Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii


Print Friendly, PDF & Email

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [6 ianuarie 2020–31 ianuarie 2020]. Regimul juridic al încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate (III). Obiectul excepțiilor de neconstituționalitate
03.02.2020 | Marieta SAFTA

Marieta Safta

Marieta Safta

– Instanța de judecată, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei de neconstituționalitate ridicată în cauza pe care o soluționează şi să dispună sesizarea Curţii Constituționale/respingerea cererii de sesizare, după caz.

– Instanța de judecată poate respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale doar în situația în care excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, pentru motivele strict reglementate de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Instanța de judecată nu poate respinge excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată și nici nu poate refuza sesizarea Curții Constituționale pe motiv că există decizii prin care Curtea Constituțională a respins excepții de neconstituționalitate cu același obiect.

Regimul juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (VII)

Controlul de constituționalitate al actelor normative preconstituționale

– În temeiul Constituţiei actuale, Curtea Constituţională are rolul de a fi garantul ordinii constituţionale create de către această Constituţie. Ca atare, legile şi celelalte acte normative emise înainte de data de 8 decembrie 1991, într-o ordine constituţională anterioară, puteau fi discutate sub aspectul constituţionalităţii numai în raport cu acea ordine şi de organismele pe care Constituţia atunci în vigoare le prevedea. Acestor acte normative le sunt aplicabile normele constituţionale actuale numai în măsura în care supravieţuiesc şi după 8 decembrie 1991. Astfel, trebuie făcută o distincţie între constituirea dreptului şi efectele sale, sub imperiul actelor normative anterioare Constituţiei actuale, şi efectele dreptului constituit anterior care se produc, în continuare, sub regimul Constituţiei din 1991, pe de altă parte.

1. În săptămâna de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:
– Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) din Constituție];
– Soluționarea excepțiilor de neconstituțonalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];

Față de jurisprudența publicată în această perioadă, în cadrul temeiului vizând regimul juridic al încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate[1], ne vom referi la Decizia nr. 712 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 27 ianuarie 2020. În opinia noastră, decizia menționată concentrează elementele principale evidențiate în jurisprudența prezentată până acum în Notele având acest obiect, ilustrând, totodată, modalitatea în care instanța constituțională a interpretat prevederile legale care conturează regimul juridic al sesizării sale cu excepții de neconstituționalitate, pentru a asigura liberul acces la justiția constituțională.

De asemenea, în continuarea analizei referitoare la regimul juridic al inadmisibilităților în procedura de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate[2]. Ne vom referi la Decizia nr. 556 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2020, prin care Curtea s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate având ca obiect un act normativ preconstituțional, realizând o serie de distincții din perspectiva principiului neretroacivității legii, aplicabil în egală măsură, și Constituției.

II. Regimul juridic al încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate

Instanța de judecată, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei de neconstituționalitate ridicată în cauza pe care o soluționează şi să dispună sesizarea Curţii Constituționale/respingerea cererii de sesizare, după caz.

Prin Decizia nr. 712/2019, analizând obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a observat că, potrivit încheierii de sesizare, acesta îl constituie dispoziţiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal. Prin notele scrise însă, autorii excepţiei au criticat dispoziţiile art. 291 alin. (1) și ale art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal (par. 12)

Curtea a constatat că în continuare că, ”din perspectiva stabilirii obiectului excepţiei de neconstituţionalitate”, „prin Deciziile nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, și nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, a reţinut că, deşi excepţia de neconstituţionalitate prezintă particularităţi semnificative, ea se încadrează în categoria excepţiilor procesuale şi reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa, din oficiu, invocă, în cadrul procesului şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Legea fundamentală. Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicită instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri.” (par. 13)

– Instanța de judecată poate respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale doar în situația în care excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, pentru motivele strict reglementate de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Instanța de judecată nu poate respinge excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată și nici nu poate refuza sesizarea Curții Constituționale pe motiv că există decizii prin care Curtea Constituțională a respins excepții de neconstituționalitate cu același obiect.

