiciu în timp ce răspunderea civilă delictuală este exclusă în astfel de ipoteze. Alte elemente importante de diferențiere există în ceea ce privește titularii dreptului la acțiune, modalitatea de invocare sau începutul termenului de prescripție. În plus, pentru aceleași motive evocate anterior în legătură cu desființarea înscrisului constatator, tragerea la răspundere civilă (în sens strict) este incompatibilă cu ideea anulării unui act juridic având în vedere că nu presupune o prestație a persoanei trase la răspundere[53].

Pentru aceste motive, se poate afirma că nulitatea și răspunderea civilă delictuală în sens strict rămân două instituții juridice distincte și autonome[54]. În această optică, nulitatea unui act juridic nu este o formă de reparație a prejudiciului în natură prin restabilirea situației anteriorare, iar, pe cale de consecință, aceasta nu poate fi dispusă sau constatată de instanța penală, ci doar în fața instanțelor civile competente potrivit legii. Pe de altă parte, într-o accepțiune largă a conceptului de răspundere civilă delictuală ar putea fi inclusă și acțiunea în nulitate ca formă de reparare a prejudiciului în natură[55]. De altfel, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că „acțiunea în nulitate (absolută sau relativă) constituie o manifestare a răspunderii civile delictuale”[56]. Subliniem însă că această calificare a fost exprimată în contextul analizei formei de răspundere civilă incidente (delictuală sau contractuală) în situația în care una dintre părțile contractului lovit de nulitate solicită despăgubiri celeilalte părți. În mod firesc, în acest caz, în lipsa unui contract valabil încheiat între părți, repararea prejudiciului se poate face doar conform regulilor răspunderii civile delictuale.

Din această perspectivă, nulitatea poate fi privită ca o formă de reparație a prejudiciului în natură prin restabilirea situației anterioare. Aspectele evidențiate anterior rămân însă valabile. Așadar, chiar și în acest caz, nulitatea nu poate fi constatată, respectiv dispusă decât în condițiile și cazurile prevăzute de legea care guvernează nulitatea actului juridic respectiv (Codul civil sau o altă lege specială, după caz).

Dorim să subliniem totuși că indiferent de perspectiva îmbrățișată, restabilirea situației anterioare nu se poate face cu ignorarea efectelor juridice pe care le-ar produce actul juridic. Astfel, atâta timp cât efectele actului juridic ar împiedica restabilirea situației anterioare, nulitatea reprezintă o condiție a acesteia. Altfel spus, mai întâi ar trebui constatată sau declarată nulitatea actului juridic, iar, ulterior dispusă măsura restabilirii situației anterioare. Pe cale de consecință, din analiza sumară a articolelor prevăzute de Codul de procedură penală, precum și din corelarea acestora cu normele civile, se pot desprinde deja și următoarele idei preliminare:

– restabilirea situației anterioare este o modalitate de rezolvare a acțiunii civile (art. 397 alin. (3) C.pr.pen.);
i. pentru ca instanța penală să poată dispune restabilirea situației anterioare, schimbarea situației trebuie să fi rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea să fie posibilă (art. 397 alin. (3) rap. la art. 256 C.pr.pen.);
ii. restabilirea situației anterioare, ca formă de reparare în natură a prejudiciului, se poate face doar în condițiile legii civile (art. 19 alin. (5) C.pr.pen și art. 1386 alin. (1) C.civ.);

– restabilirea situației anterioare poate fi pronunțată chiar fără să existe constituire de parte civilă (art. 25 alin. (3) C.pr.pen.). Acest articol dă naștere mai multor probleme în practica judiciară, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

Se cuvine să menționăm totodată că noțiunea de „restabilire a situației anterioare”, astfel cum este folosită în Codul de procedură penală sau – mai cu seamă – astfel cum este utilizată în practica instanțelor penale este similară cu cea din art. 1386 alin. (1) C.civ., care reglementează formele reparației în cazul răspunderii civile delictuale[57] – și diferită de noțiunea similară referitoare la efectele nulității (restitutio in integrum). Astfel, așa cum se arată în doctrina civilă, principiul restabilirii situaţiei anterioare sau principiul repunerii în situaţia anterioară – considerat ca fiind al doilea principiul al efectelor nulității – este „acel principiu potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic desfiinţat trebuie, în limitele desființării, restituit, astfel încât părţile interesate să ajungă în situaţia în care acel act nu ar fi fost niciodată încheiat”[58]. Dimpotrivă, Codul de procedură penală nu subsumează restabilirea situației anterioare nulității unui act juridic, întrucât vorbește despre „restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare”. Din acest punct de vedere, așa cum vom vedea, restabilirea situației anterioare pare a se referi mai degrabă la situații faptice, fără legătură cu actele juridice. Atunci când restabilirea situației anterioare este însă analizată în legătură cu actele juridice, desființarea acestora (sancțiunea nulității) este văzută ca o formă de restabilire a situației anterioare, deci de soluționare a acțiunii civile.

În sensul Codului de procedură penală, vom înțelege, așadar, prin noțiunea de „restabilire a situației anterioare” acea modalitate de soluționare a acțiunii civile prin care instanța penală decide cu privire la modificarea unor stări de fapt ori cu privire la validitatea unor acte juridice, astfel încât părțile raportului juridic de drept (procesual) penal să beneficieze de aceleași condiții ca cele anterioare săvârșirii infracțiunii.

2. Aplicații ale restabilirii situației anterioare întâlnite în practica judiciară

În cele ce urmează, vom arăta orientările practicii judiciare penale în materia restabilirii situației anterioare, astfel cum a fost definită mai sus, pentru a vedea dacă o astfel de măsură poate fi, în realitate, dispusă cu privire la înscrisuri ori acte juridice. În ceea ce privește soluțiile instanțelor judecătorești, putem distinge următoarele orientări:

A. Restabilirea situației anterioare (faptice)

În primul rând, se disting în practica judiciară soluții potrivit cu care se dispune restabilirea situației anterioare săvârşirii infracţiunii, în sensul obligării inculpatului să lase în deplină proprietate şi posesie terenul de 1512 mp moştenitorilor numitului R.I. (decedat între timp). Măsura a fost dipusă ca urmare a condamnării inculpatului pentru infracțiunea de tulburare de posesie (art. 220 C.pen. de la 1969)[59].

Asemenea soluții sunt corecte și par a fi, de fapt, cele pentru care textele de lege referitoare la restabilirea situației anterioare au fost concepute; totuși, nu am reușit să identificăm vreo explicație privind introducerea prevederilor sus-menționate în Codul de procedură penală de la 1969 pentru a putea susține aplicabilitatea lor strict în astfel de ipoteze. De altfel, așa cum rezultă din analiza prevederilor Codului de procedură penală și a celor din Codul civil privind restabilirea situației anterioare, este evident că ea include, în primul rând, restituirea lucrurilor, ceea ce înseamnă că menționarea separată a acestei instituții, în legislația penală, este lipsită de utilitate.

B. Soluții privind desființarea unui înscris falsificat ca modalitate de restabilire a situației anterioare

Uneori, se întâlnesc în practica judiciară soluții potrivit cu care se dispune desființarea (sau anularea – terminologie folosită de instanță) unor înscrisuri falsificate ca modalitate de restabilire a situației anterioare. De exemplu, în practica instanței supreme s-a reținut că „acțiunea civilă, alăturată acțiunii penale are ca obiect numai restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, în scopul primordial de a readuce la masa societății comerciale ajunsă în stare de insolvență, bunurile sau valorile dosite sau înstrăinate fraudulos prin acțiuni care intră în conținutul infracțiunii de bancrută frauduloasă, dar și pentru a anula în tot sau în parte înscrisurile false”[60](subl.ns.).

De asemenea, s-a reținut că „având în vedere că potrivit dispozițiilor art 256 Cod procedură penală se impune restabilirea situatiei anterioare, prima instanță a dispus anularea înscrisului falsificat constând în procesul – verbal de recepție lucrări nr… respingând acțiunea civilă ca inadmisibilă”[61]. Desigur, desființarea înscrisului nu poate fi dispusă în temeiul art. 256 C.pr.pen., întrucât, așa cum am arătat, acest articol este aplicabil doar în cursul procesului penal. Soluții mai corecte din acest punct de vedere sunt cele potrivit cu care „în condițiile art. 397 alin. 3 NCPP, cu referire la art. 256 NCPP, dispune restabilirea situației anterioare prin desființarea înscrisului fals, respectiv permisul de conducere nr. NFA xxxxxx pretins eliberat de autoritățile belgiene la 12 martie 1992, transmis Ambasadei Regatului Belgiei la București cu adresa nr. xxxxxxx din 21 octombrie 2013 a IGPR – Direcția Rutieră”[62]. Și în această situație însă, desființarea înscrisurilor trebuia să fie dispusă în temeiul art. 397 alin. (3) cu referire chiar la ipoteza desființării înscrisurilor, iar nu a celei privind restabilirea situației anterioare.

