Im/posibilitatea revizuirii camerei preliminare. Un posibil viciu de constituționalitate a dispozițiilor art. 452 alin. 1 și 2 CPP
6 februarie 2020 | Dumitru Irinel SAMOILĂ
Dumitru Irinel Samoilă
Situația de fapt (în ordinea cronologică a evenimentelor)
Pe parcursul urmăririi penale în dosarul nr. 1614/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, prin ordonanța din 07.08.2015, procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice față de inculpat, fără a îi aduce la cunoștință această măsură procesuală. Ulterior, prin rechizitoriul cu același număr, inculpatul am fost trimisă în judecată. Întrucât nu a avut ocazia a se apăra față de noua încadrarea, inculpatul a invocat acest neajuns în procedura de cameră preliminară.
Prin Încheierea din 22.01.2016 pronunțată în dosarul nr. 40453/3/2015/a1 a Tribunalului București-Secția I Penală, judecătorul a respins solicitarea de sancționare, ca nelegală, a acestei conduite procesuale, considerând nu a fost încălcat vreun drept, atât timp cât legea nu prevede obligativitatea informării acuzatului despre schimbarea încadrării juridice. Totodată însă, a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 311 alin. 3 C.pr.pen., excepție ridicată de către inculpat în respectiva cauză.
Ulterior, prin S.P. nr. 1832/2016 a T.M.B., inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii.
Prin Decizia 90/28.02.2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de inculpat în propria-i cauză, constatând astfel că soluția legislativă care exclude obligația informării inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituțională.
Prin Decizia Penală nr. 581/12.04.2017 a C.A.B. Secția a II-a Penală, apelul inculpatului a fost respins ca nefondat, fiind menținute dispozițiile primei instanțe.
La 25 aprilie 2017 se publică în Monitorul Oficial nr. 291, Partea I, Decizia C.C.R. nr. 90/2017.
În baza acesteia, inculpatul a formulat cerere de revizuire atât a hotărârii de condamnare, cât și a hotărârilor prin care a fost soluționată etapa camerei preliminare, invocând aplicabilitatea dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. f) C.pr.pen.
Prin S.P. 357/21.02.2018 a T.M.B. Secția I-a Penală, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă, pe considerentul că hotărârile pronunțate în procedura camerei preliminare sunt exceptate de la atacarea cu revizuire.
S-a declarat apel împotriva acestei hotărâri, invocandu-se în această fază și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 452 C.pr.pen., apreciindu-se că soluția legislativă care exclude posibilitatea atacării cu revizuire întemeiată pe disp. art. 453 alin. 1 lit. f) CPP, a hotărârilor prin care s-a soluționat definitiv procedura de cameră preliminară, este neconstituțională.
Prin D.P. nr. 543/A din 18.04.2018 C.A.B. Secția a II-a Penală, apelul inculpatului a fost respins ca nefondat, fiind menținute dispozițiile primei instanțe. Prin aceeași hotărâre a fost sesizată instanța de contentencios constituțional, constituindu-se astfel cauza 711D/2018, cu termen de judecată la 20.02.2020.
Apreciez, în contextul dat, că statuarea pe cale legislativă a faptului că pot fi atacate cu revizuire exclusiv hotărârile judecătorești care evocă fondul, inclusiv în ipoteza constatării neconstituționalității unei norme pe care s-a întemeiat respectiva hotărâre, este neconformă principiilor constituționale și convenționale exprimate în cuprinsul:
– 15 alin. 1 din Constituție privind garantarea beneficiului de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție,
– 11 alin. 2 coroborat cu art. 20 alin. 2 din Constituție, referitor la prevederile legale internaționale ce fac parte din ordinea de drept internă, printre care și:
i. 6 parag. 1 din Convenția E.D.O, privind dreptul la un proces echitabil (în componenta sa privind accesul la o instanță, care să statueze asupra încălcării drepturilor civile)
ii. 13 din Convenția E.D.O., privind dreptul la un recurs/remediu efectiv,
– 21 alin. 1, 2 și 3 din Constituție, privitor la lipsa îngrădirilor legale de exercitare a accesului la justiție și dreptul la un proces echitabil,
– 24 alin. 1 din Constituție, referitor la garantarea dreptului la apărare.
Situația în drept
Ab initio, menționez că am în vedere considerentele instanței de contencios constituțional, astfel cum au fost acestea exprimate în jurisprudența sa anterioară[1], în privința constituționalității instituției revizuirii de drept procesual penal în actuala sa configurare, acestea bucurându-se de validitate generică. Totuși, consider că acestea nu se bucură și de o aplicabilitate specifică și în cauza antereferită, în condițiile în care criticile de neconstituționalitate exprimate infra nu au făcut vreodată obiectul verificărilor de constituționalitate.
Cu alte cuvinte, până în acest moment, Curtea Constituțională a furnizat dezlegări de principiu în privința constituționalității instituției revizuirii unei hotărâri penale, fără a se opri însă asupra unui caz particular de revizuire, iar specificitățile excepției pendinte reclamă un asemenea examen particular.
