Despre regimul juridic al taxelor parafiscale
10 februarie 2020 | Timeea CIUDIN, Ingrid MICLĂUŞ
Timeea Ciudin
Ingrid Miclăuș
Domeniul taxelor parafiscale, deși comportă numeroase aplicații practice și poate ridica problematici complexe, nu a făcut obiectul unei analize extinse în doctrina românească, subiectul fiind abordat până în prezent doar într-o manieră minimală.
O astfel de analiză ar fi însă necesară fie doar prin raportare la inflația de schimbări legislative cu care este confruntată materia fiscalității/parafiscalității. Spre exemplu, în ultimii ani, tendința legiuitorului a fost de a elimina o multitudine de taxe parafiscale sau de a le comasa (perceperea unei taxe unice pentru mai multe servicii grupate într-o categorie). O asemenea transformare a intervenit la data de 1 februarie 2017, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, act normativ cunoscut şi sub titulatura de „Legea care elimină 102 taxe”[1].
Prin prezentul articol nu ne propunem să abordăm într-o manieră exhaustivă materia taxelor parafiscale (orice demers analitic care se dorește a fi exhaustiv fiind oricum ab initio sortit eșecului), ci doar să sistematizăm anumite diferențe existente între aceste tipuri de taxe și taxele fiscale, în vederea asigurării unei corecte aplicări în practică a dispozițiilor legale relevante.
1. Parafiscalitatea – noțiune
În practica financiară sistemul de „constituire a venitului statului prin redistribuirea venitului național cu aportul impozitelor și taxelor, reglementat prin norme juridice”[2] poartă denumirea de fiscalitate[3]. Scopul colectării taxelor fiscale privește, pe de o parte, impunerea unei anumite conduite în mediul social-economic, iar pe de altă parte, constituirea veniturilor bugetare pe seama cărora să se poată acoperi nevoile generale şi comune ale societăţii.
Însă nu toate beneficiile colectate de sectorul public de la diversele entități plătitoare au o natură fiscală, existând o serie de sume percepute de către persoane juridice de drept public care nu se circumscriu materiei fiscale. Tocmai de aceea este necesară izolarea materiei parafiscale de cea fiscală pornind de la domeniul de reglementare al Codului fiscal. Pe acest aspect sunt relevante prevederile alineatului 1 din articolul 1 inserat în Codul fiscal:
„(1) Prezentul cod stabilește: cadrul legal privind impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2), care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru șomaj și fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale; contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale; modul de calcul și de plată a acestora; procedura de modificare a acestor impozite, taxe și contribuții sociale.”
Pe de altă parte, art. 2 C. fisc. reglementeză într-o manieră limitativă impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii care se circumscriu obiectului de reglementare al respectivului act normativ:
„Art. 2- (1) Impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit;
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;
e) impozitul pe reprezentanțe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele și taxele locale;
i) impozitul pe construcții.
(2) Contribuțiile sociale obligatorii reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:
a) contribuțiile de asigurări sociale, datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuția de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
c) contribuția asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat.”
Per a contrario, fondurile care nu sunt prevăzute expres de art. 2 C. fisc. au o natură nefiscală, iar raporturile de drept izvorâte în legătură cu acestea nu se circumscriu dreptului fiscal pe latura lui substanțială.
În același sens a concluzionat și instanța supremă[4] confruntată cu problema calificării redevenței din contractele de concesiune, motivând că „redevența pe care recurenta o achită are natura juridică a unei chirii care s-a născut în urma unei licitații, concretizate și finalizate printr-un contract, o convenție. (…) Codul fiscal nu prevede acest tip de redevență ca fiind o creanță fiscală. (…) Creanța în litigiu este un venit nefiscal”.
Alte exemple de taxe parafiscale sunt: taxele și tarifele de autorizare, taxele și tarifele aferente activității ONRC, tarifele pentru efectuarea expertizelor criminalistice de către Institutul Național de Criminalistică, taxele judiciare de timbru etc..