Restabilirea situației anterioare nu poate viza așadar desființarea unui înscris (în sensul de instrumentum), ci, eventual, anularea unui act juridic (negotium juris), în condițiile legii civile, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

De altfel, așa cum am arătat, apreciem că restabilirea situației anterioare ar trebui să fie strict o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat părții civile (așa cum rezultă din trimiterea făcută de art. 19 alin. (5) C.pr.pen. la legea civilă), art. 25 alin. (3) C.pr.pen. fiind greșit redactat sub acest aspect; cu alte cuvinte, numai desființarea înscrisurilor falsificate ar trebui să poată fi dispusă în absența constituirii de parte civilă. Deși în exemplele de mai sus, distincția pare puțin importantă, întrucât este vorba de înscrisuri falsificate, ea își găsește pe deplin justificarea când vine vorba de anularea altor acte juridice, încheiate pe baza unor înscrisuri falsificate, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

C. Soluții privind anularea actelor juridice încheiate prin săvârșirea unei infracțiuni – expresie a restabilirii situației anterioare

Dacă, în ceea ce privește înscrisurile falsificate, am văzut în ce condiții și pe baza căror articole se poate dispune desființarea, lucrurile sunt mult mai lipsite de claritate atunci când vine vorba de posibilitatea anulării unor acte juridice întocmite ca urmare a unor documente falsificate (ex. contracte de credit încheiate ca urmare a unor adeverințe de venit falsificate; titluri de proprietate emise pe baza unor contracte de vânzare falsificate etc.) sau ca urmare a săvârșirii altor infracțiuni decât cele de fals în înscrisuri (ex. furt, tăinuire). În acest sens, sunt necesare câteva considerații preliminare privind posibilitatea de a anula acte juridice ca formă de restabilire a situației anterioare (a). Vom observa, apoi, că în practica judiciară există două orientări: cea dintâi, potrivit cu care anularea actelor juridice poate fi dispusă, ca modalitate de restabilire a situației anterioare, chiar fără să existe constituire de parte civilă (b), iar cea de a doua, în care se apreciază că nu se pot anula acte juridice ca formă de restabilire a situației anterioare, din diverse motive (c).

a. Considerații preliminare privind posibilitatea anulării actelor juridice ca formă de restabilire a situației anterioare

Atâta vreme cât soluționarea acțiunii civile se face în condițiile legii civile (art. 19 alin. (5) C.pr.pen.), adică inclusiv prin restabilirea situației anterioare (art. 1386 alin. (1) C.civ.), la o primă vedere ar părea că nimic nu se opune ca instanța să poată anula un act juridic (negotium juris), dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea civilă. Vom arăta, în secțiunile următoare, în ce măsură această idee este totuși corectă. Reamintim în acest context că obiectul acțiunii civile în procesul penal este tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale (art. 19 alin. (1) C.pr.pen.), ceea ce înseamnă că modalitățile efective de reparare a prejudiciului nu pot fi decât cele prevăzute de legea civilă în cazul răspunderii civile delictuale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu face obiectul acțiunii penale nu poate să fie soluționat nici în cadrul acțiunii civile din cadrul procesului penal, rămânând deschisă calea acțiunii civile „clasice”.

Subliniem totodată că, atunci când, în procesul penal, se pune problema anulării unui act întocmit ca urmare a unui înscris falsificat (nul), temeiul anulării ar fi art. 397 alin. (3).C.pr.pen. (restabilirea situației anterioare). Anularea actelor subsecvente actului nul este un efect al nulității celui dintâi act juridic (reprezentând cel de-al treilea principiu al efectelor nulității – principiul desfiinţării actului subsecvent ca urmare a desfiinţării actului), temeiul fiind art. 1254 alin. (2) C.civ. Acest lucru nu schimbă cu nimic obiectul acțiunii civile în procesul penal și nici faptul că răspunderea este delictuală. Distincția între cele două temeiuri ale anulării într-o astfel de situație este de altfel teoretică, întrucât efectele produse sunt aceleași, însă am încercat să explicăm de ce vom folosi textele de lege de la nulitatea contractului (care, după unele opinii, așa cum vom vedea, nu ar putea reprezenta o modalitate de reparare a prejudiciului, deoarece nu ar fi vorba de o instituție ce ține de răspunderea civilă contractuală sau delictuală în sens restrâns).

De exemplu, în cazul unui contract de credit încheiat prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune de către cel care a contractat (eventual, prin folosirea unor documente falsificate de aceeași persoană[63]), instituția de credit ar avea opțiunea de a solicita în procesul penal[64] anularea contractului[65] (pentru dol[66]), precum și restituirea prestațiilor, ca formă de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Dacă instituția de credit nu dorește anularea contractului, atunci ar trebui ca nici obligarea inculpatului la restituirea prestațiilor să nu poată fi dispusă, aceasta urmând a avea loc în temeiul prevederilor contractuale. În caz contrar, partea civilă ar avea două titluri executorii împotriva aceleiași persoane, pentru aceeași sumă, deși nu există interes pentru cel de-al doilea titlu[67]. Desigur, pot exista situații în care să fie necesar ca interesul să fie analizat cu atenție sporită (ex. a intervenit prescripția dreptului material la acțiune decurgând din contract ori prescripția dreptului de a cere executarea silită, caz în care obținerea unui alt titlu executoriu ar prezenta interes).

În legătură cu această problemă, la întâlnirea Preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, ce a avut loc la Curtea de Apel Iaşi, 18-19 mai 2017, participanții la întâlnire au apreciat, cu majoritate, că, „în cazul infracțiunii de înșelăciune, dacă partea civilă este o instituție de credit, prin analogie cu infracțiunea de evaziune fiscală, unde s-a stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție că se plătesc accesoriile care decurg din obligațiile fiscale, iar nu dobânda legală, inculpatul va fi obligat la plata dobânzilor și penalităților contractuale, pentru că nu este normal ca persoana care a intenționat să prejudicieze partea civilă să plătească mai puțin decât un debitor de bună-credință, dar aflat în întârziere cu plata. Suplimentar acestui argument, s-a apreciat că dobânda contractuală și penalitățile convenite de comun acord reprezintă beneficiul nerealizat, pentru că banii împrumutați inculpatului puteau să servească băncii la încheierea unui contract cu o persoană onestă, astfel că dobânda îi revenea automat”. A fost reținută și o nuanțare a opiniei majoritare îmbrățișate, pentru ipoteza în carecontractul de credit – care constituie titlu executoriu – nu a fost anulat, caz în care „constituirea de parte civilă a instituției de credit nu mai este posibilă”. A fost exprimată și opinia conform căreia „în ipoteza constituirii instituției de credit ca parte civilă, obiectul acțiunii civile alăturată acțiunii penale constituindu-l tragerea la răspundere civilă delictuală, conform art. 19 C.proc.pen, nu pot fi acordate penalități și dobânzi convenite contractual, ci numai dobânda legală.”.

În legătură cu opinia majoritară, cu nuanțarea acesteia și cu opinia minoritară, considerăm, chiar de la acest moment, că:

– Instituția de credit se poate constitui parte civilă, aceasta fiind întotdeauna o opțiune pentru persoana vătămată, astfel încât nu poate fi primită opinia potrivit cu care „constituirea de parte civilă a instituției de credit nu mai este posibilă”. Admiterea acțiunii civile va depinde însă de ceea ce solicită exact partea civilă;

– Astfel, în cadrul acțiunii civile, instituția de credit ar putea solicita anularea contractului (cu mențiunile pe care le vom face în continuare în cadrul prezentului capitol), precum și despăgubiri materiale și morale. Despăgubirile materiale constând în paguba efectiv suferită vor putea fi calculate prin raportare la valoarea creditului nerambursat (de altfel, în cazul nulității este vorba de restituirea prestațiilor, ca efect al acesteia și nu ca o obligație izvorâtă dintr-un fapt juridic ilicit), punându-se și problema beneficiului nerealizat (suma pe care ar fi obținut-o dacă împrumutul ar fi fost acordat altei persoane), adică, de regulă, la dobânda practicată de bancă pentru acel împrumut, fără ca temeiul acordării despăgubirilor să fie unul contractual într-o astfel de situație (ci doar calculul acestora se va face prin raportare la contract, ca mijloc de probă a despăgubirilor, eventual coroborat cu alte mijloace de probă);

– Dacă partea civilă nu solicită anularea contractului, atunci instanța nu poate acorda nici despăgubiri materiale constând în suma acordată cu titlu de împrumut și dobânzile aferente. Pot fi însă acordate daune morale, dacă este cazul; instituția de credit urmează a-și recupera creditul nerambursat și dobânzile aferente potrivit prevederilor contractuale. În niciun caz însă, instanța nu va putea anula contractul în absența manifestării de voință a părții civile în acest sens ori, mai grav, în absența constituirii de parte civilă, neputând exista situații de anulare fără ca părțile contractului să fie toate și parte în proces.

