ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar
3 februarie 2020 | Andrei PAP
Andrei Pap
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 30 ianuarie 2020 a fost publicată Decizia nr. 18/2019 privind soluționarea sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze penale cu minori în Dosarul nr. 7.322/285/2017, prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea unei chestiuni de drept.
I. Titularul şi obiectul sesizării
Prin Încheierea de ședință din data de 14 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 7.322/285/2017, Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze penale cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce și întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal”.
II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze penale cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
Soluționarea problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze impune o analiză comparativă între măsura preventivă a controlului judiciar prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constând în obligația de a nu conduce anumite vehicule și suspendarea exercitării dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice, situația premisă a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, sub aspectul naturii juridice, domeniul și limitele de aplicare a celor două situații juridice.
Infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal se regăsește în titlul VII – Infracțiuni contra siguranței publice, capitolul II – Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice.
Obiectul juridic al acestei infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice, căreia i se poate aduce atingere prin faptul că o persoană fără abilități teoretice sau practice de a controla o sursă de pericol desfășoară în concret o activitate care presupune controlul acestei surse de pericol.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice.
Așa cum s-a arătat mai sus, infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal are, printre altele, o situație premisă ce constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană… căreia exercitarea dreptului de conducere i-a fost suspendat.
Întrucât suspendarea exercitării dreptului de a conduce nu este calificată legal, definirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal se face prin trimitere la legislația extrapenală, respectiv O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice.
Drept urmare, elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal sunt stabilite prin interpretarea sistematică a prevederilor relevante din cele două acte normative.
În concepția legiuitorului, suspendarea exercitării dreptului de a conduce reprezintă, în primul rând, o sancțiune contravențională complementară.
În acest sens sunt dispozițiile art. 96 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare: Sancțiunile contravenționale complementare sunt următoarele: (…) b) suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat.
Natura de sancțiune contravențională complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce se desprinde dintr-o serie de dispoziții cuprinse în O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3), art. 103 alin. (1) lit. a) și b).
În al doilea rând, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținerea permisului de conducere (fără drept de conducere sau cu drept de conducere, dar ulterior expirării duratei pentru care s-a acordat dreptul de conducere) dispusă ca măsură tehnico-administrativă de către polițistul rutier este asimilată cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce, în temeiul art. 97 alin. (3) din același act normativ (Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce).
În acest punct de analiză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu au natura unor dispoziții generale care să reglementeze toate situațiile ce pot fi asimilate unei suspendări a dreptului de a conduce. Aceste dispoziții legale, prin voința legiuitorului, privesc exclusiv măsura tehnico-administrativă a reținerii/retragerii/anulării permisului de conducere, urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulație în cazul reținerii permisului de conducere.
În al treilea rând, din coroborarea dispozițiilor art. 103 alin. (8) și ale art. 114 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune la momentul sesizării instanței de judecată în scopul anulării permisului de conducere obținut cu încălcarea normelor legale, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
În al patrulea rând, suspendarea exercitării dreptului de a conduce reprezintă un efect al soluției de clasare sau al soluției de renunțare la urmărirea penală ori al hotărârii penale definitive prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal sau condamnarea, în cazurile prevăzute expres și limitativ de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 103 alin. (1) lit. c), d) și e) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare: Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule și tractoare agricole sau forestiere se dispune: (…) c) pentru o perioadă de 90 de zile când fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai a fost urmărită ca infracțiune contra siguranței circulației pe drumurile publice și procurorul sau instanța de judecată a dispus clasarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei dacă nu a fost dispusă obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal; d) pentru o perioadă de 90 de zile în cazul accidentului de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane dacă a fost încălcată o regulă de circulație pentru care prezenta ordonanță de urgență prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce și instanța de judecată sau procurorul a dispus clasarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b), e) și g) din Codul de procedură penală, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei dacă nu a fost dispusă obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal ori încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. e) și g) din Codul de procedură penală; e) pentru o perioadă de 90 de zile, când titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru infracțiunile prevăzute la art. 334 alin. (1) și (3) din Codul penal.
În al cincilea rând, în conformitate cu dispozițiile art. 110 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune, în cazul în care împotriva titularului permisului de conducere s-a luat măsura de siguranță prevăzută la art. 108 lit. c) din Codul penal, pe întreaga perioadă cât durează interzicerea dreptului de a exercita profesia sau ocupația de conducător de autovehicul.