În doctrină, aceste venituri colectate de către autoritățile publice, dar care nu au o natură fiscală, sunt cunoscute sub denumirea de taxe parafiscale[5]. Dintr-o perspectivă pur semantică, noțiunea de parafiscalitate evidențiază o caracteristică esențială, respectiv aceea de taxă „în afara fiscalității/ pe lângă fiscalitate/ nefiscală”. Prin urmare, rezultă o suprapunere semantică între noțiunea de „taxă nefiscală” și cea de „taxă parafiscală”.
2. Regimul juridic al parafiscalității
Parafiscalitatea prezintă o natură complexă, implicând un raport juridic dublu calificat:
1. raport juridic de drept administrativ
Luând din nou drept exemplu redevențele, observăm că acestea sunt taxe instituite de autoritatea administrației publice, prin acte administrative. De regulă, taxele parafiscale sunt impuse prin ordonanță de guvern sau lege, iar, cu titlu de excepție, prin hotărâri ale Consiliilor locale.
2. raport juridic de drept procedural fiscal
Procedura după care se colectează și se încasează taxele parafiscale prezintă elemente de similitudine cu procedura reglementată pentru materia fiscală.
Pornind tot de la exemplul redevențelor, potrivit art. 2 alin. 2 lit. c) și alin. 3 C. proc. fisc.[6], sub aspectul administrării, redevențele sunt asimilate creanțelor fiscale, ele „se colectează fie de organele fiscale, fie direct de beneficiarii respectivelor venituri şi se varsă în conturile anumitor instituţii publice sau ale altor entităţi colective, publice sau private, altele decât colectivităţile publice locale sau stabilimentele administrative” [7]:
„Art. 2. – Obiectul și sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală
(2) În măsura în care, prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru:
b) administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului;
c) alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale.
(3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale și redevențele sunt asimilate creanțelor fiscale.”
Pe cale de consecință, redevențele excedează sferei fiscalității, chiar dacă operațiunea de colectare efectivă a acestor beneficii este guvernată pe latură procedurală de același act normativ aplicabil veniturilor fiscale (Codul de procedură fiscală).
De altfel, dreptul fiscal constituie o materie în care „existenţa procedurilor este de esenţa sa, spre deosebire de alte ramuri de drept (de exemplu, drept civil sau drept penal), care îşi pot atinge menirea practică şi fără ca anumite proceduri emise de către stat să fie incidente.”[8].
Aceste considerente conduc la concluzia că procedura fiscală este o subramură de drept autonomă dreptului fiscal, fără de care nu se poate concepe aducerea la îndeplinire a obiectivului colectării veniturilor publice. „Dreptul fiscal nu reglementează în plan procedural decât ceea ce îi este strict necesar, respectiv procedura fiscală necontencioasă şi unele elemente ale procedurii contencioase”[9]. Toate celelalte aspecte ale procedurii fiscale contencioase se circumscriu reglementărilor dreptului comun al contenciosului administrativ şi procedural civile.
3. Diferențe de regim juridic între fiscalitate și parafiscalitate
O clarificare legislativă ar fi oportună pentru a se realiza o delimitare precisă între veniturile de natură fiscală şi cele de natură nefiscală ale statului (eventual prin consacrarea unui regim juridic firesc al fiecăreia dintre cele două categorii). Însă până o astfel de consacrare legislativă se va înfăptui, practicianul trebuie să încadreze în mod individual fiecare taxă în larga categorie a taxelor fiscale ori parafiscale uzitând de mai multe criterii disponibile în acest scop.
Poate cel mai elocvent criteriu privește echivalența între serviciul prestat și prețul plătit: în cazul taxelor fiscale (obligatorie și nerambursabilă) prelevarea nu presupune o contraprestație. În schimb, taxele parafiscale impun plata unei sume de bani pentru serviciile prestate acesteia de către un operator economic ori o instituție publică. Într-o formulare simplistă, taxele parafiscale sunt colectate de către diverse instituții publice pentru anumite servicii solicitate de către persoanele plătitoare.
Mai departe, în lumina principiului legalității, atât veniturile bugetare ordinare fiscale, cât și cele parafiscale sunt instituite prin acte ale Administrației publice centrale (legi, ordonanțe de Guvern). Față de primele, cele din urmă pot fi instituite chiar și prin acte ale administrației publice locale (hotărâri ale Consiliului local)[10].