Desigur, în această concepție în care anularea ar fi posibilă, dacă la comiterea infracțiunii de înșelăciune a participat și altă persoană (de exemplu, în calitate de complice, prin falsificarea adeverințelor folosite de autor), instanța penală va putea să oblige această persoană la repararea prejudiciului[68], în solidar cu autorul (dacă se solicită anularea contractului) sau, în mod individual, în paralel cu menținerea contractului și fără ca autorul să fie obligat prin hotărârea instanței penale să repare același prejudiciu (restituirea urmând a se face potrivit contractului de credit). Problema se pune în mod similar și atunci când obiectul acțiunii civile este constatarea nulității absolute a unui contract (de exemplu, pentru cauză ilicită), cu întrebarea dacă nulitatea absolută ar putea fi invocată și din oficiu de instanță (în absența constituirii de parte civilă ori atunci când partea civilă nu solicită constatarea nulității)[69].

Însă, dacă o persoană este judecată pentru comiterea unei infracțiuni de furt, dar a vândut bunul unui terț de bună-credință, anularea acestei vânzări nu se poate dispune de instanța penală, întrucât excede limitele procesului penal. De altfel, nici instanța civilă nu ar putea anula contractul, întrucât nu există vreun motiv de nulitate a vânzării. Proprietatea, în acest caz, se dobândește de terțul de bună-credință ca efect al posesiei de bună-credință (art. 937 alin. (1) C.civ.), iar eventuala recuperare a bunului poate fi făcută de către adevăratul proprietar doar pe calea unei acțiuni în revendicare (art. 937 alin. (2) C.civ.), iar nu printr-o acțiune în anulare. Menționăm în acest context că este lipsită de orice temei juridic practica Parchetelor care „ridică” bunul de la cumpărătorul de bună-credință și îl întreabă pe acesta să se constituie parte civilă în procesul penal, precum și practica instanțelor care admit o astfel de acțiune civilă. Cumpărătorul de bună-credință nu este victima infracțiunii de furt (nici a unei alte infracțiuni) pentru a se putea constitui parte civilă în procesul penal; în plus, el este proprietarul bunului, ceea ce înseamnă că nu există niciun text de lege care să permită organelor penale să îi ia bunul.

Practic, anularea sau constatarea nulității unui act juridic, dacă se admite că reprezintă o formă de restabilire a situației anterioare, trebuie întotdeauna analizată potrivit legii civile, cu luarea în considerare a prevederilor art. 397 alin. (3) C.pr.pen. rap. la art. 256 C.pr.pen, adică restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii poate fi dispusă când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă. Cu toate acestea, așa cum am anticipat, apreciem că problema posibilității anulării actelor juridice în procesul penal este mult mai complexă și nu poate primi, la acest moment, o soluție de principiu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

b. Soluții potrivit cu care se poate dispune anularea actelor încheiate prin săvârșirea unei infracțiuni

În practica judiciară, întâlnim, de exemplu, soluții potrivit cărora, în urma declarării ca fiind false a documentației cadastrale folosite la încheierea unui contract de vânzare, s-a dispus și anularea intabulărior efectuate în cartea funciară și a tuturor actelor subsecvente, ca formă de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, dar și a celei de spălare de bani prin care același imobil a fost transferat unei persoane în vederea ascunderii originii ilicite[70]; de asemenea, instanțele decid anularea unei încheieri de carte funciară, precum și a mențiunilor făcute, în baza acestei încheieri, în cartea funciară, ca urmare a existenței unor înscrisuri falsificate. Motivarea acestei soluții constă în aceea că „aceste înscrisuri false au produs efecte juridice în sensul că în baza lor prin încheierea … nr. … s-a dispun intabularea dreptului de proprietate, dobândit prin construire, asupra construcției – anexă de exploatație agricolă, construită din beton și cărămidă arsă, edificată în anul 2012, în favoarea numiților …, în CF xxxxx …” [71].

Fără a vorbi expres despre anularea unor acte, unele instanțe îmbrățișează aceeași abordare, dispunând, în baza art. 25 alin. (3) C.pr.pen., „restabilirea situatiei anterioare in sensul că vehiculul marca ARO tipul 320, numar de identificare xxxxxxx, (….), va rămâne în evidențele fiscale din cadrul Primăriei … pe numele contribuabilului N.I. ca urmare a desfiintarii înscrisului care a stat la baza scoaterii din evidență a mijlocului de transport.”[72]

Pentru a decide în același sens, alte instanțe folosesc motivări mai ample, deși nu neapărat și fundamentate juridic. Astfel, constatând că membrii unei grupări infracționale încheiau contracte de vânzare a unor terenuri fără ca prețul să se plătească vreodată, pentru a facilita vânzarea ulterioară către subdobânditori de bună-credință, instanța a decis următoarele: „în vederea restabilirii situației anterioare, Curtea va dispune, în primul rând, desființarea titlurilor de proprietate emise în baza actelor de proprietate falsificate de membrii grupului infracţional. De asemenea, reținându-le caracterul fictiv, va anula, pentru cauză ilicită, înțelegerea frauduloasă a părților fiind una evidentă, actele de înstrăinare subsecvente dintre membrii grupului infracţional.”[73]. Deși nu se precizează, soluția își poate găsi fundamentul în dispozițiile art. 1238 C.civ., care prevăd sancțiunea nulității absolute pentru cauză ilicită; doar pentru că prețul era fictiv, instanța nu ar fi putut să dispună desființarea contractului (anularea ca vânzare, în realitate) în absența unei cereri formulate în acest sens de persoana interesată potrivit art. 1248 alin. (3) C.civ., nulitatea fiind relativă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1665 C.civ.[74]. Chiar și în ceea ce privește cauza ilicită, se pune problema dacă instanța penală putea dispune din oficiu anularea contractului, în absența constituirii de parte civilă. În sensul că instanța are această posibilitate (chiar obligație), sunt dispozițiile art. 1247 alin. (3) C.civ., care prevăd că instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a contractului; de asemenea, prevederile art. 25 alin. (3) C.pr.pen. vorbesc despre desființarea unui înscris și a restabilirii situației anterioare, ca modalitate de rezolvare a acțiunii civile…, deși nu există constituire de parte civilă. Din nou, textul de lege greșit redactat ridică probleme de interpretare, întrucât, nici măcar potrivit dreptului civil, instanța nu poate invoca nulitatea absolută în afara unei acțiuni civile; or, ar părea că instanța penală poate desființa un contract, pentru a restabili situația anterioară, doar dacă există o acțiune penală promovată (deci în absența unei acțiuni civile).

În legătură cu aceste aspecte, invităm doctrina să se aplece asupra următoarei idei, pe care o formulăm ca ipoteză de lucru, ce ar trebui eventual luată în considerare și de legiuitor în vederea reglementării clare, fără echivoc, a efectelor pe care le produce art. art. 25 alin. (3) C.pr.pen.: ne întrebăm dacă această dispoziție legală (în partea referitoare la restabilirea situației anterioare) nu reprezintă, în realitate doar o modalitate de „împăcare” a dispozițiilor art. 1247 alin. (3) C.civ. cu situația în care se exercită doar o acțiune penală, ceea ce ar însemna că, în temeiul art. 25 alin. (3) C.pr.pen., instanța ar trebui să aibă doar posibilitatea de a restabili situația anterioară prin constatarea nulității absolute a unui act juridic[75], iar nu și prin anularea unui act – dacă nu există o manifestare de voință în acest sens, care să provină de la partea civilă. Altfel, ar însemna că instanța penală ar avea posibilitatea de a invoca (și decide) din oficiu și cu privire la nulitatea relativă a unui act juridic.

Menționăm totodată că, în același dosar sus-menționat, instanța a reținut că „principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), implică faptul că anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice. Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) Codul Civil, care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate. În literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă atât a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept. Prin urmare, având în vedere că actele juridice încheiate de membrii grupului infracţional cu dobânditorii subsescvenţi ai imobilelor au avut la bază titlurile de proprietate falsificate sau rezultate în urma săvârşirii de către notarii publici a infracţiunii de fals intelectual, fără vinovăţie[76], Curtea va dispune anularea tuturor acestor înscrisuri.”[77] Dincolo de mențiunea privind art. 1325 C.civ., care nu pare a fi incident în cauză, apreciem că instanța a omis să ia în considerare cele mai importante cuvinte din dispozițiile art. 1254 alin. (2) C.civ.: „în condițiile legii”. Altfel spus, deși este adevărat că legea civilă prevede anularea actelor subsecvente încheiate în baza unui contract ca urmare a anulării acestuia din urmă, nulitatea nu intervine în mod automat, ci ea se poate constata, respectiv dispune doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta. În plus, trebuie să se țină cont și de limitările aduse acestei reguli, care sunt analizate de unele instanțe penale, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

c. Soluții potrivit cu care există limite[78] ale posibilității de a dispune anularea actelor subsecvente

Pentru a vedea în ce măsură se poate dispune anularea unui act subsecvent unui înscris falsificat (contract de credit încheiat pe baza unei adeverințe de venit falsificate) ori a unui act juridic anulat, s-a reținut, de exemplu, în pratica judiciară că „nu se impune şi desfiinţarea contractului de credit încheiat între inculpată şi bancă, deoarece acest contract nu a fost rezultatul unei alterări sau contrafaceri, ca să poată fi desfiinţat în cadrul procesului penal, potrivit textului de lege menţionat. El a produs efecte între părţile contractante, iar instanţa nu poate dispune anularea acestuia decât în baza unei acţiuni separate în anulare sau în constatarea nulităţii, acţiuni care se diferenţiază de desfiinţarea înscrisului falsificat, având o natură juridică diferită şi fiind de competenţa instanţei civile. Curtea constată că instanţa poate dispune desfiinţarea unui înscris, în cadrul procesului penal, doar în cazul în care acesta este nereal, nu şi atunci când el este anulabil, pentru vicierea consimţământului unei părţi contractante.”[79] Așa cum am arătat, dacă am admite că anularea unui act juridic poate fi dispusă în cadrul acțiunii civile în procesul penal, ca modalitate de restabilire a situației anterioare, acest lucru ar fi posibil numai dacă există o cerere a părții civile în acest sens. Or, într-adevăr, în speța citată, partea civilă (societatea de recuperare a creanței) nu solicitase o asemenea modalitate reparare a prejudiciului, astfel încât concluzia instanței este corectă, deși argumentele pe care se bazează sunt discutabile (pentru că și instanța penală are această competență).