Natura juridică a măsurii preventive a controlului judiciar este una esențialmente procesuală, ce derivă din scopul în considerarea căruia a fost dispusă, limitele de aplicare, precum și consecințele juridice ale nerespectării ei. Obligațiile ce reprezintă conținutul acestei măsuri preventive, printre care și obligația negativă de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar, prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, au ca finalitate, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni.
Având în vedere scopul procesual pentru care este dispusă această măsură preventivă, consecințele nerespectării acesteia operează, la fel, la nivel procesual. Astfel, încălcarea obligației de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar are drept consecință o sancțiune proprie, specifică, evaluată în mod anticipat de legiuitor, fiind reglementată în mod expres prin dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală: În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin (…), judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.
Se remarcă însă că această sancțiune prevăzută expres de dispozițiile legale anterior menționate nu operează în mod automat, ci urmează să fie evaluată pe cale procesuală de către un organ judiciar.
Prin natura sa, suspendarea exercitării dreptului de a conduce își produce efectele restrictive asupra dreptului de a conduce pe drumurile publice.
În schimb, obligația de a nu conduce anumite vehicule din conținutul controlului judiciar nu înlătură sau suspendă dreptul de a conduce pe drumurile publice, ci condiționează acest drept prin restricționarea unor forme de manifestare. Această obligație nu privește exercitarea dreptului de a conduce, în general, ci numai conducerea vehiculelor anume stabilite de organul judiciar.
De asemenea, suspendarea exercitării dreptului de a conduce din conținutul infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal vizează acele vehicule pentru care legea prevede obligația deținerii unui permis de conducere și privește dreptul de a conduce pe drumurile publice. Or, obligația de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar nu privește în mod automat dreptul de a conduce pe drumurile publice (poate fi vorba și despre un drum forestier, agricol) și se referă la orice tip de vehicul, fără să existe o limitare la autovehicule, tramvaie și alte vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii unui permis de conducere.
O altă distincție între suspendarea exercitării dreptului de a conduce și obligația prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală o reprezintă valoarea juridică ocrotită, care, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, așa cum s-a arătat anterior, constă în relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice și care poate să nu aibă nicio legătură cu starea de pericol în considerarea căreia se instituie interdicția de a nu conduce în cadrul controlului judiciar.
Prin urmare, se constată că nu există niciun temei legal în baza căruia obligația prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală să fie asimilată cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce. Legiuitorul nu a prevăzut aceste efecte cum a făcut-o spre exemplu în cazul luării măsurii de siguranță prevăzute de art. 108 lit. c) din Codul penal, atunci când, în baza art. 110 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe întreaga perioadă cât durează interzicerea dreptului de a exercita profesia sau ocupația de conducător de autovehicul, sau în cazul reținerii permisului de conducere, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, în ceea ce privește sintagma suspendarea exercitării dreptului de a conduce, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că dispozițiile de drept penal sunt de strictă interpretare și, nu în ultimul rând, trebuie să se țină cont de necesitatea interpretării acestor dispoziții în acord cu respectarea principiului previzibilității normei de incriminare.
Astfel, a include încălcarea obligației de a nu conduce anumite vehicule stabilite de organul judiciar, reglementată de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, în sfera de aplicare a normei de incriminare cuprinse în dispozițiile art. 335 alin. (2) din Codul penal reprezintă o interpretare extensivă a normei de incriminare, soluție ce încalcă principiul fundamental al legalității incriminării prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, care nu permite nici incriminarea prin analogie, nici aplicarea prin analogie a unei dispoziții procesual penale, în detrimentul persoanei acuzate.
Principiul legalității incriminării și pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată infracțiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) și nicio sancțiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării și a pedepsei apare ca una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala garanție a securității juridice a cetățeanului în fața dreptului penal. Acest deziderat de securitate presupune în mod necesar posibilitatea oricărei persoane de a cunoaște, anterior comiterii, faptele care constituie infracțiuni și sancțiunile aplicabile în cazul săvârșirii lor.
Analogia în defavoarea inculpatului este unanim considerată ca fiind inadmisibilă, iar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale consacră, între altele, interdicția aplicării legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu, prin analogie.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze penale cu minori în Dosarul nr. 7.322/285/2017, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce și întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal” .
Va stabili că obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.
Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze penale cu minori în Dosarul nr. 7.322/285/2017, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce și întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal” și stabilește că:
Obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2019.”
Avocat Andrei Pap
PAP | law office