În raport de beneficiarul legal al acestor vărsăminte, sumele de natură fiscală, plătite de contribuabil în mod obligatoriu se fac venit la bugetul de stat (autoritate publică[11]). În acest sens sunt prevederile univoce ale art. 75 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice[12].
Per a contrario, în cazul taxelor nefiscale, beneficiar poate fi orice persoană juridică de drept public sau privat.
În ceea ce privește impunerea, în patrimoniul obligațiilor contribuabilului se numără și plata tuturor taxelor și impozitelor fiscale impuse în mod unilateral de autoritățile publice. În cazul parafiscalității, plata este benevol-obligatorie, fiind direct proporțională cu nevoile și interesele contribuabilului. Practic, deși nu este obligatorie în ipoteza specifică a contractului de concesiune, concesionarul nu poate beneficia de bunul autorității fără a achita în prealabil prețul contraprestației.
Obiectivul taxelor fiscale privește acoperirea cheltuielilor publice, în vederea satisfacerii necesităților de interes general. Pe de altă parte, taxele parafiscale privesc exclusiv nevoia contribuabilului persoană fizică sau juridică.
În fine, pentru o verificare a corectitudinii calificării unei taxe (fiscală ori parafiscală) se poate consulta și registrul taxelor și tarifelor nefiscale publicat pe website-ul Ministerului Finanțelor. De altfel, pe acest website există și o evidență generală a numărului de taxe parafiscale percepute de către instituțiile publice[13].
4. O analiză a taxelor parafiscale în practica de contencios constituțional
Curtea Constituțională a realizat o analiză foarte pertinentă asupra taxelor parafiscale prin Decizia nr. 892/2012 de respingere a unei excepții de neconstituționalitate invocată cu privire la dispozițiile Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, în ansamblul său, precum și, în special, ale art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994[14]:
„1. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994, valoarea timbrului muzical este stabilită la 5% din prețul unui bilet și 2% din prețul fiecărui disc, fiecărei tipărituri, casete video și audio înregistrate, cu caracter muzical, altele decât cele folclorice, și care se adaugă acestor prețuri.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din lege, timbrul muzical se aplică pentru fiecare exemplar din produsul asupra căruia poartă.
Sumele încasate, reprezentând valoarea timbrului, se virează lunar de unitățile care le încasează în conturile organizațiilor de creatori, potrivit art. 2 din normele metodologice elaborate de Ministerul Culturii și Cultelor în colaborare cu Ministerul Finanțelor Publice și cu consultarea organizațiilor de creatori. Fiecare organizație de creatori, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din lege, este obligată să își constituie un organism financiar pentru timbrul respectiv. […]
Din prezentarea regimului juridic al acestor timbre Curtea constată că ele nu sunt impozite, ci taxe speciale, denumite în doctrină taxe parafiscale și care se prezintă sub o diversitate de forme, fapt care explică și reglementarea lor eterogenă. Taxele parafiscale, instituite în temeiul unor norme juridice adoptate special în acest scop, sunt acele sume de bani care se colectează fie de organele fiscale, fie direct de beneficiarii respectivelor venituri și se varsă în conturile anumitor instituții publice sau ale altor entități colective, publice sau private, altele decât colectivitățile publice locale sau stabilimentele administrative (a se vedea în acest sens Pierre Beltrame, Lucien Mehl, Techniques, politiques et institutions fiscales comparee, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1997, p. 35).
Specificul taxelor parafiscale, care le face să difere de impozitele și taxele fiscale, constă în faptul că, la fel ca și impozitele, sunt obligatorii, fiind instituite prin lege, dar constituindu-se ca venituri extrabugetare ale unor persoane juridice de drept public sau privat. Ele au aceeași origine ca și impozitele, dar, deși urmează un regim juridic apropiat, finalitatea lor este în parte diferită. În fapt, actul normativ prin care se instituie taxele parafiscale este, de regulă, opera autorității publice centrale (lege sau ordonanță guvernamentală), însă este posibil ca astfel de taxe să fie instituite și de către autoritatea administrației publice locale (prin hotărâri ale consiliilor locale). De asemenea, taxele parafiscale sunt urmărite și încasate fie prin intermediul administrațiilor fiscale, fie direct de către beneficiarii legal desemnați, în conturile cărora ele se concentrează. Tehnicile și procedura după care se colectează și se încasează taxele parafiscale sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Datorită acestor particularități, taxele parafiscale sunt considerate a fi veritabile „dezmembrăminte” ale impozitelor și taxelor fiscale. Diferența constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic și pentru a se putea acoperi nevoile generale și comune ale societății, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice și/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziția beneficiarilor legali ai acestor fonduri.