Printre hotărârile care merg mai departe cu analiza condițiilor în care se poate dispune anularea actelor subsecvente, se disting cele în care se fac discuții privind principiul error communis facit jus, precum și cele în care sunt menționate direct drepturile terților de bună credință.

În legătură cu principiul error communis facit jus, de exemplu, într-o cauză în care s-a declarat fals un certificat medico-legal psihiatric emis pe numele vânzătorului[80], prima instanță a constatat că procura și cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe baza certificatului nu pot fi declarate false, ci trebuie analizate potrivit dreptului civil[81]. Astfel, instanța a reținut că, în baza actului desființat, au fost încheiate acte juridice în legătură cu aceleași drepturi, iar aplicarea sancțiunii nulității ar trebui să presupună și desființarea actelor juridice subsecvente, din cauza legăturii dintre ele (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Însă, Judecătoria a constatat, în aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, că „doctrina și jurisprudența au dezvoltat excepții, care să înlăture consecințele grave pe care acest principiu le poate avea asupra securității dinamice a circuitului civil și asupra bunei-credințe. În acest context, Judecătoria a constatat că una dintre excepțiile respective se întemeiază pe principiul erorii comune și invincibile (error communis facit ius), care justifică păstrarea dreptului de către un terț, atunci când l-a dobândit de la o persoană cu privire la care întreaga colectivitate avea credința că este titularul dreptului, însă, în realitate, nu avea această calitate. De asemenea, a constatat că principiul erorii comune și invincibile a fost aplicat, mai ales, în legătură cu dobândirea unui bun imobil de către un terț de la un non-proprietar, dacă s-a aflat într-o eroare comună (obștească) cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, depunând diligențe pentru a analiza valabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului și pentru a încheia o tranzacție legală, însă aplicarea lui nu este limitată doar la această situație, fiind lărgită în mod constant de practica judiciară. Totodată, Judecătoria a evidențiat că, ținând seama de caracterul său excepțional, jurisprudența a dezvoltat condiții restrictive pentru incidența acestui principiu, și anume dobânditorul să fie de bună-credință, eroarea cu privire la calitatea transmițătorului să fie comună (împărtășită de toată lumea) și invincibilă (de neînlocuit). Raportat la aceste considerente, Judecătoria a apreciat că principiul erorii comune și invincibile este incident în speță”. Pe cale de consecință, Judecătoria a apreciat că, sub acest aspect, prejudiciul cauzat părții vătămate nu poate fi reparat prin restabilirea situației anteriore, conform art.14 alin. (3) C.pr.pen. de la 1969, motiv pentru care a dispus repararea acelui prejudiciu prin echivalent, respectiv prin plata contravalorii apartamentului (reținând, sub acest aspect, că principiul disponibilității este aplicabil numai cu privire la voința de a formula sau nu pretenții civile și la cuantumul acestora, nu însă și cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, care se face, în mod obligatoriu, în ordinea prevăzută de art.14 C.pr.pen. de la 1969). Cu toate acestea, instanța de apel a apeciat că „restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii respective, în sensul care să determine revenirea apartamentului în proprietatea părții vătămate, în condițiile în care nu a consimțit, în mod valabil, la înstrăinarea lui, este posibilă, neexistând niciun impediment de fapt sau de drept la aceasta.” Decizând astfel, instnța de apel a dispus – în mod greșit, în opinia noastră – anularea a cinci acte juridice, respectiv o procură notarială autentificată, un antecontract de vânzare-cumpărare autentificat, două contracte de vânzare-cumpărare autentificate și o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată[82].

Cu privire la analiza drepturilor terților de bună-credință, care împiedică anularea actelor încheiate ca urmare a unui comiterii unei infracțiuni (de înșelăciune, în cauză, iar nu de fals), s-a reținut, de exemplu, că restabilirea situației anterioare prin anularea tuturor contractelor de vânzare încheiate de un mandatar care i-a prezentat mandantului un alt preț dect cel încasat în realitate nu este posibilă „deoarece situația cumpărătorilor terenurilor respective trebuie privită în mod diferențiat, după cum aceștia au fost sau nu de bună credință la încheierea contractelor, principiul ocrotirii bunei credințe a dobânditorilor având prioritate, în măsura în care există dobânditori cu titlu oneros ai bunurilor în discuție, care au încheiat contractele cu inculpatul achitând un preț real, corespunzător valorii reale a terenurilor.”[83] Instanța reține de asemenea, pe lângă prioritatea ce se impune a fi acordată principiului ocrotirii de bună credință a dobânditorilor cu titlu oneros, și perspectiva principiului securității raporturilor juridice civile. Pentru a analiza buna-credință, se reține că doi dintre cumpărători au contractat credite bancare pentru achitarea prețului pretins de inculpat, în condițiile în care prețul achitat a fost unul real, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. Dimpotrivă, alți doi cumpărători au achiziționat terenuri la un preț „mult inferior valorii de circulație, chiar derizoriu, probabil în considerarea relațiilor personale existente între ei, aceștia fiind atrași de posibilitatea obținerii la prețuri infime a terenurilor pe care le-a prezentat inculpatul ca o oportunitate extrem de avantajoasă”. Din acest motiv, instanța a considerat că acești cumpărători nu au fost de bună-credință, impunându-se restabilirea situației anterioare. Așa cum s-a arătat în doctrină, simplul fapt că prețul este mult inferior valorii de circulație nu determină neapărat caracterul derizoriu al prețului, relațiile personale dintre părți putând să justifice un astfel de preț.[84] Din aceste considerente, trecând chiar peste discuția privind posibilitatea anulării actelor juridice în procesul penal, apreciem că instanța ar fi trebuit să analizeze mai bine reaua-credință a acestor cumpărători. De altfel, nici buna-credință a celor dintâi nu poate fi justificată prin simplul fapt că prețul din contract era unul apropiat de valoarea de piață, dar, în absența unei probe contrare, buna-credință a acestor cumpărători este prezumată, potrivit art. 14 alin. (2) C.civ..

D. Care sunt, în realitate, soluțiile cu privire la posibilitatea anulării actelor juridice?

Pentru motivele expuse anterior și având în vedere jurisprudența variată în acest domeniu, am constatat că există două abordări distincte care pot fi avute în vedere în legătură cu posibilitatea anulării actelor juridice de către o instanță penală, ca urmare a corelației între nulitate și răspunderea civilă delictuală:
1. nulitatea nu este o formă de reparare a prejudiciului în natură prin restabilirea situației anteriorare, iar, pe cale de consecință, aceasta nu poate fi constatată/dispusă de instanța penală;
2. nulitatea este o formă de reparație a prejudiciului în natură prin restabilirea situației anterioare, dar aceasta nu poate fi constată/dispusă decât în condițiile și cazurile prevăzute de Codul civil sau alte legi speciale, după caz, deoarece natura juridică a acesteia nu se schimbă ca urmare a învestirii acțiunii penale cu soluționarea acesteia.

Urmează să detaliem aceste două posibile soluții, pentru a sublinia argumentele ce le justifică:

1. Astfel, conform primei soluții, răspunderea civilă delictuală și nulitatea sunt două sancțiuni distincte și autonome. De altfel, funcția reparatorie nu este caracteristică nulității și nu intervine decât incidental, ca o consecință indirectă a desființării actului juridic. Pentru aceste motive, nulitatea nu este o formă de reparare a prejudiciului în natură prin restabilirea situației anteriorare. Prin urmare, atâta timp cât restabilirea situației anterioare în dreptul procesual penal este o formă de reparare în natură a prejudiciului, iar reparația prejudiciului se face conform legii civile, nulitatea unui act juridic nu poate fi constatată sau declarată de instanța penală. De altfel, având în vedere soluțiile prezentate mai sus, care sunt cât se poate de diverse și în care se poate vedea, fără dubiu, că instanțele penale nu sunt neapărat riguroase când vine vorba de aplicarea regulilor de drept civil (și poate nici nu ar trebui să li se ceară să fie…), față de efectele grave pe care nulitatea unui act juridic le poate avea, această primă soluție, mai riguroasă din punct de vedere juridic, ar putea să răspundă mai bine și cerințelor privind protecția drepturilor fundamentale.