În cauza pe care o analizăm, instanța, ca urmare a ridicării excepţiei de neconstituționalitate, a reţinut, în considerentele încheierii pronunțate, cât privește dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, criticate, faptul că «instanța de control constituțional a examinat dispozițiile precitate prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, așa încât, „față de argumentele aduse de Curtea Constituțională, prezentate in extenso, pe care instanța și le însușește în integralitate”, a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagma „sau lasă să se creadă că are influență”, este neîntemeiată, iar, prin dispozitivul încheierii, a sesizat Curtea doar cu prevederile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal”. În concret, instanța ”a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de autori, și a sesizat instanța de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal”. (par. 14)

Curtea Constituțională a reținut în acest sens că, ”deși în considerentele actului de sesizare instanța de judecată și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, apreciind că este neîntemeiată, aceasta nu a analizat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției având un atare obiect. Din această perspectivă, Curtea constată că omisiunea instanţei judecătoreşti de a analiza întrunirea condițiilor de admisibilitate referitoare la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal și de a se pronunţa cu privire la sesizarea Curții sau la respingerea cererii de sesizare referitor la dispozițiile precitate nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituţională. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte „extra legem” şi chiar „contra legem” omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii efectuat de către instanţa de contencios constituţional. (par. 15)

Accesul liber la justiție. Liberul acces la justiția constituțională.

Ținând seama de faptul că, în situații precum cea analizată, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii efectuat de către instanţa de contencios constituţional, Curtea a reținut că, «în cazul în care instanţa de judecată sesizează instanța de control constituțional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, se va examina excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său, cu atât mai mult cu cât Curtea constată că, în cauză, autorii excepției nu au, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării soluţiei instanței cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, întrucât soluția instanței de judecată este de „admitere în parte” a excepției, iar nu o soluție de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate».(par. 16)

În aceste condiții, în cauza analizată, Curtea a constatat că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 291 alin. (1) și art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal (par. 17), adică dispozițiile criticate de autorul excepției, iar nu doar cele cu privire la care a fost sesizată în cauză.

III. Regimul juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (VII). Controlul de constituționalitate al actelor normative preconstituționale.

– În temeiul Constituţiei actuale, Curtea Constituţională are rolul de a fi garantul ordinii constituţionale create de către această Constituţie. Ca atare, legile şi celelalte acte normative emise înainte de data de 8 decembrie 1991, într-o ordine constituţională anterioară, puteau fi discutate sub aspectul constituţionalităţii numai în raport cu acea ordine şi de organismele pe care Constituţia atunci în vigoare le prevedea. Acestor acte normative le sunt aplicabile normele constituţionale actuale numai în măsura în care supravieţuiesc şi după 8 decembrie 1991. Astfel, trebuie făcută o distincţie între constituirea dreptului şi efectele sale, sub imperiul actelor normative anterioare Constituţiei actuale, şi efectele dreptului constituit anterior care se produc, în continuare, sub regimul Constituţiei din 1991, pe de altă parte.

Obiectul excepției de neconstituționalitate în cauza soluționată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 556/2019 îl reprezintă prevederile Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Populare Române, Partea I, nr. 177 din 3 august 1948.