Din punctul de vedere al tehnicii fiscalizării, taxele parafiscale urmează un regim asemănător cu taxa pe valoarea adăugată, întrucât ele se colectează, de către distribuitorii produselor taxabile, de la dobânditorii/beneficiarii respectivelor produse și se varsă în conturile entităților beneficiare prevăzute de lege.
În acest sens, Curtea reține cu titlu comparativ că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru […] prevede că sumele de bani colectate cu titlu de taxe de timbru, taxe fiscale, se varsă în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul, în vreme ce Ordonanța Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar […] dispune colectarea sumelor încasate cu titlu de taxe parafiscale, la dispoziția Ministerului Justiției, unde se utilizează ca venituri extrabugetare.
Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.
În consecință, Curtea reține că aceste forme speciale de constituire a unor fonduri bănești complementare aflate la dispoziția unor entități publice, chiar dacă îngreunează obligația unor contribuabili, ele conduc, pe de o parte, la degrevarea parțială a bugetului (în ceea ce privește suportarea/acoperirea anumitor cheltuieli), iar, pe de altă parte, asigură o așezare mai echitabilă a sarcinilor fiscale și nefiscale între diferitele categorii de contribuabili.
De altfel, taxele parafiscale se regăsesc reglementate și de legislațiile altor țări. Spre exemplu în Germania, unde baza legală a acestei practici o reprezintă chiar art. 137 din Constituția Weimar din 1919, preluat de art. 140 din Constituția Germaniei din 1949, precum și în Finlanda, unde sunt instituite unele taxe parafiscale, acestea au conotația unei contribuții bănești de natură ecleziastică, care se încasează în beneficiul bisericilor.
Raportând cele expuse mai sus la situația de speță, Curtea reține că prevederile art. 56 din Constituție nu au incidență în prezenta cauză, întrucât timbrul muzical nu reprezintă o contribuție financiară destinată cheltuielilor publice, deci bugetului public național, acest timbru neavând natura juridicoeconomică de impozit, de taxe sau de alte contribuții care, potrivit legii, să constituie sursă de venit la acest buget. Timbrul muzical, ca și celelalte taxe parafiscale reglementate prin Legea nr. 35/1994, reprezintă, conform art. 139 alin. (3) din Constituție, contribuții la constituirea unor fonduri care se folosesc, în condițiile legii, numai potrivit destinației acestora.”
5. Importanța diferențierii taxelor parafiscale de cele fiscale
Toate aceste diferențe de regim juridic între taxele fiscale și cele parafiscale conturează necesitatea justei calificări de către practician a unei anumite taxe, încadrarea într-o anumită categorie a respectivei taxe antrenând semnificative consecințe practice.
Spre exemplu, nu sunt izolate cazurile în care, în relația cu plătitorul unei taxe parafiscale, instituția care percepe respectiva taxă o tratează în mod eronat ca fiind guvernată de materia fiscală. Considerentele pentru această „eroare” de calificare pot fi multiple, un exemplu elocvent fiind următorul:
Taxa parafiscală a fost achitată de către plătitor pentru un anumit serviciu care nu a mai fost ulterior necesar și, prin urmare, nici prestat, fiind generată astfel posibilitatea pentru plătitor de a solicita restituirea taxei. Plătitorul respectiv recuperează taxa, dar ulterior instituția devine subiectul controlului Curții de conturi, care pune în sarcina acesteia obligația de a recupera respectiva taxă de la plătitorul către care instituția a restituit taxa. În acest caz, cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani, dar cu respectarea termenului de 5 ani de prescripție reglementat în materie fiscală, instituția emite o decizie prin care impune plătitorului obligația fiscală de restituire a taxei, încadrând în mod eronat această taxă în categoria creanțelor fiscale.