În această linie de idei, situația ce face obiectul cauzei amintite se referă exclusiv la neconsitituționalitatea prevederilor care nu permit revizuirea unei hotărâri penale nici măcar în ipoteza în care această hotărâre este întemeiată pe dispoziții constatate la rândul lor neconstituționale.
Diferențieri și particularizări față de jurisprundența anterioară a Curții Constituționale
1. Decizia prin care s-a constatat încălcarea neconstituționalitatea dispozițiilor art. 311 alin. 3 C.pr.pen., prin nereglementarea obligativității informării inculpatului despre schimbarea încadrării juridice dată faptelor sale, a fost ulterioară statuărilor Curții asupra constituționalității instituției revizuirii, în actuala sa configurare legislativă. Astfel, potrivit Deciziei nr. CCR nr. 90/2017[2], (parag. 37), ”…inculpatului îi este afectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, întrucât, nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, va fi menținut în eroare cu privire la noua natură a acuzației în materie penală, până la comunicarea rechizitoriului… nebeneficiind de timpul și mijloacele adecvate pentru a reacționa și pentru a-și organiza apărarea.”
Art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenția EDO, recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care este fondată acuzația, dar și cu privire la natura acuzației, adică încadrarea juridică a faptelor.
În sensul Convenției, mai exact disp. art. 6 parag. 3 lit. b) și d), informarea urmărește să-i ofere celui acuzat timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării, prezentând importanță de cât timp a dispus acuzatul, între data comunicării schimbării încadrării juridice și data începerii procesului. De asemenea, martorii apărării trebuie să fie audiați în aceleași condiții ca martorii acuzării, aceasta presupunând inclusiv aceeași fază procesuală, derulată în fața aceleiași jurisdicții penale[3].
Corelativ însă, dispozițiile legale în vigoare (art. 342 C.pr.pen.), stabilesc că dacă încălcarea dreptului s-a produs în fază procesuală preliminară fondului, recte urmărirea penală, aceasta poate fi corectată exclusiv în etapa intermediară a camerei preliminare. În acest sens, potrivit Deciziei CCR 590/2019[4], (parag. 27) ”…Având în vedere prezența procedurii camerei preliminare în arhitectura procesului penal, după începerea judecății, nu mai este posibilă contestarea legalității probelor administrate în cursul urmăririi penale și nici restituirea cauzei la parchet pentru neregulamentara întocmire a rechizitoriului, pentru excluderea tuturor probelor sau în situația în care procurorul solicită restituirea dosarului…”
Totuși, la momentul constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 311 alin. 3 C.pr.pen., această etapă procesuală fusese deja epuizată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive (în sensul dispozițiilor art. 551 pct. 4 C.pr.pen.).
Evident, neexistând reglementată o dispoziție legală care să instituite obligativitatea informării inculpatului despre noua acuzație penală, nu a putut exista nici o încălcare a acesteia, care să fie constatată și sancționată astfel în etapa camerei preliminare ce a precedat condamnarea acestuia.
Ca atare, singura modalitate de repunere a inculpatului în deplinătatea dreptului de a contesta legalitatea urmăririi penale, era prin intermediul accesării unei proceduri judiciare de tip remediu.
Dispozițiile legale în vigoare reglementează însă un singur remediu juridic aplicabil în cazul constatării neconstituționalității unei norme pe pracursul unui proces penal, respectiv cel al căii extraordinare de atac a revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. f) C.pr.pen. În acest sens, prin Decizia nr. 2/2017[5], (paragraful 18), s-a statuat că singura cale extraordinară de atac ”…care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale.”
Totuși, normele legale supuse controlului de constituționalitate în cadrul prezentei cauze (art. 452 alin. 1 și 2 C.pr.pen.), restrâng aplicabilitatea acestei proceduri judiciare de tip remediu exclusiv în privința hotârârilor judecătorești ce evocă fondul. Astfel, prin Decizia 410/2019[6] (paragraful 30), s-a statuat că ”…revizuirea privește numai hotărârile judecătorești definitive care conțin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmărește înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Curtea a observat că sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept penal substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanța penală rezolvă acțiunea penală și pronunță, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.”
În concluzie, deși există identificată și sancționată constituțional imposibilitatea juridică de constatare a încălcării drepturilor acuzatului, nu există reglementat și un remediu juridic prin intermediul căruia această neregularitate să poată fi înlăturată, motiv pentru care drepturile acuzatului rămân, în fapt, unele teoretice și iluzorii.
Or, în această privință, potrivit Deciziei CCR nr. 866/2015[7], (parag. 30), „…în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret.”