2. Dintr-o altă perspectivă, acțiunea în nulitatea unui act juridic are un fundament delictual și poate fi o formă de reparare a prejudiciului în natură prin restabilirea situației anterioare. În acest caz, în principiu, nulitatea actului juridic poate fi constatată sau dispusă, dar numai în condițiile și cazurile prevăzute de legea civilă sau legea specială, după caz. O astfel de soluție ar fi și în acord cu necesitatea înlăturării tuturor consecințelor unei infracțiuni printr-un singur proces, pentru a proteja victima de proceduri subsecvente îndelungate și costisitoare; totodată, s-ar putea susține că noțiunea de „restabilire a situației anterioare” are, în dreptul procesual penal, un sens mai larg, [85], care ar include atât modalitățile de reparare de prejudiciului delictual prevăzute de Codul civil, cât și nulitatea. Chiar și în acest caz, față de caracterul special al acțiunii în nulitate care reclamă cunoștințe aprofundate într-o specializare diferită de cea a instanței penale, soluționarea acțiunii în nulitate de instanța competentă conform dreptului comun ar putea asigura o securitate juridică sporită.

În toate cazurile însă apreciem că atâta timp cât efectele actului juridic ar împiedica restabilirea situației anterioare, măsura restabilirii nu poate fi pronunțată decât dacă în prealabil s-a constatat sau declarat nulitatea actului juridic respectiv.

Față de opiniile avansate, apreciem că problema anulării actelor subsecvente ca formă de reparare a prejudiciului cauzat prin comiterea unei infracțiuni poate fi analizată doar în contextul celei de a doua soluții propuse. Faptul că nulitatea, chiar și atunci când poate fi constatată/dispusă de instanța penală nu poate interveni decât în condițiile și cazurile prevăzute de Codul civil sau alte legi speciale, după caz, conduce la regula conform căreia un act juridic nu poate fi anulat decât dacă toate părțile actului juridic sunt și părți în procesul respectiv (mai exact, sunt fie inculpați, fie părți civile). Or, de cele mai multe ori, persoanele cu care se încheie actele juridice subsecvente sunt părți ale actului juridic subsecvent, dar nu au și calitatea de părți în procesul penal (și nici nu sunt, de regulă, citate, în ciuda anumitor prevederi care permit citarea acestora atunci când prezența lor este necesară pentru soluționarea cauzei[86]). Într-o atare ipoteză, instanța penală nu poate anula actul juridic subsecvent. O soluție contrară ar conduce la situația în care același act juridic pe de o parte, și-ar produce efectele față de partea care nu are și calitatea de parte în procesul penal, ca urmare a inopozabilității hotărârii judecătorești față de această parte și nu și-ar produce efectele față de partea ce are și calitatea de parte în procesul penal. Chiar dacă o astfel de situație ar putea fi înlăturată ulterior în fața instanței competente printr-un proces în care toate părțile actului juridic au calitatea de părți, o astfel de ipoteză în mod evident nu reprezintă o modalitate reală de înlăturare a consecințelor infracțiunii.

Dacă toate părțile actului juridic subsecvent sunt și părți în procesul penal, în această a doua concepție, instanța penală poate analiza acțiunea în nulitatea respectivului act juridic. Ca în orice acțiune având ca obiect nulitatea unui act juridic, chiar și în acest caz, pentru a se constata sau pentru a se dispune anularea acestuia, trebuie să existe o cauză de nulitate absolută sau relativă, care trebuie invocată în condițiile prevăzute de Codul civil sau de legea specială, după caz. În situația în care toate aceste condiții sunt îndeplinite, s-ar putea analiza și efectele nulității. Cu privire la repunerea părților în situația anterioară ca urmare a nulității actului juridic, se impun următoarele observații.

Așa cum am arătat, potrivit doctrinei civile, posibilitatea terțului de a nu restitui bunul supus restituirii ca urmare a declarării nulității sau anulării contractului subsecvent nu reprezintă o excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ci o excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum. . Conform dispozițiilor art. 1648 alin. 1 C.civ. „Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bunăcredință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.”

Astfel, în situațiile de mai sus, problema nu se analizează în niciun caz în baza principiului error communis facit jus, inaplicabil în materie de carte funciară, ci chiar pe tărâmul regulilor de carte funciară, adică luând în considerare prevederile art. 901 C.civ. privind dobândirea cu bună-credință a unui drept tabular sau prevederile art. 931 privind uzucapiunea tabulară[87]. Pe cale de consecință, plecând de la concluziile preliminarii din această secțiune, în materia anulării actelor subsecvente unui înscris declarat fals (sau, eventual, unor acte juridice anulate de instanța penală), având în vedere jurisprudența instanțelor penale care îmbrățisează, de regulă, cea de-a doua concepție, putem afirma următoarele:

– atunci când există constituire de parte civilă, acțiunea civilă se poate soluționa prin restabilirea situației anterioare, care ar putea să constea uneori în anularea sau constatarea nulității absolute unor acte juridice (negotium juris);

i. actele subsecvente înscrisului declarat fals ori actelor juridice anulate pot fi anulate doar dacă există manifestarea de voință a părții civile (de exemplu, nu poate fi anulat un contract de credit încheiat pe baza unor adeverințe de venit falsificate dacă instituția de credit nu solicită anularea). În cazul nulității absolute, s-ar putea aduce argumente pentru care actele să fie desființate de instanță din oficiu, chiar în absența manifestării de voință a părții civile în acest sens;

ii. când se analizează anularea actelor subsecvente, cu privire la terți, restituirea prestațiilor este supusă limitărilor și excepțiilor prevăzute de Codul civil în art. 1648-1649, ceea ce înseamnă că trebuie analizată în ce măsură terții erau de bună-credință;

– atunci când nu există constituire de parte civilă, 25 alin. (3) C.pr.pen. prevede (din păcate) că instanța penală poate restabili situația anterioară săvârșirii infracțiunii. Întocmai ca în cazul anterior, restabilirea se poate face uneori prin anularea unui act juridic, însă, și în aceste cazuri, trebuie ținut cont de regulile de drept civil, ceea ce înseamnă că anularea se poate face în aceleași condiții ca acelea prevăzute mai sus, inclusiv aceea privind cerința ca toate părțile actului juridic să fie părți în procesul penal.

3. Concluzii privind restabilirea situației anterioare

Pentru a rezuma cele de mai sus, putem afirma că:

– Restabilirea situației anterioare nu se poate face prin desființarea unui înscris (instrumentum) falsificat, pentru această operațiune existând chiar instituția desființării înscrisurilor, analizată mai sus, care reprezintă, în realitate, o modalitate de soluționare a acțiunii penale;

– Riguros juridic, nulitatea nu ar trebui să fie o formă de restabilire a situației anterioare; Într-o concepție largă privind răspunderea civilă delictuală, restabilirea situației anterioare, ca modalitate de soluționare a acțiunii civile în procesul penal, se poate face prin anularea sau constatarea nulității absolute a unui act juridic (negotium juris), în condițiile dreptului civil, temeiul de drept fiind art. 397 alin. (3) C.pr.pen.;

– Restabilirea situației anterioare se poate dispune în absența constituirii de parte civilă, dar cu respectarea prevederilor legii civile, mai cu seamă a drepturilor terților de bună-credință, temeiul într-o astfel de situație fiind art. 25 alin. (3) C.pr.pen. Pentru a „salva” acest text juridic, el ar putea fi interpretat în sensul că se referă doar la constatarea nulității absolute a unui act juridic; oricum ar fi, este nevoie ca părțile respectivului act să fie și părți în procesul penal.

– În orice caz, consecința anulării unui act juridic nu constă în parcurgerea etapelor prevăzute de art. 580 C.pr.pen., întrucât nu este vorba despre declararea falsă a unui înscris (instrumentum).

IV. „Și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai mari…”. În loc de concluzii generale

Prezentul articol a apărut ca urmare a mai multor discuții avute de noi în ultimii ani, pe măsură ce se contura o jurisprudență a instanțelor penale cu privire la desființarea înscrisurilor și a anulării actelor juridice. Cu toate că el a avut la bază multe certitudini, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori (din fericire), pe parcursul redactării materialului și al discuțiilor cu profesioniștii cărora le-am adresat mulțumiri în debutul articolului, au apărut numeroase întrebări și dileme. Nu trăim cu iluzia că le-am rezolvat pe toate; de altfel, așa cum se poate vedea, o concluzie privind restabilirea situației anterioare este greu de tras. Ceea ce ne-a determinat totuși să continuăm demersul nostru a fost, pe de o parte, lipsa de reflecție a legiuitorului în această materie, manifestată prin preluarea, din Codul de procedură penală de la 1969, a textului actualului art. 25 alin. (3) C.pr.pen., fără o minimă analiză asupra lui. Pe de altă parte, inexistența oricărei aplecări asupra acestui subiect în doctrină, care să ghideze într-un fel magistrații care lucrează în domeniul dreptului penal într-o temă atât de „civilistă”, a determinat, fără îndoială, o practică judiciară confuză, cu efecte grave asupra drepturilor mai multor persoane, inclusiv a celor neimplicate în procesul penal.