În aceste condiții, în măsura în care debitorul nu realizează o corectă diferențiere între creanțele parafiscale și cele fiscale, el nu va opune instituției care urmărește recuperarea taxei toate apărările derivând din regimul juridic specific al taxelor parafiscale. Pentru situația practică evidențiată anterior o apărare eficace ar putea consta în invocarea prescripției extinctive pentru depășirea termenului general de prescripție din materie civilă, chiar dacă termenul de prescripție reglementat în materie fiscală nu s-a împlinit.
Astfel, potrivit art. 21 C. proc. fisc. „dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impozitare care le generează”. Pe de altă parte, același articol prevede că „se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.”
Acest moment al constituirii bazei de impunere este relevant pentru stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție în materie fiscală. În acest scop, conform art. 110 C. proc. fisc.[15], organul fiscal are dreptul de a stabili creanțe fiscale în sarcina contribuabilului timp de 5 ani, începând cu data de 1 iulie a anului următor. Întrucât în materia taxelor parafiscale nu sunt reglementate dispoziții speciale care să facă referire la acest aspect, vor fi incidente dispozițiile dreptului comun[16]. Prin urmare, pentru taxele parafiscale se va aplica termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 2517 C.civ.
Aceasta constituie însă doar o speță punctuală care justifică necesitatea diferențierii celor două taxe, posibilitățile în practică fiind, după cum profesioniștii dreptului cunosc foarte bine, nelimitate.
[1] În concret, prin acest act normativ au fost eliminate 102 de taxe parafiscale.
[2] A se vedea: G. Marin, A. Puiu, Dicționar de relații economice internaționale, ed. Enciclopedică, București, 1993, pg. 278
[3] Termenul de fiscalitate are proveniență romană: cuvântul fiscus desemna coșul pe care romanii îl foloseau pentru strângerea banilor. Din cuvântul fiscus s-a desprins și încetățenit termenul fisc, cu înțelesul curent de ansamnblu de organe ale administrației publice însărcinate cu colectarea impozitelor – C.F. Costaș, Drept fiscal, ed. Universul Juridic, București, 2016, pg. 10
[4] A se vedea: Decizia nr. 390/2012 pronunțată în data de 1 februarie 2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, disponibilă pe www.scj.ro
[5] A se vedea: interpretare oferită de Ghidul general al Comunității UE referitor la caracterele de „parafiscalitate” – GENERAL GUIDELINES RELATING TO „PARAFISCAL” CHARGES, disponibil pe: https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/IP_86_628
[6] Art. 3. – Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative
(1) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor prevăzute la art. 2.
(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.
[7] A se vedea: P. Beltrame, L. Mehl, Techniques, politiques et institutions fiscales comparee, ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1997, p. 35
[8] A se vedea: D. Dascălu, Despre contenciosul fiscal, în articolul publicat la data de 28.04.2014 pe https://www.juridice.ro/319486/despre-contenciosul-fiscal-iii.html
[9] A se vedea: I. Cojocaru, Dreptul Dreptul fiscal şi obligaţiunea de impozit, Bucureşti, 1936, pg. 46-50; în același sens J.J. Bienvenu, T. Lambert, Droit fiscal, 4e édition revue et mise a jour, PUF, Paris, 2010, p. 66-68).
[10] A se vedea condițiile ce trebuie îndeplinite în prealabil, menționate anterior la nota de subsol de la pct. 3
[11] În sensul stabilit de dispozițiile art. 2 lit. b) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: autoritate publică – orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
[12] Art. 75 – Orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel.
[13] Respectiva evidență poate fi vizualizată prin accesarea următoarei pagini web: http://www.mfinante.gov.ro/rapoartes.html?id=8
[14] Decizia nr. 892/2012 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, în ansamblul său, precum și, în special, ale art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 849 din 14 decembrie 2012.
[15] A se vedea: Cod procedură fiscală – Art. 110. – Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a creanțelor fiscale: (1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.
(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
[16] A se vedea: Decizia nr. 390/2012 pronunțată la data de 1 februarie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, disponibilă pe www.lege5.ro; în același sens Decizia nr. 3280/2013 pronțată la data de 15 octombrie 2013 de către Înalta Curte de Casaâie și Justiție, Secția a II-a civilă, disponibilă pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=102692
Av. Timeea Ciudin, Partner Voinescu Lawyers
Av. Ingrid Miclăuş, Voinescu Lawyers
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