Curtea a observat, mai întâi, că «prevederile Decretului nr. 176/1948 au mai fost supuse controlului de neconstituţionalitate. Prin Decizia nr. 134 din 31 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 3 octombrie 1997, definitivă prin Decizia nr. 94 din 30 aprilie 1997, publicată în aceeaşi ediţie a Monitorului Oficial al României, Partea I, Curtea Constituţională a respins ca „vădit nefondată” excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Decretului nr. 176/1948. Prin Decizia nr. 134 din 31 octombrie 1996, precitată, Curtea a statuat că supremaţia dispoziţiilor constituţionale referitoare la regimul juridic al proprietăţii private, ca, de altfel, supremaţia legii fundamentale, se aplică exclusiv faţă de legile şi alte reglementări adoptate sub imperiul Constituţiei actuale. Pe baza acestui criteriu nu se poate constata, de aceea, violarea de către o lege anterioară Constituţiei din anul 1991 a unor reguli instituite de aceasta, întrucât ele nu existau la data când acea lege a fost adoptată. Aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ar însemna să confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie. De aceea, în considerarea supremaţiei Constituţiei, o lege poate fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată. Legea, în înţeles de act juridic, este supusă regulii tempus regit actum, adică regimului constituţional din momentul în care a fost adoptată, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii sale. Prin urmare, Curtea a constatat inaplicabilitatea prevederilor art. 150 – Conflictul temporal de legi din Constituţia din 1991 (devenit art. 154, după revizuirea acesteia, în 2003), în cazul imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 176/1948, deoarece, în ceea ce priveşte aceste imobile, dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit anterior Constituţiei. Exercitarea dreptului de proprietate al statului, astfel constituit, este supusă prevederilor constituţionale actuale, ca urmare a aplicării imediate a noii legi asupra regimului juridic al acestui drept, dar nu şi în ceea ce priveşte constituirea dreptului de proprietate al statului, care este supusă regimului constituţional de la data la care dreptul respectiv a fost stabilit. De asemenea, prin Decizia nr. 94 din 30 aprilie 1997, Curtea a statuat că, în rezolvarea problemei de constituţionalitate, avându-se în vedere că se solicită declararea ca neconstituţional a unui act normativ preconstituţional prin care s-a constituit un drept de proprietate, trebuie distins, pe de o parte, între constituirea dreptului şi efectele sale, sub imperiul actelor normative anterioare şi care sunt atacate, şi efectele dreptului constituit anterior care se produc, în continuare, sub regimul Constituţiei din anul 1991, pe de altă parte. Legea posterioară, deci Constituţia din anul 1991, nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca ea să fie aplicată retroactiv, ceea ce interzice art. 15 alin. (2) din Constituţie. Noua lege poate modifica regimul juridic anterior, poate suprima acest drept sau îl poate înlocui cu un alt drept, care astfel se naşte, cum ar fi cazul reconstituirii dreptului abolit de legea anterioară. Dar, fără retroactivitate, noua lege nu poate desfiinţa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv. Această concluzie nu este infirmată de faptul că dreptul de proprietate al statului, constituit pe baza decretului atacat, reprezintă o situaţie juridică în curs, deoarece, în acest caz, nu mai suntem în domeniul neretroactivităţii, ci în acela al aplicării imediate a legii noi, astfel încât dreptului de proprietate constituit anterior Costituţiei îi sunt aplicabile prevederile regimului constituţional actual.” (par. 15-16)

În continuare, Curtea a constatat că în cauz ”sunt criticate prevederile Decretului nr. 176/1948, în ceea ce priveşte constituirea dreptului de proprietate al statului asupra celor două imobile-şcoli din comuna Poiana Sibiului, judeţul Sibiu, cu motivarea că această preluare reprezintă o naţionalizare, interzisă prin art. 44 din Constituţie. Or, potrivit jurisprudenţei precitate, în temeiul Constituţiei actuale, Curtea Constituţională are rolul de a fi garantul ordinii constituţionale create de către această Constituţie. Ca atare, legile şi celelalte acte normative emise înainte de data de 8 decembrie 1991, într-o ordine constituţională anterioară, puteau fi discutate sub aspectul constituţionalităţii numai în raport cu acea ordine şi de organismele pe care Constituţia atunci în vigoare le prevedea. Acestor acte normative le sunt aplicabile normele constituţionale actuale numai în măsura în care supravieţuiesc şi după 8 decembrie 1991. Astfel, trebuie făcută o distincţie între constituirea dreptului şi efectele sale, sub imperiul actelor normative anterioare Constituţiei actuale, şi efectele dreptului constituit anterior care se produc, în continuare, sub regimul Constituţiei din 1991, pe de altă parte (a se vedea şi Decizia nr. 226 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, parag. 16, şi Decizia nr. 94 din 30 aprilie 1997, precitată).

Prin urmare, în această cauză, având în vedere că se critică însăşi constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor în cauză, în temeiul decretului de naţionalizare criticat, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa în materie, că ”dreptului născut sub imperiul Legii fundamentale anterioare anului 1991 nu îi pot fi aplicabile dispoziţiile constituţionale actuale, respectiv art. 44 – Dreptul de proprietate privată, excepţia de neconstituţionalitate fiind, din această perspectivă, inadmisibilă”. Potrivit jurisprudenţei sale, în situaţia în care ar fi sesizată cu ilegalităţi şi abuzuri, cu încălcări ale ordinii constituţionale săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, Curtea Constituţională nu este competentă să le rezolve. Dacă ar face un asemenea lucru, ar încălca ea însăşi Constituţia şi principiile dreptului, pentru că ar înlătura un abuz, o ilegalitate, printr-o arogare abuzivă de competenţă, ceea ce este în afara ideii de justiţie constituţională (Decizia nr. 226 din 19 aprilie 2018, precitată, parag. 18).” (par. 17, 18)


[1] A se vedea aici și aici.
[2] A se vedea aici, aici, aici, aici, aici, aici.


Conf. univ. dr. Marieta Safta


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.