Ce credem însă că reiese incontestabil din problemele pe care le-am ridicat este necesitatea reformării legii penale cât privește materia restabilirii situației anterioare în cadrul laturii principale a procesului penal (adică în cadrul soluționării acțiunii penale), cu norme care să statueze neechivoc, predictibil, opțiunea legiuitorului pentru una dintre cele două posibile soluții în privința actului juridic, anume dacă dă sau nu în competența instanței penale să cerceteze, după dispozițiile legii civile, nulitatea actului juridic și, în caz afirmativ, cu norme care să complinească o atare opțiune prin proceduri echitabile pentru toate persoanele interesate.

În acest context, ne-am bucura dacă vreuna din ideile noastre, fie ea și greșită, va conduce la o dezbatere în această privință.

[1] A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ed. a VIII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2003, p. 130 ; G. Boroi, C. A. Anghelescu,Curs de drept civil. Partea generală, ed. Hamangiu, 2011, p. 105.
[2] Suprapunerea este parțială întrucât înscrisul ca mijloc de probă poate avea ca obiect și un fapt juridic stricto sensu, iar nu numai un act juridic. Avem aici în vedere situația părților (față de care se poate și crea confuzia ca urmare a folosirii termenului de act juridic în sensul de înscris constatator), iar nu situația terților față de care contractul nu reprezintă un act juridic, ci un simplu fapt juridic.
[3] Potrivit art. 265 C.p.c. înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și de stocare. Pentru mai multe detalii a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediț. a 2-a revizuită și adăugită, ed. Hamangiu, București, 2015, p. 433 și urm., M. Fodor, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, ediț. I, ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 695-699.
[4] A se vedea Curtea de Apel Timișoara, secția penală, dec. nr. 348 din 1.03.2012, www.sintact.ro.
[5] Un caz de excepție în care actul juridic nu produce efecte ar fi cel în care infracțiunea privește însuși consimțământul unei părți.
[6] Art. 175 C.pr.civ., precum și art. 271 C.pr.civ., art. 274 C.pr.civ. și urm.
[7] Pentru prezentul articol prin noțiunea de anulare avem în vedere instituția nulității, iar nu categoria nulității relative. În situațiile în care s-a impus însă să facem o distincție între cele două tipuri de categorii, s-a menționat în mod expres tipul de nulitate.
[8] Codul civil folosește, chiar în secțiunea privind nulitatea contractului, termenul de „desființare” a contractului și a actelor subsecvente [art. 1254 – denumirea marginală și alin. (2) – (3)], fără a avea în vedere instrumentum, ci raportul juridic generat de negotium juris. Cu toate acestea, folosirea ambelor noțiuni în dreptul civil nu pare a da naștere unor confuzii de genul celora care se întâlnesc în practica judiciară penală.
[9] A se vedea C. Ghigheci, în N. Volonciu (coordonator științific), A.S. Uzlău (coordonator), Codul de procedură penală comentat, Ed. a 3-a, editura Hamangiu, 2017, p. 93-94.
[10] A se vedea I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. Universul juridic, București, 2014, p.305.
[11] Potrivit art. 1164 C.civ.
[12] Potrivit art. 445 C.pr.pen.ant., potrivit art. 580 C.pr.pen.
[13] C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Răspunderea civilă delictulă, București, 1980, p. 5.
[14] A se vedea M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, p. 7.
[15] N. Volonciu, Tratat de procedură penală, ediție revăzută și adăugită, editura Paideia, București, 1996, Vol. I, p. 256; I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală comentat, Ed. a doua, ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 139-141.
[16] Aceeași confuzie pare a fi făcută totuși și în Partea specială a Codului de procedură penală, întrucât art. 580 C.pr.pen., care reglementează modalitatea concretă în care se procedează la desființarea înscrisurilor false, este cuprins în Titlul V („Executarea hotărârilor penale”), Capitolul al II-lea („Punerea în executare a hotărârilor”), Secțiunea a 6-a („Punerea în executare a dispozițiilor civile din hotărâre”) – subl. ns. Așa cum am arătat, desființarea înscrisurilor nu ține de latura civilă a cauzei penale.
[17] A se vedea infra, subsecțiunea 2.A.
[18] Pentru dezvoltări, G. Bodoroncea, în M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală comentat, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 1506-1516.
[19] Rep. în M.Of. nr. 20/20.01.2000.
[20] T. Arad, S. pen., sentința penală nr. 113/06.03.2018, definitivă prin neapelare (nepublicată).
[21] J. Tulcea, sentința penală nr. 1595/21.12.2015, definitivă, cât privește desființarea înscrisurilor, prin decizia penală nr. 568/13.05.2016 a C.A. Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, www.rolii.ro (s.n.).
[22] A se vedea infra, secțiunea a III-a a prezentului studiu.
[23] C. A. București, Secția a II-a penală, sentința nr. 100/23.05.2016, definitivă prin decizia nr. 431/03.11.2016 a Î.C.C.J, S. pen., www.rolii.ro (s.n.).
[24] În același sens: A. E. Constantin, Posibilitatea procurorului de a solicita în procedura prevăzută de art. 549¹ din Codul de procedură penală, desființarea actelor subsecvente unui înscris principal falsificat, atunci când sesizează judecătorul de cameră preliminară potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) și art. 318 alin. (5) din același act normativ, iar actul subsecvent se află într-o legătură de cauzalitate și interdependență cu actul principal, în Pro Lege nr. 1/2016, www.revistaprolege.ro.; L. Criștiu-Ninu, A.S. Nicolescu, Considerații asupra procedurii desființării de înscrisuri, reglementată de art. 549¹ din Codul de procedură penală. Aspecte privind obiectul, procedura și competența de soluționare, în Dreptul nr. 4/2018, p. 107-121.
[25] C.A. Constanța, decizia nr. 437/7.10.2008, nepublicată.
[26] J.C.P. de la C.A. Craiova, încheierea 63/30.03.2016, definitivă prin încheierea nr. 889/16.06.2016 a J.C.P. de la ICCJ-S.p., nepublicate (s.n.).
[27] J.C.P. de la C.A. București, încheierea din 11.05.2017, definitivă prin încheierea nr. 849/19.09.2017 a J.C.P. de la I.C.C.J.-S.p., nepublicate, (s.n.).
[28] J.C.P. de la J. Alexandria, încheierea nr. 270/12.07.2016, www.sintact.ro (s.n.).
[29] J.C.P. de la T. Salaj, încheierea nr. 35/22.06.2016, www.sintact.ro (s.n.).
[30] Completul de cameră preliminară de la Î.C.C.J. – S. Pen., încheierea nr. 150/C/5.10.2016, nepublicată.
[31] J. Focșani, sentința penală nr. 1070/03.07.2017, menținută, cât privește aceste măsuri, prin decizia penală nr. 1106/26.10.2017 a C. A. Galați, S. penală și pentru cauze cu minori, www.rolii.ro.
[32] A se vedea secțiunea a III-a a prezentului studiu.
[33] J. Curtea de Argeș, sentința penală nr. 188/19.12.2014, definitivă prin decizia nr. 574/28.09.2015 (s.n.), www.rolii.ro.
[34] Completul de cameră preliminară de la Î.C.C.J. – S. Pen., încheierea nr. 150/C/5.10.2016, nepublicată (s.n.).
[35] Spre exemplu, în situația în care se desființează notificarea sau înscrierea cesiunii de creanță, mențiunea datei certe de pe un înscris etc.
[36] Pentru situația în care forma nu reprezintă o condiție ad probationem sau de valabilitate a actului juridic, cum ar fi în cazul de excepție prevăzut de art. 309 alin. 2 C.p.c. atunci când valoarea obiectului juridic este inferioară sumei de 250 lei sau dovada se face contra unui profesionist, dacă actul juridic a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, iar legea specială nu cere forma scrisă ad probationem.
[37] Spre exemplu, în cazul în care valoarea obiectului juridic este mai mare de 250 de lei sau indiferent de valoarea obiectului în cazurile în care legea prevede în mod expres că pentru dovedirea actului se cere forma scrisă, cum ar fi în cazul contractului de societate, contractul de asociere în participație, contractul de comision, contractul de consignație etc.
[38] Spre exemplu, înscrisul autentic în cazul convențiilor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară sau al contractului de donație (cu excepția donațiilor indirecte, a celor deghizate și a darurilor manuale) etc. prin înscris sub semnătură privată în cazul contractului prin care se înființează o societate cu personalitate juridică, testamentul olograf întocmit în condițiile art. 1041 C.civ. etc.
În situațiile în care lipsa formei este sancționată cu nulitatea absolută, nulitatea va opera de plin drept. Efectele acestei nulități care nu se produc de plin drept nu vor putea fi însă invocate decât pe calea unei acțiuni de drept civil în fața instanțelor competente, în condițiile prevăzute de lege.
[39] Regulile în materie probatorie edictate de dispozițiile art. 271 C.p.c., art. 276 C.p.c. și art. 309 alin. 4 C.p.c. rămân aplicabile. Spre exemplu, dacă este desființată încheierea de autentificare a unui înscris ca urmare a faptului că părțile nu s-au prezentat niciodată în fața unui notar public, înscrisul va face dovada ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți. De asemenea, dacă este desființat unul din cele două exemplare ale înscrisului care constată un contract sinalagmatic încheiat între două părți, acesta nu va mai avea puterea probatorie a unui înscris sub semnătură privată însă va putea fi socotit început de dovadă scrisă, iar părțile vor putea face dovada prin completarea cu alte mijloace de probă, cum ar fi proba cu martori sau prezumții.
[40] De altfel, recunoașterea acestui principiu și includerea sa în legislație s-a făcut prin art. 14 alin. 3 C.pr. pen. 1969.
[41] A se vedea A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, G.Chivu, M. Banciu, Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978, p. 160 și urm.
[42] A se vedea M. Eliescu, op.cit., p. 448.
[43] Amintim că sub imperiul Codului civil de la 1865, natura juridică a ofertei ca act juridic era controversată. Reparația în natură consta în lipsirea de efecte a revocării și considerarea contractului ca valabil încheiat în cazul în acceptării ofertei de către destinatar.
[44] Plecând de la doctrina franceză, prof. Mihail Eliescu subliniază că în opinia anumitor autori acțiunea pauliană poate fi privită ca reprezentând în parte și repararea în natură a prejudiciului cauzat prin încheierea actului fraudulos, însă nu menționează în mod expres dacă susține această interpretare.
[45] Pentru mai multe detalii, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, ed. Solomon, 2018, p. 531; vol. I. Teoria dreptului civil, ed. Solomon, 2017, p. 151 și urm.
[46] Potrivit art. 1250 și art. 1251 C.civ. Pentru o analiză detaliată a cauzelor de nulitate în Codul civil, a se vedea M. Nicolae, op.cit., vol.II, p. 551 și urm.;
[47] Potrivit art. 1247 – 1249 C.civ. Pentru o analiză detaliată a condițiilor în care poate fi constată/declarată nulitatea unui act juridic a se vedea M. Nicolae, op.cit., vol.II, p. 557 și urm.;
[48] Spre exemplu, actele administrative.
[49] Avem în vedere situația succesorilor părților și a avânzilor-cauză.
[50] Dispozițiile Codului civil întăresc această nevoie de previzibilitate, care la o analiză atentă reies cu privire la cauzele de nulitate reglementate de acesta. Spre exemplu, din dispozițiile care reglementează dolul și violența, rezultă că nulitatea contractului poate fi dispusă doar dacă partea contractantă căreia i-a profitat comiterea dolului sau a violențelor a cunoscut sau trebuia să cunoască dolul sau violența la încheierea contractului. De asemenea, în cazul erorii, nulitatea intervine doar în cazul în care cealaltă parte cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că elementul asupra căruia exista eroarea cocontractantului era esențial pentru încheierea contractului, iar în cazul leziunii este necesar ca partea a profitat de starea de nevoie, lipsa de cunoștințe sau lipsa de experiență a celeilalte părți.
[51] Spre exemplu, vicierea consimțământului prin dol.
[52] Cum ar fi spre exemplu, dispozițiile art. 629 alin. 2 C.civ. care permit înstrăinătorului sau terțului să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei de inalienabilitate sau dispozițiile art. 47 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice care permit anularea mărcii înregistrate cu rea-credință.
[53] A se vedea infra II.1.A.
[54] Pentru o dezvoltare amplă a tuturor argumentelor care fundamentează această concluzie, a se vedea: C. Guelfucci-Thibierfe, Nulité, restitutions et resposabilité, LGDJ, Paris, 199, p. 203 și urm.