Așadar, apare ca absolut necesară o nouă intervenție a Curții, care să sancționeze, de această dată, lipsa remediului efectiv pentru încălcarea dreptului, aceasta întrucât, potrivit Deciziei CCR nr. 722/2016[8], (parag. 27 ). ”… legiuitorul… poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituțională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă ”
2. Pe de altă parte, ulterior jurisprudenței precitate, Curtea a dezlegat o problematică adiacentă celei ce se cere a fi dezlegată în cauză antemenționată, motiv pentru care o nouă analiză asupra constituționalității dispozițiilor art. 452 alin. 1 și alin. 2 C.pr.pen. poate îmbrăca inclusiv forma unui reviriment jurisprudențial.
Astfel, prin Decizia 590/2019 precitată, Curtea Constituțională a subliniat încă odată importanța etapei camerei preliminare în economia generală a procesului penal, stabilind astfel, pe cale incidentală, că garanția participării nemijlocite a acuzatului la această etapă procesuală se impune a fi respectată chiar și după redeschiderea procesului penal judecat anterior in absentia.
Cu scuzele de rigoare pentru eventuala ignoranță, însă subsemnatul nu reușesc a distinge suficient de limpede între efectul încălcării dreptului la un proces echitabil ca urmare a citării necorespunzătoare a acuzatului și efectul încălcării aceluiași drept ca urmare a neinformării corespunzătoare a inculpatului despre acuzația penală ce i se impută. În umila mea părere, ambele conduite vulnerabilizează echitatea procedurii judiciare în ansamblul său, sens în care pentru ambele trebuie instituit un mecanism juridic care să permită remediere corespunzătoare.
Iar constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 469 alin. 3 din Codul de procedură penală (în interpretarea dată prin Decizia R.I.L. nr.13/2017), reprezintă un astfel de remediu corespunzător, la fel cum și constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 452 alin. 1 și alin. 2 C.pr.pen. (cel puțin în ipoteza în care acestea exclud de la atacarea cu revizuire a hotărârilor de cameră preliminară chiar și în situația în care această hotătâre s-a fundamentat pe dispoziții legale declarate neconstituționale, chiar în respectiva cauză).
3. Nu în ultimul rând, revirimentul jurisprudențial ar fi cu atât mai necesar cu cât, la momentul judecării precedentelor excepții de neconstituționalitate, Curtea nu putea imagina toate situațiile juridice ce se pot naște în timp, precum nu putea imagina nici amploarea deosebită pe care etapa procesuală a camerei preliminare o va dobândi în economia generală a cauzei.
Spre exemplu, chiar și în ipoteza s-ar descoperi ulterior că un înscris care a fundamentat hotărârea de cameră preliminară a fost declarat ca fiind fals sau că declarația mincinoasă a unui martor a avut un efect similar, respectiva hotărâre ar rămâne sub puterea lucrului judecat în toate componentele sale, deci inclusiv cea a constatării legalității respectivelor probe, întrucât acest tip de hotărâri sunt exceptate expres de la atacare cu revizuire. Aceeași ar fi situația și dacă s-ar descoperi ulterior, spre exemplu, că un judecător a comis o infracțiune în legătură judecarea cauzei în respectiva procedură de cameră preliminară.
Concluzii
În etapa camerei preliminare se epurează toate nelegalitățile urmăririi penale, rezultatul acestui procedeu prezentând deosebită relevanță în economia generală a cauzei (în același sens, a se vedea Decizia CCR nr. 554/19.09.2017, Decizia CCR nr. 802/05.12.2017, Decizia CCR nr. 22/18.01.2018).
Dacă epurarea nelegalităților nu a fost posibilă prin prisma unor exceptări legislative exprese, care ulterior au fost declarate neconstituționale, persoana astfel exceptată de la aplicabilitatea respectivei norme cu caracter protectiv trebuie să aibă posibilitatea legală de a se repune în situația anterioară și de a beneficia de judecarea cauzei sale în condiții de deplină legalitate, cu respectarea in integrum a drepturilor sale procesuale, garantate de norme cu rang supralegal. Iar jurisdicția internă trebuie să fie prima care trebuie să ofere un remediu efectiv pentru încălcarea drepturilor cu caracter civil ale justițiabilului, protecția convențională a acestora având un caracter subsidiar. Aceasta întrucât, normele supralegale prevăzute de art. 13 din Convenția E.D.O. reprezintă standarde minimale, sub care nu se poate coborî pe calea reglementării interne inferioare în conținut.
[1] Decizia 181/2016 (parag. 17-20) și Decizia nr. 722/2016 (parag. 27-28), acestea din urmă privind, în mod expres, hotărârile de cameră preliminară.
[2] Monitorul Oficial nr. 291 din 25 aprilie 2017.
[3] Pentru considerații suplimentare, a se vedea și aici.
[4] Monitorul Oficial nr. 1019 din 18 decembrie 2019.
[5] Monitorul Oficial nr. 324 din 5 mai 2017.
[6] Monitorul Oficial nr. 904 din 8 noiembrie 2019.
[7] Monitorul Oficial nr. 69 din 1 februarie 2016.
[8] Monitorul Oficial nr. 59 din 20 ianuarie 2017.
Avocat Dumitru Irinel Samoilă