[55] De altfel, și în cazul răspunderii contractuale desființarea contractului prin rezoluțiune sau încetarea acestuia prin reziliere a fost privită ca o formă de răspundere civilă, a se vedea V.Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, All, 1997, p. 27 și urm. pentru situația anterioară intrării în vigoare a Codului civil și C. Paziuc, Răspunderea contractuală. O analiză juridică și economică, teză de doctorat nepublicată, rezumat disponibil aici, consultat 30.07.2018, care argumentează că rezoluțiunea și rezilierea ca remedii ale neexecutării obligațiilor trebuie privite ca o formă de răspundere contractuală în sens larg în contextul Codului civil actual.
[56] A se vedea L. Mihai, V. Stoica,În legătură cu incidența răspunderii civile delictuale în raporturile dintre părțile unui contract, RRD nr. 9/1983, p. 9 și doctrina acolo citată. Autorii subliniază însă că este vorba de aplicabilitatea regulilor răspunderii civile delictuale, iar nu a calificării obligațiilor și își exprimă o anumită rezervă plecând de la faptul că acțiunea în nulitate poate fi admisă și în cazul în care nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale (culpă sau prejudiciu).
[57] În acest sens, a se vedea, de exemplu, N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980, p. 208. Autorul reține că „restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii este o altă modalitate de reparare în natură a prejudiciului adus prin infracțiune”.
[58] A se vedea M. Nicolae, op. cit., Vol. II, p. 574 și doctrina acolo citată.
[59] A se vedea C. Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 147/R din 27 februarie 2009, www.sintact.ro.
[60] A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 2574 din 29.06.2010, www.scj.ro
[61] A se vedea Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, dec. pen. nr. 75 din 25.01.2016, www.rolii.ro.
[62] A se vedea Jud. Roman, s.pen. nr. 101 din 20.03.2015, www.rolii.ro.
[63] În sensul că doar falsificarea unei adeverințe de venit, în cazul obținerii unui credit de nevoi personale garantat cu un imobil, nu reprezintă un element suficient pentru a susține exista infracțiunii de înșelăciune, întrucât „elementul determinant în decizia de acordare a creditului de către bancă a fost existenţa unei garanţii ipotecare şi valoarea acesteia astfel cum rezulta din raportul de evaluare”, a se vedea Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, dec. nr. 571 din 11 octombrie 2017, nepublicată. Instanța a reținut de asemenea că „faţă de obligaţiile care incumbau băncii, ca profesionist, în legătură cu clauzele contractuale şi verificarea condiţiilor de creditare Curtea consideră că neîndeplinirea de către bancă a obligaţiei de minimă diligenţă de a verifica realitatea veniturilor obţinute de cei doi inculpaţi, care la data încheierii contractelor (2007-2008) putea fi făcută fie prin solicitarea unor copii certificate ale cărţilor de muncă ale acestora, fie prin solicitarea fişelor fiscale de la administraţia judeţeană a finanţelor publice, este de natură de a confirma că garanţia reală imobiliară adusă de inculpaţi a fost determinantă pentru acordarea creditului şi stabilirea valorii acestuia”.
[64] Cu privire la posibilitatea de alegere între răspunderea contractuală și cea delictuală în sistemul Codului civil în vigoare, a se vedea R. Dincă, Les relations entre responsabilité contractuelle et responsabilité extracontractuelle. Rapport roumain, IRJS editions.
[65] În această situație, este necesar să existe o solicitare a părții civile în acest sens, neputând exista excepții de la principiul disponibilității doar pentru motivul că acțiunea civilă se exercită în procesul penal.
[66] Potrivit art. 1214 alin. (2) C. civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
[67] În acest sens, în practica judiciară, s-a reținut de exemplu : „ca regulă generală, în cazul infracțiunilor de înșelăciune, comise prin inducerea în eroare a persoanei vătămate (instituție bancară), determinând încheierea unor contracte de credit, acțiunea civilă nu poate fi exercitată în procesul penal pentru obligarea făptuitorilor la plata sumei reprezentând împrumutul bancar dobândit, fiind lipsită de interes, cât timp însuși contractul de credit constituie titlu executoriu și poate fi executat silit în cazul nerestituirii împrumutului, așa încât nu se justifică obținerea unui nou titlu executoriu constând în sentința penală prin care s-ar admite acțiunea civilă”. A se vedea Curtea de apel Cluj, secția penală și de minori, decizia nr. 612/A din 10 mai 2018, nepublicată.
[68] „Prin excepția de la regula de mai sus, acțiunea civilă exercitată în procesul penal în scopul de mai sus este admisibilă numai în următoarele două situații:
1. fapta ilicită de inducere în eroare a fost comisă și cu participarea altor persoane care, însă, nu sunt titulari ai contractului de credit, așa încât, față de aceștia instituția bancară (persoana vătămată) nu deține un titlu executoriu, sau
2. instanța penală, în baza art. 25 alin. 3 C.proc. pen., dispune restabilirea situației anterioare prin desființarea contractului de credit, încheiat ca urmare a inducerii în eroare, așadar ca urmare a unei fapte ilicite”.
A se vedea Curtea de apel Cluj, secția penală și de minori, decizia nr. 612/A din 10 mai 2018, citată în nota de subsol anterioară.
[69] A se vedea infra, subsecțiunea b) a prezentei secțiuni.
[70] A se vedea Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, dec. pen. nr. 730/A/2015 din 16 noiembrie 2015, www.rolii.ro.
[71] A se vedea Jud. Zalău, s. pen. nr. 157 din 11 Iunie 2014, www.rolii.ro.
[72] A se vedea Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori, dec. pen. nr. 568 /P din 13 mai 2016.
[73] A se vedea Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s.pen. nr. 131 din 27.06.2017, nepublicată, p.228.
[74] A se vedea F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea. Schimbul, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 107.
[75] Cu toate acestea, manifestăm rezerve față de o astfel de interpretare întrucât art. 1247 alin. 3 C.civ. nu urmărește constatarea nulității unui act juridic prin dispozitiv pe cale incidentală ca în ipoteza pe care o analizăm, ci urmărește să protejeze părțile și societatea de producerea unor efecte juridice contrare interesului general în situația în care în litigiul dedus judecății actul juridic lovit de nulitate absolută îl constituie fundamentul pretenției sau apărării deduse judecății. Mai mult, nulitatea nu este constatată preventiv de către instanță, ci doar în situația în care una dintre părți dorește să se prevaleze de efectele juridice ale actului lovit de nulitate absolută. O interpretare contrară ar încălca principiul disponibilității părților, principiu fundamental al procesului de la care se poate deroga doar în condițiile prevăzute de lege. Or, art. 1247 alin. 3 C.civ. nu permite instanței constatarea nulității contractului prin dispozitivul hotărârii pronunțate, cum s-ar întâmpla în acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în temeiul art. 25 alin. 3 C.p.p., ci doar impune judecătorului să pună în discuție nulitatea absolută a contractului (neinvocată de către niciuna dintre părți), care astfel să îi permită, în considerente, să justifice motivul pentru care respinge cererea sau apărarea și nu permite producerea efectelor cerute de părți întemeiate pe actul juridic lovit de nulitate absolută.
[76] Infracțiunea nu se poate comite fără vinovăție, întrucât, într- astfel de situație…nu mai este infracțiune.
[77] A se vedea Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s.pen. nr. 131 din 27.06.2017, cit. supra.
[78] Doctrina civilă a arătat că „nu constituie excepții de la principiul resoluto iure dantis … cazurile în care, în temeiul principiului credinței legitime, drepturile dobândite de terții de bună-credință sunt socotite valabile [art. 54 alin. (2) teza a II-a, art. 901, art. 909 alin. (2), art. 937 alin. (1) C.civ.], deși titlul autorului lor este desființat, și nici cazul dobândirii prin efectul uzucapiunii a bunului revendicat (art. 1.648 C.civ.), deoarece în asemenea situații este vorba, în realitate, de moduri de dobândire originare, ex lege, a unor drepturi de către terții achizitori de bună-credință, iar nu de cazuri de validare a unor acte de înstrăinare lovite de nulitate absolută ori anulabile, actul juridic subsecvent – nul sau, după caz, anulabil (prin ipoteză) – fiind doar o condiție – e drept, importantă – cerută pentru ca terțul (sub)dobânditor să fie considerat adevăratul titular al dreptului, iar alteori fiind pur și simplu irelevant (cazul uzucapiunii extratabulare). În consecință, asemenea cazuri interesează excepțiile de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, iar nu de la principiul resoluto iure dantis …”. A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 584-585 și doctrina acolo citată. Prin urmare, prin noțiunea de „limite” ale posibilității de a dispune anularea actelor subsecvente nu vom înțelege nici noi excepții de la principiul resoluto iure dantis…, ci doar acele situații în care instanța penală, deși constată nulitatea absolută sau dispune anularea unui act juridic nu poate anula și actele subsecvente.
[79] A se vedea Curtea de Apel Brașov, secția penală, dec. nr. 235 din 23 martie 2016, nepublicată.
[80] Certificatul prevedea că vânzătorul este clinic sănătos, deși fusese diagnosticat cu demență Alzheimer, în formă severă.
[81] Astfel, în ceea ce privește modalitatea de reparare a prejudiciului, Judecătoria a constatat că „art.14 alin.3 din Codul de procedură penală (anterior – n.n.). prevede că aceasta se face în natură sau, în măsura în care nu mai este posibilă, prin echivalent. Totodată, conform aceluiași text legal, repararea în natură a prejudiciului se poate realiza în modalități distincte, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare. Având în vedere aceste modalități și distincția între noțiunile juridice de „înscrisuri” și „acte juridice”, Judecătoria a constatat că procura autentificată sub nr….și contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr…. și nr…., în baza cărora bunul imobil a ieșit din patrimoniul părții vătămate, nu sunt simple înscrisuri, astfel încât să fie desființate în mod automat ca urmare a săvârșirii infracțiunii (potrivit art.348 din Codul de procedură penală), ci reprezintă acte juridice, deoarece cuprind manifestări de voință, exprimate cu intenția de a produce efecte juridice. În speță, Judecătoria a constatat că înscris falsificat este doar „certificatul medico-legal psihiatric”, pretins emis sub nr…. de I.N.M.L., prin care se atestă existența discernământului părții vătămate, nu însă și procura și cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror valabilitate trebuie examinată din punct de vedere al dreptului civil. În consecință, Judecătoria a apreciat că soluționarea laturii civile a cauzei, sub aspectul modului de reparare a prejudiciului, trebuie să se realizeze potrivit dispozițiilor legii civile, adică prin aplicarea instituției nulității actului juridic civil și a efectelor acesteia, după analizarea cazurilor de nulitate cu privire la fiecare act juridic.”
[82] A se vedea Curtea de Apel București, decizia penală nr. 1348/R din 28 iunie 2012, www.rolii.ro.
[83] A se vedea Curtea de Apel Cluj, Secția penală și pentru minori, dec. pen. nr. 89/A din 24.06.2010, www.rolii.ro.
[84] A se vedea F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op.cit., p.109.
[85] În opinia noastră, o astfel de soluție nu poate fi îmbrățișată având în vedere natura civilă a normelor care reglementează acțiunea civilă în procesul penal. Apreciem că trebuie evitate situațiile de creare, în dreptul penal ori procesual penal, a unor sensuri autonome pentru noțiuni care se aplică direct din alte ramuri de drept, care au un înteles clar.
[86] A se vedea art. 353 alin. (1) C.pr.pen., precum și, în materia măsurilor asigurătorii și a confiscării, Directiva nr. 42/2014/EU, netranspusă în întregime în legislația internă (deși termenul de transpunere a expirat încă din anul 2016).
[87] Menționăm că în situația imobilelor, o altă excepție de la restituirea prestațiilor intervine în cazul în care terțul a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de lungă sau scurtă durată reglementată de Codul civil de la 1865, dacă posesia a început anterior datei de 1 octombrie 2011, iar în ipoteza în care posesia a început după data de 1 octombrie 2011, poate fi incidentă uzucapiunea extratabulară în condițiile art. 930 C.civ. În cazul bunurilor mobile, proprietatea poate fi dobândită de terț prin efectul posesiei de bună-credință în condițiile art. 937 C.civ. sau uzucapiune în condițiile art. 939 C.civ.

Proc. drd. Irina Kuglay, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Asist. univ. dr. Laura Toma-Dăuceanu, Facultatea de Drept, Universitatea din București
Lector univ. dr. Andra-Roxana Trandafir, Facultatea de Drept, Universitatea din București

* Pentru sprijnul acordat în vederea realizării acestui articol, dorim să îi mulțumim în special domnului Prof. univ. dr. Răzvan Dincă. De asemenea, pentru discuțiile avute în legătură cu anumite aspecte din acest material și informațiile ori materialele furnizate, le mulțumim următoarelor persoane: Prof. univ. dr. Valeriu Stoica, Prof. univ. dr. Flavius A. Baias, Prof. univ. dr. Marian Nicolae, Prof. univ. dr. Valérie Malabat, Conf. univ. dr. Radu Rizoiu, Conf. univ. dr. George Ilie, Lector univ. dr. Mihai David, Lector univ. dr., jud. Cristinel Ghigheci, jud. dr. Mihai Udroiu, jud. drd. Ionuț Vișinescu, jud. Roxana Stanciu, cons. jur. Cristian Samoilă, av. Marian Bădescu.

** Articolul a fost publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2018, volum coordonat de Prof. univ. dr. Răzvan Dincă, având ca temă „Dreptul material la acțiune”. Autoarele adresează mulțumiri coordonatorului revistei, precum și Editurii Universul Juridic, care au îngăduit punerea la dispoziție a materialului și în această formă.

Secţiuni: Drept penal, Dreptul penal al afacerilor, SELECTED, Studii, Universitaria

Cuvinte cheie: actiune civila, Andra-Roxana TRANDAFIR, anulare acte juridice, desfiintarea inscrisurilor, Facultatea de Drept - Universitatea de București, Irina KUGLAY, Laura Toma Dăuceanu, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, procesul penal, procuror

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi citi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!